Cuvant despre citirea dumnezeiestilor Scripturi

39

Zis-a Domnul: „Tot carturarul, care invata despre Imparatia Cerului, asemenea este ca un om gospodar, care scoate din camara sa lucruri noi si vechi”. Pentru ca numai acela este un adevarat carturar, cel care citeste dumnezeiestile Scripturi, cu osteneala si cu osardie, cel care, din aceste Scripluri, isi face comoara, adica intelegerea legilor celei vechi si, a celei noi, si, la vreme de trebuinta, scoate invatatura din ele. Iar cei care n-au ravna pentru invatatura Scripturii, aceia nu sunt gospodari, neavand, nici ei insisi, si nedand nici altora numic, murind de foamea neintelegerii. Pentru ca, precum pamantul, fara ploaie, chiar de ar arunca cineva samanta in el, nu poate sa rodeasca, asa si sufletul, de nu se va adapa cu Scripturile, nu va putea sa dea roade bune. Deci, mare rautate este sa nu intelegi Scripturile si sa umbli, ca un animal necuvantator, putand ajunge la multe rataciri. Caci viata, in necunoastere, este o viata plina de lenevire si orbire sufleteasca. Si, precum cel lipsit de lumina nu umbla drept, asa si cel ce nu citeste dumnezeiestile Scripturi, in multe rataciri se impiedica. Pentru aceasta, ne invata Apostolul, zicand: „Luati aminte la citire, la invatatura si la mangaiere”. Deci, fratilor, sa nu ne lenevim, ci sa citim Sfintele Scripturi si sa invatati si pe altii, ca indoita plata sa luati de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Reclame

Să privim în noi insine

1

Ia aminte la tine pururea şi vezi rostul ce-l au în viaţa ta necazurile ce te întâmpină, împreună cu leacurile cele multe, adică cu încercările ce sunt aduse de Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui din lăuntru.

Vezi din acestea toate, oare rana ta a început să se însănătoşeze şi să se închidă statornic? Adică au început patimile să slăbească? De este aşa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intră deci în tine şi ia seama care patimi le vezi că au început să slăbească şi care dintre ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început să tacă din pricina însănătoşirii sufletului şi nu pentru că s-au depărtat cei ce-l înspăimântă şi care au început să se lase stăpânite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.

Dar nu toate patimile ne războiesc prin momeli (atacuri). Căci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trândăvia, plictiseala şi întristarea. Ele nu vin în chip de momeală, nici nu momesc prin gândul la tihnă, ci aduc sufletului o greutate. Iar tăria sufletului se probează în biruinţa împotriva celor ce-l războiesc prin momeală.

Cunoştinţa subţire a tuturor acestora şi a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele e ca să simtă la tot pasul pe care-l face unde a ajuns şi în ce pământ a început sufletul să calce, în pământul Canaan sau dincolo de Iordan.

Ia aminte şi la aceasta: oare are sufletul destulă cunoştinţă prin lumina lui, ca să facă deosebirea acestora, sau le deosebeşte prin întuneric, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simţi oare deplin că cugetarea a început să se curăţească? Oare nu are loc vreo împrăştiere în ceasul rugăciunii? Şi ce patimă tulbură cugetarea în vremea când se apropie de rugăciune? Simţi în tine că puterea liniştii umbreşte sufletul cu blândeţea, cu seninătatea şi cu pacea pe care obişnuieşte să o nască în cugetare? E răpită mintea fără de voie de înţelesurile celor netrupeşti, pe care nu le pot tâlcui simţurile? Se aprinde în tine deodată o bucurie care aduce limba la tăcere? Izvorăşte în bucuria fără asemănare a inimii o plăcere oarecare ce scoate mintea din toate?
Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui şi în asemănare cu care toate cele pământeşti sunt socotite cenuşă şi gunoi. Cea dintâi dintre acestea izvorăşte din inimă în vremea sau în ceasul rugăciunii, alta încălzeşte mintea în vremea citirii şi iarăşi alta, prin cugetarea neîncetată (la Dumnezeu). Aceasta din urmă e de cele mai multe ori în afară de celelalte şi adeseori e pricinuită de un lucru trecător; şi de multe ori noaptea, în acelaşi fel se iveşte între somn şi veghe, când parcă dormi şi nu dormi şi veghezi şi nu veghezi. Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce o simte socoteşte în acele clipe că împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta.

Caută şi vezi iarăşi dacă sufletul a dobândit puterea care subţiază amintirile simţurilor cu ajutorul nădejdii ce stăpâneşte asupra inimii şi care întăreşte simţirile din lăuntru prin convingerea negrăită pricinuită de o tainică încredinţare. Şi dacă inima s-a trezit, vezi dacă nu cumva din negrija ei a fost robită iarăşi de cele pământeşti, cu toate că vorbeşte neîncetat de lucrarea ei neîntreruptă, prin care s-ar afla împreună cu Mântuitorul nostru. Dobândeşte cunoştinţa deosebirii între existenţa ei şi povestirea despre ea. Ceea ce ajută sufletului să guste în grabă din acestea este liniştea neîntreruptă în lucrarea lui neîncetată şi stăruitoare. Căci ele se pierd după aflarea lor, prin negrija de cele primite; şi nu se mai află din nou, multă vreme. Când se află cineva în acestea îndrăzneşte să zică, încurajat de mărturia conştiinţei lui, cele ce le-a zis fericitul Pavel: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele de faţă, nici cele viitoare, nici celelalte toate nu mă pot despărţi de Hristos» (Rom. 8, 38).

Adică nici necazurile trupului şi împreună cu ele cele ale sufletului, nici foamea, nici prigonirea, nici lipsurile, nici însingurarea, nici închisoarea, nici primejdia, nici sabia, nici îngerii satanei, nici puterile lui în chipurile uneltirilor celor rele, nici slava care ispiteşte prin momeala ei, prin care momeşte, nici clevetirile şi ocările împreunate cu loviturile venite degeaba şi în deşert.
Dacă acestea n-au început, o, fratele meu, să se împuţineze sau să înceteze a se vedea în sufletul tău ostenelile şi necazurile tale şi toată liniştirea ta sunt o trudă fără folos. Şi chiar de se vor săvârşi prin mâna ta fapte minunate şi ele vor învia morţi, să le socoteşti la fel. Deci mişcă-ţi îndată sufletul tău şi înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuieşte, ca să tragă perdeaua de la uşa inimii şi să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul din lăuntrul tău, ca să te învrednicească să vezi raza zilei şi să nu mori şezând în întunericul veacului.

Privegherea continuă, împreunată cu citirea şi metaniile dese, una după alta, nu întârzie să aducă aceste bunătăţi celor ce se sârguiesc. Şi cel ce le-a aflat pe acestea, în acelea le-a aflat. Dar cei ce voiesc să le afle pe acestea trebuie să stăruie în linişte, împreună cu lucrarea lor; şi pe lângă acestea, să nu-şi lege cugetarea lor de vreun lucru, ba nici de vreun om, ci numai de sufletul lor şi să stăruie în lucrarea cea dinlăuntru. Dar nici în faptele acestea nu aflăm decât în unele din ele o simţire trăită de noi. Şi numai prin aceasta dobândim o încredinţare şi despre celelalte.

