Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma

1

“Celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune” (Sf. Efrem Sirul)

1

“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta Lui venire.
Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.

sursa: cuvantulortodox

AntihristPunePecetea2-300x207

Reclame

Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”

1

“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa:

„Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“.

Şi eu am zis:

„Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav“.

Şi el a răspuns:

„Toţi aceştia avem crime, avorturi…”

şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia.

„Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“.

Eu i-am spus:

„Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“.

Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute.
Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta.
Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis:

„Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“.

Unul dintre ei a zis aşa:

„Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?“

Le-am răspuns:

„Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire“.

Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea.
De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“.
Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

– Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

– Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun.
Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul.
Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…)

– Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului?

– Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.

credintaortodoxa

“Vara este aproape” – semnele vremurilor

1

                   Parintele rus Ghenadie Emelianov, extras dintr-un interviu cu titlul:                     “CODIFICAREA – TAINA FĂRĂDELEGII CE SE SĂVÂRŞEŞTE ACUM”

– Părinte, oare se poate spune că noi acum trăim anume în acele vremuri, când se apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol Ioan Teologul, despre zilele din urmă?

– În anul 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie (Aghioritul). Voi răspunde cu cuvintele acestuia, care a spus:

„Copiii tăi vor fi martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament”.

Noi nu vorbim de soroace, nici nu ne ocupăm de preziceri, ca nişte femei isterice. Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila lui Dumnezeu şi astfel de taine. Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către apostoli, iar Domnul le-a răspuns:

„Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, vând veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Mt. 24, 32).

Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele vremi. Însuşi tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici un fel de îndoială.“
“După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi acestei prelucrări totale. Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva. Gândul le stă la ce vrei şi la ce nu vrei: la agonisirea de averi, la distracţii şi plăceri – un ospăţ al ciumaţilor – şi toate acestea astăzi când ne aflăm în preajma unor evenimente fatale. Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea duhovnicească, care sunt întreţinute şi de către mijloacele de informare în masă, care servesc cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja pentru tot.
Nu mai are rost să ne punem speranţa în unele personalităţi, sau altele, în cine ştie ce împrejurări favorabile. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm atent în lume. Să nu ne lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene, fiindcă toate acestea ne îndepărtează cu succes de Dumnezeu. Totul depinde de faptul dacă am trăit sau nu în Hristos. Nimic nu poate fi ascuns de Ochiul atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii contemporani, dar sunt ei oare capabili să arate calea cea dreaptă a mântuirii?! Mântuirea noastră stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul şi în lumina acestei iubiri vom putea să vedem adevărata natură a lumii acesteia, pentru ca să prevedem primejdia fără greş şi să preîntâmpinăm dezamăgirile.

cuvantulortodox

1

Traim un ceas de urgenta

Scurt rezumat al unui cuvant exceptional primit, acum cateva zile, de la un parinte de la o manastire din Moldova:

1. Noi nu mai asteptam o personalitate, un conducator, un program, un partid. Paganii asteapta acest lucru, necredinciosii, noi nu.
2. Dumnezeu nu vrea o personalitate de acest fel, mareata, care sa vina sa rezolve lucrurile si crizele. El vrea un popor. Iar acest popor nu mai este unul de tip national. Nu mai conteaza acum ca esti sarb, rus, roman. Poporul lui Dumnezeu este tot cel ce crede in el – ortodox.
3. Nu mai avem timp de formare duhovniceasca, de educatie metodica, pe o perioada indelungata. Traim un ceas de urgenta!
4. Sa ramaneti in locurile in care va gasiti. Sa va pregatiti, urmeaza evenimente hotaratoare, iar crestinii care se pregatesc vor primi un har deosebit in acele timpuri.

PS: Cuvantul ne-a amintit si de aceste fraze aproape profetice ale Fericitului nostru martir Mircea Vulcanescu:

“Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!“

1

***

Iata si cuvantul:

1

“Oricat ar fi de ancorat in lumea de aici, in aparenta, crestinul e un om cu un picior deja in afara acestei lumi. Lumea aceasta vazuta, lumea de aici, nu e lumea lui adevarata. Ci lumea lui e dincolo de aceasta. Iar aici, crestinul e la vreme de incercare, caci de cand omul a auzit cuvantul Domnului, dracul a dobandit puterea sa-l intoarca de la Dumnezeu“.

“Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!“

2

 

Conferinta rostita pe 7 aprilie 1940 (de o uimitoare actualitate):

“Trebuind sa va vorbesc in asta seara despre pozitia crestinului in fata lumii moderne, marturisesc oarecare sfiala. Conferinta aceasta fiind a unei societati crestinesti, suntem cu totii, numai intre noi si fiecare din Dumneavoastra e de presupus ca stie, ca si mine, ce inseamna a fi crestin.
Pe de o parte. Dar pe de alta, nefiind monah nici unul dintre noi, fiecare din cei care ne-am adunat aici, avem unele legaturi cu “veacul”, adica cu lumea din afara, cu lumea mare a zilelor noastre. Daca lucrurile stau intr-adevar astfel, conferinta de azi nu poate avea alt rost decat sa va vorbeasca de lucruri pe care dumneavoastra le stiti ca si mine si, ca atare, rostul ei ar putea sa para fara rost. Aici se iveste piatra de incercare.
Fiecare din noi traieste – este drept – viata de azi. Si fiecare isi deapana, singur, sau alaturi de altii, firul vietii sale careia ii zicem crestinesti. Insa nu fiecare se gandeste totdeauna la lucrurile ce stau dincolo de aceste vorbe: a fi crestin, a trai in vremea de astazi.
Se poate deci ca noi, care ne zicem din gura “crestini” sa nu corespundem, prin ceea ce suntem intr-adevar, cu numele pe care ni-l dam. Si aceasta cu cele mai nevinovate intentii si chiar fara sa bagam de seama. Fiindca asa e facuta lumea, ca vorbele sa insemne anumite lucruri; si pentru ca lucrurile se schimba. Insa vorbele raman, ne obisnuim a boteza cu acelasi nume lucruri care s-au prefacut pe nesimtite in altele. Lucrul este, de altfel, cunoscut.
Nu scrie oare in Sfanta Scriptura, la Evanghelia lui Matei, ca in ziua de apoi, in care ni se va face judecata despre tot ce am facut aici, in lume, multi vor veni si vor zice: “Au Doamne, nu in numele Tau ne-am rugat, nu in numele Tau am scos draci, nu in numele Tau am facut minuni?” Si li se va raspunde: “Departe de mine blestematilor, caci nu va cunosc pe voi! Caci nu cel ce-mi zice mie: Doamne! Doamne! Ci cel ce face vointa Tatalui meu Carele este in ceruri!” [Mt, 7, 21-23].
Dar daca, in ceea ce priveste cuprinsul ideii de crestin e atata indoiala, incat unii isi pot inchipui – chiar fata de Dumnezeu – ca sunt crestini, fara sa fie; tot atata indoiala este si in privinta intelesului celuilalt termen al acestei convorbiri: viata moderna, viata din zilele noastre.
Daca aceasta viata o traim cu totii si luam parte, cu gandul, cu vorba, cu fapta, sau chiar cu abtinerea noastra la raspunderea zamislirii ei, nu toti ne-am gandit indeajuns (poate ca unii nu ne-am gandi deloc!) la ceea ce inseamna aceasta viata. Asa suntem noi facuti! Sa faptuim fara a avea nevoie sa cugetam mai departe asupra rosturilor faptei noastre, decat pana unde ne intalnim cu un presupus consens aproximativ al parerii semenilor nostri.
S-ar putea deci sa ne pomenim cu putinta unei alunecari pe nesimtite a intregului nostru fel de viata, alunecare care poate sa se faca astfel, incat ideea noastra generala despre viata de toate zilele sa nu se mai potriveasca cu ceea ce eram obisnuiti sa numim vremea moderna; tot asa cum continutul adevarat al ideii de crestin s-a vadit nepotrivit cu ceea ce omul nostru de adineauri se credea, batandu-se inaintea lui Dumnezeu, cu pumnii in piept!
Sovaiala aceasta caracteristica s-a manifestat, de altfel, si in felul in care s-a anuntat, de organizatori, titlul conferintei de astazi, care s-a schimbat pe rand, din: “Crestinismul si viata moderna” in “Un crestin in zilele noastre” apoi in “Crestinismul in zilele noastre” si in sfarsit iar: “Crestinismul in lumea moderna“, – tradand astfel parca banuiala pe care vom cauta s-o adancim, ca termenul de “lumea moderna” nu se mai acopera exact, ca intindere, cu termenul “vremea noastra“! Daca am facut atatea ocoluri inainte de a intra pieptis in subiectul cuvantarii noastre de astazi, a fost pentru a arata ca cu privire la lucrurile cu care suntem cei mai obisnuiti, se pot vadi perspective la care sa nu ne fi gandit si ca deci, si o convorbire despre “ce insemneaza a fi crestin in zilele de astazi” mai are unele sanse sa va aduca, daca nu unele lamuriri, cel putin unele nedumeriri, unele deschideri de zare, perspective care, aruncate aici asupra lucrurilor care formeaza obiectul acestei discutii, sa fie prilejul unei mai mari adanciri in sinea fiecaruia, dupa ce veti fi parasit pragul acestei case. Si asa facand, ne vom fi implinit si ceva din menirea insemnata crestinului de aceste saptamani ale Triodului.

