Despre judecare

1

Mai rău este a judeca, decât a mânca carne de om

din „Omilii si cuvantari”

CUVÂNT LA DUCEREA EPISCOPULUI FLAVIAN PENTRU SOLIE LA ÎMPĂRATUL ÎN FAVOAREA CETĂŢII.
ŞI CARE ESTE POSTUL CEL ADEVĂRAT ; ŞI CUM CA MAI RĂU ESTE A JUDECA, DECÂT A MÂNCA CARNE DE OM. ŞI PENTRU CEI CE S-AU JUNGHIAT PENTRU ZARVĂ; ŞI CĂTRE CEI CE SUNT ÎNTRISTAŢI PENTRU CĂ S-AU PRINS MULŢI DIN CEI NEVINOVAŢI.

Când privesc la scaunul acesta, care este lipsit de Dascălul, mă bucur şi lăcrimez; lăcrimez pentru că nu văd pe Părintele de faţă şi mă bucur că a mers pentru mântuirea noastră, să răpească din mânia împărătească atâta popor.

Aceasta şi vouă vă este podoabă, şi aceluia coroană. Vouă podoabă, căci astfel de Părinte aţi dobândit şi aceluia coroană, căci către fii arată atâta dragoste părintească, şi, precum a zis Hristos, cu lucrurile a adeverit-o. Căci auzind că Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oi, s-a dus să-şi puie sufletul său pentru noi toţi, cu toate că multe erau cele ce-l opreau pe el să meargă. Şi întâi vârsta, căci a ajuns la bătrâneţele cele mai de pe urmă, apoi neputinţa trupului, vremea anului şi apropierea sfântului Praznic. Pe lângă acestea şi unica lui soră, care se află la răsuflările cele mai de pe urmă. Dar a trecut cu vederea şi rudenia cea după trup, şi bătrâneţele, şi neputinţa, şi asprimea vremii, şi greutatea călătoriei şi pentru voi şi pentru mântuirea voastră toate aceste legături le-a rupt. Şi ca un tânăr, aleargă acum bătrânul cu osârdie, ca un înaripat…
Deci să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, ci să ne rugăm, să ne smerim şi solire să facem către Împăratul cel de sus cu multe lacrimi. Avem şi postul ajutător, care îndreptează mijlocirea noastră. Şi precum, trecând iarna şi arătam du-se primăvara, corăbierul trage corabia la larg, ostaşul îşi şterge armele şi-şi găteşte calul de război, plugarul îşi ascute secera, călătorul, îndrăznind, se apucă de îndelungată călătorie şi luptătorul se dezbracă şi gol iese la luptă, aşa cu adevărat şi noi – arătându-se postul ca o primăvară duhovnicească ştergem armele ca nişte ostaşi, ca nişte plugari să ascuţim secera, ca nişte cârmaci să stăm împotriva valurilor poftelor celor necuviincioase şi a gândurilor, ca nişte călători să începem călătoria ce duce la cer şi ca nişte luptători să ne dezbrăcăm la lupte.
Credinciosul este şi ostaş, şi plugar, şi corăbier, şi călător şi luptător. De aceea şi Pavel zice: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor… Pentru aceea, luaţi toate armele lui: Dumnezeu…” (Efes. 6, 12, 13).
Ai văzut pe ostaşul. Şi dacă eşti luptător, gol trebuie să intri în luptă. De eşti ostaş, întrarmat la rând ţi se cuvine să stai. Deci cum este cu putinţă să fie acestea amândouă, adică şi gol şi îmbrăcat? Cum? Eu vă voi spune. Dezbracă-te de lucrurile vieţii acesteia şi te faci luptător. Îmbracă-te cu armele cele duhovniceşti şi te faci ostaş.
Aruncă de la tine grijile acestei vieţi, că este vremea de luptă. Îmbracă-te cu armele cele duhovniceşti, căci război cumplit avem noi împotriva dracilor. Pentru aceasta şi gol trebuie să fii, ca să nu aibă de ce ne apuca diavolul când se luptă cu noi şi înarmat peste tot, ca nici dintr-o parte să nu primim vreo rană primejdioasă.
Lucrează-ţi ca plugarul sufletul tău, tăind mărăcinii şi semănând cuvântul bunei credinţe şi îngrijind cu multă silinţă răsadurile cele bune al filozofiei, şi astfel te faci plugar. Şi aşa va zice către tine Pavel: ,,Cuvine-se ca plugarul ce se osteneşte să mănânce el mai întâi din roade” (II Tim. 2, 6). Acest meşteşug şi el îl întrebuinţa, căci zice către corinteni: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Cor. 3, 6).

Ascute secera ta prin post, pe care ai tocit-o prin îmbuibare, începe călătoria care duce către cer, şi călătoreşte pe drumul cel strâmt şi îngust. Dar cum vei putea şi să începi şi să călătoreşti? Chinuindu-ţi trupul şi robindu-l. Căci mare împiedicare face trupul cel gros de îmbuibare în mersul pe calea cea strâmtă.

Potoleşte valurile poftelor celor necuvioase, depărtează viforul gândurilor celor rele, salvează corabia, arătând multă iscusinţă, şi te-ai făcut corăbier. Şi a tuturor acestora pricină şi dascăl ne este nouă postul. Iar post nu zic pe cel de obşte, ci postul cel complet şi cu luare aminte; nu numai depărtarea de bucate, ci şi cea de păcate.
Şi ca postul să folosească pe cei ce postesc: nu este de ajuns numai să se depărteze de bucate, ci să se facă după legea cea cuviincioasă. „Că luptătorul nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5). Deci ca nu suferind osteneala postului, să pierdem cununa, să învăţăm cum şi în ce chip trebuie să facem lucrul acesta. Căci şi fariseul acela a postit, dar după postul lui s-a arătat pustiu şi lipsit de roadele cuvenite. Vameşul n-a postit, dar a întrecut pe cel ce a postit, ca de aici să cunoşti că nici un folos nu vom avea din post dacă pe lângă el nu vor urma şi celelalte fapte bune.

Au postit şi ninivitenii şi au atras dragostea lui Dumnezeu spre ei.

Au postit şi iudeii, dar nimic n-au câştigat, ci mai mult s-au osândit.

Deci de vreme ce aşa de mare este primejdia postului la cei ce nu ştiu cum trebuie să postească, să ne învăţăm legile lui, ea să nu alergăm în zadar, nici să batem vântul, nici să facem război, luptându-ne cu umbrele.

Postul este doctorie. Dar doctoria, cu toate că de cele mai multe ori este folositoare, totuşi ea se face câteodată nefolositoare din pricina neiscusinţei celui ce o întrebuinţează. Pentru că trebuie să se ştie şi vremea în care se cuvine a pune această doctorie, şi măsura ei, şi starea trupului care o primeşte, şi locul, şi vremea anului, şi hrana cuviincioasă şi multe altele. Şi una măcar de se trece cu vederea, se vor vătăma toate celelalte. Şi dacă unde trebuie să vindecăm un trup avem trebuinţă de atâta luare aminte, cu mult mai multă luare aminte este nevoie când ne silim pentru suflet, ca să-l vindecăm de gânduri, cercetând toate cu deadinsul.
Deci să vedem cum au postit ninivitenii şi s-au izbăvit de pedeapsă? Oamenii şi dobitoacele să nu pască, zice. Ce grăieşti, spune-mi? Şi dobitoacele postesc şi caii şi asinii se îmbracă cu sac ? Da, zice. Căci precum de moare vreun bogat, nu numai pe slugi şi pe slujnice le îmbracă în negru, ci rudeniile aceluia şi pe cai îi îmbracă cu sac, poruncind slujbaşilor ca să-i aducă şi pe ei la mormânt, arătând prin aceasta mărimea tristeţei şi trăgând pe toţi spre milă. Aşa şi cetatea aceea, auzind că se va prăpădi, au îmbrăcat cu sac şi dobitoacele şi sub jugul postului le-au pus.
Şi fiindcă nu este cu putinţă ca dobitoacele să cunoască prin cuvânt mânia lui Dumnezeu, atunci s-o cunoască cu foamea. Că de se va prăpădi cetatea, nu numai noi, locuitorii, vom avea un mormânt de obşte, ci şi dobitoacele împreună cu noi. Deci dacă toţi se vor împărtăşi de pedeapsă, atunci toţi să se împărtăşească şi de post. Şi au făcut aceştia un lucru pe care şi proorocii l-au făcut. Văzând că se va aduce din cer vreo pedeapsă nesuferită şi că sunt nevrednici de iertare sau îndreptare, plini de ruşine, pentru păcatele lor, să îndrăznească a milostivi pe Dumnezeu, şi neavând ce să facă, nici de unde să dobândească îndreptare, aleargă la dobitoace, şi jelind moartea acelora, înalţă rugăciuni, pomenind ticăloasa şi jalnica lor pierzare.
Odinioară cuprinzând foamete pe iudei, multă secetă făcându-se şi toate prăpădindu-se, unul din prooroci zicea: „Sărit-au juncile în ieslele lor… Plâns-au cirezile boilor, că n-aveau păşune… Şi toate dobitoacele câmpului au căutat spre Tine, că au secat izvoarele apelor” (Ioil 1, 17, 18, 20). Iar altul plângând relele aduse de secetă, zicea: „Cerbii în ţarină au fătat şi au părăsit puii, pentru că nu era iarbă. Colunii de prin codrii au stat şi au tras vânt, slăbit-au ochii lor pentru că nu era verdeaţă” (Ierem. 14, 5, 6). Iar astăzi aţi auzit pe Ioil, care zicea: „Adunaţi pruncii care sug ; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 16). Pentru care pricină, spune-mi, cheamă la rugăciune vârsta cea fragedă ? Iată pentru ce. De vreme ce toţi veniţii în vârstă desăvârşită au întărâtat şi mâniat pe Dumnezeu, de aceea vârsta cea neatinsă de păcate, să roage pe Cel mâniat.
Şi despre acestea destul. Să vedem ce s-a făcut de a încetat mânia aceea ? Oare numai postul şi sacul ? Nicidecum, ci schimbarea întregii vieţi. De unde este arătat aceasta? Din însăşi cuvintele prooroceşti. Că acela ce a vorbit despre urgia lui Dumnezeu şi despre postul acelora, vorbeşte şi despre împăcare, arătând pricina ei şi zicând: ,,Şi a văzut Dumnezeu lucrurile lor?” Care lucruri? Că au postit? Că s-au îmbrăcat cu sac? Nici una dintre acestea. Ci trecându-le sub tăcere a adaus: „Că s-au întors fiecare de la căile lui cele rele; şi i-au părut rău lui Dumnezeu pentru răul, care a zis să le facă lor” (Iona, 3, 10).

