Vremuri grele… dar frumoase, pentru cei care se supun lui Hristos, Capul Bisericii Sale!

2

Vremuri grele. Vremuri de prigoană. Dar să vezi și să nu crezi, prigoana vine din partea…. Bisericii Ortodoxe, căci PS Andrei este membru al ei. Adică cei care apără Ortodoxia, se duce lupta să nu mai fie membri, iar cei care nu apără Ortodoxia, s-au făcut deja „stăpâni” peste poporul ortodox. Aparatul represiv al BOR s-a pus în mișcare. „Cine mișcă, nu mai trebuie să miște(-n front)”, aceasta se pare că e deviza unora dintre cei care spun că sunt ortodocși.
„Răul trebuie smuls din rădăcină”, dar să vedem până la urmă la cine se află ascuns, sub masca cui stă răul. Dreptul la apărare și la liberă exprimare pentru apărarea credinței strămoșești nu ni-l poate lua nimeni, „sau aproape nimeni” după cum se vede. La Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența doar Sfântul Marcu Eugenicul nu a vrut să semneze actele Sinodului pe motiv că încalcă dogmele și canoanele Ortodoxiei, și hotărârile acelui Sinod tâlhăresc nu au fost validate. Acum Biserica Ortodoxă a schimbat regulile votului (de ce oare?), stabilind că se validează hotărârile funcție de votul majorității, adică după unanimitate.
Niciodată, de când este Ortodoxia (vezi Revista ATITUDINI, nr. 45, din august 2016), nu s-au validat hotărârile unui sinod prin votul majorității. Acum s-au adus „INOVAȚII” la modul de desfășurare a sinodului tocmai pentru a „reuși” să treacă actele ecumeniste, adică eretice. Și cei care au văzut această inovație și combat documentele eretice ce s-au semnat la Sinodul din Creta, iată că acum încep să aibă probleme cu autoritățile…bisericești.
Cine și-ar fi imaginat că Biserica Ortodoxă poate deveni prigonitoare a propriilor fii?! Sau acea parte din BOR care prigonește nu mai este de fapt ortodoxă, sau cei prigoniți sunt niște înșelați. Cine este de partea PS Andrei și cine de partea părintelui Staicu Ciprian-Ioan, vom vedea. Fiecare să citească, să țină seama de învățătura cea dreaptă a Sfinților Părinți prin care s-a exprimat Duhul Sfânt, adică Dumnezeu, și să tragă concluziile.
Cine greșește și o face și intenționat, pentru a da bine către mai marii săi, să fie așa cum spunea Părintele Arsenie Boca, adică Anatema. Rămâne de dovedit, ceea ce nu este deloc prea ușor, unde stă ascuns „răul”. Din Revista ATITUDINI, nr. 45 aflăm că în străinătate se pregătește un sinod care să amendeze clar așa-zisul Sinod Mare și Sfânt din Creta. Ajutorul Dumnezeiesc nu va întârzia pentru cei care apără Adevărul, adică sunt de partea lui Hristos. Cine are minte, să ia aminte.
„Cine-și va apăra sufletul său, acela și-l va pierde, dar cel ce-și va pierde sufletul său pentru Mine și Evanghelia Mea, acela și-l va câștiga”, așa ne spune Domnul. Puneți aceste cuvinte în „ecuația” de mai sus și vedeți cum catalogați pe PS Andrei, dar și pe Părintele Staicu Ciprian-Ioan, adică cine dintre cei doi, plus cei din spatele fiecăruia, apără cu adevărat Adevărul. Iar numele Părintelui pare să ne spună și altceva, ceva copilăresc, dar totuși ne spune: Stai-cu Ciprian Ioan. Eu unul stau cu dânsul. Fiecare e liber „să stea” cu cine dorește, dar să țină cont și de Judecata lui Hristos cea dreaptă.
Fiți drepți, căci Domnul „iubește pe cei drepți, Domnul nu-i păzește pe cei nemernici”. Nemernici suntem majoritatea, iar drepți foarte puțini. Asigurați-vă încă de pe acum și de pe aici de iubirea lui Dumnezeu, adică ieșiți dintre cei nemernici. Doamne ajută!