Planul acestei cercetari va fi foarte simplu:

A. Voi incerca intr-o prima parte sa lamuresc: Ce inseamna a fi crestin?
B. Intr-o a doua parte voi cerceta continutul esential al ideii de lume moderna si situatia ei de azi.
C. Iar la sfarsit voi pune fata in fata rezultatele primelor doua momente ale cercetarii, spre a desprinde concluziile ce se impun.

1

Ce este un crestin?

Crestinismul e un concept general, care poate fi cuprins in mai multe feluri.

1. Exterior, adica din punct de vedere al intinderii conceptului, al lucrurilor care se cuprind in el, crestinismul ar cuprinde pe toti aceia care, cu vreun titlu oarecare, se reclama (de la), sau se refera la Iisus Hristos. El ar cuprinde ca atare mai multe comunitati sau indivizi, mai multe realizari spirituale obiective, cum sunt creatiile culturale, sau arhitectonice, sau normele de purtare – cu continut si orientare spirituala absolut deosebite, care n-ar avea comun decat faptul ca se refera prin nume la un acelasi pretins izvor de inspiratie.
Pornind de la acest punct de vedere, incercarea de a lamuri ce-i crestinismul ar trebui sa constea din determinarea caracterelor generale si comune ale tuturor acestor elemente, adica din incercarea de a desprinde din ele un minimum de realitate care sa se potriveasca tuturor. Acesta ar fi crestinismul. Cei care au pornit pe aceasta cale, din afara, la determinarea crestinismului, au fost insa nevoiti sa-si marturiseasca neputinta de a ajunge la un rezultat. Intr-adevar, in cele trei ramuri ale crestinismului: ortodoxie, catolicism, protestantism – cu nenumaratele lui secte care merg de la anglo-catolicism la studentii de Biblie, la Christian Science, sau la miscarea oxfordiana – se deosebesc intre ele atat de mult, incat incercarea de a defini ce le e comun ar face din crestinism un concept atat de abstract si de general incat ar fi golit de orice continut prin care sa-l putem deosebi de alte lucruri.
Mai mult decat atat, pornind de la un astfel de punct de vedere, n-am putea nici macar sa definim crestinismul, drept ceea ce ni se pare noua a fi esential: adica o forma de viata religioasa. Si aceasta pentru ca pentru unele din aceste orientari crestinismul nu e decat o morala menita sa organizeze viata omului pe pamant, fara nici o implicatie divina; iar pentru altele nu e nici macar atat, ci numai o terapeutica morala, ceva asa cum ar fi psihanaliza.
Daca pornim deci sa definim crestinismul de la precipitatele lui istorice si sa cautam in forma de cultura, sau de civilizatie precis determinata, riscam sa-l golim de caracterul care noua ni se pare esential, care e acela de-a fi un soi de viata, si anume de viata religioasa. Trebuie deci neaparat sa cautam alt drum si sa incercam sa-l cuprindem dinauntru, pornind de la realitatea maxima pe care o imbraca aceasta idee pentru noi.

2. Urmand indicatia ca nu toti cei ce-si zic crestini sunt crestini intr-adevar, pe care am desprins-o chiar din cuvintele Domnului Hristos – nu vom considera crestini pe toti aceia care se refera intr-un fel oarecare la Hristos si la invatatura lui, ci numai pe aceia care marturisesc ca apostolul pe care Hristos il intreba:

– “Cine zice lumea ca sunt?“

Si care raspundea: “Unii zic ca esti profetul Ilie, altii ca esti Ioan“.

– “Dar voi, cine ziceti ca sunt?“

Si care raspundea: “Tu esti Hristos, fiul Dumnezeului celui viu!” Pentru ca numai acestuia Hristos ii raspunde: “Ferice de tine, Petre, ca nu a vorbit glasul tau, ci duhul Tatalui a grait in tine” (Mt 16, 13-17).
Crestinismul e deci – pentru noi – religia lui Iisus Hristos, adica religia Fiului lui Dumnezeu una din Tatal intrupat de la Duhul Sfant, si rastignit pentru mantuirea noastra in zilele lui Pilat din Pont, Dumnezeu destainuit noua nu numai prin textul Sfintei Scripturi, dar si prin traditia vie, necurmata, pastrata in comunitatea Bisericii care ne-a transmis nu numai textul Scripturii, dar si intelesul ei, neschimbat, de la Hristos si pana astazi, comunitate care se continua pana la noi in chip tainic prin impartasirea noastra a celor vii si a celor morti cu fiinta insasi a Domnului Hristos intrupat in viata tainica a Bisericii.
Astfel inteles, crestinismul e un fel de a trai religios, adica trairea unei legaturi a omului cu Dumnezeu, care se vadeste intr-un anumit simtamant, in anumite dogme, intr-un anumit rit si intr-o anumita purtare – care toate se inteleg ca aspecte nedespartite, ca expresii spirituale si obiective ale unui aceluiasi continut trait de viata tainica, in comunitatea celor care participa la aceasta viata. Crestinismul astfel inteles e in primul rand o religie, adica o traire a legaturii omului cu ceva sau Cineva care-l depaseste, un act orientat in afara omului care se istoveste in aceasta legatura. Daca, pe langa aceasta, crestinismul mai e un fel de a gandi, un fel de a te purta in veac, un fel de a inchipui si de a infatisa lucrurile, acestea nu sunt decat expresii ale acestui mod initial de a trai si libertatea lor fata de aceasta viata se poate vadi necurmat prin minunatul cuvant prin care fericitul Augustin rezuma morala crestina: “Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei!“
Asta nu inseamna ca omul poate face intr-adevar orice, ci numai ca daca va cauta mai intai imparatia lui Dumnezeu, tot restul i se va adauga pe deasupra, va decurge firesc din aceasta.

Termenii acestui act central sunt:

1. De o parte, Acela spre care tinde aceasta viata, Acela cu care ne intalnim si care se infatiseaza in aceasta traire inaintea celui ce traieste, pentru ca viata aceasta se infatiseaza ca izvorand de la El, si cuprinzand sufletul nostru: Cel asezat deasupra si dincolo de noi, in chip absolut, dar care se apleaca asupra noastra.
2. De ceastalalta parte suntem noi, totalitatea celor deschisi la aratarea Celuilalt, totalitatea celor ce ne impartasim din aceasta destainuire.

De o parte, fiinta aceasta ne apare nesfarsita, covarsitoare, dincolo de tot ce putem inchipui, starneste un fel de sentiment de teama sacra, ca-n preajma alunecarii intr-un abis; de alta parte, fiinta aceasta ni se dezvaluie intim legata de existenta vietii noastre sufletesti si o recunoastem in fiinta concreta, reala, a personalitatii istorice a lui Iisus Hristos. De o parte, prin urmare, un sentiment de transcendenta absoluta, divina a lui Dumnezeu; a carui lipsa zadarniceste cumplit, goleste de sens, orice traire lipsita de contact cu ea, facand din lume un imens pustiu de sare si de cenusa.
De alta parte, sentimentul ca Fiinta aceasta transcendenta patrunde prin Iisus Hristos in lume, in istorie, in timp si transfigureaza toate lucrurile acestei lumi si acestei vieti si le ridica la masura fiintei lor adevarate. Crestinismul astfel inteles nu-i un act magic, prin care captam, cu ajutorul unui gest, a unui dispozitiv, o putere necunoscuta, eficace, care ne depaseste; dar pe care o intrebuintam in folosul nostru, ca sa ne facem poftele; ci o intalnire a sufletului omenesc cu o prezenta absolut atotputernica, pretutindeni de fata, stiutoare si lucratoare, de care ne simtim atarnati ca faptura de creator, a carui fiinta e pentru noi norma, lege de purtare, fiindca in ea recunoastem nu numai realizarea deplina a fiintei noastre la statul maxim spre care putem nazui; dar si deplinatatea tuturor perfectiunilor pe care ni le putem inchipui in vreun fel oarecare.
In aceasta prezenta covarsitoare, toate lucrurile isi afla izvorul, sustinerea si bucuria, pe ea o regasim in fiecare implinire si fara ea toate lucrurile ne apar ca unui Ecleziast, ciuntite si fara rost, goale si amenintate de risipa in nefiinta. In ea gasim refugiu impotriva acelui sentiment ciudat ca totul e fugar si labil, ca totul e sortit pierzaniei si destramarii, care nicicand nu cuprinde sufletul omului mai trist decat cand se afla in fata unui lucru bun, a unui lucru frumos, a unui lucru valabil, in preajma caruia ai vrea sa opresti timpul in loc, sa nu se mai ispraveasca; dar despre care stii ca va lipsi: prin neputinta ta de a pastra fragezimea launtrica, prin tocirea simtirii, prin tocirea vietii sau prin moartea in care se duc toate lucrurile.