Vezi că nu postul i-a răpit din primejdie, ci schimbarea vieţii lor a făcut pe Dumnezeu blând şi milostiv către ei. Şi acestea le-am zis nu ca să necinstim postul, ci ca să-l cinstim. Şi îl cinstim nu numai cu depărtarea de bucate, ci şi cu ferirea de păcate. Că cel ce reduce postul numai la depărtarea de bucate, acela îl necinsteşte.

Arată-mi postul tău prin lucruri.

Prin care, vei zice?

De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.

Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.

Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.

Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.

Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.

Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.

Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.

Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.

Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.

Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.

Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).

Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.

Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic: Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.

Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.

Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.

Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.

Voieşti să îndreptezi pe fratele tău? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.

Aşa şi Pavel făcea, căci zice: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.

Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.

Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).

Zi către vecinul tău: De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.

Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău?

Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.

Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum dinadinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.

Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.

Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice: „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).

Ce înseamnă „să moară la tine?” Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.

De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşeala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.

Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm grijă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.

Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.

Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărî Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.

Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.

Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.

Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.

Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

Că iată numai un om s-a ocărat şi toţi ne temem şi ne cutremurăm, şi cei ce au ocărât şi cei care cu nimic nu se simt vinovaţi. Dar Dumnezeu în toate zilele se ocărăşte. Şi ce zic în toate zilele ? În toate ceasurile cu adevărat. Şi de cei bogaţi şi de cei săraci, de cei ce sunt în odihnă şi de cei ce sunt în necaz, de cei ce fac ispite şi de cei ce le sufere; dar nimeni nu se îngrijeşte de aceasta.

De aceea a îngăduit Dumnezeu ca să se ocărască omul cel asemenea nouă, ca din primejdia ce a venit de la ocara aceasta, să cunoşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Şi deşi s-a făcut aceasta numai o dată, totuşi nu nădăjduim să dobândim iertare sau îndreptare.

Dar Dumnezeu pe Care în toate zilele Îl mâniem, şi, de la păcate nu ne întoarcem, suferă cu toată îndelunga răbdare. Ai văzut ce mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Şi cu toate că cei ce au făcut nelegiuirea aceasta au fost prinşi, puşi în temniţă şi pedepsiţi, dar însă tot ne temem. Încă n-a auzit cel ce a fost ocărât, nici n-a dat vreo hotărâre şi toţi tremurăm. Iar Dumnezeu în toate zilele aude ocările cele îndreptate asupra Lui şi nimeni nu se întoarce.

Şi aşa de blând şi iubitor de oameni este Dumnezeu, încât de ajuns este să-I spui numai păcatul şi te-a dezlegat de vină.

Dar la oameni dimpotrivă; atunci când cei vinovaţi vor mărturisi, mai mult se pedepsesc. Lucru care şi acum s-a făcut. Şi unii au fost pierduţi cu fierul, alţii cu focul, iar alţii au fost daţi la fiare şi aşa s-au prăpădit. Şi nu numai bărbaţi, ci şi copii. Şi nici vârsta cea fără de vreme, nici faptul că a fost făcut de poporul cel simplu, nici că cei ce au îndrăznit erau cuprinşi de turbare drăcească, nici dajdia ce se părea că este prea mare, nici sărăcia, nici că au greşit toţi de obşte, nici faptul că s-au făgăduit ca niciodată să nu mai îndrăznească unele ca acestea şi nici altceva nu i-a izbăvit pe ei, ci fără de nici o iertare erau duşi la pieire. Şi pe cei vinovaţi îi duceau ostaşi înarmaţi, păzindu-i din amândouă părţile, ca nu cumva să-i răpească cineva. Mamele lor mergeau în urmă, văzând de departe pe fiii lor cum îi taie şi nu îndrăzneau să plângă, căci frica biruia plânsul şi temerea stăpânea firea.
Căci, precum oamenii de pe uscat când văd pe cei ce se îneacă cu corabia, se tânguiesc, dar nu se pot apropia să-i scape de la înec, tot aşa şi aici, maicile fiind oprite de ostaşi, ca de nişte valuri, nu numai nu îndrăzneau a se apropia, ci se temeau şi a lăcrima. Oare pricepeţi de aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cât este de neajunsă? Cât este de nemărginită? Cum covârşeşte tot cuvântul ? Că aici cel ce s-a ocărât este de aceiaşi fire cu cei ce au îndrăznit şi numai odată i s-a întâmplat aceasta, nu de faţă fiind el, nici văzând sau auzind dar nici unul din cei vinovaţi n-a dobândit iertare.
Iar la Dumnezeu nimic din acestea nu putem zice. Că aşa de mare este deosebirea între om şi Dumnezeu, încât cuvântul nu poate arăta. El în toate zilele este ocărât, fiind de faţă, văzând şi auzind, dar n-a slobozit vreun fulger, nici a poruncit mării să acopere pământul şi să-i înece” pe toţi, nici pământului n-a poruncit să se deschidă şi să înghită pe toţi ocărâtorii dar sufere, rabdă îndelung şi Se făgăduieşte să ierte pe cei ce L-au ocărât, numai de se vor pocăi şi se vor făgădui că nu vor mai face acestea. Cu adevărat acum este vremea potrivită a striga: ,,Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui?” (Ps. 105, 2).

Câţi nu numai că înjosesc chipul lui Dumnezeu, dar îl şi calcă? Când sugrumi pe cel sărac, când îl dezbraci, când îl tragi la judecată, calci chipul lui Dumnezeu. Şi ascultă pe Pavel, care zice: ,,Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I. Cor. 11, 7) şi pe însuşi Dumnezeu: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Şi de vei zice că omul nu este de aceiaşi fiinţă cu Dumnezeu, îţi voi zice şi eu că nici arama statuii împăratului nu era de aceiaşi fiinţă cu împăratul, dar au fost pedepsiţi cei ce au îndrăznit s-o strice. Pentru aceasta şi oamenii, deşi nu sunt de aceiaşi fiinţă cu Dumnezeu, dar sunt chipul Lui, trebuie să fie cinstiţi. Iar tu pentru puţin aur îi calci, îi sugrumi, îi târăşti la judecăţi şi nici o pedeapsă nu ai primit până astăzi.

O, de s-ar face vreo schimbare bună şi dreaptă! Dar mai înainte spun şi mărturisesc, că de va trece norul acesta şi noi în aceiaşi lenevire vom rămânea, pedepse mult mai cumplite vom suferi decât cele ce se aşteaptă acum. Şi nu mă tem atâta de urgia împăratului, pe cât mă tem de lenevirea voastră. Că nu este de ajuns, spre îndreptare, a face litanie şi rugăciune două-trei zile, ci trebuie să ne; schimbăm desăvârşit viaţa şi depărtându-ne de răutate, să petrecem totdeauna în fapta bună.