Lică Baltag

Notă: Preasfinția Sa și cu mine nu suntem dușmani, nici antagonici în vreun fel omenesc, ci suntem umili slujitori ai lui Hristos, care avem nevoie de rugăciunile tuturor pentru a trăi cu adevărat în Duhul lui Dumnezeu și a fi următori ai Sfinților Părinți. Nădăjduim ca cu toții să ne mântuim, întru adevărul Bisericii Sale celei Una, Sfânta Ortodoxie! Așa să ne ajute Dumnezeu! (pr. Ciprian)

sursa

3

Reclame

Lupta impotriva Ortodoxiei

1

In spatele campaniei murdare ce ataca Biserica Ortodoxa si slujitorii adevarati,se afla mai multe categorii de oameni, fie ateii, sau sectanţii cei rătăciţi de credinţa adevărată. Primul lucru pe care îl cer sectarii creştinilor este să se lepede de Biserica, adica de Sfînta Liturghie, de slujbele pentru vii şi morţi, de Spovedanie, de Sfînta Impărtăşanie de Trupul şi Sîngele lui Hristos şi de toată tradiţia şi învăţătura apostolică milenară a Ortodoxiei şi a străbunilor noştri, pe motiv că este învechită, ca o fost făcută de oameni, că îngreuiază mîntuirea credicioşilor.  Apoi hulesc Preoţia apostolică, adică preoţii şi episcopii, care sunt sfinţiţi prin Harul Duhului Sfînt de catre Sfinţii Apostoli prin punerea mîinilor pe capul lor din generaţie în generaţie. Sectanţii confundă harul divin cu viaţa preoţilor, spunînd că slujitorii Bisericii nu au harul mîntuirii şi nu duc viaţă sfîntă, lăudîndu-se că ei sunt “sfinţi” şi că numai ei au harul mîntuirii şi pot salva lumea de osînda iadului.
După cum aţi văut şi voi de foarte mult timp s-au repetat in mod obsesiv, generalizat, bârfe si calomnii la adresa Bisericii noastre Ortodoxe. Mulţi îşi bat joc de ortodoxia noastră sfântă şi străbună, fiind de alte culte religioase şi cu ruşinea de a spune cărui cult aparţin, isi bat joc si denigrează ortodoxia noastra. Ar trebui sa avem conştiinţa că suntem fii ai Bisericii, cu toate păcatele şi patimile noastre, dar cu datoria de a mărturisi ceea ce învaţă Biserica de 2000 de ani şi a apăra adevărul. Să luăm atitudine fraţilor aşa cum am mai făcut-o şi până acum în faţa valurilor de otravă şi venin ale duşmanilor Bisericii Ortodoxe a Lui Hristos pe care El a întemaiat-o şi al cărui Cap este. Dacă nu noi atunci cine, dacă nu acum atunci când ? Să avem curaj fraţilor să apărăm adevărul şi să nu ne fie teamă de nimic, că frica vine de la diavol. Să fim uniţi fraţilor căci numai împreună putem biruii cu ajutorul Lui Dumnezeu şi cu puterea adevărului care este cuvântul şi sabia Duhului Sfânt.
Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine şi să nu ne clătinăm de anumite întâmplări. Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu.
Credinţa Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălţimea, adâncimea şi lărgimea lui. Biserica ne vesteşte despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii şi mărturisitorii din vremea lui Antihrist. Să iubim Ortodoxia noastră şi să-i rămânem fii credincioşi până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.
Trebuie să apărăm Marea Comoară a Ortodoxiei noastre , având această obligaţie in aceste vremuri tulburi când Biserica Ortodoxă este atacată permanent din toate directiile si mai ales de sectanţii care vin la noi în ”haine de oi iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori ”(Matei 7:5), fiind în stare să ne sfâşie !

Ce ne spune Sfântul Teodor Studitul , vasul ales al Duhului Sfânt, când Biserica si credniţa ne este atacată?