Doamnelor si domnilor,
Cei vechi cunoscusera si ei sentimentul acesta tulburator al existentei Zeului transcendent, puternic, care venea sa tulbure prin gelozia lui, prin pofta lui, prin iubirea lui protectoare viata muritorilor de rand.
Si grecul cunoscuse, obsedant, gandul parvanic din inchinarea catre Clio: “Ci moare marmura de ranile vremii si moare si intelesul ei, de neintelegerea oamenilor“. Dar dumnezeii lor erau fiinte capricioase care alunecau in lumile interstelare, al caror sens nu era legat decat intamplator de viata omului; iar sentimentul risipirii lucrurilor in moarte era fara leac.
E adevarat ca religiile mistice aduceau omului sentimentul unei alte vieti careia i-ar fi destinat si despre care aflau o prefigurare in participarea exaltata la ceremoniile rituale. E adevarat ca si grecii inchipuisera o lume a umbrelor, in care lucrurile trecatoare se regaseau pe taramul celalalt. E adevarat ca si budismul inchipuise o salvare.
Dar, in nici unul din acestea, omul nu nazuia, nu spera la salvarea absoluta a existentei lui precare, o transfigurare si o invesnicire a individualului, ca atare.
Salvarea budismului era o desfacere absoluta de orice legatura de aici, de orice participare si resemnarea stoicului nu era decat o renuntare. Exaltarea misterica era numai o prefigurare trecatoare a altei vieti; iar mantuirea prin cunoastere salva numai generalul neinteresant al lucrurilor, lasand individualul sa se piarda. Hadesul, pe de alta parte, nu era decat umbra unei umbre.
Pentru crestin insa, legatura cu Dumnezeu inseamna salvare. Nu a generalului, care nu are nevoie de salvare. Ci a insului pieritor. Fiul omului a venit sa mantuiasca ceea ce e pierdut. Toata viata lui nu are sens decat in functie de aceasta transfigurare a existentei in Dumnezeu. Omul e pe pamant prin vointa lui Dumnezeu, creat pentru aceasta transfigurare. Viata lui e o mare aventura a dragostei lui Dumnezeu, care se vrea iubit de o faptura libera, careia pentru aceasta i-a dat putinta sa se piarda. Si care pentru a-1 rascumpara s-a jertfit pe sine insusi pentru mantuirea lumii.
Daca pe planul central al experientei crestine sta dragostea lui Dumnezeu pentru faptura, pe planul uman sta iubirea de aproape a omului. Aproapele acesta nu e insa cel care ne va sta lumeste mai aproape, nu e cel care ne e cel mai drag. Si nici cel din urma om, acela cu care n-am mai avea nimic de impartit, cum ar vrea unii. Aproapele e semenul nostru care sufera si in care ne regasim un tovaras de suferinta. De el nu ne leaga un act, un sentiment imaginar si filantropic, de condescendenta, ci mai mult sentimentul ca nu putem fi fericiti noi insine, cand altii sufera alaturi de noi. Sentimentul ca suntem partasi durerii universale care suspina dupa mantuire, ca suntem partasi ai nadejdii lui de mai bine. Iubirea de aproape in crestinism nu e primara, ci derivata din iubirea lui Dumnezeu. Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot cugetul tau si din toata inima ta, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Cum insa eu insumi nu-mi sunt obiect de iubire ideal, ci numai Dumnezeu, iubirea de aproape e constiinta ca omul care sufera e faptura lui Dumnezeu care nu e facuta pentru asta.
A iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti inseamna deci sa simti ca esti legat de el prin solidaritatea de suferinta, prin comunitatea de soarta in pacat si ca la bine si la rau nu exista, in fond, mantuire numai pentru mine singur, ci numi mantuirea lumii intregi. Acesta e sensul crestinismului asa cum il traieste Biserica lui Hristos.
Lumea de aici, ceea ce vom numi “veacul” are fata de aceasta Biserica o pozitie ciudata. Biserica e cuprinsa in veac si totusi veacul nu o cuprinde toata pentru ca ea e deschiderea lui catre ceva care-l depaseste. Pozitia crestinismului fata de veac e antitetica si paradoxala: “imparatia mea nu este din lumea aceasta“, spunea Hristos lui Pilat; “caci altfel n-ar veni ingerii mei sa ma apere” [In 18, 36]. Dar norodului adunat sa-L asculte Hristos ii destainuie: “Iata, imparatia mea este in mijlocul vostru” [Lc 17, 21].
Cum e aceasta imparatie care e in acelasi timp in mijlocul nostru si care nu este totusi din lumea aceasta, Hristos n-o spune decat in parabole, in ghicitura. Unirea aceasta a cerului cu pamantul infaptuita prin intrupare, o ghicim, mai mult decat o putem cuprinde cu mintea. O ghicim mai bine, daca ne gandim la talcul invataturii lui Hristos care e o evanghelie, adica un ravas de bucurie catre toti cei ce sufera, catre toti cei lipsiti de Dumnezeu, de plinatate: cei saraci cu duhul, cei ce plang, cei insetati de dreptate, cei milostivi, cei curati cu inima, cei ce fac pace sau sunt prigoniti pentru dreptate [Mt 5, 1-10].
Caci ei si-au aflat mangaiere la Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Sau. Si iata: orbii vad, surzii aud, si imparatia lui Dumnezeu e vestita saracilor (Mt 11,5).
Intruparea lui Dumnezeu nu inseamna insa pentru crestini sfarsitul mantuirii ci abia inceputul ei. “Veacul” sau “timpul in care traim” nu mai e pentru crestini o vale a plangerii, dar nici rai, ci locul spiritual al mantuirii, scena acestei mari drame a salvarii ori pierderii noastre. Ceea ce asteapta crestinul in veac este indumnezeirea lumii.
Mantuirea aceasta nu e un proces insidios, ceva care vine peste noi fara sa bagam de seama; ci este o lucrare puternica, o realitate care desparte existenta crestinului in lume ca o sabie de foc. Puterile lumii acesteia se aduna sa intarzie mantuirea si crestinul trebuie sa dobandeasca impotriva lor cununa de biruinta. Ce altceva spune parabola semanatorului cu samanta cazuta pe drum sau intre spini, care nu ajunge sa rodeasca? Sau parabola neghinelor, care arata ca binele de rau nu se pot separa definitiv in veacul de aici. Si ce este “razboiul nevazut” decat lupta pe care o da crestinul in sufletul sau pentru biruirea lui Dumnezeu in lume?
Drama existentei crestinului in veac este drama libertatii sale de a se pierde. Pe ea Hristos ne arata a o birui cu forta. De aceea ingerii lui nu intervin in pretoriul lui Pilat, ci-l lasa pe acesta sa faca judecata lumii. Caci trebuie ca Fiul omului sa Se rastigneasca pentru ca Biserica sa izbandeasca impotriva iadului.
Toate aceste realitati fac din crestinism o religie cu un puternic sentiment al asteptarii sfarsitului. Aceasta asteptare caracterizeaza pozitia fundamentala a crestinului in veac. Oricat ar fi de ancorat in lumea de aici, in aparenta, crestinul e un om cu un picior deja in afara acestei lumi. Lumea aceasta vazuta, lumea de aici, nu e lumea lui adevarata. Ci lumea lui e dincolo de aceasta. Iar aici, crestinul e la vreme de incercare, caci de cand omul a auzit cuvantul Domnului, dracul a dobandit puterea sa-l intoarca de la Dumnezeu. Acesta si nu altul e sensul vietii de aici pentru crestin.
Doamnelor si Domnilor, lucrurile acestea le stim cu totii.
Le-am stiut mai bine zis, pentru ca multi din vremea catehismului le-au uitat. Si nu s-au gandit sa le dea un sens imediat, legat de faptuirea omului de fiecare clipa. Crestinismul lor a fost o haina sarbatoreasca pentru zile mari, ceva separat de stradania lor din viata. Daca le reamintim e pentru ca, fata de ele, si din ele, vom incerca sa infiripam celalalt termen al convorbirii noastre de azi: lumea moderna.

1

Continutul ideii de lume moderna

Prin lume moderna se pot intelege doua lucruri:

1. “Modern” inseamna, in sens general, orice lucru actual, nou, generalizat in gustul public, orice lucru viu, la moda. Cum zicea un dascal al meu, in acest sens “modern” este orisice lucru care poate fi prezentat cu cartea de vizita de moment a istoriei.
2. Cuvantul “modern” mai are insa si alt sens, precum stiti. El inseamna, in istorie, perioada de timp cuprinsa intre pacea westfalica din 1648 si razboiul cel mare din 1914-1919, adica aproximativ ultimele trei veacuri de istorie, corespunzand dezvoltarii nationale a oranduirilor statale.

