Povestire despre pocainta lui Teofil, iconomul Bisericii din cetatea Adam, cea din Cilicia (Din Minunile Maicii Domnului)

1

Dupa venirea cea in trup a Domnului nostru Iisus Hristos, in anii 537, era, in eparhia Ciliciei, un epitrop, iconom al episcopului cetatii Adaminilor, cu numele Teofil, om cinstitor de Dumnezeu si cu fapte bune. El chivernisea, cu intelepciune, averile bisericesti si, cu atata frica de Dumnezeu, incat toti ii multumeau. Si voiau sa-l hirotoneasca episcop, dar Teofil n-a primit, ca un om smerit, ce era. Deci, arhiepiscopul, vazand socotinta lui nestramutata, a hirotonit episcop pe altul si i-a spus acestuia sa-i iubeasca pe Teofil si sa-l aiba pe el mai departe epitrop, asa incat Teofil a trait, multa vreme, in fapte bune.

Vrajmasul adevarului, insa uneltind, niste oameni invrajbitori au inceput a-l vorbi de rau, pe iconomul lor, catre episcop, defaimand fapta lui cea buna. La inceput, episcopul nu credea, dar de vreme ce nu incetau a-l vorbi de rau, episcopul a inceput a asculta defaimarile lor. Si atata a ajuns sa-l urasca noul episcop pe Teofil, incat l-a izgonit cu nedreptate si din biserica, lipsindu-l pe dansul de toata dregatoria si alegand epitrop pe altul.

Surparea aceasta nedreapta, Teofil, mai intai, a rabdat-o si nu s-a necajit, dar, mai pe urma, l-a starnit pe el dracul maniei, zicandu-i: „Te-a necinstit pe tine, episcopul, dispretuind ostenelile tale si facandu-te de ras si de batjocura la toti.” Si, Teofil a inceput a lua aminte la cuvintele si gandurile cele rele, pe care i le insuflase diavolul si l-au adus intr-atata, incat, uitand obisnuita lui nadejde spre Dumnezeu, se imputina cu sufletul si, din mahnirea cea fara masura a cazut in desnadajduire. Acestea, si altele, mai multe, i-a pus vrajmasul in minte lui Teofil, incat l-a plecat sa faca episcopului o oarecare vrajitorie, ca sa-l primeasca, iarasi, in dregatoria lui, ca mai inainte.

Deci, era in acea cetate un necredincios, care facea mari vrajitorii. Pe acesta, l-a intrebat Teofil, daca are puterea sa-l ajute. Si acela i-a zis lui: „Eu te voi face sa te intorci la dregatoria ta si sa ai, chiar mai multa cinste, ca inainte, numai sa te inchini invatatorului meu si sa faci orice-ti va cere el; sa te pazesti sa-ti faci cruce, ca, altfel, ramanem fara de folos.” Teofil a primit, fiind biruit de manie. Si, ducandu-se intr-un loc pustiu, a inceput spurcatul vrajitor sa strige pe draci, care indata, s-au adunat, multime nenumarata, iar, in mijlocul lor, a stat cel mai mare, cu multa ingamfare. Atunci a zis vrajitorul catre Teofil: „Inchina-te domnului nostru.” Aceasta facandu-se, a zis vrajitorul, catre demonul cel mare: „Stapane al nostru, omul acesta a fost izgonit de episcopul sau si ti l-am adus tie, ca sa-i ajuti.” A zis demonul: „Daca se va marturisi rob al meu si se va lepada de Hristos, o sa-l fac sa aiba mai multa cinste decat inainte si o sa-i dau toata indulcirea, asa cum, cunosti puterea mea. Numai sa-si faca inscris, cu a sa mana, cum ca se leapada de Fiul Mariei, ca sa nu ma batjocoreasca pe urma.”

Atunci, Teofil, ingamfat fiind de slava lumii cea desarta si, mai bine-zis, ingamfat de acel incepator al mandriei, a scris, nebunul, lepadarea lui de Hristos si s-a unit cu dracul, apoi, iscalind inscrisul, i l-a dat vrajitorului, care l-a imbratisat si l-a sarutat, zicandu-i: „Acum, ai sa cunosti puterea mea.” Acestea zicand, s-a facut nevazut cu toate duhurile rautatii, iar Teofil, cel lepadat si vanzator, s-a intors in cetate. Deci, a doua zi, l-a chemat episcopul pe Teofil si l-a randuit iconom, cerand de la el iertare, pentru necinstea care i-a facut-o, si i-a facut metanie pana la pamant, incat s-a minunat cei ce stateau de fata. Aceasta s-a facut din lucrarea demonului, care s-a dus noaptea si l-a inspaimantat.