Ziua de 11 noiembrie este inchinata praznuirii, alaturi de marele Mucenic Mina si de alti sfinti mucenici, a unui mare Sfant marturisitor al Ortodoxiei, din alte vremuri deosebit de tulburi pentru Biserica: Sfantul Teodor Studitul. Insemnătatea vieţii si învăţăturii acestuia pentru Trupul Sobornicesc al lui Hristos este una dintre cele mai mari si este regretabil ca atât pilda întregii sale vieţi de mărturisire si de pătimire, cât si cuvintele sale sunt atât de puţin cunoscute si promovate astăzi, cand am avea mai mare nevoie de întărirea lor.
Ceea ce este mai caracteristic Sfantului Teodor este fervoarea neobosită cu care s-a luptat – cu preţul celor mai mari suferinţe – pentru apărarea dreptei-credinţe-Ortodoxia şi în particular, a cinstirii sfintelor icoane (in timpul celei de-a doua crize iconoclaste) si faptul că a fost surghiunit de-a lungul vieţii sale de nu mai putin de trei împăraţi, niciodată consimţind “să se potolească” si să tacă, ci alegând până la capăt să urmeze calea pe care au mers Sfinţii Prooroci Ilie si Ioan Botezatorul, precum si Sfântul Ioan Gura de Aur, de a mustra cu îndrăzneală pe Impăraţii acestei lumi pentru nelegiuirile lor si pentru încercările acestora de a strâmba adevărul şi rânduielile sănătoase ale dreptei credinţe ortodoxe. Scrisorile sale din exil – traduse la noi de parintele Marcel Hanches si aparute la Editura Sophia – ne descopera cu adevarat pe Sf. Teodor ca pe un al doilea Gura de Aur care, ca si acela, din surghiunul sau, fără odihnă, veghează asupra mădularelor turmei lui Hristos, povăţuindu-le, mângâindu-le, îmbărbătandu-le si mai preus de toate întărindu-le pentru purtarea cu neclintire până la capăt a jugului celui bun al mărturisirii si al suferintei pentru Hristos. Sunt cuvinte părinteşti pline de cea mai duioasă dragoste, care însă nu cruţa pe nimeni de la jertfa si care si pentru noi pot (si trebuie) să fie oricând temei de încurajare spre purtarea în orice vreme a luptei celei bune pentru adevărul lui Hristos. Din ele învăţăm cum trebuie sa fie si ce trebuie să facă un episcop pentru Biserica lui Hristos, ce înseamnă iconomie (pogorământ) şi care sunt limitele acesteia în chestiunile legate de dreapta-credinţă, cine are datoria să mărturisească pentru Hristos, în ce situatii nu se cade a tăcea şi în ce măsură este important numarul celor care păstrează ortodoxia în Biserică. De asemenea, oricine se confrunta cu orice fel de prigoană pentru credinţa sa (de multe ori din partea casnicilor tai trupesti sau duhovnicesti! alteori din partea lumii) va găsi mult sprijin în cuvintele Sfântului Teodor adresate fiilor săi duhovniceşti, ele dând răspuns cu claritate si tărie şi indoielilor si slăbiciunilor de orice fel pe care le traversează orice pătimitor singuratic pentru Hristos.
Pilda si cuvântul tare ale Iubitorului de Dumnezeu Teodor să ne fie tuturor reazem pentru a nu da niciodata înapoi din calea cea strâmtă pe care ne-am ales-o, singura care duce la limanul Mantuirii si sa ne dea putere să ne asumăm în viaţa noastră toate consecinţele legii duhovnicesti cuprinse în cuvântul absolut al lui Hristos: “Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni!” (Ioan 15, 20).

Vom reda mai jos (fragmentar sau integral, dupa caz) numai câteva dintre cele mai importante epistole ale Sfantului Teodor.
Sfinte Teodor, roaga-te lui Dumnezeu şi pentru noi!
Sfantul Teodul Marturisitorul:

“Porunca Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei”

“Cel care nu e gata de a primi bătaie, acela nu se luptă pentru Hristos, nu poate să fie creştin”.

“O, bărbaţi puternici cu Duhul, o fii ai lui Dumnezeu (caci nu ale mele smeritului si pacatosului sunt aceste cuvinte), sa nu plecam genunchii, chiar daca toti s-ar schimba – ceea ce sa nu fie ci, noi, ca unii întăriţi odinioara de Dumnezeu, si acum să luptăm de unii singuri”.

