Despre lucruri de nimic si iPhone 5

1

– Mătușa Lena, se poate să fac cumva să nu mor? – băiatul stă culcat pe pat, capul îi este complet lipsit de păr. Pielea îi este de o nuanţă verzuie. Seamână cu Fantomas din comediile franceze, doar că nu e amuzant. Absolut deloc.

Infiermera, care are peste șaizeci de ani, tresare de la auzul acestor cuvinte. Nu se poate obișnui cu aşa ceva. Nu pot oamenii să se obișnuiescă cu asta. Pentru că sunt oameni.

– Despre ce vorbești, dragul meu! Desigur că nu vei muri … – iar in ochi îi joacă lacrimi.
– Mătușă Lena, știi, sâmbătă, va fi ziua mamei mele. Am făcut un cadou pentru ea … singur l-am făcut … și cum i-l voi da dacă voi muri? Pot să nu mor până sâmbătă? Pot?

Oncologia. O secţia aparte pentru cei care au trecut linia care desparte viața de moarte. Acești copii sunt deja morți, chiar dacă încă arată ca cei vii, chiar dacă vorbesc … Fiecare din ei are de trăit câteva zile. Poate săptămâni sau chiar luni. Copii destinaţi să moară. Dacă puteţi spune că aţi văzut ceva mai groaznic, nu vă voi crede.

El nu are nevoie de nimic. Nimic nu îl va salva, el vrea doar să trăiască până la ziua de naștere a mamei sale şi să-i cadoneze ceva făcut din suflert. Doamne, eu cred în Tine, dar ajuta-i mamei sale să treacă peste! Ajut-o să poată trăi mai departe …
Iar moi ne plângem că nu putem avea ultimul iPhone. A cincelea sau a șaselea? Chiar și în cosmos nu mai zboară oameni de știință, ci turiști. Avem saloane de frumose şi multe alte lucruri de nimic. Creme antirid şi pastile ca să mânânci şi să nu te îngraşi. În loc să ne ocupăm de cei în suferinţă.

***

Iar băiatul totuşi a trăit până sâmbătă, a murit peste o săptămînă.

sursa proza.ru
traducere şi adaptare Natalia Lozan

Reclame

Să nu deznădăjduim niciodată

„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
.„Prima se vindecă prin înfrânare şi nădejde bine întemeiată, iar cea de-a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui.“„Domnul are grijă de mântuirea noastră. Dar vrăjmaşul ucigaş de oameni încearcă să aducă omul la deznădejde. Un suflet tare şi nobil nu deznădăjduieşte în necazuri, oricare ar fi acestea. Iuda trădătorul a fost laş şi nepriceput în războiul duhovnicesc; şi, de aceea, vrăjmaşul, văzându-i deznădejdea, l-a atacat şi l-a făcut să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, fiind dibaci în războiul duhovnicesc, nu a deznădăjduit şi nu s-a pierdut cu firea atunci când a căzut în păcat, ci a vărsat lacrimi amare dintr-o inimă fierbinte.
Şi, văzându-i lacrimile, ochii vrăjmaşului au fost arşi ca de foc şi s-a depărtat de el cu un vaiet dureros.“„Prin urmare, fraţilor“ ne învaţă Sfântul Antiohie, „atunci când ne atacă deznădejdea, să nu ne lăsăm pradă ei, ci fiind întăriţi şi acoperiţi de lumina credinţei, să-i spunem cu curaj duhului celui rău:”Ce avem noi de împărţit cu tine, cel care eşti înstrăinat de Dumnezeu, un alungat din Cer şi un rob viclean? Să nu îndrăzneşti să ne răneşti cumva! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere atât asupra noastră, cât şi asupra a tot ce există pretutindenea. Împotriva Lui am păcătuit şi înaintea feţei Lui ne vom cere iertare. Dar tu, duh vătămător, să pleci de la noi! Întăriţi de scumpa Sa Cruce, noi îţi strivim capul tău de şarpe”.Dar, deşi noi trebuie în fel şi chip să alungăm deznădej­dea, e nevoie să trăim în pocăinţă, aşa precum Biserica se roagă:„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocă­inţă, Domnului să ne rugăm.”

Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2002

sursa

1

Indrumari duhovnicesti

1

Dragă frate, îti voi indica acele căi, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dobândesti această renuntare la tine si ca să nu ai mândrie si încredere în tine:

1. Primul lucru e că trebuie să recunosti nimicnicia ta si să-ti dai seama perfect că numai prin tine însuti nu poti face ceva bun, prin care să devii cetătean al Împărătiei cerurilor.
2. Al doilea este că tu trebuie să ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu căldură si rugăciuni smerite. Dacă doresti să-l obtii, întâi e necesar să-l pretuiesti si să nu te încrezi, nu numai în cunoasterea de tine însuti, ci în orice putere a ta. Dumnezeu te va încorona numai atunci când va vedea că esti convins că numai prin puterile tale nu poti dobândi coroana.
3. Al treilea drum e ca să te obisnuiesti a fi totdeauna îngrozit. A fi îngrozit de dusmanii nenumărati împotriva cărora tu, prin tine însuti nu le poti opune nici o mică rezistentă. Să fii înspăimântat de îndelunga lor îndemânare de luptă, de strategiile lor, de transformările lor în îngeri, de nenumăratele piedici pe care le pun în taină în adevărata cale a virtutii.
4. A patra cale este atunci, când cazi în vreo slăbiciune. Atunci să te întorci cu mai multă putere la Dumnezeu. El te lasă liber ca să-ti cunosti mai bine neputinta, încât să înveti nu numai a nu te încrede tu însuti în tine ca fiind foarte nevrednic dar si să doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindcă, fără această dorintă nu poate veni această neîncredere virtuoasă în tine însuti.

De aceea, din acest punct de vedere se vede cât e de necesar celui ce doreste a fi împreunat cu Lumina Cerească ca să se cunoască pe sine. Această cunoastere de sine nu-l mai lasă să cadă în unele defecte, fiindcă niciodată nu se mai bizuie în puterile lui.

Sfantul Nicodim Aghioritul

Sfaturi duhovnicesti de la Parintele Ilie Cleopa

1

– Părinte, ajungem uneori într-o astfel de stare, încât nici nu ne putem ruga, nici nu putem dormi, nici nu putem mânca, nici nu putem vorbi, nu avem nici o dispozitie.

– Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Isaac Sirul, că eu nu voi înceta să aduc pilde, nu de la mine, că eu sunt izvorul a toată răutatea si viclenia si smerenia. Ce vorbim, vorbim de la Sfintii Părinti ca să ne folosim. Când vei vedea că esti într-o astfel de stare, te sfătuiesc, omule, să te culci. Si chiar de nu dormi, stai culcat să se linistească simtirea.

– Dacă nu avem Sfânta Liturghie în fiecare zi la mănăstire, cum ne putem mântui?