Căci precum cei bolnavi, de nu vor păzi totdeauna buna rânduială, nici un folos nu le este din regimul cel de două sau trei zile, la fel şi cei ce greşesc, de nu vor fi totdeauna treji şi înfrânaţi, nu vor dobândi nimic din îndreptarea cea de două-trei zile. Şi precum cel ce se spală şi iarăşi în noroi se întina, cu nimic nu s-a folosit, aşa şi cel ce trei zile s-a pocăit şi la cele dintâi s-a întors, nimic n-a dobândit. Deci nu ceea ce facem totdeauna să facem şi acum. Că de multe ori cuprinzându-ne cutremure, foamete şi secetă, trei-patru zile ne înţelepţim şi mai blânzi ne facem, apoi iarăşi la cele dintâi ne întoarcem.
Pentru ca să ne înţelepţim s-au întâmplat acestea. Şi dacă până acum am petrecut rău, măcar de acum înainte să petrecem în evlavie, temere şi blândeţe, ca să nu avem trebuinţă de altă bătaie. Oare nu putea Dumnezeu să oprească cele ce s-au făcut? Dar le-a slobozit, ca pe cei ce-L defăima, cu frică de la cel asemenea lor să-i înţelepţească. Şi să nu-mi zică cineva, că mulţi din cei vinovaţi au scăpat, iar din cei nevinovaţi mulţi au căzut. Acestea de multe ori le aud, nu numai pentru zarva aceasta, ci şi pentru alte întâmplări şi nevoi.
Deci ce voi vorbi către cei ce zic unele ca acestea? Deşi cel ce a fost prins era nevinovat pentru zarva aceasta, dar alt păcat cumplit a făcut cândva şi neschimbându-se, a fost pedepsit pentru răzmeriţa aceasta. Că are obicei Dumnezeu să facă aşa. Când greşim nu ne pedepseşte îndată, ci ne mai Iasă, dându-ne vreme de pocăinţă, ca să ne îndreptăm şi să ne schimbăm. Dar noi fiindcă nu am fost pedepsiţi după păcat şi socotind că şi păcatul s-a şters, când nu gândim, atunci suntem prinşi. Aceasta se face ca să nu nădăjduim că vom scăpa, după ce am păcătuit, nepedepsiţi, de nu ne vom schimba, ci să ne învăţăm că atunci când nu ne aşteptăm, vom cădea în cursă.
De aceea de vei greşi şi nu vei fi pedepsit, să nu te înşeli că ai scăpat de pedeapsă, ci mai mult să te temi, ştiind că uşor îi este lui Dumnezeu, ori când va voi, să te pedepsească. Iată pentru aceasta atunci nu a fost pedepsit, ca să-i dea vreme de pocăinţă. Deci să nu zicem că cutare fiind nevinovat a căzut, iar celălalt a scăpat fiind vinovat. Că şi cel nevinovat a căzut, precum am zis, pentru alte păcate. Iar cel ce a scăpat acum, de nu se va schimba, în altă cursă se va prinde.
Dacă aşa ne vom afla, nu vom uita niciodată păcatele noastre, ci pururea, temându-ne şi cutremurându-ne ca nu cumva să fim pedepsiţi, ne vom aduce aminte degrab de ele. Că nimic altceva nu obişnuieşte să ne aducă aminte de păcat, ca pedeapsa şi osânda. Acest lucru este arătat şi de fraţii lui Iosif. După ce au vândut aceia pe Dreptul şi a trecut treisprezece ani, când au fost trimişi de tatăl lor să cumpere grâu din Egipt şi au fost învinuiţi de Iosif fratele lor că sunt iscoade; fiind în primejdie şi-au adus aminte de păcat şi ziceau: „Aşa este, că în păcate suntem pentru fratele nostru Iosif” (Fac. 42, 21). Vezi cum frica le-a adus aminte de acea greşală. Când greşeau nu simţeau, iar când urma să vină pedeapsa, atunci şi-au adus aminte de, greşală.

Deci acestea toate ştiindu-le să facem schimbare şi îndreptare a vieţii noastre şi mai înainte şi după izbăvirea de frica ce ne stă asupră-ne, să purtăm grijă de evlavie şi de fapta bună.

Acum trei porunci voiesc să vă rânduiesc, ca prin ele, în postul acesta să vă îndreptaţi: Pe nimeni să nu vorbiţi de rău; nici un vrăşmaş să nu aveţi, şi să izgoniţi cu totul din gura voastră obiceiul cel rău al jurământului. Şi precum atunci când s-a rânduit dajdie în aur, fiecare mergea acasă şi chemând pe femeie şi pe copii şi pe slugi, a chibzuit cu ei şi s-a sfătuit de unde va plăti această dajdie, aşa să facem şi la cele duhovniceşti.
Mergând acasă fiecare să cheme pe femeie şi pe copii şi zicându-le că s-a rânduit dajdie duhovnicească astăzi, dajdie prin care se va face o oarecare uşurare a nevoilor acestora, dajdie care pe cei ce o vor plăti nu îi face săraci, ci mai bogaţi, dajdie care spune ca să nu avem nici un vrăşmaş, să nu vorbim de rău pe nimeni şi să nu ne jurăm nicidecum, să chibzuiască, să se îngrijească, să se sfătuiască cum să plătească această dajdie.
Şi aşa împlinind aceasta, să punem toată osârdia, aducându-ne; aminte unii altora, îndreptându-ne unii pe alţii, ca să nu mergem acolo datori, cum au pătimit fecioarele cele nebune, şi să pierdem mântuirea. Dacă astfel ne vom pune în rânduială viaţa noastră, mă pun chezaş şi vă făgăduiesc că vom avea o oarecare uşurare a necazului ele faţă şi ceea ce este mult mai mare decât toate, că vom dobândi bunătăţile cele viitoare.
Trebuia ca toate poruncile să vi le rânduiesc, dar socotesc că acest chip al îndreptării este cei mai bun, adică să împlinim poruncile pe rând. Că precum lucrătorul de pământ îşi sapă holda câte puţin şi aşa ajunge la sfârşit, aşa şi noi de ne vom pune aşezământ ca în cele patruzeci de zile ale postului să păzim aceste trei porunci cu dinadinsul, pentru a ajunge la obiceiul cel bun. Apoi cu mai multă uşurinţă vom merge şi la celelalte. Şi ajungând la vârful filosofiei, vom trece viaţa aceasta cu bună nădejde, iar în ceea ce va să fie vom sta cu multă îndrăzneală înaintea lui Hristos şi ne vom îndulci de bunătăţile cele negrăite, de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

*

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi. Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine, între care Fighel şi Ermogben. Domnul să aibă milă de casa lui Onisiior, căci de multe ori m-a însulleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine. (II Timotei 1, 13-18)
Nu numai prin scrisori arăta ucenicului ce trebuia să facă, ci şi prin vorbe. Şi dacă aceasta a învederat-o de multe ori şi în alte împrejurări, zicând: „… nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi” (II Tesaloniceni 2, 2), cu atât mai mult aici. Deci, să nu ne închipuim că toate cele privitoare la învăţătură sunt spuse cu vreunele lipsuri, căci multe i-a predat lui şi nescrise, adică prin viu grai, ceea ce, aducându-i aminte, zice: „dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine.

Ce vrea să spună el aici? „Precum aş fi imprimat ţie icoana virtuţii şi a tuturor celor plăcute lui Dumnezeu pe ceva zugrăvit, ca şi cum aş fi introdus în sufletul tău regulă, prototip şi condiţii de viată. Acestea deci să le ai. De ai voi sau ai avea nevoie de ceva din cele ale credinţei, din ale dragostei sau din ale înţelepciunii, de acolo ia-ţi exemplele. Nu vei avea nevoie să cauţi la alţii exemple, în timp ce pe toate le ai acolo.”

„Comoara cea nună ce ţi s-a încredinţat”. Cum? „Cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi”, zice; fiindcă pentru paza atâtor lucruri mari, încredinţate nouă, nu sunt de ajuns numai cele ale sunetului omenesc şi ale înţelepciunii lui. De ce? Fiindcă mulţi sunt furii, adânc este şi întunericul. Diavolul stă de raţă şi unelteşte, şi noi nu ştim în care ceas, în care timp se va arunca asupra noastră.

Deci, cum vom fi destoinici spre a ne apăra? „Prin Duhul Sfânt”, zice, adică dacă avem Duhul întru noi, dacă stă de faţă, dacă nu vom alunga harul de la noi. „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Psalmi 126, 1). Acesta este zidul, aceasta este scăparea, aceasta, cetatea cea puternică. Însă, dacă (Dumnezeu) o locuieşte şi o păzeşte, de ce mai era nevoie de poruncă? Ca să stăpânim, ca să avem acest Duh, ca să-L păstrăm şi să nu-L alungăm prin fapte urâte.

După aceea explică ispitele, nu cu scopul de a-l umili pe ucenic, ci de a-l stârni, ca nu cumva şi el să cadă în asemenea ispite, ca să nu fie cuprins de nemulţumire, ci să aihă privirea aţintită spre dascălul său şi să-şi aducă aminte de toate cele ce i s-au întâmplat lui.