Acestea zice Domnul: “Deschide gura ta si o voi umple pe ea, fiindca ai ascultat glasul Meu” (cf. Ps.80, 9). Caci porunca Domnului este a nu tacea in vremea primejduirii credintei. Caci zice: “Graieste si nu tacea“ si: “Daca se va da deoparte, nu va binevoi sufletul Meu intru el” (Avac.2, 4) si: “Daca acestia vor tacea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Asa incat, atunci cand e vorba despre credinţă, nu trebuie a spune: <<Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Capetenie? Nici aceasta. Ostas? Dar unde? Agricultor? Nici macar acest lucru. Sarac sunt, care se preocupa numai de hrana cea de fiecare zi. Niciun cuvant si grija nu am pentru chestiunea pusa in discutie>>. Vai ! Pietrele striga, si tu taci si esti fără de grija? Firea cea nesimtitoare l-a ascultat pe Dumnezeu si tu te clatini? Ceea ce nu a fost insufletit, nici i s-a cerut socoteala la judecata, temandu-se ca de o porunca, glasuieste, iar tu cel ce va sa dai seama inaintea lui Dumnezeu in ceasul cercetarii chiar si pentru un cuvant desert, desi vei fi intrebat spre a da socoteala, spui ca unul fara de minte <<Ce treaba am eu cu acest lucru?>>

Sa nu spui: <<S-au impotmolit ierarhi, preoti, egumeni, iar eu, o femeie, avand fire neputincioasa, ce voi face? Cum voi suferi?>>. Nicidecum, maica! Fiecare dintre noi a luat putere de la Dumnezeu – si barbat si femeie, si tanar si batran – ca sa se lupte pana la sange pentru dumnezeiasca lege si pentru credinta noastra ortodoxa. Si nu ne va fi de ajuns spre apararea noastra caderea aproapelui. Cati si cate nu au fost in vremurile de mucenicie pentru Hristos de mai inainte? Si putini si putine, ca sa nu le zic pe nume una cate una, sunt cele care au dobandit cununa luptei. Asadar, lor asemanandu-te, rogu-te, stai si tu cu barbatie! “Caci pentru Hrisos“, zice, “mijlocim ca si cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi” (II Cor. 5, 20). Da-ne si tu in schimbul cuvantului rugaciunile tale ca si noi, smeritii, sa intampinam in urma ta pe sfintii nostri Parinti care s-au incununat.