Dar cel ce şade în linişte şi a primit experienţa bunătăţii lui Dumnezeu nu are nevoie de multă dovedire. De aceea nici nu boleşte sufletul lui de vreun fel oarecare de necredinţă, cum se întâmplă cu cei ce se îndoiesc de adevăr. Mărturia minţii lui îi ajunge ca să-l încredinţeze mai mult decât nenumărate cuvinte care sunt în afara experienţei. A lui Dumnezeu fie slava şi mărirea în veci!

Sfantul Isaac Sirul, Filocalia a X-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981

1

Trasaturile iubirii

1

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte” (1 Corinteni 13, 4). Aşadar, după ce a spus că atunci când lipseşte iubirea, nici credinţa, cunoaşterea, vorbirea în limbi, harismele, vindecările, viaţa desăvârşită, şi martiriul, nu aduc niciun folos mare, în chip silit zugrăveşte şi frumuseţea ei nebiruită, ca şi cum ar împodobi chipul ei cu culorile neobişnuite ale virtuţilor, şi alcătuieşte toate mădularele ei prin orice fel de desăvârşire.

Iubitule, să nu treci cu vederea cuvintele care se spun, ci pe fiecare dintre acestea cercetează-le cu multă grijă, ca să afli şi comoara iubirii, şi meşteşugul pictorului. Deci ia seama de unde a început degrabă, şi ce a pus mai întâi: pricina tuturor bunătăţilor.

„Dragostea îndelung rabdă”

Care este această pricină a bunătăţilor? Indelunga-răbdare. Ea este rădăcina oricărei evlavii. De aceea şi un înţelept a zis: „Cel încet la mânie este bogat in înţelepciune, iar cel ce se mânie degrabă îşi dă pe faţă nebunia” (Pilde 14, 29). Şi după ce a comparat-o cu o cetate puternică, a spus că iubirea este mult mai sigură decât cetatea.

Pentru că iubirea este armă nebiruită şi turn nezdruncinat, care îndepărtează cu usurinţă toate lucrurile întristătoare. Şi că atunci când o scânteie cade în mare, nu vatămă deloc marea, ci se stinge degrabă, la fel şi sufletul îndelung-răbdător orice lucru neaşteptat ar cădea asupra lui, îl pierde degrabă şi nu se tulbură. Pentru că îndelungă-răbdarea este mai temeinică decât toate, fie că vorbeşti de tabere, fie de bani, fie de cai, fie de ziduri, fie de arme, fie de orice altceva, nimic nu se compară cu virtutea aceasta. Cel care deţine bunurile acestea de mai sus, de multe ori după ce este stăpânit de mânie, ca un copil mic se tulbură, şi le umple pe toate cu nelinişte şi confuzie, pe când acesta, ca şi cum ar şedea la ţărm, se bucură de pace adâncă: Şi dacă îl păgubeşti, n-ai mişcat stânca, şi dacă-l dispreţuieşti, n-ai zdruncinat turnul, şi dacă-l răneşti, n-ai vătămat diamantul! Pentru că de aceea se numeşte şi îndelung-răbdător, deoarece are suflet mare şi larg, pentru că mare şi larg este numit.

Deci acest bine lăstăreşte din iubire şi aduce mult folos celor care-l au şi se bucură de el. Să nu-mi vorbeşti însă despre cei deznădăjduiţi, care în timp ce fac rău, şi fără să pătimească răul devin mai răi, pentru că aici deznădejdea nu apare din pricina îndelungii-răbdări, ci din cauza celor care n-o folosesc aşa cum se cuvine.

Deci să nu vorbeşti despre aceştia, ci de cei drepţi care câştigă multe din îndelunga-răbdare. Pentru că în timp ce o duc rău, nu pătimesc răul, ci de vreme ce admiră blândeţea celui care a pătimit răul, se folosesc din aceasta şi câştigă învăţătura cea mare a filosofiei. Pavel însă nici aici nu se opreşte, ci adaugă şi celelalte izbânzi ale iubirii, zicând:

„Dragostea este binevoitoare”

Deoarece sunt unii care nu folosesc îndelunga-răbdare ca să vieţuiască corect, după cuviinţă, ci ca să se răzbune pe cei care s-au mâniat pe ei, făcându-le rău, pavel spune că nu are nici acest cusur. De aceea a şi adăugat „este binevoitoare”.

Pentru că îndelunga-răbdare nu se foloseşte ca să aprindă mai puternic flacăra celor care ard de mânie, ci ca s-o potolească şi s-o stingă cu desăvârşire. Şi nu doar răbdând cu tărie, ci şi cinstindu-i şi arătându-le inimă bună, le vindecă rana şi le tămăduieşte plaga mâniei.

„Dragostea nu pizmuieşte”

Nu este cu putinţă ca cineva să fie şi îndelung răbdător şi pizmuitor. Pentru că izbânda îndelungii răbdări este pierdută de acest păcat. Deci îndelunga-răbdare este izbăvită şi de păcatul pizmuirii!

„Dragostea nu se laudă”

Adică nu este obraznică! Ea îl face înţelept pe cel care iubeşte, şi îl arată omul cel mai însemnat şi mai serios. Acest păcat al laudei este trăsătura celor care iubesc cu dragoste pătimaşă. In timp ce omul, care are o astfel de iubire curată, este izbăvit de toate aceste patimi. Pentru că atunci când în suflet nu există această mânie, a fost alungată de acolo orice obrăznicie şi trufie. Şi iubirea care se găseşte în suflet, ca un agricultor sârguincios, nu lasă să lăstărească niciuna dintre aceste buruieni.

„Dragostea nu se trufeste”

Ii vedem pe mulţi care se truf esc când izbândesc acestea, ca şi cum n-ar fi pizmătăreţi, nici vicleni, nici mici la suflet, nici obraznici. Aceste rele nu există doar împreună cu bogăţia şi sărăcia, ci şi cu cele care sunt din fire bune. Iubirea le curăţă însă pe toate cu desăvârşire! Ia seama că cel îndelung-răbdător nu este neapărat binevoitor faţă de ceilalţi. Dacă nu este însă binevoitor, fapta lui devine viclenie şi se află în primejdie să cadă în păcatul ţinerii de minte al răului. De aceea iubirea, după ce oferă medicamentul, adică bunătatea, păstrează virtutea curată.

Din nou, cel care este binevoitor şi face bine celorlalţi devine de multe ori prefăcut ca să-şi câştige renume, dar şi această purtare o îndreaptă iubirea. Pentru că „dragostea nu se laudă, nu se trufeşte”. Cel care este îndelung-răbdător şi oferă celorlalţi binefaceri, de multe ori devine trufaş. Dar iubirea şterge şi această răutate! Şi ia seama cum împodobeşte îndelunga-răbdare nu numai prin câte are iubirea, ci şi prin câte nu are. Pentru că aduce şi virtutea în suflet şi alungă şi răutatea, zice, sau mai mult, nici n-o lasă să lăstărească de la început. Pentru că n-a zis că iubirea este pizmuitoare, ci că devine suverana invidiei, nici că este lăudăroasă şi obraznică, ci că pedepseşte patima şi astfel mărturiseşte că „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”, lucru care este mult mai vrednic de admiraţie, fiindcă şi fără osteneli dobândeşte bunurile, şi fără război şi luptă înalţă trofeul biruinţei. Pentru că nu-l lasă pe cel care o are să asude ca să primească astfel cununa, ci îi dă premiul fără osteneală. Pentru că acolo unde nu există patimă potrivnică în cugetul curat, de ce osteneală este nevoie?

„Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”

Dar ce zic, spune, că dragostea nu este trufaşă, de vreme ce ne îndepărtează atât de mult de această patimă! Căci şi când suferă de pătimirile cele mai necinstite, datorită faptului că iubeşte, nu socoteşte lucrul în sine ca purtare urâtă. Iarăşi n-a zis că face lucruri urâte, ci rabdă cu bărbăţie ruşinea, pe care însă nici n-o simte ca ruşine.

Pentru că dacă hrăpăreţii când suferă toată osândirea şi ruşinea înşelăciunii din pricina arghirofiliei nu numai că nu se ascund de ruşine, ci sunt şi mulţumiţi, cu mult mai mult cel care are iubire vrednică de orice laudă nu se va înfricoşa de ceva asemănător, şi nu va renunţa pentru binele celor pe care-i iubeşte. Şi nu numai că nu va renunţa, dar nici când va suferi nu se va ruşina.

Dar ca să nu aducem exemplu din fapta cea rea, sa cercetăm viaţa lui Hristos, şi atunci vom vedea puterea celui care le-a spus. Aşadar Domnul nostru Iisus Hristos a fost scuipat şi lovit de robi netrebnici, şi nu numai că n-a socotit că este ruşine, ci a şi privit această faptă ca laudă, şi a numit-o slavă. Şi când l-a băgat pe tâlharul şi ucigaşul în Rai cu El înaintea tuturor, şi când a vorbit cu desfrânata, în timp ce toţi care erau de faţă Il osândeau, n-a socotit fapta ruşinoasă, ci a îngăduit ca desfrânata să-I sărute picioarele, şi să-I spele trupul cu lacrimi, şi să-I şteargă picioarele cu părul capului ei. Şi toate acestea s-au întâmplat în locul în care privitorii erau vrăjmaşi şi potrivnici. Pentru ca iubirea nu face, nici nu gândeşte răul.
De aceea şi părinţii, chiar şi cei mai înţelepţi şi mai învăţaţi decât toţi, nu se ruşinează când stau şi silabisesc cu copiii lor. Şi nimeni dintre cei care-i văd nu-i osândeşte, ci atât de frumoasă li se pare fapta, încât o socotesc şi vrednică de laudă. Şi chiar dacă copiii pe care-i iubesc devin răi, părinţii rabdă şi-i îndreaptă, se îngrijesc de ei, le ascund faptele pline de ruşine, şi nu se ruşinează. Pentru că iubirea nu face lucruri urâte, ci acoperă ca nişte aripi aurite toate păcatele celor pe care-i iubeşte.
In acest fel l-a iubit şi Ionatan pe David. Şi în timp ce-l auzea pe tatăl său zicând despre el: „Fiu netrebnic şi neascultător! Oare nu ştiu eu că te-ai împrietenit cu fiul lui Iesei, spre ruşinea ta şi spre batjocura marnei tale?” (1 Regi 20, 30) nu se ruşina, deşi cuvintele erau pline de multă ocară. Pentru că prin cuvintele aceste înţelegea următoarele: „Fiu de târfă turbată după barba, care aleargă după trecători, molâule şi trândavule care iu ai în tine nimic bărbătesc, ci trăieşti spre ruşinea ta si a mamei care te-a născut”. Deci ce s-a întâmplat? S-a mâhnit pentru acestea, şi s-a ascuns de ruşine, şi s-a îndepărtat de cel pe care-l iubea? S-a întâmplat cu desăvârşire invers, căci se lăuda cu prietenia pentru el, deşi atunci tatăl său era rege, iar el, Ionatan, fiu de rege, în timp ce David era un pribeag şi un fugar. Insă nu s-a ruşinat de prietenia lui cu David, pentru că dragostea nu se poartă cu necuviinţă.

Şi lucrul cel mai vrednic de admirat la iubire este următorul: pe cel care este dispreţuit nu numai că nu-l lasă să se necăjească şi să fie rănit, ci-l face să se şi bucure pentru aceasta. De aceea şi Ionatan după toate cele întâmplate, când a plecat, l-a îmbrăţişat pe David ca şi cum ar fi purtat cununa.

Astfel iubirea nu ştie ce este ruşinea. De aceea se şi laudă cu faptele pentru care altul se ruşinează. Ruşine înseamnă să nu ştie omul să iubească, nu să se arunce în primejdie când iubeşte, ci să rabde toate pentru cei pe care-i iubeşte. Şi când spun toate, să nu crezi ca mă refer la cele păgubitoare, cum ar fi să-i spună cineva unui tânăr că-l ajută să dobândească ibovnică, sau când cineva cere unui semen să facă un lucru pierzător. Pentru că cel care se poartă aşa nu iubeşte. Şi v-am aratat mai înainte lucrul acesta vorbindu-vă despre egipteanca aceea care a vrut să-l tragă pe Iosif în păcat, ubeşte adevărat doar cel care doreşte şi urmăreşte cele de folos celui pe care-l iubeşte. Pentru că dacă cineva nu urmăreşte acest bine, chiar dacă zice de mii de ori că iubeşte, este mai vrăjmaş decât toţi vrăjmaşii. La fel şi Rebeca oarecând, deoarece era devotată mult fiului, a furat şi nu s-a ruşinat, nici nu s-a temut că va fi prinsă, pentru că era primejdie, şi nu mică, cu toate acestea fiul ei i-a cercetat cu acrivie sfatul: „Deasupra mea blestemul tău, fiule!”, a zis. Ai văzut că deşi era femeie a avut suflet de Apostol? Pentru că aşa cum şi Pavel a preferat, ca să comparăm ceea ce este mic cu ceea ce este mare, să fie anatema de dragul iudeilor, la fel şi aceasta, pentru ca fiul ei să primească binecuvântarea, a preferat să primească ea blestemul.
Şi bunurile le-a dat fiului ei, fiindcă nu urma să fie binecuvântată împreună cu acela, în timp ce relele care urmau să vină, pe acestea era pregătită să le rabde singură. Insă se bucura şi se silea, deşi era atâta primejdie, şi se întrista pentru că lucrurile întârziau. Fiindcă se temea ca nu cumva Isav primind de veste să-i zădărnicească planurile. De aceea îşi şi scurtează cuvântul şi-l sileşte pe fiul ei. Şi după ce l-a lăsat să se împotrivească celor spuse, i-a vorbit despre gândul prin care putea să-l convingă. Pentru că nu i-a zis: „Nu este pricină ca să grăieşti acestea!” şi „Te temi fără pricină, de vreme ce tatăl tău este bătrân şi orb!” Dar ce? „Fiul meu, asupra mea să fie blestemul acela” (Facere 27, 13), tu numai să nu strici planul şi să nu scapi vânatul, nici să părăseşti comoara.

Iarăşi, acelaşi Iacov n-a slujit ca păstor plătit timp de 14 ani la rudenia sa? N-a plătit odată cu robia şi batjocura pentru acea înşelăciune? Deci ce s-a întâmplat? Când şi-a dat seama că unchiul său şi-a bătut joc de el, oare a avut sentimentul că a fost necinstit, pentru că deşi era liber şi crescuse cu purtare bună din părinţi liberi, a răbdat câte se potriveau robilor şi nu lui? Căci lucrul acesta este cel care-l răneşte foarte mult de obicei pe cineva, când pătimeşte fapte de ruşine din partea rudeniilor. Nu, n-a simţit acest lucru! Şi pricina era iubirea care făcea ca şi timpul îndelungat să pară puţin, pentru că „şapte ani i s-au părut numai câteva zile” (Facere 29, 30), zice Scriptura. Atât de departe era de rănire şi de ruşine pentru robia aceasta. Prin urmare cu dreptate a spus fericitul Pavel: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”.

„Nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie”

După ce a spus că dragostea nu se poartă cu necuviinţă, vorbeşte despre modul în ‘tare reuşeşte aceasta. Care este modul? Nu caută propriul interes! Fiindcă simte că cel pe care-l iubeşte este totul. Şi atunci săvârşeşte necuviinţe, deoarece nu poate să-l izbăvească de lucrurile necuviincioase pe cel pe care-l iubeşte. Fiindcă dacă este cu putinţă să cadă ea însăşi în dispreţ şi necuviinţă, ca să-l folosească pe cel pe care-l iubeşte, nu socoteşte fapta urâciune. Deci cel care iubeşte este asemenea. Pentru că aceasta înseamnă Prietenie, cel care iubeşte şi cel care este iubit să nu fie doi, ci un singur om, lucru care nu se întâmplă prin nimic altceva decât prin iubire. Deci să nu cauţi propriul folos, ca să le afli pe cele care îţi sunt de folos. Cel care le caută pe ale sale nu le află. De aceea şi Pavel spune: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (2 Corinteni 10,24). Pentru că interesul fiecăruia se găseşte în interesul aproapelui, şi interesul aproapelui la fel. Deci, aşa cum cineva are propriul său aur îngropat în casa aproapelui, dacă nu vine niciodată acolo ca să-l caute şi să sape, nu-l va vedea niciodată, la fel şi aici cel care nu vrea să le caute pe ale sale în folosul aproapelui, nu va câştiga pentru sine cununile. Dumnezeu de aceea a pus această Lege, ca să fim legaţi între noi, unul cu altul. Şi aşa cum cineva care doreşte să-l trezească pe copilul care doarme, ca să-l urmeze pe fratele lui, când nu vrea de unul singur, îi dă fratelui său ceea ce iubeşte, şi doreşte ca să-i dea aceluia, ca să-l urmeze din dorinţa de a primi, la fel face şi Dumnezeu aici. A dat aproapelui cele care ne sunt nouă de folos, ca să alergăm unul în urma altuia, şi să nu ne despărţim.
Şi dacă doreşti, vezi aceasta şi la noi care zicem: ale mele se află întru ale tale, şi ale tale întru ale mele. Pentru că şi ţie îţi este de folos să înveţi cele care sunt bineplăcute lui Dumnezeu, dar lucrarea aceasta îmi este încredinţată mie, ca s-o împlineşti prin mine, şi de aceea să fii nevoit să alergi la mine. Dar şi mie îmi este de folos să devii mai bun, pentru că voi primi plata multă pentru aceasta. Insă, din nou, plata se afla la tine, şi de aceea sunt silit să te însoţesc, ca să devii bun, şi in acest fel să primesc ceea ce-mi este de folos de la tine. De aceea şi Pavel a zis: „Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus întru a Lui venire? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră” (2 Tesaloniceni 2,19-20).

Astfel, bucuria lui Pavel erau ucenicii, şi bucuria acelora era el. De aceea şi lăcrima când îi vedea pierzându-se. Şi iarăşi folosul lor se găsea în Pavel. De aceea a şi zis: „Căci pentru nădejdea lui Israel mă aflu eu în acest lanţ” (Fapte 28,20). Şi iarăşi: „De aceea toate le rabd pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus şi de slava veşnică” (2 Timotei 2,10). Aceasta poate s-o vadă cineva şi în lucrurile de zi cu zi, pentru că „femeia nu este stăpână pe propriul ei trup, ci bărbatul!”, zice Scriptura.

La fel şi noi când vrem să ne însoţim cu cineva facem aceasta. Nu lăsăm pe nimeni să fie propriul său stăpân, ci după ce întindem lanţul în mijloc îl facem pe unul să fie stăpânit de altul şi invers. Vrei să vezi aceasta şi la cârmuitor? Cel care judecă nu stă ca să judece pentru sine, ci fiindcă doreşte interesul aproapelui. Din nou, slujitorii caută interesul stăpânilor prin ingrijire, slujire şi toate celelalte pe care le fac pentru ei. Soldaţii pentru noi se înarmează, pentru noi îşi pun viaţa în primejdie, iar noi pentru ei facem jertfe, deoarece de la noi primesc hrana. Soldatul dacă nu poartă războaie pentru cei care-l hrănesc, nu-l va mai avea pe agricultorul care-l slujeşte, şi iarăşi dacă acesta nu-l hrăneşte pe soldat, nu va mai fi cine să-l apere.

Ai văzut cum iubirea se întinde pretutindeni şi le rânduieşte pe toate? Deci să nu osteneşti până nu cunoşti bine acest întreg lanţ de aur. Prin urmare după ce a zis: „Nu caută ale sale”, vorbeşte în continuare despre bunurile care se nasc din purtarea aceasta. Care sunt ele?

„Nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul”

Ia seama că Pavel nu numai că opreşte răutatea, dar nici n-o lasă să pună început. Pentru că n-a zis despre dragoste că nu se mânie, ci că nici nu gândeşte răul. Fiindcă nu numai că nu plănuieşte niciun rău, dar nici nu are vreo bănuială faţă de cel pe care-l iubeşte. Căci cum ar face aceasta, sau cum s-ar mânia cea care nici nu gândeşte răul? Căci răul este izvorul mâniei!

„Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”

Adică nu se bucură pentru cei care suferă, şi nu numai aceasta, ci mult mai mult. „Se bucurăde adevăr”-Arată bucurie, zice, pentru cei care trăiesc în linişte-Aceasta spune şi Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15). De aceea nu invidiază, nu se trufeşte pentru că socoteşte bunurile celuilalt ca fiind ale sale. Ai văzut cum iubirea îl face înger în miniatură pe cel care nutreşte iubire? Deci, când nu este mânios, ci curat de invidie şi liber de orice patimă tiranică, să te gândeşti că acesta s-a izbăvit şi de firea omenească, şi că deasupra acestei firi s-a aşternut chiar nepătimirea îngerilor. Dar Pavel nu se mulţumeşte cu cuvintele grăite, ci are să spună ceva mai mare decât acestea. Pentru că pe cele mai mari le aşază la sfârşit. De aceea zice că: „Toate le rabdă”, din îndelungă-răbdare, de voie bună, fie că sunt aspre, fie că sunt grele, fie că sunt de necinste, fie că sunt răni, fie că este moarte, fie orice altceva. Şi aceasta putem s-o înţelegem iarăşi de la fericitul David.

Pentru că ce-a fost mai cumplit decât să-l vadă pe fiul său răzvrătit, şi să-i dorească împărăţia, şi să înseteze după sângele părintesc? Dar şi aceasta a suferit-o acest fericit David, şi nici atunci n-a vrut să spună cuvânt amar împotriva patricidului, ci şi comandanţilor după ce le-a îngăduit să-i facă orice altceva, le-a poruncit să se îngrijească de salvarea lui. Pentru că atât este de puternică temelia iubirii, şi de ceea le şi rabdă pe toate. Şi aici evocă puterea iubirii, in timp ce bunătatea ei prin cuvintele care urmează: Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, oate le rabdă”. Ce înseamnă „toate le nădăjduieşte” Prin aceste cuvinte înţelege toate bunurile. Dragostea nu deznădăjduieşte pentru cel pe care-l iubeşte, şi chiar dacă este rău, stăruie să-l îndrepteze, să-l ocrotească, şi să se îngrijească pentru el. „Toate le crede!” Adică nu numai nădăjduieşte, zice, ci şi crede din multă iubire. Şi chiar dacă aceste bunuri pe care le nădăjduieşte nu se întâmplă aşa cum speră, şi acela devine chiar mai aspru, şi atitudinea aceasta o rabdă. Pentru că „toate le rabdă”, zice.