Privita insa in radacinile ei, vremea moderna se urca si mai departe. Renasterea si Reforma se integreaza aceleiasi miscari si lumea moderna ar incepe la caderea Constantinopolului si descoperirea cam in acelasi timp a Americii (1452-1457), la jumatatea secolului al XV-lea. Unii au cautat radacini si mai adanci, pana la veacul al XII-lea si al XIII-lea. Fapt e ca Dante sau Toma din Aquino, la adapostul carora unii au incercat sa ridice un steag “antimodern”, se vadesc ei insisi precursori ai modernismului in plin secol al XIII-lea.
Daca privim cu bagare de seama, vedem ca cele doua sensuri nu se suprapun intocmai.

Ce e insa in esenta viata moderna si care sunt caracterele ei?

Viata moderna nu e numai o perioada de timp; ci o structura spirituala, istorica; adica un fel de a trai si de a intelege si pretui viata caracteristic unei anumite epoci. Care sunt caracterele ei? Si ce poate fi constant intr-o epoca care merge de la cucerirea Constantinopolului pana in zilele noastre?
Nu s-a schimbat in acest timp si mentalitate, si cunostinte, si indeletniciri, si port, si obiceiuri? Nu cuprinde o atat de mare taietura de timp atatea tari si oameni diferiti, incat o generalizare sa nu mai fie posibila?
Marturisim ca lucrul pare adevarat. In acest domeniu de cercetari, toate lucrurile ce se spun trebuie primite “cum grano salis“. Totusi, nu e imposibil de incercat o atare viziune de ansamblu, fireste cu toate riscurile de a ne gasi in fata unei constructii simplificatoare, mai mult cu rol de a pune ordine in ganduri, decat de a reprezenta in intregul ei realitatea istorica.
Lumea moderna se naste dintr-o mare nadejde inselata. Deceptia crestinatatii apusene, amagita de interpretarea literala a textului, care asteptase in zadar sfarsitul apropiat al lumii in jurul anului 1000.
Cruciadele, care fusesera roada istorica a acestei asteptari, se irosisera in zadar in rivalitati terestre. Hristos nu venise pe norii cerului sa rasplateasca ostasii care se jertfisera zadarnic pentru cucerirea Sfantului Mormant. Si ca pedeapsa pentru aceste rivalitati, si poate si pentru indeletnicirile negustoresti instalate la umbra corabiilor cruciate – paganul cucerise cetatea lui Constantin -, pe ruinele averilor confiscate templierilor regii Apusului se ridicasera veleitari si laic impotriva puterii papale, sprijiniti pe comunitatea de soarta al carei simbol incepea sa devina pentru natiunea lor.
Veacul de mijloc n-a fost, cum se spune de obicei, o epoca de intuneric. Ostenitorii istoriei lui au izbutit sa risipeasca prejudecatile pe care secolul al XVI-lea si al XVIII-lea le acumulasera impotriva lui si sa ne convinga ca e o epoca in care au inflorit catedralele de piatra ale artei gotice si catedralele de gand ale summelor scolastice constituite unul din momentele cele mai de seama ale dezvoltarii omenirii.
Evul mediu a fost insa o epoca tare, neinduplecata. Ramai uimit, cand citesti scrisorile lui Abelard sau romanele din ciclul regelui Artur, vazand cum aceasta epoca a putut imbina taria virtutii si asprimea gandului cu o asa de mare infierare a simtirii. E, desigur, pentru ca toata epoca a fost dominata de o flacara uriasa de credinta, de asteptare infrigurata, de un vis. Omul veacului de mijloc traia in lumea de aici, si uneori cu patima. Dar omul acesta era crestin si, de aceea, in cel mai destrabalat desfrau, un Francois Villon pastreaza atat de treaz sentimentul precaritatii vietii pamantesti si constiinta ca apartine altei lumi, incat gemetele talharului seamana, dar nu seamana, sunt adevarate rugaciuni. Aceasta asteptare infrigurata a sfarsitului sfarseste insa prin a se irosi si cucerirea Bizantului de catre turci ii da lovitura de gratie.
Se cunosc insa reactiile asteptarilor inselate. Incordarea dezarticulata, da drumul tuturor puterilor infranate, intr-un tumult de porniri. Pofta stapanita se dezlantuie intr-o sete nemasurata, rabelaisiana, de existenta simtita, concreta, traita direct. Sperantele amanate se cer satisfacute degraba. Cugetul, cumpanit in vazduhurile lui proprii, isi pierde puterea de patrundere a existentului ca atare. Si el alearga cu Ockham si Roger Bacon, apoi cu Gassendi si cu celalalt Bacon, dupa existenta care se poate vedea si pipai.
S-a vorbit de o “revolta a sclavilor“. Ar trebui vorbit mai exact cu Luther de o vointa argheziana de a pipai si de a urla: “Este!“. In sfarsit, fapta omeneasca descentrata din axul vrerii divinului se rabate asupra aventurii pentru rezultat util. E vremea marilor navigatori, a marilor cuceritori de imperii de peste mare. Nevoia lumii de “dincolo” ia acum forme concrete. Capitalismul se va naste din faptele lor si-i va pastra pecetile trupesti si sufletesti. Veacul al XVIII-lea nu va fi decat perioada scolastica a vremilor modeme si revolutia franceza rodul ei in parg. Iar prin reflexul acesteia, talazurile vor ajunge pana la noi, de-a lungul secolului al XIX-lea, al romantismului si al masinii.
Doua caractere generale are aceasta lume moderna: unul teoretic, altul practic. Caracterul sau teoretic este vedenia universului sfaramat, scoaterea lui din mana lui Dumnezeu. Caracterul sau practic este indumnezeirea omului. Caracterul teoretic am spus e spargerea lumii lui Dumnezeu, dezarticularea ei din boltele cerului ptolemaic si substituirea conceptiei naturaliste, in locul conceptiei teologice a existentei. Omul, care pana atunci pastra sentimentul ca face parte dintr-o lume inchisa, organica, ierarhizata, dominata de relatiile intentionale ale legaturii lui cu Dumnezeu, pierde sensul totalitatii existentei; se simte dintr-o data fiu al haosului, aruncat intr-o lume pierduta undeva in universul nesfarsit, incercand cu disperare sa descopere – in lipsa providentei – macar permanenta unei legi. Cugetul descumpanit si care a pierdut increderea in priza directa a intelectului asupra unei lumi pe care isi inchipuie c-o fabrica din el insusi lasa un sentiment de goliciune a abstractiei, ale carui roade sunt: caderea in concret, setea de experienta, adaptarea omului la trairea fragmentara. Omul pierde astfel si sentimentul transcendentei, ideea ca e pe pamant pentru un sens care depaseste viata lui precara de aici; omul isi organizeaza efortul tehnic in vederea realizarii fericirii lui terestre, substituind astfel vedenii transfiguratoare a mantuirii prin harul izvorat din intrupare, mantuirea de jos in sus a omului prin efort propriu, de dominare a naturii, prin cultura. Acesta e caracterul practic.

Consecintele unei atare rasturnari sunt trei:

1. La omul modern, actiunea capata un primat asupra contemplatiei, “homo faber” triumfa asupra lui “homo sapiens“.
Nu in zadar substituie Faustul lui Goethe, marturisirii crestinesti despre intaietatea Logosului, a Cuvantului, marturisirea moderna: “Am Anfang war die Tat“. “La inceput era: Fapta!” Ceea ce constituie trasatura esentiala a omului modern este spiritul acesta de iscoada, acest duh neastamparat si nesaturat de a sti pentru a putea, cartesianul sau leonardescul “ingenius“. Prin el, omul se substituie Dumnezeirii in centrul universului moral si stradania lui devine pretentie de a se mantui prin sine insusi stapanind natura.
2. A doua consecinta, cu origini mai vechi, este spargerea comunitatii spirituale si prefacerea ei in societate atomista, in asociatie voluntara de interese limitate, cu toate urmarile ei. In fond, lucrurile izvorasc aici de mai departe, din clipa in care catolicismul opune, in comunitatea de dragoste a Bisericii, autoritatea externa, temporala, libertatii spirituale. Radacina acestei sparturi este aceeasi cu cea care a provocat prabusirea evului mediu: nerabdarea de sfarsit! Vointa de a grabi implinirea timpurilor. Amestecul omului, cu planurile lui, in lucrarea lui Dumnezeu.
Efectele acestei sparturi? Organizarea societatii omenesti ca juxtapunere de individualitati distincte. Fiecare din ele e un univers inchis. Comunitatea indivizilor nu mai are realitate nici substante unitare, ci e numai un ansamblu de relatii interindividuale. Fiecare ramane strain de ceilalti, dar se poate intalni cu ceilalti pentru conlucrare. Ceea ce e unuia scop, poate fi altuia mijloc. Unul poate folosi pe celalalt. Totul devine astfel mijlocire, negot si instrument. Nu mai e scop absolut. Etica devine economie. Si mijlocul prin excelenta, mijlocul in sine, sensul instrumental in care se concretizeaza toate aceste relatii posibile banul- El e puterea care uneste, care leaga intalnirea unui om cu altul si conlucrarea lor. Lucrul merge pana la limitele extreme ale americanismului modern, in care valoarea religioasa a pastorilor e apreciata, in uzine, dupa sporul productiei din saptamanile care urmeaza predicilor lor!
3. A treia consecinta, izvoraste din intalnirea celei dintai cu cea de-a doua. Omul setos de existenta concreta si dispunand de putere ca mijloc de a o dobandi, insa lipsit de vedenia unei ierarhii stabile de valori deosebite de propria lui faptuire si care sa se impuna acesteia, se risipeste in fapta spre a dobandi puterea si sfarseste prin a se robi cu totul ei, pierzand astfel putinta de a se mai bucura de existenta posedata: “ingerul invarte piatra de moara”.