Vom renunta, vom cadea, vom ocoli suferinta pentru marturisirea lui Hristos si pentru impotrivirea noastra statornica? Nicidecum, fratilor, nicidecum! Caci daca necredinciosii cad, dreptii vor fi infricosatori pentru ceilalti, de vreme ce caderea aproapelui este cea mai mare siguranta pentru cel ce sta. Sa stam, dar, in Domnul cu mai multa tarie, va rog, neinfricosandu-ne de nimic din partea celor potrivnici. Oare marturisirea noastra sta in cei cazuti, incat prin statornicia acestora sa fim intariti, iar prin caderea lor sa fim clatinati ? Sa nu fie! Noi nu ne bazam nici pe acestia, nici pe altii. Hristos e temelia noastra intru Care stam, intru Care ne lauda, zicand cu Pavel: “Cine ne va desparti de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau stramtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau golatatea, sau primejdia, sau sabia? Caci si intru toate acestea preabiruim prin Cel Ce ne-a iubit pe noi” (Rom. 35, 37).
Astfel, cel care nu e gata de bataie, acela nu se lupta pentru Hristos, nu poate sa fie crestin. Nu in zadar sunt luptele mucenicilor, chinurile, nevointele. Nu cumva nu sunt de un trup cu noi? Nu cumva nu s-au ostenit fiind aruncati sub atatea pedepsiri? Nu cumva nu au fost ingreuiati incat nici nu mai nadajduiau in viata, precum zice Apostolul (cf. II Cor. 1, 8)? Dar prin frica de pedepsele vesnice si prin dorirea rasplatirilor ceresti, ca niste intelepti, au ales mai degraba moartea trupului decat pe cea vesnica. Au rabdat, nu s-au infricosat, nu au fost loviti de groaza. Si zugravindu-si in minte pe cele viitoare ca prezente, s-au dedat cu bucurie la chinuri, socotind multa patimire ca dar. “Caci noua ne-a fost daruit pentru Hristos nu numai a crede in El, ci si a suferi pentru El” (Flp. 1, 29). Si in alta parte: “Caci prin multa cercare a necazului este prisosul lor de har” (II Cor. 8, 2). Asa s-au bucurat, asa s-au veselit cand au patimit pentru Hristos toti sfintii.
Sa gustam si noi, iubitilor, din dragostea lui Hristos, sa umblam pe urmele sfintilor, sa nimicim impatimirile fata de veacul acesta. Nu avem aici cetate statatoare (cf. Evr. 13, 14). Ierusalimul cel de sus este patria si cetatea noastra. O, barbati puternici cu Duhul, o fii ai lui Dumnezeu (caci nu ale mele smeritului si pacatosului sunt aceste cuvinte), sa nu plecam genunchii, chiar daca toti s-ar schimba – ceea ce sa nu fie – ci, noi, ca unii intariti odinioara de Dumnezeu, si acum sa luptam de unii singuri. Cu noi este Dumnezeu, toti sfintii cei din veac, cu noi e Rasaritul si Apusul. Mica parte este cea care s-a rupt pe sine de Biserica de sub cer, si aceasta din frica, din pricina celor trecatoare, din pricina trupului pe care putin mai pe urma il vom preda focului vesnic, impreuna cu sufletul, daca nu ne tinem de adevar. Fie si sa fim ispititi, si sa fim loviti – si inca de multe ori -, si la sfarsit sa si murim. Oare nu este bucurie negraita daca avem parte de imparatia cerurilor si daca de aici ni se da faima nemuritoare? Sau dimpotriva, fugind de cele spuse mai inainte, de aici sa fim luati in ras pana intru sfarsit si sa suferim rusinea fara de sfarsit? Da, rogu-va, fiii mei, pe care i-am nascut intru Domnul, pe care i-a sporit Hristos prin osteneli

Aşa să ne ajute Dumnezeu, Amin.

Sa marturisim si sa aparam Ortodoxia

539669_536939659669638_1493369348_n

Cine va putea sa spuna la Infricosatoarea Judecata ca n-a stiut ?

Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu, că işi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori. Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?
Iar dacă pentru orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi „cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc. Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Judecata Înfricoşată, vom merge în chinurile cele veşnice. Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire. Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat şi se ruşinează să mărturisească.
Ne spune Domnul Hristos: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 38). „Luaţi aminte, voi toţi, care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată, drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi, cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci Prietenul cel mai Bun.
Aceleaşi buze Care, pe Cruce, au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos Îi va fi ruşine cu tine? Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea; Dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna; Dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; Dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume; Dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos.
Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos, faţă de cineva mai mic decât Hristos. Îţi este ruşine de părintele tău în faţa unui şoarece, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Preacurat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­ţin, doar puţin mai este şi (Hristos n. n.) va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui, ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea.
Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor”. „De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşi­nează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de Dumnezeirea Mea, şi de Întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi.
Cuvintele lui Hristos sunt testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte Cuvintele de Sine Însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul Lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin Cuvântul Său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era la Dumnezeu (Ioan 1,1)?” „Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37).
Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat, care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi.
Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou”. Iar pe cei care prigonesc pe mărturisitori, îi aşteaptă Judecata Înfricoşată, pentru că Dumnezeu răzbună moartea Sfinţilor Săi (Fac. 4,11; Ps. 78,11; Mt. 23,35; Apoc. 6,9-10; 19,2).