„Dragostea nu cade niciodată”

Ai văzut cum a pus încununarea, adică lucrul cel mai însemnat în acest dar al iubirii? Pentru că ce înseamnă cuvintele „dragostea nu cade niciodată”? Faptul că nu se risipeşte, nu se pierde, din pricină că le rabdă pe toate. Pentru că cel care iubeşte nu poate niciodată să urască, orice s-ar întâmpla. Deci acesta este cel mai mare bun al iubirii, că nu urăşte. Asemenea a fost şi Pavel, şi de aceea a şi zis: „Doar voi izbuti să aţâţ râvna celor din neamul lor şi să mântuiesc pe unii dintre ei” (Romani 11,14), şi continua să nădăjduiască. Şi pe Timotei l-a sfătuit prin cuvintele: „Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului (2 Timotei 2, 24-25).

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur. Credinta, nadejdea, dragostea. Vol. 1; Editura Egumenita

1

Cuvant despre faptul, ca nu se cuvine a cere de la toti aceeasi nevointa, ci dupa viata dusa mai inainte si dupa puterea trupului

1

Era un calugar ce vietuia in Schit, aproape de biserica si, care fusese om mare in palatele imparatesti si avea si o sluga, venita dupa el, de-i slujea lui. Iar preotul bisericii, vazand smerenia lui, se minuna, cum dintr-o odihna mare ca aceea, intru atata saracie s-a smerit pe sine. Si din cele ce se aduceau la biserica ii trimitea si lui. Deci, a petrecut douazeci si cinci de ani in Schit si s-a facut inainte-vazator si vestit. Iar, auzind de dansul, un calugar din cei mai mari, egiptean, a venit ca sa-l vada pe el, neasteptand sa vada la el vreo usurare trupeasca. Si, intrand, i s-a inchinat lui si, facand rugaciune, s-a asezat. Deci, egipteanul vazandu-l pe el ca poarta haine moi si ca avea asternut si o piele sub dansul si putin capatai si picioarele curate si in papuci, acestea vazandu-le, s-a smintit, pentru ca la acel loc nu era acest fel de petrecere, ci, dimpotriva, aspra vietuire. Si, mai inainte vazatorul staret, cunoscand ca egipteanul s-a smintit, a zis ucenicul sau: „Sa ne faci noua masa pentru parintele, astazi, fierband putine verdeturi”. Si, la vreme, au mancat. Tot asa, staretul mai avea si putin vin, pentru a sa neputinta, din care au baut. Iar, dupa ce s-a inserat, au cantat cei doisprezece psalmi si s-au culcat. Si, iarasi, mai inainte de Utrenie sculandu-se, s-au rugat pana la ziua. Si dimineata facandu-se, egipteanul a zis: „Roaga-te pentru mine” si, facandu-i metanie, a iesit, fara nici un folos. Iar dupa ce s-a departat putin, vrand sa-i fie de folos, staretul, trimitand, l-a chemat pe el. Si, daca a venit, iarasi l-a primit pe el cu bucurie. Si l-a intrebat pe el staretul, zicand: „Din ce loc esti parinte ?” Iar el a zis: „Din Egipt”. „Si din care cetate ?” Raspunzand, a zis: „Eu nu sunt din cetate”. Si i-a zis: „Dar ce lucru ai avut in sat ?” Iar el a zis: „Padurar, de pazit padurea, am fost.” Grait-a staretul: „Unde dormeai si ce fel de asternut aveai ?” A raspuns: „Am dormit pe pamant, iar asternut nu am avut”. Si i-a zis lui: „Oare, avut-ai ceva avere in sat, sau ceva vin baut-ai ?” Raspuns-a iarasi: „Au doara in buruieni puteam gasi bucate sau vin ?” „Apoi, cum traiai ?” ii zise. Si a raspuns acesta: „Mancam paine uscata sau, de aflam, putina pastrama si beam apa”. Si, raspunzand, staretul a zis: „Mare osteneala. Dar oare aveau baie in satul acela ca sa te speli ?” Iar acela a zis: „Ba nu, numai in parau, cand voiam, ma spalam”. Si dupa ce toate cele pentru dansul le-a intrebat staretul, vrand sa-i fie lui de folos, a inceput a-i spune lui viata sa, zicand: „Iata eu, nevrednicul, precum ma vezi, sunt din cetatea cea mare a Romei si intaiul sfetnic al imparatului am fost”. Si egipteanul auzind, inceputul acesta al cuvintelor, s-a umilit si asculta cele ce se graiau catre dansul. Iar acela povestea mai departe: „Am lasat lumea si bogatia si slava imparateasca si am venit in pustiul acesta. Inca, am avut palate mari si multe averi si n-am bagat seama de dansele, ci mi-am ales aceasta chiliuta saraca. Si aveam pat de aur si asternuturi de mare pret. Iar in locul acelora, mi-a dat mie Domnul patul si pielea aceasta. Aveam atunci, iarasi, haine scumpe, iar, in locul acelora, acum port aceasta haina proasta. Tot asa si la masa mea, multe feluri de bucate se mancau si vin scump se bea. Iar in locul tuturor acelora, aceste proaste verdeturi le mananc si acest mic pahar de vin il beau. Inca aveam multe slugi, care-mi slujeau mie, iar, acum, in locul acelora, a indemnat Dumnezeu pe batraul acesta, de-mi slujeste mie. Si in loc de baie, cu putina apa imi stropesc picioarele mele, iar papucii ii port pentru neputinta mea. Iar in loc de cantari armonioase din alaute, imi cant cei doisprezece psalmi. Asemenea, si noaptea ma ostenesc, pentru pacatele pe care le-am facut, slujind putin lui Dumnezeu. Deci, ma rog tie, parinte, sa nu te miri de neputinta mea”.

Si, suspinand de cele ce a auzit, egipteanul a zis: „O, amar mie, ca eu din stramtoare si din necazul vietii mele celei dintai, acum am venit la odihna; ca cele ce n-am avut atunci, acum le am. Iar tu, din cea multa odihna, ai venit la necaz si din cea mai mare slava si bogatie, intru smerenie si saracie ai venit”. Si, mult folos primind, a plecat si s-a facut lui prieten si venea la dansul pentru folos. Ca staretul era barbat cu dreapta socoteala si plin de buna mireasma a Sfantului Duh.

din Pateric

Zicerile / apoftegmele sfântului Sisoe cel Mare (6 iulie)

1

1. Unui frate făcându-i-se strâmbătate de către alt frate, a venit la avva Sisoe şi i-a zis: mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate şi eu voi să-mi fac izbândă. lar bătrânul îl ruga zicând: nu, fiule, ci lasă mai bine la Dumnezeu izbânda. lar el zicea: nu voi înceta până nu voi face izbândă. Şi a zis bătrânul: să ne rugâm, frate! Şi sculându- se, a zis bătrânul: Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de Tine, ca să porţi grijă pentru noi, căci noi ne facem izbânda noastră. Deci, aceasta auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă, avvo!

2. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se face pomană şi mă ţin? I-a zis lui bătrânul: osteneală are lucrul. Deci l-a întrebat Avraam, ucenicul său: în călătorie fiind sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare nu cumva este mult? Răspuns-a bătrânul: de nu este de la satana, nu este mult

3. Zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-măl

4. De multe ori îi zicea ucenicul lui avva Sisoe: avvo, scoală-te, să mâncăm! lar el zicea către dânsul: dar n-am mâncat, fiule? lar ucenicul îi răspundea: nu, părinte. Şi zicea bătrânul: dacă nu am mâncat, ad-o să mâncăm.

5. Zis-a odată avva Sisoe cu îndrăzneală: îndrăzneşte, iată treizeci de ani am de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat. Ci aşa mă rog, zicând: Doamne, Iisuse, apără-mă de limba mea! Şi până acum în fiecare zi cad printr-însa Şi păcătuiesc.

6. Un frate i-a zis lui avva Sisoe: cum de nu mă părăsesc patimile? I-a răspuns lui bătrânul: vasele lor înlăuntru tău sunt. Dă-le lor arvună şi se duc.

7. Şedea odată avva Sisoe în muntele lui avva Antonie singur. Şi zăbovind slujitorul lui să vină la dânsul, timp de zece luni nu a văzut om. Umblând prin munte, a găsit un faranit, care vâna dobitoace sălbatice. Şi i-a zis lui bătrânul: de unde vii şi câtă vreme ai aici? Iar el a zis: cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi nu am văzut om decât pe tine. Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!

8. S-a făcut pomană în muntele lui avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior şi un pahar l-a dus la avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Ase menea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: încetează, frate, au nu ştii că este de la satana!

9. A venit cineva din fraţi la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi vorbind ei, l-a întrebat avva Sisoe: nu am ajuns la măsurile lui avva Antonie, părinte? Şi i-a zis lui bătrânul: de aş fi avut unul din cugetele lui avva Antonie, m-aş fi făcut tot ca focul; însă ştiu un om care cu osteneală poate să poarte cugetul său.

10. A venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează, ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci. Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui.

11. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: oare aşa alunga satana pe cei vechi? I-a răspuns lui bătrânul: acum şi mai mult, căci vremea lui s-a apropiat şi se tulbură.

12. A fost odată ispitit Avraam, ucenicul lui avva Sisoe de un drac. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voieşti, nu voieti, nu Te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul.

13. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui bătrânul: nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.

14. Se spunea despre avva Sisoe, că atunci când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: iată avva Antonie a venit! Şi după puţin, a zis: iată ceata proorocilor a venit! Şi iarăşi faţa lui, mai mult a strălucit. Şi a zis: iată ceata apostolilor a venit. Şi s-a îndoit faţa lui iarăşi. Şi se părea, ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi s-au rugat bătrânii de el zicând: cu cine vorbeşti, părinte? Iar el a zis: iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte. Şi le-a zis lor bătrânul: cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. El le-a zis lor: vedeţi, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceţi-mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa (locul) de bună mireasmă.

15. A venit avva Adelfie, episcopul Nilupolei la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi când vrea să iasă, mai înainte de a călători ei, i-a făcut să guste de dimineaţă, (că era post). Şi cum a pus masa, iată nişte fraţi au bătut la uşă. Şi a zis avva Sisoe ucenicului său: dă-le puţină athiră (fiertură), că sunt osteniţi. I-a zis lui avva Adelfie: lasă-i acum să nu spună că avva Sisoe mănâncă de dimineală. Şi a luat aminte la dânsul bătrânul şi a zis fratelui: du-te, dă-le lor. Iar dacă au văzut athira, au zis: nu cumva aveţi oaspeţi? Şi le-a zis lor fratele: avem. Deci au început a se mâhni şi au zis: Dumnezeu să vă ierte pe voi, că pe bătrânul I-aţi lăsat să mănânce acum. Au nu ştiţi că multe zile are să se chinuiască? Şi i-a auzit pe ei episcopul. Atunci a făcut metanie bătrânului, zicând: iartă-mă, avvo, că un lucru omenesc am gândit, dar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut. Şi i-a zis avva Sisoe: dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava oamenilor nu este nimic.

16. Au venit alţii la avva Sisoe să audă de la dânsul vreun cuvânt. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul zicea: iertaţi-mă! Dar văzându-i coşniţele i-au zis lui Avraam, ucenicul lui: ce faceţi cu coşniţele acestea? Iar el a zis: încoace şi încolo le cheltuim. Şi auzind bătrânul, a zis: şi Sisoe încoace şi încolo mănâncă. Iar ei auzind, foarte s- au folosit şi s-au dus cu bucurie, zidindu-se de smerenia lui.

17. A întrebat avva Amon al Raitului pe avva Sisoe: când citesc Sfânta Scriptură, voieşte sufletul meu să alcătuiască cuvânt să am spre întrebare. I-a zis lui bătrânul: nu este trebuinţă, ci mai vârtos din curăţenia minţii câştigă-ţi ţie a fi fără de grijă şi a vorbi.

18. A mers odată un mirean la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie, având cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul şi nu s-a tulburat, ci l-a dus cu credinţă la bătrânul. Şi a căzut cu fiul său, ca şi când ar fi făcut metanie ca să fie blagoslovit de bătrânul şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit din chilie afară. Iar bătrânul socotind că metanie îi face, i-a zis lui: scoală şi ieşi afară! (Căci nu ştia că a murit). Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzându-l tatăl lui, s-a înspăimântat şi intrând s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lucrul. Auzind bătrânul s-a mâhnit, căci nu voia să se întâmple aceasta. Dar i-a poruncit lui ucenicul său, ca nimănui să nu spună până la sfârşitul bătrânului.

19. Trei bătrâni au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dânsul. Şi i-a zis lui cel dintâi: părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc? Iar el nu i-a răspuns. I-a zis cel de al doilea: părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit? Apoi cel de treilea: părinte, ce voi face, că aducerea aminte a întunericului celui mai dinafară mă omoară? Şi răspunzând bâtrânul, le-a zis: eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte, căci milostiv fiind Dumnezeu, nădăjduiesc că va face cu mine milă. Şi auzind cuvântul acesta bătrânii s-au dus mâhniţi. Dar nevrând bătrânul să-i lase să se ducă mâhniţi, întorcându-i, le-a zis: fericiţi sunteţi, fraţilor, căci v-am râvnit vouă. Că cel dintâi dintre voi a zis despre râul de foc, cel de al doilea despre tartar şi cel de al treilea despre întuneric. Deci, dacă acest fel de aducere aminte vă stăpâneşte mintea cu neputintă este ca voi să mai greşiţi. Dar ce voi face eu, cel împietrit cu inima, nefiind slobod să ştiu, că deşi este chin pentru oameni, totuşi în tot ceasul păcătuiesc? Şi făcându-i metanie, i-au zis: precum am auzit, aşa am văzut (Ps. 47, 7).

20. Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. lar ei au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi a răspuns: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face pomană, intra-va şi el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu.

21. Venind odată avva Sisoe la locul ce se cheamă Clisma, au mers la dânsul nişte mireni să-I vadă. Şi multe grăind ei, nu le-a răspuns lor cuvânt. La urmă unul dintr- înşii a zis: de ce-l supăraţi pe bătrân? Nu mănâncă şi pentru aceasta nu poate a grăi. A răspuns bătrânul: când am trebuinţă, mănânc.