Deci, ce spune? Deoarece era natural ca, fiind apostolul prins (arestat), să fie părăsit de ai săi şi să nu se bucure de compasiune, nici de ajutor sau sprijin, ci să fie părăsit chiar de înşişi credincioşii săi, ascultă ce spune: „Tu ştii că toţi cei din Asia s-au lepădat de mine”. Erau atunci în Roma mulţi din părţile Asiei, „şi totuşi nimeni nu a stat pe lângă mine, zice, nimeni nu m-a cunoscut, ci toţi au fost străini de mine”. Şi priveşte filo-sofia sufletului său, căci a spus numai faptul, dar nu i-a blestemat. Pe cel ce l-a ajutat l-a şi lăudat, şi-i doreşte mii de bunuri, iar pe cei indiferenţi nu i-a blestemat, ci doar zice: „între care Fighel şi Ermoghen”.

„Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci, venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit”. Priveşte cum peste tot el pune numai necinstea suferită, iar nu primejdia, ca nu cumva să se sperie Timotei, deşi situaţia era încărcată de primejdii. Căci îşi atrăsese mânia lui Nero, apropiindu-şi pe unul ce îi era deţinut. „Ci încă venind în Roma”, zice, „nu numai că n-a fugit de a se întâlni cu mine”, ci „cu multă osârdie m-a căutat, şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ştii prea bine”.

Astfel trebuie să fie credincioşii, ca nici de frică să nu fie împiedicaţi, nici de vreo ameninţare, nici de ruşine, ci să conlucreze şi să sară în ajutor ca pe timp de război. Căci nu atât celor în primejdii le vor face bine, pe cât lor, făcându-se părtaşi cu aceia în încercările ce le vor aduce cununi. De pildă, cineva dintre cei devotaţi lui Dumnezeu pătimeşte multe rele şi se luptă cu multă stăruinţă, iar tu încă n-ai fost atras spre acea luptă; ei bine, îţi este cu putinţă şi ţie dacă vei voi — chiar fără să intri în cursă — să te faci părtaş cununilor ce-l aşteaptă pe acela: dacă eşti de faţă, dacă mângâi, dacă îndemni, dacă stârneşti.

Şi cum că aşa este, ascultă ce spune apostolul în alt loc, scriind: „Bine aţi făcut că aţi împărtăşit cu mine necazul”, şi iarăşi: „Pentru că şi în Tesalonic, o dată şi a doua oară, mi-aţi trimis ca să am cele trebuincioase”. (Filipeni 4, 14, 16) Şi cum s-au răcut părtaşi cu el în necazurile lui cei ce lipseau? Cum? „Pentru că mi-aţi trimis, zice, cele trebuincioase mie, o dată şi a doua oară.”

Şi iarăşi, vorbind despre Epafrodit, zice: „Fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea”. (Filipeni 2, 30) Precum se petrece şi cu împăraţii, că nu numai cei ce se luptă (în război) se împărtăşesc de cinste din partea lor, ci chiar şi cei ce păzesc lucrurile (soldaţilor); şi încă nu oricum, ci de multe ori se învrednicesc de aceleaşi daruri, deşi ei nu poartă arme, nici nu au mâinile însângerate, ba poate nici măcar nu i-au privit pe luptători; tot aşa şi cu cei ce ajută în timp de necazuri. Că acela care-l ajută pe luptătorul lipsit poate de brană, cel ce stă de faţă, cel ce mângâie cu vorba, acela care-l aduce orice altă slujbă este egal cu cel ce se luptă.

Să nu ţi-l închipui pe Pavel ca luptător, pe el, zic, cel nebiruit, ci pe un altul, dintre cei mulţi, care poate nu s-a bucurat de multă mângâiere, care poate nu ar fi stat încă (în luptă) şi nu s-ar fi luptat. Astfel, cei ce stau în afara luptei devin cauză a biruinţei acelora; şi dacă sunt cauza biruinţei lor, desigur că vor fi părtaşi şi cununilor câştigate de ei în urma biruinţei.
Şi ce este de mirare dacă cineva, împărtăşindu-se cu ostenelile celor vii, se învredniceşte de aceleaşi cununi ca şi cei ce se luptă? Fiindcă este cu putinţă de a se împărtăşi până şi de cununile celor ce deja s-au mutat de la noi, celor deja încununaţi, celor care nu au nici o nevoie acum de ajutor.

Căci ascultă-l pe Pavel, care spune: „Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor”. (Romani 12, 13) Dar cum poate fi cineva părtaş trebuinţelor sfinţilor? Când îl admiră pe (acel) bărbat, când face şi el ceva din cele pentru care acela a fost încununat, atunci se va învrednici şi el a se împărtăşi aceloraşi cununi.

„Să-i dea Domnul, zice, ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul”, adică „m-a miluit, zice, şi, prin urmare, va avea răsplată în acea zi înfricoşată şi groaznică, când va fi nevoie de multă milă”. „Să-i dea Domnul ca el să afle milă de la Domnul.” Dar ce? Oare sunt doi Domni? Nicidecum, ci un singur Domn este pentru noi, Iisus Hristos, şi un singur Dumnezeu. Aici însă, prin cele zise de apostol, cei ce suferă de boala lui Marcion saltă de bucurie; dar, să afle ei că aceasta este obişnuinţa Scripturii şi în multe locuri vei găsi că Scriptura întrebuinţează modul acesta de exprimare, când vorbeşte despre cineva. „A spus, zice, Avraam, că nu va intra Avraam” sau altceva de acest fel. Şi nici n-a spus: ,,Să-i dea lui Domnul altceva”, ci milă.

DESPRE JUDECATĂ. LĂCOMIA SE JUDECĂ NU DUPĂ MĂRIMEA EI,
CI DUPĂ INTENŢIE. NU TREBUIE A CERCETA PĂCATELE
ALTORA, CI PE ALE NOASTRE

Deci, dacă Onisifor, care s-a predat pe sineşi primejdiilor, s-a mântuit prin milă, cu atât mai mult noi. Căci grozave sunt răspunderile ce le vom avea, iubiţilor, şi au nevoie de multă iubire de oameni, ca nu cumva să auzim acel cuvânt înfricoşat: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23); ca nu cumva să auzim iarăşi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41); ca să nu auzim că „între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare” (Luca 16, 26); ca să nu auzim iarăşi: „legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară” (Matei 22, 13); ca să nu auzim acel cuvânt înfricoşător: „Slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26), căci înfricoşător şi grozav este tribunalul acela, iubiţilor, deşi Dumnezeu este blând, deşi este milostiv, căci se numeşte Dumnezeul îndurărilor, Dumnezeul mângâierii şi este bun ca nimeni altul, blând şi mult milostiv, şi nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.
Deci, cum de ziua aceea va fi încărcată de frică şi de atâta groază? Râu de foc va curge înaintea feţei Lui, cărţi ale faptelor noastre se vor deschide. Acea zi va fi ca un cuptor aprins, îngerii vor trece în toate părţile şi multe locuri arzătoare vor fi pregătite. Cum atunci este iubitor de oameni? Cum este milostiv? Cum este bun? Iubitor de oameni este şi aşa, ba încă din aceasta mai cu seamă se arată măreţia iubirii Lui de oameni. Căci pentru aceea ne deşteaptă frica, pentru ca, stârnindu-ne prin toate acestea, să ne înfierbântăm de dorul de a câştiga împărăţia Lui.
Însă, tu priveşte cum el nu mărturiseşte despre Onisifor într-un mod oarecare, ci cu precizie: „de multe ori m-a însufleţit”, adică „fiind doborât, fiind obosit de necazuri, precum luptătorul cel doborât de arşiţă, m-a ajutat a-mi redobândi puterile, zice, şi m-am întremat”. „Şi cât de mult mi-a slujit el în Eres, tu ştii prea bine”, „şi nu numai în Eres, zice, ci şi aici”. Astfel trebuie a fi cel ce privegnează şi este treaz, căci nu numai o dată sau de două ori, ci în toată viaţa lui trebuie a lucra. Că, după cum trupul nostru are fiinţa unei vieţi complete nu numai o dată hrănindu-l, ci având nevoie de brană zilnică, tot asemenea în viaţa noastră avem nevoie şi de multă milă, iar iubitorul de oameni Dumnezeu toate le face pentru păcatele noastre — deşi nu are nevoie — numai ca să ne mântuiască.
Pentru aceea ne-a spus toate acestea şi ni le-a povestit nu numai prin vorbe, ci ne-a încredinţat şi prin fapte. Cuvintele Lui sunt demne de credinţă, însă, ca nu cumva să-ţi încnipui că sunt numai o ameninţare sau vreo exagerare, adaugă şi o deplină încredinţare din fapte. Cum? Punând înaintea noastră atât pedepsele particulare cât şi pe cele obşteşti.
Şi ca să afli din chiar laptele petrecute, odată, de pildă, l-a pedepsit pe faraon, altă dată, prin potopul acela, a pricinuit pierderea generală, iar altă dată prin ioc i-a pedepsit pe cei răi.
Dar chiar şi astăzi îi vedem pe mulţi răi pedepsiţi şi răspunzând de păcatele lor, ceea ce este o pildă a gheenei. Pentru ca nu cumva să dormităm sau să trândăvim, sau să ne înşelăm cu vorbele, apoi prin rapte ne aminteşte şi ne stârneşte, arătându-ne chiar aici judecata, răspunderea şi pedeapsa.
Apoi, dacă chiar şi printre oameni există o mare preocupare pentru dreptate, oare la Dumnezeu, Care pe toate le-a legiferat, să nu fie nici o vorbă despre acestea? Şi cum s-ar putea crede? Fiindcă şi în casă, şi în târg, şi pretutindeni sunt judecăţi. În casă, de pildă, stăpânul judecă slugile în fiecare zi şi le cere socoteală pentru greşelile lor, pedepsindu-i pe unii, iar pe alţii iertându-i. Pe câmp, de asemenea, lucrătorul de pământ şi femeia sa se judecă în fiecare zi. Pe corăbii, la fel, căpitanul judecă, în tabără, generalul îi judecă pe ostaşi şi, în fine, în multe afaceri s-ar putea afla judecăţi. În meşteşuguri, dascălul judecă pe ucenic.