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta “moderna”. Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund – cum am mai spus – amarele lui prabusiri launtrice.
Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii – si nu numai peste taberi – a pasarilor stymphaliene?
Si nu e ciudat ca omenirea aceasta “moderna”, care isi zice “crestina”, dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi “cu vis si cu sange rece”, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!
Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.
Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.
Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.
Victoria aceasta este germenul tuturor ratacirilor care fac pe om neom in masura-n care-l imping sa se indumnezeiasca. Tabla valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea altei vieti, careia-i era menit, e insa rasturnarea totala a fagaduielii de bucurie-n suferinta si de rasplata in Slava, pe care Predica de pe munte le aducea acum doua mii de ani: saraciei, blandetii, inimii curate, duhului impaciuitor, milostivirii, setii de dreptate si prigoanei suferite pentru ea.
Fericiti cei indestulati – raspunde veacul acesta lui Hristos -, ca a acelora e imparatia acestei lumi si alta nu e. Fericiti cei tari, ca aceia vor stapani pamantul. Fericiti cei cumpliti si neinduratori, ca aceia nu se vor teme de nimeni. Fericiti cei ce rad si se bucura, ca aceia de nimic nu au nevoie. Fericiti cei indrazneti, ca aceia vor avea parte de praznic. Fericiti semanatorii de vant, ca aceia se vor chema fiii furtunii. Fericiti cei iscusiti, ca aceia vor afla taina multor lucruri. Fericiti veti fi, cand va vor slavi si va vor tamaia, mintind pentru voi, caci v-ati aflat plata acum, pe pamant, si maine de voi cine o sa-si mai aduca aminte!
Bogatia, ideal suprem al omului ahtiat sa smulga vietii cat mai multa si cat mai intensa bucurie pamanteasca, in scurtul ragaz ingaduit omului pentru asta. Puterea, care e mijlocul de a dobandi bogatia. Iscusinta, galceava, banuiala, ne-ndurarea, lauda de sine, care sunt sculele cu care dobandesti puterea si cu care o tii atunci cand ai dobandit-o, alcatuiesc valorile esentiale ale codului moral modern, chiar atunci cand ipocrizia le drapeaza-n altele, aparent potrivnice.
Ele izvorasc direct din mentalitatea demiurgica pe care am infatisat-o si sunt roadele spirituale ale prabusirii launtrice ale unui om care a pierdut o data cu sentimentul transcendentei si adevarata lui idee despre sine, aceea ca era chemat la viata pentru alte minuni decat aceea de a se robi cautarii hranelor pamantului. Rezumand ceea ce nu este crestin in felul de a fi al lumii moderne, voi spune ca e in primul rand aceasta indumnezeire a omului si acest amestec al lui in lucrarea dumnezeiasca a mantuirii.

1. Pierderea sentimentului transcendentei lasa pe om in lume singur si fara sens si introduce anarhia in intelegerea lumii.
2. Pierderea sensului intruparii rapeste omului asteptarea sfarsitului, il desface din rostul lui si-i orienteaza faptuirea asupra imbunatatirii vietii de aici.

In locul transfigurarii lucrurilor in Dumnezeu, el asteapta mantuirea prin cultura si inlaturarea suferintei. Aceea ce crestinul asteapta de la Apocalipsa cer nou si pamant nou, in care Dumnezeu va sterge orice durere si intristare si lacrimi si moarte nu va mai fi rnult, caci toate cele dintai vor fi fost – omul de astazi le asteapta de acum, de aici, grabnic, de la fapta lui.
Ceea ce pierde prin aceasta lumea moderna este intelegerea sensului real al suferintei. In lumea omului modern, durerea nu are loc. Toata stradania lui e sa o inlature si daca – dintr-o intamplare nu reuseste – el nu se poate potrivi cu ea. Nu-i poate afla rost. Ci moare launtric, deznadajduieste, sau se-ndraceste.
Intelegem acum rostul fericirii pamantului si setea omului, care-si stie zilele numarate, pe-o planeta pierduta in puzderia materiei nascuta fara rost. El a ajuns sa aiba constiinta existentei sale proprii si a valorii ei fara pret, si pe aceasta lupta s-o invesniceasca cu patima deznadajduita a celui fara aparare, a carui moarte de tot nu e decat amanata.

1

Alunecarea vremilor moderne: vremea moderna si vremea actuala

Ideea de lume moderna, asa cum am lamurit-o pana acum, se mai potriveste oare in totul imprejurarilor de azi? Putem noi spune ca vremea in care traim mai are toate caracterele sub care am incercat sa infatisam lumea moderna?
Am aratat la-nceputul acestei conferinte, si e locul sa adancim acum, parerea ca vremea in care traim nu se mai acopera exact cu ideea de viata moderna. Lucrul acesta poate sa para multora, in special din cei nascuti inaintea razboiului de acum 25 de ani, greu de deosebit. Daca cineva ar intocmi o tabla a valorilor morale in circulatie acum un sfert de veac si i-ar opune o tabla a valorilor in circulatia actuala, ar ramane inmarmurit sa constate deosebirea fundamentala de orientare a majoritatii spiritelor.
Ne gasim, asadar, in mijlocul vietii din zilele noastre, in fata altui climat spiritual decat al evului modern. La prefacerea lui au contribuit desigur imprejurarile. Am contribuit poate si noi fara sa vrem. Care e caracteristica acestor vremi actuale iesite din prefacerea evului modem si ce probleme pune crestinului aceasta vreme?
Ne apropiem de problema cu sentimentul ca are mult mai multa insemnatate decat problema pusa pana aici; dar si cu sentimentul ca lucrurile sunt mult mai greu de lamurit.
Pentru ca in primul caz era vorba de un fapt petrecut, implinit, istoric. Pe cand aici e vorba de fapte care se petrec, de lucruri care ne domina. Sa incercam totusi sa ne smulgem din val si sa dominam perspectiva acestor schimbari, judecand dupa directia diferitelor alunecari de straturi. Vremea actuala pastreaza, cred, din vremea moderna care a precedat-o doua lucruri:

1. Setea de concret, de posesie maxima, sensibila a existentei.
2. Tentatia demiurgica, intaietatea faptei.
3. Ea se deosebeste insa de vremea care-o precede prin intensitatea aspiratiei ei totalitare.