CREDINŢA FĂCĂTOARE DE MINUNI, Părintele Daniel de la Rarău, Moldova Ortodoxă

1

Pocainta in trupul Bisericii

151060_arhimandrit-zaharia-zaharou

Feluritele noastre strădanii, în întregul lor, alcătuiesc nevoinţa stăruitoare pentru recăpătarea peceţii darului Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruită în acea mare zi [a Botezului]. La Sfântul Botez ne-au fost date spre moştenire toate harismele Duhului Sfânt. Văzând lucrurile astfel, înţelegem că în acea zi nu ne-am deosebit întru nimic de cei mai mari dintre Sfinţi: am primit aceleaşi daruri precum aceia şi nimic mai puţin.
Prin Sfântul Botez ne facem mădulare vii ale Trupului lui Hristos, pentru că ne împărtăşim de viaţa Capului Trupului, viaţă ce curge din belşug prin El în toate mădulare Sale. Suntem uniţi cu Hristos: „În Hristos ne-am îmbrăcat!”. Din nefericire, mai devreme sau mai târziu, îngropăm acest har în lăuntrul nostru din pricina persistenţei noastre întru reaua folosire a libertăţii de alegere. De aceea, e nevoie ca toată strădania şi lupta noastră de nevoinţă să fie îndreptate către curăţirea sârguincioasă, către îndepărtarea „acoperământului” murdăriei care s-a acumulat peste inima noastră duhovnicească. Aşa cum am văzut mai înainte, această luptă pentru curăţire degajează treptat spaţiul din lăuntrul inimii pentru a se putea lucra în el cele duhovniceşti, spaţiu în care fiecare dintre noi îşi poate cultiva darurile dăruite nouă la Sfântul Botez. Cu alte cuvinte, ne facem preoţi, lucrându-ne desăvârşirea şi mântuirea şi, în cele din urmă, lucrând la mântuirea întregii lumi.
Un prieten mi-a încredinţat cândva modul în care a descoperit el dinamica acestei comori care este preoţia împărătească şi cum s-a eliberat de orice gând şi de orice dorinţă de se face preot. A pătruns înţelesul adevăratei Liturghii prin pocăinţă; pocăinţa s-a făcut pentru el liturghie personală. Lacrimile pe care le vărsa în fiece noapte în chilia lui i s-au făcut doxologie înflăcărată şi rugăciune stăruitoare înaintea lui Dumnezeu. Cred că atunci când ne pocăim, când ne tânguim şi ne luptăm să ne curăţim de patimi, aducem cu adevărat jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Aceasta este slujba noastră cuvântată – după spusele Sfântului Apostol Pavel – care nu se asemuieşte întru nimic realităţii materiale a lumii văzute, ci prin strădania laborioasă a pocăinţei lucrează cu grijă înnoirea existenţei noastre, rezidirea noastră întru chipuri ale Aceluia Care ne-a creat. Să cercetăm aici deosebirea dintre pocăinţă şi tânguirea duhovnicească, şi anume aceea că pocăinţa cuprinde totul: atât tânguirea duhovnicească, cât şi lacrimile. În linii generale, Părinţii definesc pocăinţa drept îndepărtarea definitivă de păcat. De aceea, multe sunt lucrările pocăinţei. Între altele, precumpăneşte tânguirea duhovnicească care este foarte bineplăcută lui Dumnezeu. Bunăvoirea Lui se arată în lacrimile duhovniceşti pe care ni le dăruieşte, căci acestea sunt semn sigur al lucrării dragostei dumnezeieşti într-o persoană. După cum ne încredinţează Stareţul Sofronie, nu există dragoste fără lacrimi.
Când omul răspunde la dragoste, conştientizează că, mai presus de toate, el este o fiinţă menită să aducă închinare [lui Dumnezeu]. Harul lui Dumnezeu care i-a atins inima îl face capabil să perceapă Chipul lui Dumnezeu, Care este modelul adevărat al vieţii lui, şi creşte din nou înlăuntrul lui dorul de a trăi potrivit ţelului iniţial pentru care a fost creat. Harul stârneşte, desigur, această preschimbare lăuntrică, însă, pentru ca omul să poată rodi, e necesar să trăiască ca mădular al Trupului latreutic al Bisericii, care este adunarea Sfinţilor, prin care Dumnezeu