Cu un cuvânt, şi particular, şi public toţi se judecă unii pe alţii şi nicăieri nu am vedea neglijându-se ideea de dreptate, ci, din contră, pe toţi şi pretutindeni dând seamă de cele făcute. Apoi, dacă aici căutarea dreptăţii este atât de răspândită, prin cetăţi şi prin case, oare, acolo, unde „dreapta Ta este plină de dreptate” (Psalmi 47, 9) şi „dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu” (Psalmi 35, 6), acolo, zic, să nu fie nici o vorbă de dreptate? Şi cum e cu putinţă ca Dumnezeu, judecătorul cel drept, puternic şi îndelung-răbdător să îngăduie aceasta, şi să nu ceară răspundere? Şi tocmai aici găseşti cauza. Îndelung-răbdător înseamnă că îndelung rabdă trăgându-te spre pocăinţă, iar dacă tu stărui în păcat, „după învârtoşarea ta şi după inimă ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei”. (Romani 2, 5)

Dacă este drept deci El răsplăteşte după vrednicie şi nu-i trece cu vederea sau îi lasă nepedepsiţi pe cei care au făcut rele. Dacă este puternic, şi după moartea omului răsplăteşte, adică în învierea morţilor, căci aceasta este urmarea puterii Lui. „Şi îndelung-răbdător”, zice. Dacă este îndelung-răbdător, să nu ne tulburăm, nici să zicem: „de ce nu pedepseşte aici?” Apoi, dacă ar fi aşa, dacă în fiecare zi ne-ar cere răspuns pentru cele ce Îi greşim, ar dispărea neamul nostru omenesc, căci nici o zi nu este curată de păcate, ci Îl supărăm întruna cu fapte, fie ele mari, fie mici.
Aşa că, dacă îndelunga Lui răbdare şi bunătate nu ar fi mare către noi şi nu ne-ar da timp de pocăinţă, ca să ne dezbrăcăm de păcate, fiecare din noi nu ar putea ajunge nici la al douăzecilea an al vieţii sale. Dacă fiecare din noi ar intra cu cunoştinţă dreaptă în cele făcute de el şi, punându-şi la mijloc întreaga sa viaţă, ar observa-o cu băgare de seamă, ar vedea dacă nu cumva este vrednic de mii de pedepse şi de osânde. Şi când el se nelinişteşte şi zice: „de ce cutare nu este pedepsit, deşi are cu sine mii de păcate?”, să se gândească la ale sale şi îi va conteni neliniştea. Acelea i se par mari, fiindcă s-au petrecut poate în lucruri mari şi văzute de toţi, dar dacă şi le-ar cerceta pe ale sale, poate că va găsi mai multe şi mai mari.
Căci a se lăcomi cineva şi a fura este acelaşi lucru, fie că ar fi vorba de argint, fie de aur – căci amândouă acestea sunt zămislite de acelaşi cuget — şi, de ai furat ceva cât de mic, nu te vei da în lături de a fura şi ceva mare, iar dacă nu se întâmplă, apoi aceasta nu vine din cauza ta, ci din cauza împrejurărilor. Săracul care-l nedreptăţeşte pe cel mai sărac decât el, dacă ar putea, desigur că nu l-ar trece cu vederea nici pe cel bogat, aşa că faptul acesta este rezultatul slăbiciunii aceluia, iar nu al intenţiei acestuia.

„Cutare stăpâneşte, zici tu, şi răpeşte cele ale supuşilor lui.” Şi tu nu răpeşti? Spune-mi! Să nu zici că acela răpeşte talanţi de aur, iar tu numai zece oboli, fiindcă şi cei ce aruncau în cutia pentru milostenie, unii aruncau aur, iar văduva doi bani, şi cu nimic n-a fost mai prejos decât aceia. Pentru ce? Fiindcă aici se judecă intenţia, şi nu ceea ce a dat. După aceea, când e vorba de milostenie tu ceri ca Dumnezeu să pedepsească şi cu nimic să nu Se arate îngăduitor, iar cu lăcomia să nu facă aşa? Şi cum s-ar putea aceasta? Precum aceea care a aruncat doi bani în cutie, cu nimic n-a fost mai prejos decât ceilalţi în privinţa intenţiei, tot aşa şi tu dacă vei fura chiar numai doi bani, cu nimic n-ai să fii mai bun decât aceia, ba încă dacă s-ar putea spune şi ceva minunat este că tu te lăcomeşti mai mult decât aceia.

Că, dacă cineva ar preadesfrâna cu femeia împăratului sau cu a săracului, sau cu a argatului său este deopotrivă preadesfrânat, căci păcatul aici nu se judecă după deosebirea persoanelor, ci după răutatea intenţiei celui ce a făcut aceasta, tot aşa şi aici. Ba mai mult încă, căci eu l-aş numi preadesfrânat mai degrabă pe cel care preadesfrânează cu oricine, decât pe cel ce desfrânează cu împărăteasa chiar, fiindcă aici poate l-a atras bogăţia sau frumuseţea, sau multe altele, pe când acolo nimic din acestea, aşa că acela mai cu seamă este desfrânat.

Şi iarăşi: eu l-aş numi beţiv mai cu seamă pe cel care întrebuinţează vin prost şi stricat în băutură; tot asemenea îl numesc lacom şi pe cel ce nu le dispreţuieşte nici pe cele mici. Căci cel ce le răpeşte pe cele mari poate că le va dispreţui pe cele mici, în timp ce, dacă le răpeşte pe cele mici, pe cele mari desigur că nu le va dispreţui; aşa că, mai cu seamă acesta este tâlhar. Fiindcă Cel ce nu dispreţuieşte argintul, cum ar putea dispreţui aurul?

Aşa că, atunci când noi îi acuzăm pe cei ce ne stăpânesc, să ne gândim la ale noastre şi ne vom găsi pe noi înşine şi furând, şi lăcomindu-ne mai mult decât aceia, dacă nu cu fapta, cel puţin cu intenţia, de vom judeca precum trebuie a judeca. Căci spune-mi: dacă cineva ar răpi cele ale săracului, iar un altul ar răpi cele ale bogatului, oare nu vor fi pedepsiţi deopotrivă amândoi? Dar ce? Oare criminalul nu este deopotrivă criminal, dacă l-ar ucide pe un sărac sau pe un bogat?
Când deci zicem că unul a răpit ogorul altuia, să ne gândim la ale noastre, şi astfel nu-i vom mai judeca pe alţii şi nu ne vom mai scandaliza că nu vine asupra lor judecata lui Dumnezeu, iar în acelaşi timp vom admira şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu şi vom fi mai leneşi în lucrarea celor rele. Căci, când ne vom vedea şi pe noi răspunzători de aceleaşi fapte, nu ne vom mai tulbura, ci ne vom depărta de păcate, şi astfel ne vom învrednici de bunătăţile viitoare întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

*

Trebuie a asculta de invatatori si de preoti, si a nu-i judeca

din talcuiri la epistola a doua catre Timotei, epistola catre Tit, epistola catre Filimon ale Sfantului Apostol Pavel

Omilia II

Deci, nu te rusina de a marturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanturi pentru El, ci patimeste împreuna cu mine pentru Evanghelie dupa puterea de la Dumnezeu. El ne-a mântuit si ne-a chemat cu chemare sfânta, nu dupa faptele noastre, ci dupa a Sa hotarâre si dupa harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (II Timotei 1, 8-10)