Aceea ce pretinde evul nou ca depasit, din viziunea lumii moderne dinainte este caracterul spart al existentei, pretentia lui de a reface aici pe pamant unitatea societatii pe care individualismul democrat o risipise intr-un numar imens de individualitati aritmetice.
Vremea de acum este deci tot o epoca in care omul isi cauta mantuirea pe pamant si tot o epoca in care omul isi cauta mantuirea prin fapta. Sub raportul acestor idei, incadrarea omului in univers ramane o incadrare moderna.
Din punct de vedere al intelegerii vietii sociale, insa, structura lumii de azi a alunecat de la pozitia vechiului individualism, la o alta intelegere. Obiectul acestei discutii nu este problema sociologica a structurii lumii de azi. Si de aceea, nu voi arata decat sumar cum s-a ivit in chip firesc aceasta alunecare si de ce tinde sa cuprinda si pe aceia care isi dau seama de schimbare si lupta pentru inlaturarea ei.
Schematic, dialectica acestei prefaceri e simpla. Din momentul in care posesia bunurilor pamantului devine idealul omului modern si puterea mijlocul de a obtine aceasta posesie, cu cat indivizii sporesc in putere si cu cat obiectul de posedat se margineste, cu atat intensitatea antagonismului dintre om si om, dintre grup si grup, se adanceste.
Spre a birui in aceasta lupta, omul se aliaza alor sai, sa descopere, mai bine zis, aliatul natural al acestora. Si prin aceasta redescoperire a legaturilor omului de grup, ascunsa-n vremile de bunastare, se incepe o prefacere, care nu e ispravita si in care omul aluneca treptat de la vechiul individualism modern, la o noua incercare de organizare a vietii sale, dupa vechiul ideal al stupului de albine.
Vechea oranduire sociala, moderna, era o randuiala juridica si politica: o oranduire de raporturi. Ea nu prindea pe individul intreg cu modul lui de a gandi si de a dobandi, implinirea omului nu era grija colectivitatii. De ce faci spre a dobandi, sau de ce gandesti, de cum te bucuri de viata, colectivitatea nu se ocupa decat intr-atat intrucat felul tau de a dobandi, de a gandi sau de a te bucura de existenta impiedicau dobandirea, gandul sau bucuria altora. In lupta lui pentru posesiunea reala si ideala a acestei lumi, omul modem era socotit a fi singur. Am zis dinadins: era socotit a fi singur; ci nu era singur in adevar. Pentru ca, in fapt, omul nu era si nu putea fi singur. Atunci, ca si acum, si uneori mai mult ca acum, fiecare avea o familie care punea supra vietii lui pecetea celor sapte ani de-acasa si-i crea de la intrarea in viata o pozitie privilegiata, sau una dezavantajoasa in lupta pentru cucerirea vietii: o data prin transmiterea fireasca din tata-n fiu a ierarhiei spirituale a valorilor pentru care se cuvine sa traiesti, a doua oara prin inzestrarea mai mare sau mai mica cu mijloacele de a le realiza.
Prin simplul fapt al dezvoltarii instrumentelor de raspandire a influentei omului asupra omului, in domenii in care aceasta influenta fusese mascata la instituirea regimului democrat, dezvaluirea legaturilor ascunse in vremile de bunastare ale omului de om sileau statul sa intervina in dezvoltarea vietii materiale si spirituale a colectivitatii, schimbandu-si astfel pe nesimtite natura. Democratii au numit acest fel de organizare “democratie sociala”, spre a o deosebi de cealalta aritmetica, “democratia” pura si simpla. In realitate democratia sociala era prima luare de constiinta a alunecarii organizarii colective democratice in directia totalitara.
Daca la cele spuse pana acum adaugam desteptarea oamenilor, adica inmultirea celor ce se socotesc indreptatiti sa participe la impartirea foloaselor vietii colective, foloase care si dupa instituirea statului democrat ramasesera apanajul catorva; si daca la aceasta adaugam inca interesul crescand pentru imparteala pe masura scaderii lucrurilor de impartit, adica a masei bunurilor lumii acesteia dupa care alearga omul modern, prin faptul crizei. Si daca, in sfarsit, la aceasta adaugam imposibilitatea democratiei sociale de a impune actiunea colectivitatii in domeniile in care trebuia sa intervina, prin faptul ca era ea insasi prizoniera a puterilor pe care i se cerea sa le-nfraneze – vom avea tabloul aproape complet al imprejurarilor care au facut ca peste tot, chiar in statele care-si zic inca state democratice, organizarea puterii politice sa intervina spre a modela viata omului nu numai la limitele in care atinge viata altora; dar si in miezul ei subiectiv, organizand cum am vazut aceasta viata dinainte de a se ivi, prin restrictiile biologice aduse casatoriei, prin incurajarea nasterilor, prin crearea conditiilor de sanatate si igiena necesare cresterii copiilor, prin asumarea educatiei lor, prin indrumarea lor, de la-nceput, in directiile spre care colectivitatea are nevoie de dansii, prin educarea lor in scopul de a deveni specialisti in loc de oameni, prin integrarea lor in corpuri sociale organizate din momentul in care incep sa produca, prin determinarea lucrurilor de produs si a conditiilor de productie, prin controlul lucrurilor pe care trebuie sa le stie si prin folosinta obligatorie a timpului lor.
Din analiza pe care am facut-o mai sus, vedem ca toata aceasta alunecare a lumii moderne in afara individualismului aritmetic e tributara acelorasi valori esentiale ale omului modern.

1. Organizarea vietii pamantesti, a vietii de aici, pentru binele unui cat mai mare numar.
2. Credinta ca omul ajunge la realizarea acestui ideal prin faptuire metodica si rationala.
3. Ceea ce se adauga insasi aici, este ideea ca rationalizarea actiunii nu mai cuprinde numai faptuirea omului individual, ci se intinde la faptuirea omului in colectivitate.

Ceea ce lumea de azi cere unei organizatii sociale nu mai este deci numai sa creeze cadre si posibilitati de dezvoltare de care indivizii sa profite anarhic, acumuland la intamplare, dupa puterea lor de fapt; ci ii cere sa organizeze practic fericirea cator mai multi prin eliminarea cu ajutorul organizarii si faptuirii in comun a prilejurilor de frictiuni si suferinte pe care le isca libertatea lasata indivizilor de a-si organiza existenta proprie, cum vor.
Prin faptul insa ca aceasta colectivitate e pusa in fata acestei sarcini noi, se schimba ceva in insasi structura ei ultima. Caci pentru a putea impune individualitatilor puternice care-i ameninta asezarea, colectivitatea trebuie sa devina ea insasi o forta reala, ci nu o simpla fictiune juridica.
Iar pentru a putea coordona ansamblul trairii colective, pentru a se putea insinua in sufletul individului si a i se impune acolo, chiar atunci cand nu poate folosi forta, colectivitatea cauta sa se instituie fata de individ intr-o realitate ideala, absoluta, transcendenta, astfel zis sa se substituie fata de constiinta individului in atributele divinitatii. Intelegem acum schimbarea esentiala care s-a produs.
Lumea moderna, in goana ei dupa fericirea pamanteasca, prefacuse lupta vietii intr-o lupta dupa putere. In aceasta lupta, puterea, concretizata in ban (caci banul nu e nimic altceva decat semnul unei anumite puteri de a face ce vrei, intr-o lume in care tot ce vrei se poate cumpara) – puterea concretizata in ban devenise anarhica si, printr-o rasturnare obisnuita-n viata sociala, isi pierduse functia de mijloc si devenise o valoare in sine. Cum insa aceasta valoare era in fond o valoare-mijoc, adica o valoare prin esenta relativa, viata moderna ajunsese la o relativizare axiologica totala a intregii lumi de valori. Fiecare stapan al unei particele de putere de a face se credea indreptatit sa faca cu ea ce-i dadea prin gand, folosind in acest scop pe ceilalti ca mijloace, sfaramand astfel comunitatea omeneasca in atatea realitati spirituale opuse si fara alta legatura decat imbinarea scopurilor lor diverse, cati indivizi. Forma tip de organizare sociala, comunitatea de gand, de simtire si de soarta facea loc unei societati in care intalnirea oamenilor laolalta nu avea mai mult sens decat intalnirea lor intr-un tramvai.
Ganditi-va, dumneavoastra, ce poate sa insemne pentru un biet crestin insarcinat cu conducerea unei administratii oarecare facerea unor mutari. Soarta atator oameni pe care de-abia ii stii sta-n mana ta, cel ce-o conduce. Nevoile institutiei pe care o conduci iti cer neaparat mutarea catorva. Ai in mana painea si cutitul. Pentru serviciul pe care ti-l fac, ei nu sunt ca si tine decat instrumente remunerate; un briceag de ras cifre, un perforator de bilete de control. Si totusi ai dreptul sa.”muti” pe care vrei!
Dar pe cine sa alegi? Unul are mama aici. Altul are dincolo copiii de scoala. Unul e tuberculos, altul are dincolo o casa. Pe cine sa alegi, daca nu te uiti la om; daca nu il simti aproape? Daca nu te pui in locul lui de om, care e cu totul altceva decat instrumentul sub care ti se-nfatiseaza? Si sunt, la fiecare mutare, sute, mii. Ce grad de istovitoare omenie ar trebui cuiva ca sa savarseasca acest act care pare asa simplu! Si atunci, te multumesti sa rezolvi lucrurile abstract, eliminand constiinta. Fixezi criterii “obiective” de preferinta. Faci tarcuri prin care unii trec si altii cad. Ramai strain ce e “omenesc” in fiecare caz, multumit sa nu “nedreptatesti” majoritatea. Ce poate fi ceva mai fariseic? Si totusi altceva n-ai de facut!
Acest lucru s-a schimbat, sau tinde sa se schimbe, in lumea de azi prin aceea – viata colectiva vrea sa imbratiseze pe individul intreg si sa si-l subordoneze cu toate ale sale. Ea lupta sa-i impuna iar o ordine absoluta de valori, pe care acestasta sa le primeasca fara discutie, ca poruncile unui nou Dumnezeu. Alunecarea aceasta de orientare morala ne dezvaluie ca lumea de astazi se afla in preajma unui nou ev. Ea traieste un fel de perioada alexandrina in care cei formati in disciplina valorilor lumii vechi, nu consimt sa recunoasca temeinicia rasturnarii de valori la care asista, ci judeca din punctul lor de vedere invechit, barbar, realitatea invadanta, simplificatoare, aspra, care pune insa peste tot pecetea vietii.