– Nu numai Liturghia te mântuieste. Nu auzi ce spune Sfântul Grigorie Sinaitul? „Cine are rugăciunea mintii, are si Liturghia, are si toată pravila Bisericii tot timpul”. D-apăi acei care au trăit în pustie, cum a fost Sfântul Marcu de la pesteră, la care s-a dus Sfântul Serapion, de 95 de ani nu văzuse om, acela stătea la slujbă? Era în timpul prigoanelor. Si ai văzut, când se ruga era stâlp de foc de la pământ până la cer. „Dar cei care au trăit în pustie ani de zile, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, si se împărtăseau la trei-patru ani, oare pentru nevrednicie se împărtăseau asa rar?”
Auzi ce spune Sfântul Efrem: „Biserici aveau pe limbile lor si altare în inimile lor”. Totdeauna erau în comuniune cu Dumnezeu în rugăciune. Pentru că rugăciunea care se face în biserică este rugăciune obstească. Dar nu cumva să rămânem numai la aceasta si să nu avem o rugăciune proprie, că ne înselăm. Că spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Vai de cei ce au înghetat la rânduiala tipicului bisericesc si n-au rugăciunea lor proprie!”

– Dar nu este păcat ca atunci când este Liturghia, eu să-mi zic rugăciunea inimii sau altă rugăciune si să nu fiu atent la slujbă?

– Nu-i adevărat! Pentru că are mare legătură liturghia inimii cu cealaltă de la sfântul altar. Aceasta este o rugăciune obstească si are mare putere, mai ales Sfânta Liturghie, si o ajută pe cea din inimă. Că dacă vine o prigoană si te-ai dus într-o pustie, sau într-un sat, sau într-un bordei, mai ai Liturghie?
În măsura în care se roagă, auzi ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul, mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea si buna vointă, că de bună voie aleg să mă rog lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserică în biserică.
În zadar te duci în altarul ăsta, dacă nu ai rugăciunea cea din inimă. Putin îti foloseste. De aceea, mergerea la biserică îti ajută foarte mult ca să întăresti rugăciunea din inimă, dar nu o schimbă pe aceea. Tocmai rugăciunile si momentele Sfintei Liturghii, dacă tu ai lucrare lăuntrică, îti întăresc această lucrare. Mai mult îti învăpăiază inima de dragostea lui Dumnezeu, când auzi momentele Sfintei Liturghii, când iese cu Sfintele Daruri, căci credinta vine prin auz.
Ai văzut că a întrebat cineva pe Sfântul Nichifor: „Dacă merg în biserică, să ascult strana si Liturghia si celelalte, sau să zic rugăciunea inimii?” Dacă n-ai sporit în rugăciunea mintii, ascultă cu mare atentie Liturghia si strana, că te ajută să te concentrezi cu mintea în inimă. Foarte mult te ajută.
Iar dacă ai ajuns la rugăciunea de sine miscătoare a mintii, este ca ceasul, ai pornit inima, eu dorm si inima mea veghează. Permanent inima se roagă. Atunci si fără să vrei vei rămâne cu rugăciunea asta lăuntrică si în timpul Liturghiei si în timpul celorlalte rugăciuni, că ajungi la o rugăciune de sine miscătoare. Permanent se roagă inima. Neîncetat, cum zice apostolul.
Eu am scris câteva predici despre treptele rugăciunii. Am vrut să scriu si una despre rugăciunea contemplativă, care-i mai înaltă decât rugăciunea inimii, dar nu are nici un rost la oamenii de azi, că nu o înteleg; este pentru cei desăvârsiti, aceea este în extaz, rugăciunea cea de foc, în răpire. Am pus acestea pe care le poate întelege oricine. Noi le-am citit, si numai cu atât am rămas. Le-am înteles, dar nu le-am lucrat niciodată în viată. Asa este.

– Cum cunoastem noi care este calea cea bună a mântuirii?

– Sfatul bun te va păzi si cugetul drept te va apăra. Si iarăsi zice Scriptura: Cei ce n-au sfătuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mamă, să ne mai sfătuim.

– Cum putem trăi noi în viata de obste fără tulburare?

– Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tăria celui din obste este ascultarea; tăria împăratului stă întru multă ostire; iar tăria celui din liniste este multa rugăciune. Si căderea celui din obste este neascultarea – când nu face ascultare; si căderea celui din liniste, împutinarea rugăciunii”.
La pustie aveam timp să mă rog 14 ore si mai mult.

– Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?

– Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în Războiul nevăzut.
Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete. Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: „Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: „Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă”.

– Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?

– Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.

– Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele?

– Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.

– De ce Biserica Ortodoxă nu se prea implică în misionarism, ca să facă cunoscută dogma ortodoxă în alte părti, cum fac catolicii si celelalte confesiuni?

– Biserica Ortodoxă trăieste! Cea mai mare învătătură este trăirea. Eu am la spovedanie popor de la tară. Tin traditia sfântă cum au învătat-o de la părintii lor. Datorită poporului se tine mai tare Ortodoxia la noi.

– În câte feluri se împart oamenii pe pământ, din punct de vedere al credintei în Dumnezeu?

– Oamenii de pe pământ se împart în trei grupe: crestinii, care cred în Hristos; necrestini sau păgânii, care nu cred în Evanghelia lui Hristos, ci în anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc., si a treia grupă, ateii, care nu cred în nici o divinitate.
Necrestinii se împart si ei în trei grupe: monoteisti – evrei si mahomedani; dualisti – care cred în două principii, al binelui si al răului; si politeisti, care cred în mai multi idoli sau zei mincinosi.
Crestinii se împart la rândul lor în trei mari confesiuni si Biserici: ortodocsi, catolici si protestanti. Din protestanti s-au format mai multe ramuri, ca protestanti de Confesiune Augustană (luterani), reformati, anglicani, metodisti, prezbiterieni si grupări neoprotestante.

– Care din aceste categorii de crestini au harul mântuirii?

– Biserica noastră Ortodoxă învată că harul este dat tuturor oamenilor (Tit 2, 11), deoarece Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Dar harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească si să conlucreze cu el sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urmă, nu (Învătătură de Credintă Ortodoxă). Biserica Ortodoxă, fiind Biserică apostolică, are harul mântuirii.

– Care dintre crestini se vor mântui?

– Numai crestinii care slujesc lui Dumnezeu întru adevăr, aceia se vor mântui, după cum spune Duhul Sfânt: Aproape este Domnul de toti cei ce-L cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18). Despre oamenii care nu au primit credinta în Dumnezeu nu putem zice că se mântuiesc, deoarece apostolul ne învată: Este un Domn, o credintă si un botez (Efeseni 4, 5; I Corinteni 12, 12). Si iarăsi: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul aceasta (dreapta credintă) (Galateni 6, 16) si în alt loc: Cine nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 5).

– Toti oamenii au harul Sfântului Duh?