Deci, s-a inaltat Teofil la o cinste mai mare ca cea dinainte, dar nu era smerit, ca atunci, ci mai mult, mandru si se temeau toti de el, si il cinsteau, mai ales episcopul. Iar vrajitorul se ducea de multe ori si-l sfatuia sa pazeasca fagaduinta, fata de acela, care i-a dat lui din nou cinstea, precum si ca sa nu cugete, in mintea lui, sa se lepede de demon si sa nu se faca nemultumitor, catre acest facator de bine al lui. Iar nebunul acela, mai intai, i-a multumit, dar, mai pe urma, socotind adancul pierzarii pe care i l-a pricinuit, a inceput sa-l urasca, aducandu-si aminte de munca cea vesnica si zicea, intru sine, acestea: „Vai mie, nebunul, cum am ratacit si m-am facut rob vrajmasului, pentru cinstea aceasta vremelnica? Nu puteam eu, mai bine, sa sufar pierderea epitropiei si sa ma fi gandit, eu, cel de trei ori ticalos, la paguba fericirii celei vesnice, cand ma va judeca Imparatul cel ceresc, ca sa ma arda in focul nestins? O, nebunia mea! Cine nu ma va plange pe mine, cel fara de minte?”

Acestea gandindu-le, se tanguia, ziua si noaptea, si se temea sa faca rugaciune, ca un nevrednic. Ci, numai plangand cu amar, zicea: „Vai tie, ticalosule Teofil, cum ai innebunit, de te-ai lepadat de Stapanul tau? Cine poate sa ia inscrisul, cel scris cu mana ta, din mana diavolilor? Vai mie, ticalosul. Mai bine imi era mie de s-ar fi deschis pamantul, ca sa ma inghita, sau sa cada vapaie din cer sa ma piarda, decat sa ma fi lepadat de Ziditorul si Mantuitorul meu.” Acestea, si altele, mai multe, zicand, a luat putina indrazneala si nadejde de la dumnezeiasca mila, si, ducandu-se la o biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a cazut inaintea Sfintei icoane plangand cu amar, si suspinand din adancul inimii si marturisind faradelegea lui, si zicea, ca nu se va scula de la pamant, pana ce nu va vedea o cat de mica milostivire de la Maica milei. Si, a petrecut patruzeci de zile, rugandu-se. Cu ajutorul Presfintei, care i-a dat putere sa posteasca atata vreme, nu a lasat pe demonul sa-i faca vreo suparare. Deci, dupa patruzeci de zile, adormind, a vazut pe Doamna luminii, scaparea pacatosilor, izvorul milei, care i-a zis: „Tu te-ai lepadat de Fiul meu, cum sa ma rog eu pentru tine?” Iar acela, cu lacrimi, i-a zis ei: „Doamna si Stapana, mantuitoarea lumii, cunosc ca mare este faradelegea mea, am gresit Stapanului meu, dar cunosc si milostivirea Lui, cea nemarginita, si nemasurata Lui iubire de oameni si ca, pentru pacatosi, a patimi si pe talhari si pe vamesi i-a mantuit. Macar ca faradelegea mea este mai mare si mai grea decat a tuturor si mai rea, insa, la acoperamantul si ajutorul tau alergand si la noianul milostivirii Atotinduratului Fiul al tau aruncand deznadejdea sufletului meu, nadajduiesc sa aflu putina milostivire, iar, putina mea pocainta si cu marele tau ajutor, vor indupleca nemarginita mila a Facatorului si mantuitorului meu. Da, Stapana mea, chezasa celor ce se pocaiesc, da-mi mie o mica mangaiere si, precum nu te scarbesti de cel desfranat, sa nu intorci fata ta de la mine, cel intinat. Si fagaduiesc, Doamna mea, ca prin mica pocainta, sa amagesc pe dracul acela, pe care l-am veselit cu fagaduinta si unirea mea cu el, cea fara de pricepere si nebuneasca. Si, dupa cum am mahnit pe ingeri, asa, iarasi, sa-i veselesc cu faptele pocaintei mele, care, desi nu va ajunge sa fie mare cat este faradelegea mea, rog milostivirea preabunului Stapan, care Si-a varsat, pentru pacatosi, sangele Sau, cel preascump, sa plineasca lipsa mea. Si pe Acela de care, pentru nebunia mea, m-am lepadat, pe Acela, din toata inima mea. Il marturisesc si Il cred Dumnezeu si Mantuitorul lumii. Si sunt gata sa-mi vars sangele meu pentru dragostea Lui, ca sa se increada in marturisirea mea. Iar, pe vrajmasul meu il defaim si ma lepad de el, iar pe tine, cinstita Imparateasa a intregii zidiri, te cinstesc si ma inchin rugandu-ma tie sa-mi dai ajutorul tau.” Acestea zicand, i-a raspuns Stapana: „Fiindca, iarasi, cu tot sufletul, marturisesti pe fiul meu, Dumnezeu adevarat, voi face rugaciune pentru tine, ca sa-ti primeasca pocainta.”