22. A întrebat avva Iosif pe avva Sisoe, zicând: în câţi ani trebuie omul să-şi taie patimile? I-a zis lui bătrânul: anii voieşti să-i ştii? Zis-a avva Iosif: da! Deci a zis bătrânul: în orice ceas vine patima, îndată tai-o.

23. Un frate I-a întrebat pe avva Sisoe cel al Pietrei, despre petrecere. Şi i-a zis lui bătrânul: a zis Daniil: pâinea doririlor nu am mâncat (Daniil 10, 3).

24. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând în chilie totdeauna încuia uşa.

25. Au venit odată nişte arieni la avva Sisoe, în muntele lui avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi făcând ei. s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace.

26. A venit odată avva Ammun de la Rait la Clisma să se întâlnească cu avva Sisoe. Şi văzându-l necăjit, căci a lăsat pustia, i-a zis: ce te necăjeşti, avvo, căci ce mai puteai să faci de acum în pustie, după ce ai îmbătrânit aşa? Iar bătrânul s-a uitat la dânsul cu asprime, zicând: ce-mi spui, Ammune, dar nu-mi era destulă numai slobozenia gândului meu în pustie?

27. Şedea odată avva Sisoe în chilia sa. Şi bătând în uşă ucenicul lui, a strigat la dânsul bătrânul, zicând: fugi, Avraame, nu intra, că acum nu au vreme cele de aici!

28. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: cum ai lăsat Schitul, fiind cu avva Or şi ai venit de ai şezut aici? Şi i-a răspuns bătrânul: când a început a se înmulţi Schitul, auzind eu că a adormit avva Antonie, m-am sculat şi am venit aici în munte; şi găsind cele de aici cu linişte, am şezut puţină vreme. I-a zis lui fratele: câtă vreme ai aici? I-a răspuns bătrânul: şaptezeci şi doi de ani.

29. Zis-a avva Sisoe: când va fi vreun om care poartă grijă de tine, nu trebuie tu să-i porunceşti.

30. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: de vom umbla pe cale şi va rătăci cel ce ne povăţuieşte este trebuinţă să-i zicem ceva? I-a răspuns bătrânul: nu. Deci a zis fratele: dar să-l lăsăm să ne rătăcească? I-a zis bătrânul: dar ce vrei, să iei toiag să-l bati? Eu ştiu fraţi care umblau şi cel ce îi povăţuia a rătăcit noaptea; şi erau doisprezece şi toţi ştiau că se rătăcesc. Şi s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertaţi- mă, am rătăcit! Şi au zis toli: şi noi ştiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fraţii să nu grăiască şi l-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care s-au rătăcit, era de douăsprezece mile.

31. Au venit odată saracinii şi i-au dezbrăcat pe bătrân şi pe fratele lui. Şi ieşind ei în pustie ca să găsească ceva de mâncare, a găsit bătrânul baligi de cămilă şi scormonind au găsit în ele grăunţe de orz. Mânca deci un grăunte, iar unul îl punea în mâna lui şi venind fratele I-a găsit pe el mâncând şi i-a zis: aceasta este dragostea, să găseşti mâncare şi singur să mănânci şi să nu mă chemi şi pe mine? Şi i-a zis avva Sisoe: nu ţi-am făcut strâmbătate, frate; iată, partea ta în mâna mea am păstrat-o!

32. Se spunea despre avva Sisoe tebeul că a rămas la Calamona Arsenoitului şi un alt bătrân era bolnav la cealaltă lavră. Şi dacă a auzit s-a mâhnit. Dar fiindcă două zile postea şi era ziua în care nu mânca, când a auzit, şi-a zis: ce voi face? De mă voi duce, nu cumva mă vor sili fraţii să mănânc iar de voi rămâne până mâine, nu cumva se va săvârşi? Însă aceasta voi face: mă duc şi nu mănânc. Şi aşa s-a dus postind, plinind porunca lui Dumnezeu iar petrecerea lui cea pentru Dumnezeu nu a stricat-o.

33. Povestit-a unul din părinţi despre avva Sisoe calamoteanul, că vrând odată să-şi biruiască somnul, s-a spânzurat pe sine de prăpastia Pietrii. Şi venind îngerul l-a dezlegat şi i-a poruncit să nu mai facă aşa, nici pe alţii să nu-i înveţe acest lucru.

34. Întrebat-a unul din părinţi pe avva Sisoe, zicând: de voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar vrând să mă omoare şi de voi putea asupra lui, omorî-l-voi pe el? Şi a zis bătrânul: nu, ci lasă-l la Dumnezeu, căci orice fel de ispită va veni omului, omul să zică: pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta. Iar dacă vreun lucru bun se va întâmpla, să zică: din mila lui Dumnezeu este.

35. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe tebeul, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din Testamentul cel Nou citesc şi la cel Vechi mă întorc.

36. Tot acest frate l-a întrebat pe avva Sisoe, cel al Pietrii, cuvântul cel care l-a zis avva Sisoe tebeul. Şi i-a zis bătrânul: eu în păcat mă culc şi în păcat mă scol.

37. Se spune despre avva Sisoe tebeul, că după ce ieşea de la biserică, îndată se repezea la chilia sa, păşind iute şi asemănându-se cu unul care fugea. Iar unii din cei ce-l vedeau că făcea aceasta, ziceau: drac are. Dar el făcând lucrul lui Dumnezeu, nu lua aminte la cei ce vorbeau despre el.

38. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: m-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi şi iarăşi. Deci a zis fratele: până cînd? Zis-a bătrânul: până ce vei fi apucat sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se şi duce din lumea aceasta.

39. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, căci mă necăjesc pentru rucodelie, iubind împletitura, dar nu pot să o lucrez. Zis-a bătrânul: avva Sisoe zicea că nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte.

40. Zis-a avva Sisoe: caută-L pe Domnul şi nu căuta unde locuieşte.

41. Zis-a iarăşi: ruşinea şi netemerea, de multe ori aduce păcatul.

42. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face? Şi acesta i-a răspuns: lucrul pe care îl cauţi, este tăcerea multă şi smerenia. Căci scris este: fericiţi cei ce rămân întru aceasta; aşa poţi să stai.

43. Zis-a avva Sisoe: fă-te defăimat şi voia ta o leapădă şi te fă fără grijă şi vei avea odihnă.

44. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face pentru patimi? Şi i-a răspuns bătrânul: fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa .

45. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Iar el i-a zis: de ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă.

46. S-a dus odată avva Avraam, ucenicul lui avva Sisoe la ascultare şi câteva zile nu voia să-i slujească altcineva, zicând: oare voi lăsa alt om să-şi facă obicei cu mine, în afară de fratele meu? Şi nu a primit pe nimeni pânâ ce nu a venit ucenicul lui, suferind osteneală.

47. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând el, a strigat un glas: o, ticăloşie! Şi a zis lui ucenicul său: ce ai, părinte? I-a zis lui bătrânul: caut un om să vorbesc şi nu găsesc.

48. A ieşit odată avva Sisoe din muntele lui avva Antonie, la muntele cel mai din afară al Tebaidei, locuind acolo. Şi erau acolo meletiani, care locuiau in Calamona Arsenoitului. Unii, auzind că a ieşit la muntele cel mai dinafară, au dorit să-l vadă, dar ziceau: ce vom face, că în munte sunt meletieni? Şi ştim că bâtrânul nu se tulbură de dânşii. Dar noi nu cumva vrând să ne întâlnim cu bătrânul, vom cădea în ispita ereticilor? Şi pentru ca să nu se întâlnească cu ereticii, nu s-au dus să-I vadă pe bătrân.