– Păgânii, necredinciosii si apostatii (lepădatii de dreapta credintă) nu au harul Preasfântului Duh. În Vechiul si Noul Testament, harul Sfântului Duh a fost făgăduit tuturor celor ce vor crede în Iisus Hristos (Isaia 44, 3; 59, 21; Iezechiel 36, 27; Fapte 2, 17-18). În vremea de apoi multi înselători si hristosi mincinosi se vor arăta cu viclenie că au harul Sfântului Duh si vor face semne mari si minuni false cu puterea satanei, spre a însela pe multi si a-i îndepărta de la dreapta credintă, precum a zis Domnul (Matei 24, 24).
Vrăjitorii, proorocii mincinosi, ereticii, înselă-torii si făcătorii de minuni false sunt urâciune înaintea Domnului si Dumnezeu nu ascultă de ei (Levitic 20, 27; Deuteronom 18, 10-12).
Crestinii care cad în păcate grele întristează Duhul Sfânt (Efeseni 4, 30). Totusi nu pierd harul mântuirii. Dacă se vor întoarce din toată inima la spovedanie si la lucrarea faptelor bune, iarăsi dobândesc harul Preasfântului Duh, fiindcă primul păcat împotriva Sfântului Duh săvârsit de ei este, după cum zice în Învătătura de Credintă Ortodoxă, „răutatea neîncrederii adevărului arătat si dovedit, al dreptei credinte în Hristos”.

– Părinte Cleopa, unde se mântuieste omul? În viata de sine, idioritmică, în chinovie sau în lume, în oras, în sat?

– Omul se mântuieste si aici si în oras si în sat si oriunde, dacă are trei fapte bune: credinta dreaptă în Iisus Hristos, faptele bune si smerenia. Se mântuieste oriunde dacă are astea trei lucruri. Iar cine nu le are acestea nu se mântuieste nicăieri.

– Până unde trebuie să meargă ascultarea în mănăstire?

– Am să fac ascultare până voi merge în genunchi. Hristos a dus crucea pe umeri si eu vreau să duc ascultarea pentru Hristos. În măsura în care ai să te biruiesti pe sine si în măsura în care ai să fugi invers, nu de la durere spre plăcere, ci de la plăcere spre durere, în măsura aceea ai să fii un ostas al lui Iisus Hristos, care ai să răstignesti trupul; si ai să te răstignesti cu Hristos si ai să poti zice ca Pavel: Cu Hristos m-am răstignit si trăiesc. Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine.

– Părinte, dacă cineva e oprit de la împărtăsanie, poate să ia anaforă?

– Poate, cum să nu. Cine a zis că nu se poate?

– Am auzit că nu-i voie să iei anaforă, dacă esti oprit de la împărtăsanie. Deci poate lua anaforă?

– Întâi aghiasmă mare si apoi anaforă. De câte ori se spovedeste poate lua aghiasmă mare, jumătate de împărtăsire. Dar, si anaforă întotdeauna, numai când e într-o ispitire ceva, nu are voie.

– Când nu se poate lua sfânta anaforă?

ˇ Nu mai poti lua anaforă dacă după miezul noptii ai luat o lingură de apă, sau o fărmătură de pâine, gata! Că ziua începe de la miezul noptii;
ˇ Nu pot lua anaforă femeile care sunt în rânduiala firii, opt zile;
ˇ Nu pot lua anaforă bărbatii care se ispitesc noaptea prin somn;
ˇ Nu pot lua anafură cei care sunt sfăditi si nu se împacă;
ˇ Nu pot lua anaforă si nu pot săruta sfintele icoane, nici mâna preotului, nici să stea să-i pună potirul pe cap, bărbatul si sotia dacă au fost împre-ună;
ˇ Nu pot lua anaforă cei ce nu sunt vrednici să li se primească darurile la biserică, din pricina păcatelor publice. Asa spune cartea.

– Părinte, în Biblie nu scrie că nu-i bine să se mănânce carne.

– Da tu cauti în Biblie? Dar noi nu avem Dreptul Canonic? Pidalionul l-ai citit mata? Pravila Mare a Bisericii ai citit-o? Pravila mică? Noi avem canoanele Bisericii de Răsărit, nu în Biblie. Noi avem patru posturi peste an, rânduite de Sfintii Apostoli, de Hristos. Hristos n-a postit 40 de zile si 40 de nopti?

– Dar pentru călugării care mănâncă întotdeauna fără carne?

– Călugării n-au voie să mănânce carne. Auzi ce spune Sfântul Calinic, care are sfintele moaste la Cernica: „Călugării sau călugăritele care vor mânca carne în mănăstire sau când se duc acasă pe la neamuri sau în oras, doi ani oprire de împărtăsanie, 39 de gârbace la spate, să-l blesteme tot soborul si să-l zvârle afară din mănăstire”.
Pe voi, mirenii, nu vă leagă să nu mâncati. Pe noi, călugării, da. Pentru că monahii trebuie să păzească fecioria, cum i-a făcut mama lor, până la moarte. Dacă te-ai îmbuibat cu cărnuri si cu cârnati si ai băut vin, te duce dracul după muieri si te-ai prăpădit în veacul veacului.
Călugărul trebuie să puie frâu calului. Nu auzi ce spune Apostolul Pavel? În toate zilele îmi chinu-iesc trupul si îl robesc, nu cumva altora propovă-duind, să ajung eu de sminteală.

Zic Sfintii Părinti că trupul este fiară. Să nu-l îngrijesti mai mult decât trebuie. Trupul este vrăj-mas. Zice Sfântul Isihie: „Până la moarte să nu te încrezi în trupul tău”. Cel mai mare dusman al mântuirii este trupul, că-i firea stricată din rai. Si tot timpul el trage la pământ si la iad.

– Pe cine să trecem la pomelnic?

– Când faci, mamă, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune si unul sau doi săraci, sau o văduvă pe care nu are cine o pomeni si a murit săraca. Este mare pomană. Asta se cheamă milostenie duhovnicească. Este mai mare decât aceea când îi dai o haină sau o mâncare omului, că-l ajuti dincolo, în vesnicie.

– Părinte Cleopa, pentru morti, ce slujbe se pot face? Parastase, Liturghii? De exemplu, câte parastase se pot face?

– Părintele meu, pentru morti si pentru vii cea mai puternică slujbă este Sfânta Liturghie, care este jertfa si răscumpărarea Mântuitorului. Dacă a murit cineva, este bine să pornească patruzeci de liturghii (că la Liturghie se scot părticele si are comuniune cu Hristos în Sfântul Potir prin părticele) si patruzeci de panahide. Acolo se fac dezlegările, că la o panahidă sunt nouă dezlegări: sapte dezlegări mici făcute de preot, atunci când zice: „Dumnezeul duhurilor si a tot trupul…”, si două mari, pe care trebuie să le zică episcopul sau preotul. Deci 360 de dezlegări are un suflet în sase săptămâni la panahidă. Deci poti să pui patruzeci de liturghii si patruzeci de panahide în sase săptămâni.

– Si dacă nu stim dacă a murit spovedit sau împărtăsit, poate a murit de mai multi ani, putem să-l punem la pomelnic?

– Numai dacă moare sinucis, Doamne fereste, pe acela nu-l mai poti pune.

– Dar dacă moare de moarte normală?