Asa zicand, s-a desteptat Teofil si, luand nadejde si indrazneala de mantuirea sa, a adaugat lacrimi peste lacrimi. Si, dupa trei zile, iarasi, asemenea, a vazut pe Stapana, care a zis catre dansul, cu fata lina: „Sa te bucuri, ca a primit Fiul meu pocainta ta, si-ti iarta faradelegea. Deci, sarguieste-te, pana la sfarsitul vietii tale, sa faci lupta si nevointa ta, precum se cuvine, aducandu-ti aminte de o facere de bine, ca aceasta.” Iar el multumind, a zis ei: „Fiindca mi-ai alungat intristarea mea cea nemasurata, ma rog tie, atotputernica Stapana, porunceste ca sa pot lua zapisul meu cel prea nebunesc, spre incredintarea iertarii mele, ca aceasta ma necajeste si ma intristeaza de moarte, cand imi aduc aminte ca il are in mana vicleanul demon.” I-a zis lui Nascatoarea de Dumnezeu: „Teme-te de Dumnezeu, ca face voia celor ce se tem de El.”

Atunci, s-a sculat cu multa bucurie, Teofil si rugandu-se alte trei zile, i s-a aratat, ca si mai inainte, in vis, Prealaudata, zicandu-i: „Pentru ca sa te incredintezi ca ti-a primit Domnul pocainta ta si te-ai izbavit de robia demonului, iata si zapisul, cel scris de mana ta.” Iar el, desteptandu-se l-a vazut in mainile sale, cum era facut si iscalit. Deci, cine va povesti veselia care l-a cuprins? Ca slavea pe Domnul si multumea Pururea-Fecioarei, propovaduind mila cea nemasurata a ei si puterea cea neasemanata. De acestea afland episcopul, si toti ai cetatii, au slavit pe Dumnezeu, Cel ce face niste minuni ca acestea. Iar Teofil a murit, cu totul, pentru lume, urand toate voile trupului si lepadandu-se de toata slava desarta si de cinstea cea vremelnica si a slujit, in biserica Preacinstitei, toata viata lui, cu multa sarguinta si smerenie. Si, mutandu-se din viata, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si a Preacuratei Maicii Sale. Si a fost ingropat inaintea icoanei Preacuratei fecioare, la locul unde si-a adus pocainta. Si, din marea pocainta si pentru alte fapte bune, au slobozit moastele lui buna mireasma, intru slava lui Dumnezeu, Cel cu totul milostiv, si a Maicii Lui, celui fara de prihana.

Aceasta povestire a scris-o un ucenic al lui, Eutihian cu numele, care a fost de fata la toate, ca sa le stim noi pacatosii, cat poate Stapana ingerilor si folositoarea noastra. Pentru ale carei rugaciuni sa ne invrednicim fericirii celei ceresti. Amin.