49. Se spunea despre avva Sisoe că s-a bolnăvit. Şi şezând bătrânii lângă dânsul, a grăit unora. Iar ei l-au întrebat: ce vezi, avvo? Şi le-a zis: văd pe unii că vin la mine şi- i rog să mă lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul din bătrâni: şi de te vor lăsa, de acum poţi să te foloseşti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: deşi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puţin şi îmi este de ajuns.

50. Se spunea despre avva Sisoe că atunci când a venit la Clisma, s-a îmbolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, bătaie s-a făcut în uşă. Înţelegând bătrânul, a zis lui Avraam, ucenicului său: zi-i celui ce a bătut în uşă: eu Sisoe în munte, eu Sisoe pe harar (aşternut). Iar el auzind, s-a făcut nevăzut.

51. A zis avva Sisoe tebeul, ucenicului său: spune-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văd la tine. I-a zis lui ucenicul: tu eşti bun la minte, dar aspru puţin. I-a zis bătrânul: tu eşti bun, dar molatic la minte.

52. Se spunea despre avva Sisoe tebeul, că nu mănâncă pâine. Şi la praznicul Paştilor, i-au făcut lui metanie fraţii ca să mănânce cu ei şi răspunzând, le-a zis: una am să fac: sau pâine am să mănânc, sau câte bucate aţi făcut. Iar ei i-au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut aşa.

din Pateric

Cuvant despre cum se cade a sta in biserica

1

Ce poate fi mai infricosator decat aceste lucruri. Ca biserica este cer si ca, mai inainte, si casele erau biserici, iar acum biserica este mai defaimata chiar decat o casa. Ca intr-o casa este randuiala si fiecare isi face slujba lui, iar in biserica este mare tulburare si neincetata framantare de lume, ca intr-un targ. Si doar stiti ca biserica nu este loc de petrecere, ci loc sfant si ingeresc este, imparatia lui Dumnezeu si insusi cerul. Adu-ti aminte de Sfanta Masa aceasta, pentru ce pricina este pusa si Cine se afla pe ea.

Stiu ca cel nebotezat nu cunoaste aceasta taina, dar tu stii ce sa intelegei, cand auzi pe Proorocul, zicand: „Asa zice Domnul, departati-va de la pamant si va suiti la cer”. Ca biserica cer se numeste. Adu-ti aminte al cui Nume se cinsteste in biserica!

Iar acum, voi faceti in biserica mai mult ras decat in targ. Ca, la adunarile voastre lumesti, stati linistiti si nici o galceava, nici vorba, nici strigare, nu se face intre voi. Iar aici, unde Dumnezeu din cer vorbeste sfinte si infricosatoare lucruri, cei ce voiti sa vorbiti desertaciuni, va aflati ca la o petrecere. Au, doara, nu aveti case? De biserica lui Dumnezeu nu tineti seama si vorbiti si cu cei ce voiesc sa taca. De vorbiti de ale voastre treburi, nu va opresc, dar vorbiti acasa la voi, la masa, la baie si la targ. Dar la biserica este loc al petrecerii ceresti, loc de rugaciune si de invatatura, loc de mantuire. Iar voi faceti din biserica iarmaroc, pravalie a schimbatorilor de bani, loc de impodobire a femeilor, unde ne umplem ochii de desfranare, loc de vanzare si cumparare, loc unde se pun la cale casele, oastea, judecatile; toate la biserica le poti vedea.

Noi, in toate zilele, ne intrebam si ne ingrijim, ca doar veti castiga ceva de folos la biserica si, asa, sa va duceti acasa, iar voi, mai vartos, spre sminteala si spre pacate va adunati, in loc sa va curatiti de ele. Deci, roaga-te ca sa ingelegi, iar mai vartos se cade a tacea, ca linistea si tacerea ta, primind-o Dumnezeu sa te faca pe tine intelept. Iar daca nu poti sa taci, iesi din biserica, ca sa nu fii altora spre sminteala.
Un singur glas se cade sa fie in biserica; precum suntem un singur trup al lui Hristos, asa si o singura lucrare este Sfanta Biserica, adica, sa stam cu frica, sa ascultam, sa luam aminte si sa ne rugam. Ca si episcopul tacand, sta si slujitorii una canta, iar noi, toti, raspundem intr-un singur glas.

Deci, sa nu lasam adevarul, alergand dupa umbre si naluci. Slobozi sa ne facem de lucrurile vrajmasului si de rautatile ce se fac intre noi. Sa deprindem, in loc de lacomie, milostenia, iar in loc de ura, iubirea de oameni. Si asa facand, ne vom indulci de bunatatile cele de acum si de cele ce vor sa fie, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Caruia este slava in veci! Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Cuvant despre o calugarita, care a fugit in pustie, din pricina unui tanar

1

Spunea Ioan Moabiteanul ca era o fecioara oarecare, anume Mastridia, frumoasa la chip, care se nevoia in Ierusalim, postind si sporind mult in Domnul. Deci, din uneltirea diavolului, s-a nascut un gand rau in inima unui tanar, asupra fecioarei acesteia. Iar minunata fecioara, intelegand gandul cel rau si pierzator al tanarului aceluia, luand bob muiat, l-a pus intr-un cos si s-a dus in pustietate, prin departarea sa facand, astfel, odihna inimii tanarului, ca sa nu-l mai tulbure pe dansul gandul cel rau.

Iar, dupa multi ani, a voit Dumnezeu a arata viata cea buna a acelei fecioare, pline de barbatie. Un oarecare parinte, umbland prin pustia Iordanului, a vazut pe fericita aceea si i-a zis ei: „Maica, ce faci in pustia aceasta?” Iar ea, vrand sa se ascunda, a zis catre dansul: „Iarta-ma, ca am ratacit calea”. Iar el, de la Dumnezeu cunoscand lucrul ei, a zis: „Sa ma crezi pe mine, maica, nici nu te-ai ratacit, nici nu cauti calea, ca minciuna este de la diavol. Ci, sa-mi spui mie pricina, cu adevarat, pentru care ai venit aici.” Atunci a zis fecioara: „Iarta-ma, parinte, pricina este ca mintea unui tanar incepuse a se sminti asupra mea si, pentru aceea, voind ca mai bine sa mor aici, decat aceluia sa-i fiu spre pierzare si spre impiedicare, dupa cuvantul Apostolului”. Deci, a zis, catre dansa, staretul: „Dar de cati ani stai aici?” Iar ea a raspuns: „Cu darul lui Dumnezeu, petrec aici de saptesprezece ani”. Iarasi a zis ei staretul: „Intru atatia ani, cu ce te-ai hranit?” Iar ea, luand cosul acela, in care avea boaba inmuiate, i-a zis lui: „Acest cos pe care il vezi la mine, l-am scos din cetatea in care am fost. Si acest fel de purtare de grija a avut Dumnezeu pentru mine, smerita, incat atatia ani am mancat din boabele acestea, si nu s-au sfarsit, nici nu s-au invechit. Si sa stii, parinte, ca, asa m-a acoperit binecuvantarea Domnului incat, in saptesprezece ani, nu m-a vazut pe mine nici un om, fara numai tu unul, astazi”. Iar staretul, auzind aceasta de la dansa, s-a dus, slavind pe Dumnezeu, pe Cel ce i-a dat ei atata dar si rabdare.

din Limonar