– Da, oricum ar fi. Că zice Apostolul: omul murind a încetat de la păcat, nu mai face păcatul. Îl poti pune, e fiu al Bisericii. Iată pe cine nu poti pune la Liturghie:

ˇ Nu se pot pune întâi sectantii, că fac păcat împotriva Duhului Sfânt, cum arată Sfântul Efrem;
ˇ Nu se pot pune cei sinucisi;
ˇ Nu se pot pune cei ce au trăit necununati;
ˇ Nu se pot pune cei ce au murit în duel;
ˇ Nu se pot pune cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte. Nu vor să primească preotul, n-ai voie să-i pui la slujbe;
ˇ Nu-i poti pune pe cei ce au înjurat de lucruri sfinte;
ˇ Nu se pot pune la Liturghie cei ce s-au luat neamuri în căsătorie, de la spita a sasea în jos. Spita a sasea sunt veri de gradul doi. Spita a patra sunt veri întâi;

Astea sunt pricinile pentru care nu-i poti pune la Liturghie. Iar la Psaltire numai sinucigasii si ereticii nu se pot pune. Ceilalti se pot pune fără părticele la Psaltire. Dar să scrii pe pomelnic: fără părticele. N-are comuniune la Sfânta Liturghie.

– Poti să mergi la cei care sunt necununati?

– Dacă ai mâncat în casă la un om necununat, patruzeci de zile trebuie să faci canon, căci masa lor e spurcată.

– Si ce canon trebuie să faci? Câte mătănii trebuie să faci?

– Trebuie să faci canon de cincizeci de metanii în zi cu psalmul 50, timp de 40 de zile. Nu-i voie, frate, să trăiască ca dobitoacele asa.

– Ce se poate face, când vor să se căsătorească doi tineri de credinte diferite?

– Când vei vedea că a luat un ortodox pe o ca-tolică sau o protestantă sau o evreică sau o turcoaică, astea se cheamă căsătorii mixte. Totdeauna femeia trebuie să treacă de partea bărbatului. Dacă bărbatul este ortodox, ea trebuie să devină ortodoxă. Dacă nu vrea să treacă de partea bărbatului, atunci să se despartă. „Nu merg după tine, că esti catolică, dacă nu te faci ortodoxă”.

– Dacă un catolic trece la ortodocsi, ce rânduială trebuie să i se facă?

– Gata! Acum nu i se mai face botezul. Îl miruieste pe frunte de trei ori cu sfântul si marele mir, si-i citeste dezlegarea rânduită si gata!

– Dar dacă un ortodox trece la catolici, ce se întâmplă?

– Care trece la catolici trebuie să primească botezul papistas. Se face catolic, dar îsi pierde sufletul. Cu catolicii încă nu am ajuns la unire. Au cedat ei în favoarea noastră până acum vreo 13 puncte, dar mai sunt zece puncte care ne despart.

– Dar dacă trece la iehovisti?

– Martorii lui Iehova sunt draci fără coarne. Când veti auzi de martorii lui Iehova, asta este sectă alimentată de evreii din America cu miliarde de dolari, ca să despartă lumea de Hristos si de Biserică.

– Am o rudă care a trăit 60 de ani si a murit asa, fără veste, fără spovedanie. Ce pot să-i fac?

– Foarte greu, dacă a fost nespovedit. Când moare nespovedit, ca si cum ar muri nebotezat. Ferească Dumnezeu! Numai, Doamne fereste, dacă moare în război, dacă moare accidentat.

– Nu era spovedit din tinerete.

– De atâta vreme nespovedit? Si cum a putut trăi atât?…

– Părinte Cleopa, ce să fac că nu reusesc să-mi găsesc un duhovnic?

– Tu să-l găsesti? El să te găsească pe tine!

– Părinte, se spune că vin vremuri grele. Ce putem face?

– Tata-i la cârmă! Voi nu auziti ce spune Proorocul David în Psalmul 32? Domnul risipeste sfatu-rile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor si defaimă sfatul boierilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac si gândurile inimii Lui, din neam în neam.
Nu vă tulburati si nu vă temeti, că nu va fi cum vor ei. Ehei, câte vor ei să facă! Voi nu vă temeti! Rugati-vă si faceti Sfânta Cruce cu credintă si fug toti dracii!

– Mamele care îsi omoară pruncii se mai mântuiesc sau nu?

– Pentru avorturi, dumnezeiestile Canoane opresc 20 de ani de la Sfânta Împărtăsanie, dacă l-a făcut cu voia. Dacă l-a pierdut fără voie, numai doi ani.

– Dar femeile care se feresc să rămână însărcinate, ce canon primesc?

– Care se păzesc să nu facă copii, sunt oprite de Sfânta Împărtăsanie nouă ani. Dacă încetează si face canon, îl aduci la doi ani aproape de Sfânta Împăr-tăsanie. Dacă nu, intră la canonul celor care fac avort.

– Dacă se întâmplă ca preotul să verse din Sfintele Daruri, ce canon primeste? La o sfântă biserică un preot bătrân s-a împiedicat de o persoană care stătea să treacă peste ea.

– Mare păcat au persoanele care stau în calea preotului bătrân, când el iese cu Sfintele Daruri, căci le poate vărsa. S-a întâmplat la mai multi preoti bătrâni. Sfintele încă nu-s sfintite, dar preotul pentru asta este oprit un timp de Sfânta Liturghie, iar cel care a fost piedică preotului, este oprit trei ani de la Sfânta Împărtăsanie.
Dacă ar fi Sfintele sfintite si s-ar vărsa din Sfântul Potir, atunci preotul nu mai poate sluji un timp si trebuie să-i dea arhiereul canon.

– La noi la biserică lumea se îngrămădeste în fată să le pună potirul pe cap, când iese la sfârsit cu Sfintele Daruri.

– Ei, lumea! Câte capete, atâtea minti. Sunt biserici în tară unde nu se pune la nimeni. Preotul, dacă poate să pună putin sfântul potir, să-l atingă de capul omului, bine, dacă nu, nu are nici o obligatie. ăsta-i un obicei local, nu este general.

– Părinte, sotul meu nu vrea să meargă pe calea credintei si mă lupt cu el, dar nu-l pot convinge.

– Stai oleacă! Nu-l poti face sfânt dintr-o dată! Ce vreau să spun? Sfântul Teodor Studitul spune: „Femeie, nu încerca să-l faci pe bărbat sfânt dintr-o dată, că nu poti! Câte putin, câte putin se îmbogă-teste cineva si la cele trupesti si la cele duhovni-cesti”.
„Hai să tinem azi post, că este sfânta vineri!” „Nu pot, că eu am treabă!” „Hai să tinem până la amiază!” Dă-i cu lingurita!
„Hai să facem milostenie!” „Nu am de unde da!” „Hai să dăm măcar o pâine în numele Domnu-lui. Un pahar de apă în numele Domnului!”
„Lasă înjuratul!” „Nu pot, că sunt obisnuit!” „Uite ce! Lasă-l măcar o zi! Ia luptă-te tu o zi, să vezi că n-ai să mori!” La toată fapta bună ia-l câte oleacă! Si asa încetul cu încetul vede el că a avansat; si apoi începe si el să pună vointă mai tare. Dar nu deodată: „Măi, că nu faci asa! Că nu umbli asa!” Dacă ai să faci asa, dai cu toporul unde-i ata slabă si se rupe.
Îmi povestea o femeie aici: „Părinte, mă lupt cu el de zece ani de zile să păstrăm oleacă de curătie în posturi, la zile mari. N-am reusit în nici un chip. Am zis: „Doamne, as vrea si eu să mă împărtăsesc!””. Că din cauza lui nici ea nu putea primi Sfintele Taine.
Si-i spune: „Măi, uite ce-i! Te rog, pentru dragostea lui Iisus Hristos, lasă-mă să fiu curată în Săptămâna Mare, să postesc si eu, să mă pot împărtăsi!” Că preotul i-a spus: „Dacă poti să tii o săptămână măcar, te împărtăsesc”. Că dacă nu tine curătia, poate să tină tot postul si tot nu se poate împărtăsi. Ea postea până la Pasti postul, dar din cauza lui nu se putea împărtăsi, că nu păzea curătia în familie. Si el zice: „Îi cam mult o săptămână!”
Dar a învătat-o o rudă de-a ei bătrână: „Fată, ia tine tu trei zile de post negru si ai să vezi ce-o să facă Dumnezeu cu dânsul!” Trei zile n-a gustat nici apă, nimic. La trei zile, i-a dat Dumnezeu o boală si a zăcut până la Pasti. Nu i-a mai trebuit nimic! Trecuse Pastele! I-a spus femeia: „Acum ce zici? Ai să tii de acum posturile?” „De acum tin toată viata, că era să mor! Nu-mi mai trebuie nimic!” a zis el.
L-a biruit femeia cu postul si cu rugăciunea.