Reclame

Pacatul impartit la trei

1

La sfatul unui apropiat o femeie care avea un pacat greu, cumpara pentru o bisericuta care era inca in constructie, covoare de pus pe jos care valorau o avere. Bucuroasa de aceasta fapta pe care ea o considera suficienta pentru a i se sterge pacatul se duse la o manastire cu gand sa se impartaseasca. Un preot din manastire care a spovedit-o inainte de a primi Sfanta Impartasanie, nu numai ca a oprit-o de la a gusta din Sfintele Daruri, dar o si certa, fiindca a indraznit sa creada ca poate cumpara harul lui Dumnezeu cu cateva covoare.
Femeia s-a dus dupa aceea la poarta manastirii si acolo incepu sa planga, caci nu voia sa plece la casa ei fara sa se impartaseasca. Pe la poarta trecu un alt preot si o intreba de ce plange. Femeia ii povesti, preotului, care era chiar staretul acelei manastiri, ce se petrecuse mai devreme. Acesta o chema in biserica si acolo ii dadu Sfanta Impartasanie.

Apoi femeia mirata ca acest preot nu a certat-o si a primit-o cu atata caldura si blandete parinteasca intreba:

– Dar cum se face ca sfintia voastra mi-ati dat voie sa ma impartasesc, iar celalalt preot nu?

– Dupa faptele si lucrarile spuse preotului aceluia, nu erai tocmai vrednica de impartasit, dar lacrima te-a izbavit, caci pocainta cu lacrimi se face! Si mai e un lucru! Preotul acela este inca tanar, iar arta de a conduce omul, adica preotia, nu se invata peste noapte. Cand un pacat este prea mare, sa lasam taina vindecarii lui o treime in seama lui Dumnezeu, o treime pe seama duhovnicului si o treime pe seama celui care si-a spus pacatul. Nu-l ingreuna pe om peste masura, dar nici nu-l usura prea mult; asa trebuie sa se poarte preotul cu fiii sai duhovnicesti.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai. Maica Domnului și tâlharul.

22046144_339679369777489_4008501310068749962_n

În anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare, trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și un câine.
Ani de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni. Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.
Cei care l-au cunoscut spuneau că inima lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera. Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.

Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.

Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani. Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind, au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur, Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță dacă…

În timp ce alergau cu caii, au văzut în aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.

– Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!

– Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.

– Plecați, v-am spus! Vin și eu.

Oamenii lui au plecat, cu toate că nu voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat repede în arie la bătrâna.

– Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?

Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:

– Balaurul, Balaurul!!!

El însă a coborât de pe cal și, ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.

– Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!

Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:

– Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!

A privit-o și el în ochi și sufletul lui a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo, pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.

În acea vreme judecata se făcea repede, și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie, laț, un copac și s-a dus Balaurul.

Ultimul lucru de care și-a adus aminte a fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în timp ce funia se întindea.

Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla? Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:

– Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.

– Maica Domnului!!!, a strigat el.

Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit în plâns. Dar acolo nu se plânge.

Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:

– Hai, vino!

– Maica Domnului, eu? Ce să caut eu printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume. Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.

Atunci Maica Domnului i-a spus:

– Ai uitat că primul care a intrat în Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se pocăiesc.

– Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.

– Te-ai oprit s-o ajuți pe acea bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul. Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.

Atunci Balaurul și-a ridicat pentru prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.

Și în timp ce îngerii l-au ridicat la înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și fericire. Cel mai curat suflet.

Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul, dar și în Rai unde va trăi veșnic.

Ingâmfarea preotului

1

Un preot de ţară a construit în satul său o biserica mare, pentru că cea veche era foarte mică şi nu încăpeau în ea decât puţini credincioşi. Între timp, părintele întrase la doctorat şi îşi împărţea timpul între slujbe, studiu şi supravegherea lucrărilor de construcţie.

Când biserica din sat a fost gata, episcopul i-a propus să se ocupe de zidirea unei biserici în oraş, foarte aproape de catedrală. Fiind un bun gospodar, preotul a primit această propunere. Datorită priceperii sale şi hărniciei lucrătorilor, în mai puţin de un an a două biserică a fost ridicată. Aşa cum era de aşteptat, preotul a fost mutat de episcop la oraş, ca preot paroh al noii biserici despre a cărei frumuseţe se dusese vestea.
Fiind aşezată în centrul oraşului, noua biserică era plină de credincioşi. Mulţi erau atraşi de predicile părintelui, care avea o cultură vastă. Dar, de când îşi luase doctoratul, în inima acestuia se înfiripase mândria. Când veneau la el credincioşi din vechea sa parohie, nu le dădea atenţie. I se părea ca este prea deştept pentru a sta de vorba cu ei şi că nu avea de ce să îşi risipească vremea cu discuţii banale.