vorbeşte şi întru care Se oglindeşte. Participarea noastră comună la Trupul Bisericii, ca mădulare ale acestuia, ne leagă armonios cu fraţii noştri care stau neîncetat înaintea lui Dumnezeu. Faptul acesta ne permite să ne verificăm pe noi înşine în chip neîndoielnic [avându-i înainte pe Sfinţi], de vreme ce Sfinţii înşişi au străbătut calea curăţirii. Ca mădulare ale Trupului latreutic al Bisericii suntem părtaşi la curăţia dumnezeiască, care nu poate fi aflată niciunde altundeva în afara Trupului acestuia şi astfel ne dobândim propria noastră curăţire.
Curăţirea aceasta nu se realizează în chip mecanic; ea este o co-laborare (împreună-lucrare). Voinţa umană trebuie să lucreze împreună cu harul lui Dumnezeu. De pildă, ca un om să devină membru al unei asociaţii (îmi cer iertare pentru analogie!), trebuie, în mod normal, să ia legătura cu secretariatul acesteia. La fel, atunci când dorim să învăţăm lucrarea plină de strădanie a pocăinţei, ne adresăm unuia dintre „secretarii” Bisericii, adică dorim să ne întâlnim cu un preot care slujeşte această taină a împăcării noastre cu Dumnezeu. Astfel, în spovedanie, ni se dă posibilitatea de a afla sau de a mărturisi adevărul despre păcatele noastre. Prin acest act punem mâna pe plugul care străbate câmpul sufletului, arând adânc pământul inimii noastre. Şi pe măsură ce ne ostenim, ghimpii şi buruienile inimii noastre se dezrădăcinează şi pământul sufletului se pregăteşte spre a primi ploaia harului. Iar dacă lucrăm după cum învaţă şi trăieşte Biserică, sămânţa aceasta va rodi la vremea potrivită, şi rodul ei nu va fi altul decât mântuirea veşnică. Ca atare, pocăinţa este necesară înainte de participarea noastră la Tainele Bisericii. Tainele sunt acel loc tainic în care voinţa umană se întâlneşte cu voinţa dumnezeiască, iar mântuirea noastră stă tocmai în întâlnirea şi în împreună-lucrarea cu această voinţă dumnezeiască. Mai înainte am insistat asupra faptului că pocăinţa cuprinde [în ea însăşi] toate virtuţile, şi ca atare este temelia sigură a vieţii noastre în Biserică. În taina Botezului, de pildă, prin cufundarea în apă, omul se făgăduieşte lui Dumnezeu – şi acesta este legământul lui personal cu El – anume, că de acum înainte, omul va fi mort păcatului.
La Botez se petrece o moarte, o moarte reală. Omul moare – în realitate – faţă de păcat, faţă de toată deşertăciunea vieţii lui, faţă de toate poftele trupului, faţă de patimi, faţă de întreaga lui mentalitate trupească. Le lasă pe toate în spate o dată pentru totdeauna, prin hotărârea pe care o presupune actul simbolic al scufundării în apă. Şi, de vreme ce moare faţă de păcat printr-o moarte reală, atunci când iese din colimvitră primeşte înnoirea vieţii, adevărata viaţă a Învierii. Cu adevărat, murim faţă de cele lipsite de sens şi de valoare, ca să ne învrednicim să înviem pentru toate cele de preţ şi veşnice. Toată viaţa noastră creştină are valoare în măsura în care ne dovedim credincioşia faţă de legământul pe care l-am încheiat la Sfântul Botez şi în măsura în care ne străduim să trăim vrednici de cinstea dată de Dumnezeu. Legământul Botezului se înnoieşte în taina spovedaniei. La spovedanie ne întoarcem către Biserică, aducând toată urâţenia noastră, nereuşitele şi abaterile noastre. Ne lepădăm sinele nostru gol înaintea Bisericii, cu multă smerenie, iar Biserica ne oferă în dar ceea ce nu am fi putut niciodată să dobândim singuri. Subliniez acest lucru: Biserica este aceea care ne oferă cu generozitate. Ea este Trupul Sfinţilor, atât în cer, cât şi pe pământ, şi transmite mai departe mădularelor ei tezaurul sfinţeniei şi al curăţiei Ei. În taina spovedaniei primim harul lui Hristos prin comuniunea noastră cu Sfinţii Lui.