– Părinte, ce înseamnă anatema?

– Trei pedepse are Biserica! Afurisenia, pe care o dezleagă duhovnicul la spovedanie; caterisirea, la persoane sfintite – diaconi si preoti -, pe care o poate dezlega episcopul; iar anatema o poate dezlega, cu mare greutate, Sfântul Sinod. Anatema înseamnă pogorâre de viu în iad cu dracii si tăiere de la Trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos. Numai pe sectari poti să-i dai anatema, că s-au rupt de la Trupul lui Hristos, care este Biserica.

– Părinte, ce reprezintă metaniile pe care le avem drept canon?

– Câtă frumusete si câtă armonie este între cele patru stihii ale pământului: apă, aer, pământ si foc; cele patru zidiri lucrează între ele unite si amestecate si neamestecate. Două sunt grele si două usoare.
În om se văd aceste patru stihii, când face metanii: două stihii îl trag în jos, către pământ; si două îl ridică în sus, către Dumnezeu. Focul si aerul îl ridică; pământul si apa mereu îl trag în jos.
Omul este sâmburele universului. Grecii au zis că omul este o lume mică în cea mare, adică micro-cosmos în macrocosmos, iar Sfântul Grigorie Bogos-lovul a zis invers: lume mare în cea mică, macro-cosmos în microcosmos.
Omul, când se închină cu toată inima lui Dumnezeu si cu toate puterile sufletesti ale lui si cu cele firesti, aduce mereu lui Dumnezeu cerul si pământul, pe care le contine el într-însul.
Omul are din cele patru lumi: lumea minerală, lumea vegetală, lumea animală si lumea duhurilor si mai presus de ea, are minte, cuvânt si duh; duhul fiind în chip de raze de lumină în mijlocul inimii, cum arată preaîndumnezeitul la minte Grigorie Palama.
Ce este duhul cel de viată făcător, care este în chip de raze în mijlocul inimii, cu care omul este mai mare decât îngerii? Este un dor gânditor care stă între minte si între cuvânt si care circumscrie în sine si pe cuvânt si pe minte.
Precum Duhul Sfânt în sânul Sfintei Treimi cuprinde si pe Tatăl si pe Fiul, asa acest duh de viată cuprinde mintea si cuvântul omului, arătând astfel că omul este făcut după chipul si asemănarea Sfintei Treimi si este icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ.

– Părinte, ce ne puteti spune despre sfârsitul lumii?

– Pe noi nu ne interesează când va fi sfârsitul lumii. Asta ne interesează: „Cum am să termin eu viata?” Că Mântuitorul a spus: Iar despre ziua si ceasul acela, nimeni nu stie; nici îngerii din cer, nici Fiul ca om, ci numai Tatăl.
Dar eu de ce să mă gândesc la sfârsitul lumii, dacă eu mor mâine? Ce dacă va mai tine lumea asta o mie de ani? Cu ce mă duc eu de aici si ce-am pus eu în traistă, asta mă interesează. Că Mântuitorul a spus: Privegheati si vă rugati, că nu stiti ziua, nici ceasul!

– Se mai pot pune la slujbe mortii care se ard la crematoriu?

– Daca s-au pus fara voia lor la crematoriu, se pot pune la slujbe. Pentru ca cei de pe front, când batea artileria si brandurile si aviatia la Cotul Donului, spuneau ofiterii, în 20 de minute, dintr-un regiment de 4000 de oameni, au ramas 12 oameni. Daca i-au ars cu foc si s-au facut scrum, ce-s vinovati ei? Poate ei au murit cu rugaciunea în gura.
Iar daca s-a cerut omul sa-l duca la crematoriu, „Domnule, eu las testament sa ma duceti la crematoriu”, acela s-a despartit de Biserica si de slujbele Bisericii, ca n-a vrut sa primeasca rânduiala Bisericii cu înmormântare. Pe acela nu-l poti pune la slujbele Bisericii.

– Ce se întâmpla daca a murit omul fara lumânare?

– Daca moare omul fara lumânare nu-i nimica. Lumânarea este numai un simbol. Auzi ce spune Mântuitorul în Evanghelie, ca sa arate care-i lumânarea noastra: Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor – si apoi arata care-i lumina – ca, vazând oamenii faptele cele bune ale voastre, sa-L slaveasca pe Tatal vostru Care este în ceruri.
Un om, crestin bun în sat la voi, care nu înjura, nu fura, nu fumeaza, duce viata curata cu sotia, posteste toate sfintele posturi, lunea, miercurea si vinerea; merge la biserica regulat, creste copiii în frica Domnului, acela este o lumina pentru tot satul. „Mai, pe cutare nu l-ai vazut niciodata în crâsma, nu l-ai auzit vreodata înjurând, l-ai vazut totdeauna la biserica, ai vazut copiii lui cum se închina, ai vazut ca-i milostiv, ai vazut ca posteste sfintele posturi, merge la marturisiri cât mai des, este o lumina pentru tot satul”. Asta-i lumina. Faptele bune.
Poti sa ai un milion de lumânari, nu-ti ajuta nimic la moarte. Cine le-a aprins lumânarea la cei care au murit pe front? Iata lumina: daca au avut fapte bune, aceea-i lumina.
Lumânarea este un simbol. Daca o aprinzi este bine, daca nu poti, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea. Nu-i o primejdie daca ai murit fara lumânare, este primejdie daca ai murit nespovedit, neîmpar-tasit. Aceea este primejdia.

– Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care îsi reteaza parul, îsi fac parul la coafor, poarta pantaloni, îsi pun cercei, poarta bratari, îsi fac unghiile la mâini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane?

– Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai întâi. Când pagânii îsi faceau idolii, îi împodobeau. Bunaoara zeitei Nemzida, îi puneau un inel de aur în nas si cercei de aur în urechi si legau urechile de nas. Si pe urma îi puneau par si în par îi puneau pene de vultur, îi puneau câte minunatii; clopotei îi puneau în haine, ca atunci când sufla vântul sa sune clopoteii. Toata împodobirea asta este închinare de idoli. Sunt obiceiuri ale închinatorilor de idoli, ramase de la romani.
Noi, românii, ne tragem din doua popoare pagâne: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagâne, cum aveau si pe zeul „noroc” si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la închinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
Au venit la mine saptamâna trecuta patru artisti, doi din Iasi si doi din Bucuresti, trimisi de cineva. Eu n-am vazut de când sunt femei cu ochii vopsiti cu creioane albastre, cu ochii albastri, dati cu creioane albastre; cu parul facut vâlvoi, sprâncene facute parca erau cu caneala, niste papuci cu calcâiul ca un fus. Vin la mine si-mi spun:

– Am auzit de dumneata…

Când i-am vazut, eu atâta le-am spus:

– Stiti ce se întâmpla cu voi? Voi mai aveti un ceas si muriti.

– Vai, parinte! Dar de ce?

– Peste o ora sunteti gata! Am eu un semn, ca o sa muriti amândoua.

– Vai, parinte!

– Gata. Mai aveti un ceas de trait si va duceti, cu unghiile rosii, cum sunteti acum.

– Cum e asta, parinte?

– Cu ce sunteti?

– C-o masina.

– Gata. Va rastoarna masina. Am semn ca de azi nu mai traiti. Acusi, acusi. Cel mult doua ceasuri. Dar v-ati pregatit de moarte?

– Nu, parinte.

– Daca vine moartea, nu râde si moartea de voi? Tu esti crestina? Ori esti un drac, o momâie de pus în cânepa, de speriat vrabiile, ce fel de om esti? Cine esti tu cu acestea asa?…

Am stat mult de vorba cu ei. La urma au dat pomelnice si au zis: „Parinte, am sa ma las de aiestea”. Chiar aceea care era cu ochii spoiti cu cerneala albastra si cu sprâncenele facute, drept mascati de la anul nou, zice:

– Eu sunt actrita.

– Oricine ai fi tu. Dar vine moartea si o sa te întrebe de ce ai facut treaba asta. Cine te-a învatat lucrurile acestea diavolesti? Evanghelia spune undeva sa faci treburi de astea?

Ce vreau sa spun? Dumnezeu l-a împodobit pe om cum a stiut ca-i mai frumos. Zice la Geneza: Iata, câte a facut Dumnezeu, erau bune foarte. Daca ar fi stiut Dumnezeu ca omului îi trebuie sa-l faca cu unghii rosii si cu cercei în urechi, asa îl facea. Daca stia ca trebuie sa fumeze, îi facea un hogeag în vârful capului ca sa iasa fumul.

Si iaca, nu i-a facut hogeag, ca n-are nevoie sa fumeze. Nu l-a facut pentru fumat. L-a facut ca gura si limba lui sa slaveasca pe Dumnezeu, nu sa se umple de fum si de putoare.

– Parinte, dar ce ne puteti spune despre portul indecent care se poarta azi în lume si de barbatii care îsi rad barba?

– Întrebati-le pe cele care se vopsesc si pe cele care poarta fusta scurta, daca le-au vazut vreodata pe Maica Domnului sau pe sfintele mironosite cu fusta scurta. Noi trebuie sa urmam Maicii Domnului. Ati vazut sfintele martire care sunt pe icoane, vreo una cu fusta scurta? Nu vedeti ca vesmintele sunt pâna în pamânt la toti sfintii? Auziti ce spune Sfântul Apostol Pavel: Fiti sfinti, ca sfânt sunt Eu, zice Domnul.
Ai vazut vreodata pe Hristos barbierit? Sau pe patriarhi sau pe prooroci i-ai vazut cu briciul în barba? Daca acuma lumea se barbiereste, acesta-i obicei luat mai mult de la romani. Dar dacii, stramosii nostri, nu! Ei purtau uniforma, cu toate ca erau pagâni. Si rusii purtau barbi, slavii de altadata.
Si acestea sunt ceva. Dar noi sa privim lucrurile tainice, care ataca mintea, inima si sufletul omului. Crestinului îi sta bine sa se cunoasca si din lucrurile dinafara, dar acestea sunt exterioare. Însa Domnul nu cere de la noi numai exteriorul. Exteriorul este frunza, iar roada este lucrarea cea dinlauntru.
S-a întâlnit odata Ava Alonie cu Ava Agaton: „Avo, de ce trebuie sa ne grijim mai tare, de lucrarea cea dinafara sau de paza cea dinlauntru?” Si i-a zis: „Lucrarea cea dinafara, adica postul, milostenia, portul, barba, fusta, uniforma, vorba, sunt frunza. Si Mântuitorul, în martea cea mare, a blestemat smo-chinul acela în care a gasit numai frunze: De acum sa nu se mai faca în tine roada în veac”. Era simbolul poporului evreiesc si al fariseilor, care puneau baza numai pe cele dinafara.
Apoi zice Ava Alonie: „Aratat este ca toata osteneala noastra este pentru paza cea dinlauntru. Pentru credinta cea dreapta în Dumnezeu, pentru smerenie, pentru dragoste, pentru înfrânare, pentru dreapta socoteala si celelalte fapte bune, care sunt roade ale dragostei”. Roada duhului este: dragostea, bunatatea, îndelunga rabdare, înfrânarea poftelor, facerea de bine, blândetea, credinta.
Dar unui pom îi sta bine când are si frunze si roade. Atunci este complet. Daca ai vedea un pom numai cu roade si nici o frunza, nu te-ai mira unde-i podoaba? Este bine sa aiba si uniforma cea dinafara si roada dinlauntru, ca sa-l vada pe crestin asemenea unui pom care-i încarcat de roade, dar are si frunze.

– Parinte, sunt unii care asculta slujba la radio sau la televizor si nu mai merg la biserica. Este bine?

– Cine te-a învatat sa stai la televizor în timpul Sfintei Liturghii? Sau sa te culci pe pat si sa vezi Liturghia la televizor. Sa crezi tu ca aceea o asculta Dumnezeu! La Liturghie trebuie sa ai simtire, sa vii în biserica, sa asculti cu urechile tale, sa stai cu mare frica de Dumnezeu si sa plângi.
Cum ai sa plângi si ai sa te rogi, daca tu asculti slujba la televizor tolanit pe perna? Aceea-i ascul-tare de slujba? Aceea-i batjocura de cele sfinte!
Toata fapta, zice Eclesiastul, toata fapta o va aduce Dumnezeu la judecata si va rasplati fiecaruia dupa faptele lui.

– Parinte Cleopa, am gasit în Filocalie ca poti sa-ti dai seama de starea duhovniceasca în care te gasesti, dupa visuri. Cum vedeti Sfintia voastra?

– Care sunt visurile? Daca te tulbura visurile pacatoase cu femei, sa stii ca esti patimas si ai nevoie de rugaciune multa si de înfrânare. Daca te tulbura visurile mâniei si ai spaima mare prin visuri, sa stii ca esti biruit de mânie. Daca vin visuri din partea rationala, pentru ca îti încurca întelegerea Scripturii si-ti da credinta strâmba si hula si nebunie si eres si uitare, sa stii ca nu esti lamurit în întelepciune.
Iata ce spune Sfântul Maxim: „Când stapânesc în suflet doua virtuti, dragostea si înfrânarea, nici un vis nu poate sa-l însele pe om. Dragostea ucide toate visurile care sunt din partea mânioasa si rationala, si înfrânarea ucide pe cele din partea poftitoare. Când se întâlnesc aceste doua virtuti în om, nici un vis nu-l mai poate însela”.