La un moment dat, la biserică a venit însuşi Hristos în chipul unui ţăran.

– Ce vrei, omule? Vrei nişte bani? l-a întrebat părintele, grăbit, băgând mâna în buzunar.

– Nu, părinte, nu vreau bani. Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră.

– Sunt ocupat, nu am timp astăzi, răspunse parintele.

– Vă rog mult, părinte, am venit de departe.

– Stai şi aşteaptă. Poate ca până la urma o să îmi găsesc cinci minute şi pentru tine.

Hristos a rămas să aştepte. Timpul trecea, dar părintele se ocupa numai de alţii. A venit primarul, a stat cu el. A venit un colonel, a stat cu el. A venit un doctor, a stat şi cu acesta. La ţăran nici nu se uita. Până la urma a venit un taxi şi o femeie fardată strident l-a luat pe părinte să-i facă sfeştanie. Părintele a plecat, prefăcându-se că nu îl vede pe Cel care arăta ca un ţăran.

Ramas în biserică numai cu paracliserul, Hristos i-a spus:

– Sa îi zici preotului că pentru râvna lui de a ridica biserici, o sa îi dau multa slavă pe lumea aceasta. O să aibă tot ce îşi doreşte. Pentru cunoaşterea pe care a dobândit-o în studiile lui înalte va fi laudat şi de credincioşi şi de necredincioşi. Dar pentru ca nu a vrut să stea de vorbă cu Mine aici, nu va ajunge în Împărăţia Mea.

Si, zicând acestea, s-a făcut nevăzut.

Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa

Istoria Sfintei Cruci

1

Adam ajunsese la sfârsitul vietii. Nu mai pãrãsea cortul. Întins pe piei de caprã, cu ochii sfiosi, se gândea sã aparã din nou înaintea Creatorului si glasul sãu slab, ca suflarea unui copil adormit, abia rostea uneori zicând:

– Stãpâne, mi s-au sfârsit zilele. Esti multumit de robul tãu?

Apoi întindea mâna spre deschizãtura cortului si murmura din nou:

– Lasã soãrele sã pâtrundâ…

Pe când el dormita, familia sa întristatã plângea. Nu se putea câtusi de putin învoi cu pierderea sefului ei, cel dintâi om nãscut in lume, uitat atâtea veacuri de moarte.

Fiul sau Set, zice deodatã:

– Dacã este vreun leac, îl voi gasi!

Isi luã toiagul, si se incinse si plecã. Dupã mai multe zile de drum, ajunsese înaintea Edenului (Raiului), de unde tatãl sãu fusese gonit. Aici un Arhanghel cu sabia de foc sta la poarta.

Set îi zise:

– Tatãl meu este pe moarte. Vin sã-ti cer un mijloc de a-l lecui.

Se insera. Primele stele incepurã sã licareascã. Una din ele cãzu, descriind o curbã luminoasã pe cer si se pierdu in zare.

– Sufletul lui Adam a zburat, rãspunde îngerul, întinzând lui Set un fel de sâmbure în forma unei migdale.

Acesta, mai zise el, e un sâmbure cazut din arborele vietii. Ia-l si întoarce-te la ai tãi, unde vei gãsi pe tatãl tãu mort, culcat in mormânt. Pune-i acest sâmbure în gurã, cãci un arbore va iesi din el si într-o zi va mântui lumea.
Set se supuse si fãcu asa cum îl invatã.
Trecurã ani si pe mormântul lui Adam crescu o plantã necunoscutã. Planta se transformã în copãcel. Acesta deveni un cedru neînchipuit de mare, tatãl arborilor uriasi rãspânditi pe coastele Libanului.
Unchesii, pe atunci, se asezau în cete în jurul arborelui si inspiratiunile întelepciunii se coborau din frunzisul sãu in fragezimea umbrei.
Dar cu timpul obiceul se pierdu.
Oamenii devenirã rãi. Dumnezeu se cãi cã-i crease.