1

Atitudinea crestina in fata lumii de azi

Mai e nevoie sa lamurim de ce crestinismul, a carui criza in fata evului modern am cercetat-o, se gaseste-n criza si-n fata acestei intorsaturi a lucrurilor? Prea putin.
Si iata de ce: crestinismul se gaseste fara indoiala alaturi de orientarea aceasta a lumii in care omul aspira iarasi la un absolut; si incercarea de a reconstitui – fie si numai in cadrul socialului – unitatea universului spart de iscodirea moderna se gaseste pe linia reactiunii crestinesti impotriva individualismului abstract si aritmetic.
Dar substituirea Leviatanului in locul lui Dumnezeu, instituirea unui Dumnezeu-colectivitate in locul Dumnezeului Creator si Tata, tragerea ultimelor consecinte ale sociologiei religioase durkheimiene care instituie transcendenta naturala a socialului fata de individ in rolul transcendentei absolute a Divinitatii, crestinismul n-o poate primi decat ca o forma de paganism. El nu intalneste intaia oara acum aceasta pretentie de indumnezeire a colectivului. L-a mai intalnit, la originile lui, cand s-a aflat in fata Imperiului roman, care si el pretindea o subordonare absoluta a omului fata de dansul.
Se intelege ca ispita vietii asezate a roiului de albine imbie pe omul chircit in viata launtrica, ce aspira la refacerea unitatii spirituale. Dar realizarea acestei unitati pe aceste cai, in felul in care ni se propune, in cadrele acestei lumi de aici, cu uitarea desavarsita a lui Dumnezeu si a sensului adevarat al vietii noastre care nu e legat definitiv de lumea de aici; cu lasarea la o parte a transfigurarii si cu amanarea sine die a sfarsitului pentru a ne organiza fericirea pamanteasca laolalta, nu poate fi venirea imparatiei lui Dumnezeu; ci numai nalucirea unei false asteptari paradisiace, aceea ce V. Zander a numit candva, vorbind de Rusia Sovietelor, “raiul trist”.
Privind lucrurile de sus, am putea spune ca in aceasta dezbatere a noastra cu cei ce vor sa aduca raiul pe pamant prin readucerea omului la automatizarea vietii instinctive, e in joc destinul, salvarea sensului omenesc de a fi fiinta vietuitoare! Si ignorarea sensului adevarat al suferintei. Ce caracterizeaza pe om sub acest raport fata de celelalte fiinte? Ce-l distinge de ele si-l face uman? Daca nu aceasta labilitate a reactiunii sale, care, provocata sa faptuiasca de nevoi complexe intr-un mediu extrem de variabil, nu reactioneaza niciodata automat, ci sovaie, isi alege purtarea, folosind pentru aceasta alegere cugetul sau, adica aruncand in balanta care va hotari purtarile, unitatea constienta a fiintei intregi a faptuitorului, cu ceea ce poate intelege, cu ceea ce poate dori, cu ceea ce-si poate aminti, in ceea ce-si poate inchipui. Nu stiu daca v-a cazut in mana romanul lui Aldous Huxley intitulat “Brave New World” – ceva ca “Draga de lume noua”!
Huxley isi inchipuie o societate cu oameni crescuti intocmai ca albinele din stup. Dinaintea nasterii sunt selectati dupa principii strict stiintifice de eugenie, si cei neapti sunt sterilizati. Educatia se face omogen prin formarea reflexelor conditionate si fiecare este educat exclusiv pentru activitatea careia ii e destinat: muncitor manual sau cercetator stiintific… (Cam cum vor sa faca laboratoarele noastre psihotehnice.) Toti oamenii aceleiasi categorii sunt perfect omogeni psihologiceste. Reactia lor e sigura. Nu exista conflicte. Totul este angrenat perfect. O ordine in care domneste o fericire morna, apasatoare, facuta din absoluta integrare si satisfactie concreta a indivizilor, dar din care orisice fel de umanitate a disparut o data cu ultima diferenta.
Ei bine, o lume de aici in care reactia omeneasca ar fi perfect adaptata, in care omul n-ar mai putea gresi, desi ar putea fi o lume mai fericita, din anumite puncte de vedere, decat cea de astazi, in care infractiunile masoara inca nereusitele – este o lume netrebnica, ce injoseste faptura omeneasca sub statutul omenesc adevarat. Aceasta fericire animala nu este decat o utopie primejdioasa, care introduce printre noi o caricatura a raiului, care contravine starii noastre omenesti si ne compromite mantuirea. Sub orice chip s-ar infatisa o atare lume si oricat de mieros sau de crunt s-ar apropia de crestinism, o atare lume nu e o lume crestina si o atare unitate, chiar daca ar trebui sa devina unitatea reala a societatii de maine , nu este comunitatea de dragoste a crestinismului si nu se poate confunda cu ea.
Dostoievski, care e fara-ndoiala unul din oamenii care au patruns cel mai adanc sensul tainic al problemei libertatii spirituale crestinesti, a infatisat in cateva pagini din Fratii Karamazov lupta aceasta dintre pornirea tuturor oamenilor spre fericire si bunatate si menirea lor adevarata de fiinte spirituale libere chiar cu pretul nefericirii. Legenda lui a Marelui Inchizitor a tras cred pentru oricine linia despartitoare peste care nu se mai poate trece intre comunitatea de iubire si de suferinta a crestinismului si stradania fireasca a omului dupa fericirea terestra in comun. Ea a pus fata-n fata, pentru totdeauna, in fata scaunului de judecata pe cei ce vor sa fericeasca pe altii cu de-a sila, de cei care primesc sa sufere pentru libertatea si pentru dragostea lor.
Neintelegerea aceasta asupra sensului adevarat al iubirii e din cele mai ciudate. Caci Dostoievski nu pune la-ndoiala sinceritatea Marelui Inchizitor. Stradania lui hotarata si cinstita pentru fericirea adevarata, cereasca, definitiva, celor pe care-i arde spre a-i mantui de ei insisi! Si totusi straduinta aceasta nu-si afla la el pretuire fiindca dispretuieste esentialul – nimicul cel mai de pret al fiintei noastre, legat de intentia insasi a lui Dumnezeu fata de propria faptura: libertatea, putinta de a gresi.
Aici se vadeste caracterul paradoxal al straduintei umane catre unitate precum si al naturii transcendente a acestei unitati spirituale. Nazuinta omului catre viata perfect randuita a stupului de albine in care fiecare traieste cu toti in deplina potrivire de esenta stradaniei omenesti. Insa numai nazuinta!
De-ndata ce acestei nazuinte i se substituie efortul de a infaptui stupul – aievea – adica de indata ce duhul supunerii ia alt inteles decat acela al supunerii tale proprii, cautand sa supuna pe celalalt – efortul se vadeste steril, se chirceste, golit pe-ncetul de tot continutul lui uman si sfarseste prin a infatisa o adevarata schimonosire a fiintei omenesti si de asuprire a chipului dumnezeiesc dintr-insul.
De aceea, cu atitudinea crestinismului in fata vremii moderne, se petrece lucru straniu.

– De unde intr-o alcatuire a lumii ca aceea democratica, in care totul era amenintat sa fie risipit in pleava, viata spirituala se identifica cu efortul spre intreg, spre unitate si crestinismul aparea aliatul tuturor eforturilor umane adiacente bazat spre aceeasi unitate.
– De-ndata ce unitatea se pretinde realizata aici pe pamant si-mbraca formele autoritatii exterioare silnice, spiritualitatea se desparte de efortul spre unitate si devine protestatara.

Este aici o drama pe care Apusul a trait-o din plin dupa despartirea lui de Rasarit, drama pe care Reforma n-a facut decat s-o canonizeze si de care Rasaritul a fot mult timp ferit.
Ceea ce a caracterizat intr-adevar Ortodoxia noastra rasariteana in trecut este tocmai imprejurarea ca, in ea, libertatea si autoritatea nu s-au impotrivit nicicand una alteia, si chezasie pentru aceasta sta comunitatea de iubire. Nicicand autoritatea nu s-a opus cu sila din afara si nici libertatea spirituala n-a insemnat razvratire impotriva comunitatii a spiritului subiectiv.
De indata insa ce-n Apus autoritatea s-a instituit vazut si a incercat sa sileasca la unitatea de afirmatie, constiinta individuala s-a constituit automat, ca realitate antagonista; comunitatea spirituala s-a spart si libertatea-n duhul cel dintai de mai inainte a devenit libertatea subiectiva, protestanta, libertatea in afara de comunitate. Protestantismul este rasplata naturala a cezaro-papismului catolic.
Asa se face ca de unde pana ieri crestinismul era nevoit sa-si salveze afirmatia nevoii de unitate de duh luand atitudine fatis impotriva individualismului modern, atomizat si democratic – crestinismul este astazi nevoit sa ia atitudine impotriva totalitarismului contemporan, autoritar si tiranic, care substituie adevaratei comunitati de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu, chipul apocaliptic al Leviatanului. Nu e aici nici un fel de intoarcere de front. Ci judecata asupra dreptei masuri si a sensului adevarat al lucrurilor. Nu, nici o comunitate terestra nu e Dumnezeu. Nici una nu isi este “norma sui”. E cel mult unealta diavolului. Si in masura in care o substituim lui Dumnezeu facand din ea nu numai telul suprem al vietii noastre pe pamant dar si criteriul valorilor absolute, in loc s-o slujim, o sfasiem, in acelasi fel in care umanismul a zdrobit chipul adevarat al omului indumnezeindu-l. Adica facem din ea un idol.
Aceasta nu inseamna ca nu exista comunitate spirituala, ci ca adevarata comunitate spirituala a crestinului e Biserica, nu statul – care nu este scop, ci instrument. Privita metafizic, suprapunerea dintre Biserica si Stat este imposibila in vreme. Deosebirea lor ar fi tocmai realitatea care ne masoara departarea de sfarsit! Acesta-i faptul pe care-l uita, spre pierderea lor, acei care vorbesc de un stat comunitate spirituala. Sub toate aceste incercari aflam insa sensul adanc al ispitei vremii moderne, care e tentatia omului de a se amesteca in lucrarea de mantuire a lui Dumnezeu. Tendinta omului de a se substitui pe sine, tentatiile si creatiile sale, in lucrarea de mantuire.
Nu e lipsita de maretie si nici lipsita de tragic aceasta incercare a omului de a se mantui prin sine insusi. Dar e sortita unui radical esec. Pentru ca: Sau e sortita a nu reusi si atunci nu e pacat de atata suferinta zadarnica?
Sau, daca e sortita a reusi, pretul ei este tradarea chipului adevarat al omului, injosirea lui fata de el insusi, coborarea lui la starea animalica. Degradarea ideii de om.