Nimic nu poate fi mai rau decât atunci când cineva, stapânit fiind de rationamente omenesti, judeca si masoara lucrurile cele dumnezeiesti; fiindca în chipul acesta se va izbi de piatra aceea cu putere si va fi lipsit de lumina. Caci, daca cel ce voieste a pune stapânire pe lumina soarelui cu ochii cei omenesti, nu numai ca nu va reusi sau nu se va putea împotrivi razelor lui, ci, pe lânga acest esec, va si suferi multa vatamare, cu atât mai mult cel ce voieste a-si îndrepta privirea catre acea lumina si a vedea prin rationamentele sale, nu numai ca va cadea, ci înca si batjocoreste harul lui Dumnezeu. Priveste cum Marcion, Mani si Valentin(Eretici gnostici, din secolele II-III) – si toti ceilalti care au introdus în Biserica lui Dumnezeu ereziile si dogmele lor vatamatoare – s-au pierdut; caci, masurând cele ale lui Dumnezeu prin rationamente omenesti, s-au rusinat de iconomia Lui. Desi este vrednic de cinste si de lauda, mai mult decât de rusine; vorbesc de crucea lui Hristos.
Nimic nu constituie o mai mare dovada a iubirii Sale de oameni – de a-i pune în considerare cerul sau marea, sau pamântul, sau chiar toate cele facute din nimic – decât crucea Lui. Pentru aceasta si Pavel se lauda cu ea, zicând: „Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”. (Galateni 6, 14) Insa cei trupesti si care nu-I pot atribui lui Dumnezeu nimic mai mult decât oamenilor cad si se rusineaza.
De aceea Pavel de la început îl sfatuieste pe Timotei, zicând: „nu te rusina” ca-L propovaduiesti pe Cel rastignit – caci aceasta este „marturisirea” -, moartea lui Hristos, zice.
In ele însele, moartea, închisoarea si lanturile sunt vrednice de rusine si de batjocura; însa daca cineva ar adauga si cauza lor si ar cunoaste bine taina, ar gasi pe fiecare din acestea încarcata de multa lauda si cinste. Caci moartea aceea a mântuit lumea cea pierduta; ca moartea aceea a unit pamântul cu cerul; ca moartea aceea a nimicit tirania diavolului, iar pe oameni i-a facut îngeri si fii ai lui Dumnezeu.
Moartea aceea a ridicat firea noastra în tronul cel împaratesc, iar lanturile acelea pe multi i-au întors de la ratacire. „Deci, nu te rusina, zice, de a marturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanturi pentru El, ci patimeste împreuna cu mine pentru Evanghelie”, si anume, chiar tu de vei patimi acestea, sa nu te rusinezi. Cum ca acestea a voit sa spuna, se învedereaza si din cele zise mai sus, prin expresia: „Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si al dragostei, si al întelepciunii” (1, 7), precum si din cele spuse dupa aceasta. „Ci patimeste împreuna”, adica nu simplu sa nu te rusinezi, ci, chiar cercând (suferind, experimentând) acele patimi, sa nu te rusinezi. Si n-a spus: „sa nu te temi sau sa te împutinezi”, ci: „nu te rusinezi”, ca si cum n-ar fi nici o primejdie, ci doar o oarecare rusine.

Rusine aceasta este daca tu te înspaimânti. „Deci, sa nu te rusinezi daca eu, zice, care învii mortii, care fac mii de semne si minuni, eu, care cutreier lumea întreaga, acum sunt legat; fiindca nu ca facator de rele sunt legat, ci pentru Cel rastignit. Caci, daca Stapânul meu nu S-a rusinat de cruce, nici eu nu ma rusinez de lanturi.”

Si bine a facut el ca, îndemnândul a nu se rusina, mai întâi îi aminteste de cruce. „Daca nu te rusinezi de cruce, zice, nu te rusinezi nici de lanturi; ca, daca Domnul si Stapânul nostru a suferit crucea, noi cu atât mai mult vom suferi lanturile. Cel ce se rusineaza de acestea, se rusineaza si de Cel ce S-a rastignit si a patimit acestea. Caci eu, zice, nu sufar acestea pentru mine. Deci, nimic omenesc nu suferi daca te împartasesti de asemenea patimi.

„Ci patimeste împreuna cu mine pentru Evangnelie” – nu ca si cum Evanghelia ar patimi împreuna – „dupa puterea lui Dumnezeu, zice, Care ne-a mântuit si ne-a chemat cu chemare sfânta, nu dupa faptele noastre, ci dupa a Sa hotarâre si dupa harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”. De altfel, fiindca expresia „patimeste împreuna” este dificila auzului, apostolul iarasi îl mângâie. „Nu cumva, zice, tu suferi acestea cu puterea ta? Cu puterea lui Dumnezeu sufera-le. A1 tau este de a le voi si a le prefera pe acestea.
Dupa aceea, arata si dovezile puterii Lui. „Cum te-ai mântuit, zice, si cum ai fost chemat?” Dupa cum spune, si în alt loc: „Prin puterea cea lucratoare în noi”. (Efeseni 3, 20)
Astfel ca mai mare putere este aceasta – de a convinge lumea întreaga – decât de a face cerul. „Cum ai fost chemat?”, zice. „Cu chemare sfânta”, adica pe cei ce erau dusmani si pacatosi i-a facut sfinti. „Si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”. (Efeseni 2, 8) Deci, daca este si puternic de a chema, în acelasi timp si bun, de a face aceasta nu dupa datorie, ci dupa har, nu trebuie a te teme.
Caci, Cel ce ne-a mântuit pe noi numai prin har, în timp ce eram dusmani, când ne va vedea si lucrând cele bune, oare nu va lucra împreuna cu noi? „Nu dupa faptele noastre, zice, ci dupa a Sa hotarâre”, adica nesilit de nimeni, nesfatuit de nimeni, ci dupa „a Sa notarâre luata mai dinainte; cu alte cuvinte, fiind miscat numai de bunatatea Sa ne-a mântuit.
„Dupa a Sa hotarâre si dupa harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”, adica fara de început au fost rânduite acestea a se face în Hristos, prin Hristos. Nu este putin lucru nici acesta, de a voi de la început. Prin urmare, nu este din cainta (un gând ulterior). Cum deci Fiul nu este vesnic si fara de început? Caci si El a voit aceasta de la început. „Iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zice, Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea, prin Evangnelie”.
Ai vazut putere? Ai vazut dar adus noua, nu prin fapte, ci prin Evangnelie? Acestea sunt obiecte ale sperantei. Amândoua în trupul Sau s-au facut, pe când în trupul nostru urmeaza a se face; însa cum? „Prin Evangnelie”, zice.
Spre aceasta am fost pus eu propovaduitor si apostol, si învatator al neamurilor (1, 11). Dar oare de ce necontenit spune aceasta, numindu-se pe sine învatator al neamurilor? O face aratând ca trebuie a se apropia si de natiuni. „Sa nu te descurajezi, zice, de patimile mele: a fost omorâta deja puterea mortii. Eu nu sufar acestea ca facator de rele, ci pentru învatatura neamurilor.” In acelasi timp si cuvântul îl face vrednic de credinta, zicând: Din aceasta pricina si sufar toate acestea, dar nu ma rusinez, ca stiu în cine am crezut si sunt încredintat ca puternic este sa pazeasca comoara ce mi-a încredintat, pâna în ziua aceea (1, 12). „Dar nu ma rusinez”, zice. „Dar ce, legaturile mele sunt spre rusine? zice; patimile sunt spre rusine? Deci, nu te rusina.” Ai vazut cum arata învatatura prin fapte? „Acestea le patimesc, zice, fiind aruncat în temnita, fiind alungat”. „Ca stiu în cine am crezut si sunt încredintat ca puternic este sa pazeasca comoara ce mi-a încredintat, pâna în ziua aceea.” Care lucru i-a fost încredintat lui? Credinta, propovaduirea Evangheliei. „Insusi El, zice, Care mi-a încredintat aceasta, va pazi întreg depozitul. Eu toate le patimesc, ca nu cumva depozitul sa mi se fure.
De patimiri nu ma rusinez, atât timp cât depozitul se pastreaza întreg.” Sau ca prin expresia: „comoara ce mi-a încredintat”, el îi numeste pe credinciosii pe care Dumnezeu i-a încredintat lui, sau ca e vorba de lucrul pe care el l-a încredintat lui Dumnezeu, dupa cum zice: „Si acum va încredintez lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 32), adica nu vor fi acestea nefolositoare, iar Timotei arata roada depozitului dat lui spre pastrare .Vezi cum el nici nu simte relele ce-l loveau, pentru speranta ucenicilor ?