– Parinte, daca superi pe fratele tau fara sa vrei, si vezi ca se necajeste si îti ceri iertare de la el, dar el ramâne cu mânie asupra ta, ce sa faci?

– Tu fa-ti datoria si sa zici: „Iarta-ma, frate, ca am gresit!” Si el, daca nu te iarta, asupra lui ramâne pacatul. Tu ti-ai cerut iertare, ti-ai facut datoria. Si daca nu te iarta, el raspunde, ca nu mai poate zice „Tatal nostru”.
Ai vazut ce spune în Pateric. Doi frati de-o mama, calugari, veniti la manastire, au trait în pustie 30-40 de ani si nu s-au sfadit niciodata. Se duceau dracii la satana si ziceau: „Sunt doi calugari si au dragoste mare si sinceritate si iubire între ei si nu putem sa-i facem sa se sfadeasca”. Dar un drac mai mare zice: „Eu îi fac sa se bata!” Era unul dintre aceia mesteri, ca si ei sunt si prosti si mai destepti – soldati, capitani, generali, de tot felul.
Când stateau fratii amândoi la rugaciune, linistiti în chilia lor, apare dracul. La unul s-a aratat porumbel si la unul s-a aratat cioara. Cel care a vazut cioara, a zis:

– Mai frate, uite o cioara!

– Mai, dar tu nu vezi ca-i porumbel?

– Mai, dar tu esti chior, nu vezi ca-i cioara? De când erau ei, nu vorbisera asa.

– Tu esti chior! Nu vezi ca-i porumbel? Si-i da o palma celuilalt. Atunci acela a zis:

– Iarta-ma, frate!

Când a zis „Iarta-ma”, n-a mai vazut nici cioara, nici porumbelul. Era dracul! Atunci au cunoscut ca sunt batjocoriti.
Si degeaba i-a facut sa se bata, ca au cerut iertare unul de la altul. Au cerut iertare si tot ei au ramas mai mari decât dracul. Dracul niciodata nu zice „iarta-ma”.

– Prea Cuvioase Parinte Cleopa, pentru cei ce au murit nespovediti, se mai poate face ceva?

– Care au murit nespovediti si neîmpartasiti toata viata, nu mai au legatura cu Biserica. În fundul fundului iadului se duc. Daca vezi ca au murit necununati, care au trait necununati, sau cei ce mor nespovediti si neîmpartasiti de ani de zile, nu mai poti sa te rogi pentru ei. Daca au trait în preacurvie nu poti sa-i unesti cu Biserica!
Dar stiti cum îi mai poti ajuta? Cu un pomelnic sobornicesc. Biserica noastra, asa a ramas cu traditia de la apostoli, se roaga în doua feluri: soborniceste si nominal. Ati vazut preotul, când începe dupa „liturghia celor chemati”? …Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii. …Sa-i uneasca pe dânsii cu Sfânta sa soborniceasca si apostoleasca Biserica…
Pentru cine se roaga atunci Biserica? Pomeneste pe cineva? Se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptatii.
În felul acesta se face, am gasit scris, pentru cei care mor nespovediti de multa vreme sau în pacate de moarte. Daca stii ce preot l-a botezat, si-i mort, pui preotul acela; si ce preot l-a cununat, daca a fost casatorit, daca-i mort; si nasii lui de botez; rudeniile spirituale. Îi pui pe aceia, fara sa-i pui numele la acesta, si zici: „si cu tot neamul lor cel adormit”. Aici intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.
Asa se poate face pomelnic pentru acei ce traiesc toata viata necununati, nespovediti, neîmpar-tasiti sau în alte pacate grele. Putem sa-i punem pe acestia, dar fara nume, soborniceste.

– Dumnezeu poate sa-i miluiasca si pe diavoli?

– Îngerii rai au cazut fara trup si ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri caderea. Îngerii dupa cadere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocainta pâna la moarte, pâna la ultima suflare. Daca se pocaieste, îl primeste Dumnezeu si poate sa-l faca din om asemenea cu dracii, înger si Dumnezeu dupa dar, sa-l ridice în cer.
Caci pentru neputinta trupului S-a rastignit Dumnezeu si a venit si S-a îmbracat în trup, ca sa ridice firea noastra, nu pâna la îngeri, nu pâna la heruvimi, ci pâna la dreapta Tatalui. Pe scaunul Dumnezeirii sta firea omeneasca, acolo unde este Iisus Hristos.
Aceasta este în ciuda satanei. Caci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am sa îndumnezeiesc firea omeneasca si am s-o ridic în cer si am sa Ma îmbrac în firea lui si am sa stau pe scaun cu Tatal si ai sa vezi floarea aceasta pe care ai stricat-o în rai si ai corupt-o, ca sta pe tronul Dumnezeirii. Acesta-i lucrul lui Dumnezeu si razbunarea Lui pentru pizma satanei.

– Parinte, cum trebuie judecata o fapta?

– Sfântul Maxim spune: „Este feciorie si rugaciune si milostenie si ascultare si înfrânare care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, când acestea nu se fac dupa voia Lui”.
Pavel Apostolul ne-a spus: Ori de mâncati, ori de beti, ori altceva de faceti, sa fie spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se uita la ceea ce facem noi. Fapta buna are trup, are si suflet. Trupul faptei bune este sa postesc, sa ma rog, sa fac metanii, sa fac milostenii, sa ma marturisesc, sa sfatuiesc. Acestea sunt trupul numai. Iar sufletul faptei bune este scopul cu care fac eu fapta buna.
Sfântul Ioan Scararul spune: „Ia seama, ca scopul este întreit. Unul îl lauda pe altul, ca sa câstige ceva de la dânsul; ori bani ori altceva. Altul se face prieten cu cineva, ca-i da bani. S-a facut prieten pentru bani. Se poarta cu lingusire si îl lauda, ca sa capete parale. Altul are prietenie cu o femeie, o fata pe care o iubeste cu iubire de patima, trupeasca.
Toate acestea sunt scopuri dracesti, ale iubirii de trup, ale iubirii de slava si ale iubirii de bani. Ai vazut scopuri dracesti? Si daca fapta ai facut-o cu scopul acesta, ea trece totdeauna de partea scopului. Se face una cu el. Se face urâciune înaintea lui Dumnezeu, ca nu-i spre slava Lui. Ci este cu scopul de a dobândi, ori fata aceea pe care o iubeste cu patima, ori banii, ori lauda de la oameni.
Când se face fapta buna cu scopuri de acestea, este urâciune la Dumnezeu. Ca a pierdut omul tot, din cauza ca le face cu alt scop. Nu cu scopul de a placea lui Dumnezeu si a i se ierta pacatele, ca sa se mântuiasca. Deci, întru toate trebuie ispitit scopul!

– Parinte, de ce le-a spus Mântuitorul ca: Despre ziua si de ceasul acela (când o sa vie sfârsitul) nimeni nu stie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal? Se putea sa nu stie Fiul, daca este de o fiinta cu Tatal?