1

Care poate fi pozitia crestinului in fata unei atare lumi?

Aproape ca nici nu mai trebuie sa spun.
Crestinul trebuie sa se lepede de duhul ei si sa marturiseasca pretutindeni pentru asezarea ei la locul ei adevarat. Cea mai adanca si mai deplin crestineasca reactie in fata vietii moderne este lepadarea de ea.
De ce folos ar fi fuga din lume, daca omul ar duce cu el in singuratate duhul de care trebuie sa se lepede? Si acesta e atat de patruns in sufletul omenesc incat o dezbarare prin fuga nu ar mai fi cu putinta. Si apoi, daca nu exista mantuire decat laolalta, la ce mi-ar sluji sa fug de unul singur?
Ajungem cu aceasta sa punem degetul pe nodul discutiei noastre de asta seara. O vreme poate fi mai crestina si alta mai putin crestina. Dar cea mai crestina din epoci ramane vreme, si nu in vreme isi cauta crestinul lumea care-l va mantui.
Raporturile crestinului cu vremea moderna nu sunt si nu pot fi altele decat raporturile lui cu veacul, cu lumea de aici, in genere. Si drama pamanteasca a crestinului e ca e silit sa traiasca rupt intre doua lumi, ca viata lui e in chip necesar o deschidere de aripi. Exigentele acestei lupte sunt date crestinului paradoxal, sub forma unei dualitati contradictorii, careia nu i se poate sustrage, alegand una din cai fara a pierde pe cealalta.

– “Nimeni nu poate sluji la doi stapani: lui Dumnezeu si lui Mamona”, sta scris undeva (Mt 6, 24).

– Si altundeva sta scris, parca dimpotriva: “Dati cezarului ce e al cezarului si lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu” (Mt 22, 21).

Tot asa cum idealul vietii crestinesti ne este dat in acelasi chip dual si antagonist atunci cand Hristos ii arata lui Pilat ca: “Imparatia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta…” (In 18, 36) iar norodului, ii spunea: “Iata, imparatia lui Dumnezeu e printre voi” (Lc. 17, 21).
Aceasta ruptura interioara, aceasta neliniste a inimii omului pana ce nu se va odihni in Dumnezeu, e pretul cu care trebuie sa platim respectul fetei noastre omenesti, de faptura a Acestuia, fara sa riscam a ne pierde! Iar celor care ne-ar spune ca prin aceasta ne instrainam de lumea de aici si de durerile ei, le vom raspunde dimpotriva ca cu atat mai bine vom sluji cu adevarat acestei lumi, cu cat ne vom stradui s-o vedem in adevar la locul ei, asa cum ii este rostul, supusa randuielilor lui Dumnezeu; si cu cat vom fi totdeauna cu gandul la rostul ei si al nostru adevarat, care stau dincolo de noi! Iar daca pentru aceasta lucrarea noastra se poticneste, credinta noastra se intuneca si nadejdea noastra se pierde, ne ramane rugaciunea si dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodata nu cade, chiar daca limbile ne vor lipsi, si cunostinta ni se va strica.

Doamnelor si domnilor,
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!
Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!“

(In: Mircea Vulcanescu, “Logos si Eros”, Editura Paideia, Bucuresti, 1991)

sursa: cuvantulortotox

13

ss Bartolomeu – patriarhul ecumenist al Constantinopolului cere arhiepiscopului Atenei sa osandeasca citirea Anatemelor in Duminica Ortodoxiei de catre vrednicul mitropolit Serafim de Pireu

1

Patriarhul Ecumenist ss Batolomeu, iritat de antemele din Duminica Ortodoxiei şi de scrisoarea adresată lui de Mitropolitul Serafim de Pireu, a trimis o scrisoare Arhiepiscopului Ieronim al Atenei, în care subliniază faptul că acţiunile anumitor ierarhi ai Bisericii Greciei dinamitează unitatea Ortodoxiei.
Kir Bartholomeu face referire la evenimente care “exprimă poziţii, consideraţii şi puncte de vedere care nu sunt deloc de acord cu caracterul şi ethosul ortodox, care ridică semne de întrebare şi care sunt pline de pericol şi consecinţe neprevăzute atât pentru unitatea Bisericii noastre, cât şi pentru cea a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe în întregul ei”.
Patriarhul Ecumenic se referă şi la anatemele rostite de Mitropolitul Pireului în Duminica Ortodoxiei, cerând ca astfel de practici să fie blamate în Sinod, astfel ca unitatea Bisericilor Ortodoxe să nu mai fie periclitată: ”Aceste acţiuni şi declaraţii, la început reduse ca număr şi neglijabile, au luat de curând proporţii de nepermis, având consecinţa, printre altele, ca anatemele să fie rostite în chiar Sfânta Mitropolie ţinând de Sfânta Voastră Biserică, de către Mitropolit, în plină adunare publică, nici mai mult, nici mai puţin, ci chiar în cursul Sfintei Liturghii a Duminicii Ortodoxiei, împotriva eterodocşilor şi a acelora aparţinând celor de alte religii, precum şi împotriva celor care participă la aşa-zisa Mişcare Ecumenică”.
1Kir Bartholomeu cere Arhiepiscopului următoarele: “Rânduiţi sinodal aceste chestiuni, interziceţi-le şi osândiţi-le în mod oficial, ca unele ce nu sunt întemeiate, ci periculoase, luaţi hotărârile potrivite, corp eclesiastic fiind, în vederea osândirii generale şi interzicerii acestui gen de fapte şi exprimări nefondate, neortodoxe şi aflate în conflict cu hotărârile sinodale ale Preasfintelor Biserici Ortodoxe”.

| PresaOrtodoxă (de limbă greacă)

Se vor face presiuni mai mari asupra mitropolitului Serafim? I se vor inscena acte de coruptie, precum episcopului Artemie de Kosovo? Sa ne rugam Maicii Domnului sa ocroteasca pe acest ierarh marturisitor, printre singurii ramasi in aceste vremuri de restriste.

sursa

1

Cetatenii greci catre mitropolitul Serafim de Pireu: „Inaltpreasfintite, trezeste-i, esti un erou!”. Noi, romanii, avem cui striga?

Tensiune a dominat astazi si in Pireu pe perioada defilarii elevilor, in semn de protest din partea cetatenilor indignati, care zi de zi isi vad visele distruse din cauza hotararilor actualei conduceri.
Mai precis, in Pireu oficialii au fost dezaprobati, iar la sfarsitul defilarii a existat o tensiune.
De asemenea, un grup de studenti a intins un panou in fata tribunei oficialilor, iar lumea ii chema pe elevi sa-si intoarca privirea in alta parte.

Vladica, trezeste-i!

Ca pe un erou l-a primit poporul din Pireu pe IPS Serafim, Mitropolit de Pireu, care, dupa sfarsitul defilarii, a fost aplaudat de catre multimea indignata.
„Vladica nostru, trezeste-i, esti un erou!”, a strigat multimea catre mitropolit.
De semnalat ca Mitropolitul Serafim, desi toti plecasera insotiti de trupele MAT, el singur s-a dus pe jos in intampinarea poporului.
„Sunt impreuna cu voi, Biserica este alaturi de poporul ei”, a spus printre altele Mitropolitul Serafim de Pireu, adresandu-se pireotilor.
Multimea a strigat in mod semnificativ: „Serafime, Serafime! Fa o rugaciune sa piara coruptia”.

de Emilios Polighenis

(traducere: Fratia Ortodoxa Misionara „Sfintii Trei Noi Ierarhi” | Pelerin ortodox)

sursa