TREBUIE A ASCULTA DE INVATATORI SI DE PREOTI, SI A NU-I JUDECA, CHIAR DE AR AVEA O VIATA URÂTA; DACA ÎNSA CREDINTA LE E GRESITA, ATUNCI NU TREBUIE DOAR SA NU-I ASCULTAM, CI SI SA FUGIM DE EI, SI SA-I JUDECAM. CACI DUMNEZEU PRIN TOTI LUCREAZA PENTRU MÂNTUIREA POPORULUI, IAR PROADUCEREA JERTFEI ACEEASI ESTE, FIE CA ARE VIATA CURATA SAU NECURATA CEL CE PROADUCE

Astfel trebuie sa fie învatatorul, asa trebuie a se îngriji de ucenici si asa trebuie a-i povatui pe toti. „Acum noi suntem vii, zice, daca voi stati neclintiti întru Domnul” si iarasi: „Caci care este nadejdea noastra sau bucuria, sau cununa laudei noastre, daca nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire?” (I Tesaloniceni 3, 8; 2, 19)
L-ai vazut cum se îngrijeste de cele ale ucenicilor, nu mai putin ca de ale sale? Se cuvine ca parintii sa se mândreasca, se cuvine ca ei sa fie cu caldura catre fii, însa si fiii se cuvine a oferi parintilor iubirea ce trebuie a le purta. Ascultati pe mai-marii vostri, zice, si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, având sa dea de ele seama”. (Evrei 13, 17)
Caci spune-mi, te rog: acesta (mai-marele, dascalul, preotul) este raspunzator de atâtea primejdii ce vin asupra ta, Si tu nu voiesti nici macar a-l asculta, desi este în interesul tau? Chiar daca ale sale stau bine, totusi întrucât cele ale tale nu stau bine, el este mult îngrijorat, fiindca raspunderea sa este îndoita. Gândeste-te deci cum fiecare dintre cei stapâniti trebuie a fi cercetat si cum de fiecare el trebuie a se îngriji. Câta cinste deci si câta iubire nu merita el în schimbul acestor primejdii? Dar nu vei putea spune nimic. Caci, daca este nevoie, el si sufletul si-l pune pentru tine. Daca nu si-l pune aici la timp, îl va pierde acolo; tu însa nu voiesti a te supune nici macar cu cuvântul.
Aceasta este pricina tuturor relelor, ca au disparut toate cele cuvenite celor mai-mari; nici o sfiala, nici o cinste, nici o frica.

„Supuneti-va, zice, mai-marilor vostri, si-i ascultati”; iar acum toate s-au rasturnat pe dos. Nu spun acestea pentru cei mai mari – caci ce folos vor avea de la cinstea noastra? -, ci pentru folosul vostru. Ei chiar de ar fi cinstiti, cu nimic nu se folosesc (beneficiaza) în viitor, ci mai mare le va fi osânda si, chiar de ar fi batjocoriti, cu nimic nu vor fi vatamati în viitor, ci înca mai mare le va fi justificarea. Insa eu voiesc ca toate sa se faca pentru voi. Când cei mai mari sunt cinstiti de cei mici, si aceasta este spre ponosul lor, dupa cum este spus în cazul lui Eli: „Si nu l-am ales Eu oare din toate semintiile lui Israel”; iar când sunt batjocoriti, asculta ce zicea Dumnezeu lui Samuel: „Nu pe tine te-au lepadat, ci M-au lepadat pe Mine” (I Regi 2, 28; 8, 7), astfel ca batjocura este câstig pentru ei, iar cinstea este o povara. Deci, acestea le spun nu pentru ei, ci pentru voi.
Cel ce-l cinsteste pe preot, si pe Dumnezeu Il va cinsti; iar cel ce se învata a-l dispretui pe preot, cu timpul Il va dispretui si pe Dumnezeu. „Cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua” si: „Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste” (Matei 10, 41, 40), si: „Cinsteste pe preot si da-i partea lui” (întelepciunea lui Isus Sirah 7, 32). De aici s-au învatat iudeii a-L dispretui pe Dumnezeu, fiindca l-au dispretuit pe Moise, fiindca l-au alungat cu pietre. Când cineva se poarta cu evlavie fata de preot, cu atât mai mult se va purta fata de Dumnezeu. Chiar de ar fi preotul rau, totusi Dumnezeu, vazând ca pentru cinstea Sa tu te porti cuviincios fata de cel ce nu este vrednic de cinste, îti va rasplati tie dupa dreptate.
Caci daca „cine primeste proroc în nume de proroc plata de proroc va lua”, la fel si cel ce se pleaca si este supus preotului. Ca, daca fiind vorba de ospitalitate si primesti rasplata, desi nu stii cine este cel ospatat, apoi cu atât mai mult vei primi daca te supui celui ce ti se porunceste a te supune.

„Carturarii si fariseii, zice, au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte va vor zice voua, faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti”. (Matei 23, 2-3) Nu stii ce este preotul? Nu stii ca este îngerul Domnului? Nu cumva spune poate cele ale sale? Daca îl dispretuiesti, nu pe el îl dispretuiesti, ci pe Dumnezeu, Care l-a hirotonit pe el. „Si de unde este învederat, zici, ca Dumnezeu l-a hirotonit?” Daca nu ai aceasta credinta, speranta ta este desarta. Ca, daca Dumnezeu nu lucreaza nimic printr-însul, atunci nici botez nu ai, nici de taine nu te împartasesti, nici de binecuvântari nu te bucurii si, prin urmare, nici nu esti crestin.
„Dar ce? zici tu; Dumnezeu îi hirotoneste pe toti, chiar si pe cei nevrednici?” Nu pe toti îi hirotoneste Dumnezeu, însa prin toti lucreaza – chiar de ar fi si nevrednici – pentru mântuirea poporului.
Caci, daca Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un magar si prin Valaam(A se vedea Numerii, cap. 22-24), printr-un om spurcat, cu atât mai mult prin preot.
Caci ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastra? Ce nu graieste El? Prin cine nu lucreaza? Ca, daca El a lucrat prin Iuda si prin cei ce proroceau, carora le va zice: „Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea” (Matei 7, 23), iar altii înca si alungau demoni, cu atât mai mult va lucra prin preoti. Daca ar urma sa cercetam viata mai-marilor nostri, atunci noi ar trebui sa fim hirotonitorii învatatorilor, si atunci toate s-ar rasturna pe dos picioarele sunt sus, iar capul jos. Asculta-l pe Pavel, care zice: „Dar mie prea putin îmi este ca sunt judecat de voi sau de vreo omeneasca judecata de toata ziua” (I Corinteni 4, 3), si iarasi: „Dar tu, de ce judeci pe tratele tau?” (Romani 14, 10).

Deci, daca nu se cuvine a judeca pe frate, cu atât mai mult pe învatator. Daca tu faci ceea ce a poruncit Dumnezeu, bine faci, iar de nu faci asa, pacatuiesti. Nu cuteza deci si nici sa-ti iesi din marginile bunei-cuviinte.
Dupa ce israelitii au facut vitelul de aur, cei de pe lânga Core, Datan si Abiron s-au rasculat asupra lui Aaron(A se vedea Numerii, cap. 16). Dar ce au patimit? Oare nu s-au pierdut cu totii?
Asadar, fiecare sa se îngrijeasca de ale sale. Daca preotul are o credinta stricata [gresita] chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar daca învata drept, nu te uita la viata, ci la cuvintele lui. Ai pe Pavel care te poate povatui pe tine precum trebuie, si cu fapta, si cu vorba.

„Dar, zici tu, nu da saracilor, nici nu administreaza bine.” De unde îti este învederata aceasta? Mai înainte de a afla bine, nu batjocori, teme-te de raspundere! Multe se judeca numai din banuiala. Imita pe Stapân, caci asculta ce spune: „Pogorî-Ma-voi deci sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit pâna la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, sa stiu”. (Facere 18, 2l)

Iar daca tu ai cercetat bine, te-ai convins sau ai si vazut, asteapta-l pe judecator; nu rapi mai dinainte locul lui Hristos; al Sau este dreptul de a cerceta, si nu al tau. Tu esti cea de pe urma sluga, iar nu stapân. Tu esti oaie, deci nu cerceta cu amanuntime pe pastor, ca nu cumva sa ai raspundere si tu pentru cele ce-l învinovatesti pe dânsul.