Dumnezeiasca Euharistie, pecetluirea legământului nostru cu Dumnezeu, se întemeiază – în mod real – pe cuvântul Domnului. Şi, neîndoielnic, cuvântul Domnului în deplinătatea lui, îl găsim în Rugăciunea Arhierească – în capitolul al 17-lea al Evangheliei după Ioan – Rugăciune care acum este pecetluită prin Sângele Lui. În capitolul al 6-lea al aceleiaşi Evanghelii, Domnul vorbeşte despre cuvântul viu al Legământului Său şi despre prezenţa Sa veşnică în taină: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). Apostolii au fost curăţiţi de Domnul înainte de participarea lor la Cina cea de Taină. Domnul avea în vedere Noul Legământ, când a cerut să spele picioarele lui Petru. Iar Petru, prin obişnuita-i spontaneitate, I-a spus Domnului: „Nu-mi vei spăla picioarele în veac”. Iar Domnul i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine“. Atunci Petru, tulburat de această eventualitate, a adăugat: „Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul“ (Ioan 13, 8-9). În aceiaşi Evanghelie Îl auzim pe Domnul că le adevereşte Apostolilor Lui: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus“ (Ioan 15, 3).
Am văzut că nu e cu putinţă să ne iniţiem cu adevărat în taine, fără ca mai înainte să ne fi pregătit precum se cuvine. Din acest motiv, Rugăciunile dinaintea Dumnezeieştii Împărtăşanii sunt pline de duhul smerit al pocăinţei, pentru că niciodată nu vom reuşi să ne arătăm vrednici de marele dar al dumnezeieştii vieţi care ni se oferă. Putem doar să Îl înconjurăm pe Domnul implorându-L să ne curăţească, pentru a putea să reînnoim legământul nostru cu El şi să ne facem părtaşi în chip deplin sfinţeniei Lui. De fiecare dată când se înnoieşte făgăduinţa noastră cu Domnul, El ne dă putinţa să păşim vrednici de chemarea noastră spre viaţa veşnică. Uneori, până şi o promisiune disperată făcută în rugăciune către Domnul se dovedeşte a fi îndeajuns pentru a aduce după sine o asemenea înnoire: „Doamne, ajută-mă să pun un nou început”, „Doamne, ajută-mă în această greutate şi mă voi strădui să mă îndrept în viitor”. Desigur, omul totdeauna se dovedeşte „mincinos”, dar o mişcare smerită a inimii niciodată nu eşuează în a-L mişca pe Domnul, Care este îngăduitor, încât să ne dea atâta har cât avem nevoie pentru a reîncepe lupta. Cu trecerea vremii, observăm că unii oameni s-au învrednicit de mare har în urma unui gând smerit, foarte simplu, sau a unei rugăciuni smerite, iar acest har le-a dat puterea să taie desăvârşit o patimă şi niciodată să nu se mai întoarcă la ea. Cum se face că Domnul răspunde atât de „disproporţionat” la mişcări de acest fel ale inimii? Adevărul este că El este credincios în făgăduinţele Lui, credincios faţă de legământul Lui cu noi şi „nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2, 13). Numele Lui este „Cel Credincios”. În cartea Apocalipsei este numit „Martorul cel credincios” (Apocalipsă 1, 5). Este credincios, pentru că pururea este şi Acelaşi este şi făgăduinţele Lui rămân în veac, fiind împlinite neschimbat. Cuvântul Domnului către părintele nostru Avraam adevereşte realitatea acestui lucru: „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine” (Facere 17, 7).
Dacă eşuăm, răspunderea cade asupra noastră pentru că suntem nevrednici, suntem fără dăruire şi fără credincioşie, şi dispreţuim partea noastră în legământul cu El. Cu toate acestea, El este sigur şi adevărat. Fiecare zi a vieţii noastre este o favoare care ni se face, pentru că ni se dă ocazia să aducem pocăinţă, iar prin această favoare vom pătrunde în plinătatea vieţii, deoarece legământul Domnului cu poporul Său este veşnic, fără sfârşit.

Arhim. Zaharia Zaharou de la Essex

sursa