Se gãsi, cu toate astea, un om drept, anume Noe si Dumnezeu îi zise într-o zi:

– Pentru cã oamenii s-au facut rãi, vreau sã rãspândesc pe pãmânt apele potopului si orice fiintã vietuitoare sub cer va fi prapãditã. Dar fiindcã vreau sã fac o învoialã cu tine, clãdeste-ti o corabie si nu vei pieri tu si familia.
Noe îsi adusese aminte de arborele vietii si cu ajutorul fiilor sãi îl tãie si fãcu dintr-însul o corabie sau mai bine zis o casã plutitoare.
Cedrul care iesise din gura lui Adam, servi astfel, deocamdatã, sã mântuiascã neamul omenesc, cãci potopul a fost si nu a scãpat decât Noe cu familia sa.
Izvoarele cerului încetaserã si din familia lui Noe oamenii se înmultirã si formarã triburi si popoare.
Vechia corabie ajunsese pe muntele Araratului. Acolo fu stricatã si jefuitã. Unii luarã scândurile, altii fierãriile si ce rãmase fu târât departe.
Strãnepotii lui Noe, în amintirea bunãtatii Domnului pentru strãbunul lor, începurã a lucra cu mare greutate venerabilul cedru, adicã scândurile corabiei si facurã din ele o punte peste Iordan, care s-a numit puntea sfântã.
Arborele rãmase acolo peste Iordan multi ani, trecând peste el cei din poporul ales.
Când treceau, murmurau câte o rugãciune.
Într-o zi pe malul râului Iordan a avut loc o luptã.
Ei, ca sã nu fie urmãriti, tãiarã puntea si lemnele tãiate din arborele vietii furã luate de apã si duse la poalele colinei unde era asezat Zavulon.
Un lemnar din Nazaret, anume Iosif, vãzu, mai târziu, aceste lemne si se simnti înfiorat, cunoscând din batrani istoria cedrului lui Adam. El îsi zice:

– Acest lemn este de când lumea, cunoscându-se pe el urmele smoalei cu care l-a smolit Noe.

Îl transportã acasã si fãcu din el o masã mare.

Conservele batranului Efrem

1

Pe cand Parintii din Sfantul Munte coborau si cumparau cate ceva sau primeau binecuvantari de la alte manastiri – posmag sau legume -, cobora si Batranul Efrem, noaptea in ascuns, si isi umplea traista cu cutii de conserve goale de prin gropi. Iar ziua urca si el cu sacul incarcat in sihastria lui, dand astfel celorlalti impresia ca duce alimente. Cand ajungea la pestera, punea cutiile de conserve inaintea usii pesterii sale, ca vizitatorii sa le vada si sa-si faca impresia ca este mancacios, tocmai el care tinea posturi lungi. Iar din multa nevointa si din multa umezeala ce avea pestera, mai tarziu a dat in tuberculoza. De aceea a fost nevoit ca singur sa-si zideasca putin mai departe de pestera, intr-un loc insorit, o coliba mica de piatra care abia il incapea. Acolo si-a continuat acelasi tipic: cara in ascuns cutii de conserve goale de prin gropi si le lasa inaintea usii sale. „

Toti cei care le vedeau – fiindca nu stiau adevarul despre batranul Efrem – spuneau:

– Ce face acesta aici? A adunat toate conservele!

Binecuvantarile (alimentele) ce i le dadeau cateodata Parintii le primea cu bucurie, dar noaptea mergea si le lasa pe la chiliile Parintilor ce aveau nevoie sau la bolnavi, carora le si slujea. El insusi avea multa daruire si se lasa in purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Odata, cand a fost inchis in pestera, din pricina zapezii, Bunul Dumnezeu a trimis hrana Batranului Efrem printr-un om care, dupa ce a lasat o traista plina, a disparut dinaintea batranului. Staretul a slavit pe Dumnezeu si a trecut toata iarna aceea cu acea binecuvantare a lui Dumnezeu.
Pe langa toate cele ce le-am spus, Batranul Efrem avea multa prihanire de sine si unii, din pacate, credeau cele spuse atunci cand se clevetea pe sine. Astfel, in smerenie si in ascuns si-a sfarsit nevointa sa aspra pentru dragostea lui Hristos si s-a odihnit in Domnul .

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Să iei o înghiţitură din această apă, când vine bărbatul tău acasă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.

1

O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse unui părinte îmbunătăţit de bărbatul ei, zicând:

– Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept.

Părintele, înţelegând despre ce este vorba și vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise:

– Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.

Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.

Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.

– Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit.

Câtă apă sfințită avem la îndemână și nu o folosim! Cu siguranță poate fi folosită și apa de la robinet!