„Dar, zici tu, cum de îmi spune mie sa fac, el care nu face?” Nu el îti spune – iar daca îl vei crede ca este asa, plata nu vei avea -, ci Hristos este Cel care te îndeamna la aceasta. Dar ce spun eu? Chiar lui Pavel nu trebuie a-i crede, daca spune ceva de la sine, daca spune ceva omenesc, ci tu sa-L crezi pe Hristos, Care vorbeste prin apostol.
Sa nu le judecam pe cele ale altora, ci fiecare sa le judece pe ale sale, fiecare sa se cerceteze pe sine. „Dar, zici tu, acela este dator a fi mai bun decât mine.” Pentru ce? Fiindca este preot.
Si ce are mai mult decât tine? Oare nu ostenelile? Oare nu primejdiile? Oare nu necazurile si celelalte ticalosii? Este dator de a fi mai bun decât tine? Dar ce? Fiindca nu este mai bun decât tine, de aceea tu te pierzi pe sine-ti? Dar acestea sunt cuvinte prostesti. Si cum nu este, oare, mai bun decât tine? „Fiindca fura cele sfinte”, zici tu. Si de unde stii aceasta, omule? De ce te împingi singur în prapastie? Daca ti-ar spune cineva acestea despre unul care este îmbracat cu porfira, tu, chiar de ai sti ca este asa, totusi ti-ai astupa urechile – putând foarte bine a-l dojeni – si iute ai fugi prefacându-te ca nu stii, nevoind a te expune unei primejdii zadarnice; dar aici de ce te expui unei primejdii zadarnice? Aceste cuvinte nu sunt fara raspundere. Caci asculta-L pe Hristos, Care zice: „Va spun ca pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua judecatii”. (Matei 12, 36)

De altfel, nu stii poate cine are a fi mai bun? Si atunci oare nu oftezi, nu-ti bati pieptul, nu pleci ochii la pamânt si nu-l imiti pe vamesul din Evanghelie? Prin urmare, te-ai pierdut pe sine-ti, chiar de ai fi bun. Esti bun? Taci, ca sa ramâi bun, iar daca nu, apoi ai pierdut totul. Daca tu crezi ca nu esti bun, vei câstiga mai mult decât daca te vei crede cel mai bun. Caci, daca vamesul, care era pacatos, fiindca si-a marturisit pacatele, s-a dus la casa sa îndreptat, apoi cel ce nu era atât de pacatos, ce n-ar fi putut câstiga daca nu avea o astfel de încredere în sine?
Cerceteaza-ti viata singur. Nu furi, poate? Dar poate ca rapesti sau ca-l silnicesti pe aproapele, sau ca faci altele de acest fel. Nu spun acestea pentru a apara furtul (celor sfinte) – sa nu fie una ca aceasta!
Caci înca plâng din tot sufletul daca este cineva astfel (vinovat), eu însa nu cred. Cât de mare este pacatul de a fura cele sfinte, nici nu se poate spune. Ci numai va crut pe voi, caci nu voiesc a va pierde învinovatindu-i pe altii. Ce poate fi mai rau ca vamesul? Spune-mi! Caci, fiind cu adevarat vames, avea cu sine mii de pacate; si totusi a fost de-ajuns ca fariseul sa spuna: „Eu nu sunt ca acest vames”, si iata ca a pierdut totul. Dar tu, care spui despre preot ca „nu sunt ca el, fur al celor sfinte”, oare nu ai pierdut totul?
Acestea m-am vazut silit a le spune si a le cerceta cu de-amanuntul, nu doar pentru ca ma interesez atât de mult de aceia, ci fiindca ma tem pentru voi, ca nu cumva sa va pierdeti pe voi însiva prin asemenea îngâmfare, prin asemenea învinovatire.

Caci asculta-l pe Pavel, care îndeamna si zice: „Fapta lui însusi sa si-o cerceteze fiecare (si atunci va avea lauda, dar numai fata de sine însusi), si nu fata de altul”. (Galateni 6, 4)

Spune-mi, te rog: daca tu, având vreo rana, te duci la spital si, în loc sa pui pe rana doctoriile ce ti s-au dat, spre a o vindeca, te-ai uita cu amanuntime la doctor spre a vedea daca are si el vreo rana sau nu, oare ai avea vreun folos? Si chiar de ar avea, tu te îngrijesti de aceasta? Daca el o are, atunci tu nu te mai vindeci, ci zici: „Trebuia a se vindeca el ca doctor mai întâi pe sine; dar fiindca nu s-a vindecat, las si eu rana mea nevindecata”?
Daca preotul este rau, nu cumva aceasta poate fi o mângâiere pentru tine? Nicidecum; ci si acela îsi va lua osânda hotarâta, si tu de asemenea o vei primi pe cea cuvenita tie. Fiindca, chiar si dascalul, la urma urmei, îsi are locul în rândul celorlalti, dupa cum zice: „Toti copiii tai vor fi ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13), „Si nu se vor mai învata unul pe altul si frate pe frate, zicând: „Cunoasteti pe Domnul!”, „ca toti de la sine Ma vor cunoaste, de la mic pâna la mare”. (Ieremia 31, 34)
„Dar, zici tu, de ce sta în fruntea tuturor? De ce s-a ridicat la aceasta demnitate?” Sa nu-i graim de rau pe dascali (învatatori), va rog, ca nu cumva sa fie rau pentru noi însine. Sa le cercetam pe cele ale noastre si pe nimeni sa nu graim de rau. Sa ne sfiim de ziua aceea în care preotul ne-a luminat cu sfântul botez. Are cineva tata? Atunci chiar mii de pacate de ar avea, pe toate le va acoperi. „Nu cauta marire întru necinstea tatalui tau, zice, ca necinstea tatalui tau nu-ti este marire… Si chiar de i se va împutina mintea lui, ai îndurare si nu-l dispretui”. (întelepciunea lui Isus Sirah 3, 10, 13) Apoi, cu atât mai mult s-ar putea spune acestea despre parintii duhovnicesti.
Sfieste-te, caci în fiecare zi el te slujeste, citeste Scripturile, pentru tine împodobeste casa, pentru tine privegheaza, pentru tine se roaga lui Dumnezeu, pentru tine face rugaciuni si toata credinta lui în Dumnezeu este pentru tine. De acestea te sfieste, pe acestea le cugeta, pe acestea ti le însuseste cu toata evlavia.
Caci spune-mi: este el rau? Si ce urmeaza de aici? Nu cumva poate acest dascal rau îti harazeste tie bunurile cele mari? Nicidecum, ci el face totul pentru credinta ta.
Nici cel drept nu-ti va putea fi de folos cu ceva, fiind tu rau, si nici cel rau nu te va vatama întru nimic, fiind tu bun si credincios.
Când Dumnezeu a voit sa mântuiasca poporul, a lucrat pe corabia lui Noe prin cele necuvântatoare.
Nu cumva poate viata preotului sau virtutea lui contribuie cu ceva la îndreptarea noastra? Nu astfel de lucruri ne harazeste Dumnezeu, ca noi sa savârsim cele bune sub înrâurirea virtutii preotesti, ci totul este al harului. Preotul este dator de a deschide gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreaza. El tine numai locul unui sfetnic. Gândeste-te câta deosebire este între Ioan (Botezatorul) si Iisus, si totusi asculta-l pe Ioan ce spune: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine” si „nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua încaltamintei”. (Matei 3, 14; Ioan l, 27)

Si cu toate acestea, zic, atât de mare deosebire fiind, Duhul s-a pogorât; ceea ce Ioan nu avea, dupa cum spune: „Si din plinatatea Lui noi toti am luat”. (Ioan 1, 16)

Cu toate acestea, Duhul nu s-a pogorât mai înainte de a se boteza si nici Ioan nu L-a facut a Se pogorî. De ce deci s-a facut asa? Pentru ca tu sa afli ca preotul tine locul unui sfetnic. Nimeni dintre oameni nu sta atât de departe de alt om, pe cât de departe sta Ioan de Iisus, si totusi, cu el, Duhul s-a pogorât, ca tu sa afli ca Dumnezeu lucreaza totul, ca Dumnezeu face totul!
Voiesc chiar a spune ceva paradoxal, însa voi sa nu va minunati, nici sa va tulburati. Si ce voiesc a spune? Proaducerea sau jertfa aceeasi este – chiar de ar face-o Pavel sau Petru, sau oricine altul -, aceeasi este, zic, cu cea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Sai si pe care acum o savârsesc preotii.
Cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea. De ce oare? Pentru ca si pe aceasta nu o sfintesc oamenii, ci Acela care a sfintit-o si pe aceea. Caci precum cuvintele pe care Hristos Dumnezeu le-a grait aceleasi sunt, pe care si preotul le graieste acum, tot asa si jertfa aceeasi este, precum acelasi este si botezul pe care L-a dat. Astfel deci totul este al credintei. A stat de îndata Duhul asupra lui Corneliu, fiindca înca mai dinainte a aratat cele ce se cuveneau si, pe lânga acestea, a avut si credinta. Si acesta este trupul lui Hristos, ca si acela, iar cel ce-si închipuie ca acesta este mai prejos de acela nu stie ca Hristos este de fata si acum, ca si acum lucreaza.
Stiind deci acestea, pe care nu întâmplator vi le-am spus, ci ca sa va îndreptam cugetarea si sa facem a va gasi într-o mai mare siguranta pe viitor, va rog sa tineti seama de cele vorbite. Daca noi auzim pururea, dar nu îndeplinim niciodata, nu avem nici un folos din cele vorbite. Sa luam bine aminte, sa fim cu mare bagare de seama la cele vorbite, sa le scriem, asa-zicând, în cugetul nostru, sa le avem lipite de constiinta si necontenit sa înaltam slava Tatalui si Fiului, si Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Reclame