– Daca proorocii au avut atâta întelepciune duhovniceasca în trup si au stiut viitorul, cum nu putea Hristos sa stie sfârsitul lumii? Iata ce spune Sfântul Andrei si dumnezeiescul Maxim Marturisi-torul în privinta nestiintei Fiului despre sfârsitul lumii: „Ca nici Fiul nu stie, luat dupa firea omeneasca, adica dupa firea simpla, asa cum o purtam noi, fara Duhul Sfânt si fara sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu stim nici noi ce are sa fie mâine, asa nu stie nici Hristos ca om.
Si alta pricina pentru care a zis Hristos ca nu stie nici Fiul, a fost aceasta: Antihrist când va veni, se va da pe sine ca este Fiul lui Dumnezeu si oamenii vor zice: Iata vine sfârsitul, ca nu ploua, ca-s necazuri, ca-s chinuri. Si atunci cei credinciosi sa nu se lase înselati de Antihrist, care va zice ca el este Fiul lui Dumnezeu si ca el stie de sfârsitul lumii, ci sa zica: „Noi stim din dumnezeiasca Scriptura ca despre sfârsitul lumii nici Fiul nu stie, si tu de unde stii?” Asa zice Sfântul Andrei. Adica de aceea a zis Fiul ca nu stie, nu pentru ca nu stia, ca nu se putea sa nu stie, daca El Însusi este Întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar, fratii mei, gândindu-ne la sfârsitul lumii, sa ne gândim la sfârsitul nostru. N-avem treaba când are sa fie sfârsitul lumii. Poate are sa fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi sa ne gândim la sfârsitul nostru. Sfârsitul meu e sfârsitul lumii. Daca eu mor peste un ceas, ce-mi pasa mie, sau ce ma priveste ca lumea va mai trai. Daca eu ma duc la groapa mâine, pentru mine lumea s-a terminat si eu ma duc în lumea cea vesnica. Cu ce ma duc? Cu ce am pus în traista! Când pornesti la drum, ti-ai pus merinde de acasa, ti-ai pus ceapa, ti-ai pus cozonac, ti-ai pus sticla cu vin, ti-ai pus încaltari, ti-ai pus brâu, ti-ai pus caciula, ti-ai pus bundita de frig. Toate ti le-ai pus în traista. Când stai la popas, ce scoti din traista? Ce-ai pus, nu? Aceea si gasesti.
Vom gasi un pahar de apa dat în numele Domnului, o vorba buna, o milostenie facuta. Daca am ajutat pe fratele nostru, daca ne-am rugat pentru cei ce ne-au necajit sa le faca Dumnezeu bine, nu rau; daca n-am pomenit numele diavolului, daca ne-am rugat, daca am postit, daca am privegheat, daca am citit dumnezeiestile Scripturi, daca am ajutat pe cel necajit, pe cel sarman, daca am îmbracat pe cel gol, daca am primit pe cel strain. Toate le vom gasi daca le-am pus în traista, pe drumul cel vesnic.
De la nastere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipa. Cel ce a vazut nastere, vede si groapa, negresit. Ne-am nascut, trebuie sa murim în chip sigur. Pornim de la nastere si numai pâna la groapa ajungem. De aceasta suntem siguri. A rasarit soarele, merge la amiaza, merge la apus, aceasta este viata noastra. Am rasarit în nastere. Înaintam negresit si asfintim în moarte. Aceasta sa ne fie pururea în minte. Toti murim, cum zice Isus Sirah. Toti murim, dar avem un drum la mijloc, nu stim cât.
De aceea Hristos a spus: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme! Eu stiu ca am sa mor, dar nu stiu când. Acesta-i lucru înfricosat. Poate acum, poate peste un ceas si ce am sa iau cu mine? Îngerul pazitor care m-a îndemnat sa fac bine si faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine si prin vami si la Hristos si la judecata. Deci, fratii mei, sunteti un grup de oameni, nu stiu de unde ati aparut. Hotarât, îngerul vostru v-a adus aici. Ati auzit o predica. Am voit sa va spun si eu ceva, sa spuneti si la altii. Fericit si de trei ori fericit este crestinul acela care în fiecare ceas si în fiecare zi pune ceva în traista pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.
Când vom calatori, când vom merge la vami, când vor veni dracii sa spuna cuvintele si lucrurile si gândurile noastre, sa putem arata si noi: da, am facut rau, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedeste la duhovnic, Duhul Sfânt sterge de la el tot ce a facut. Sa aratam la judecata: da, am facut rau, dar am facut si milostenie, am facut si metanie, am tinut si post, m-am spovedit, am facut mila cu cel sarac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a gresit. Sa le aratam si noi acestea ca sa se puna în cumpana cele bune si cele rele.
Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregateste pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale. Care este pârâsul? Constiinta noastra. Nu vezi? Daca ai facut un lucru mic, daca ai gresit cu cuvântul, constiinta te mustra. De ce ai zis rau de altul? Daca ai batut, daca ai mintit, daca ai furat, daca ai blestemat, daca ai luat lucrul altuia, în orice te mustra constiinta. Constiinta îti spune tot ce-ai facut.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este pârâsul. El ne pâraste de pe acum si daca ne împacam cu el, este bine. Iar împacându-ne cu pârâsul acesta, ne împacam cu Dumnezeu, ca-i glasul Lui. Si cu el ne putem împaca daca ne spovedim, daca ne pare rau pentru cele ce am facut si ne hotarâm sa facem fapte bune si sa le punem în locul celor rele de mai înainte. Asa ne împacam cu pârâsul. Zice Scriptura: „Împaca-te cu pârâsul tau cât esti pe cale”. O cale este viata de acum. Viata de aici se numeste cale pentru ca într-una calatorim pe ea. Milioane de milioane de oameni calatorim pe ea de la nastere la groapa. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a saptesprezecea? Fericiti cei fara prihana în cale, care umbla în legea Domnului.
Auziti pe cine-i fericeste Duhul Sfânt: pe cei ce în aceasta cale, adica de la nastere pâna la moarte, sunt fara prihana, adica fara pacate, pe cei ce calatoresc în calea Domnului. Fericit barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vietii acesteia, se teme sa gândeasca rau si sa vorbeasca rau si sa faca rau mai departe. Cel ce are frica de Dumnezeu, are toata întelepciunea. Caci spune Solomon: Frica Domnului este întelepciune. David o numeste începu-tul întelepciunii. Iar Isus Sirah zice: Frica Domnului, mai presus de toata întelepciunea a covârsit.
Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decât toti înteleptii veacului. Dar Sfântul Ioan Gura de Aur zice: „du-te, omule, la mormânt, stai acolo si cugeta la cel ce a murit. Ca mâine sa stii ca te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învata mai mult decât toate scolile filozofilor din lume. Cel mai întelept om din lume este cel care cugeta la moarte. Dar de ce? Caci spune Isus Sirah: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi.
Daca cugetam ca vom muri, sigur ca ne masuram cuvintele, gândurile si faptele noastre si nu avem nevoie de frica oamenilor. Stim ca Dumnezeu este pretutindeni si stie si gândurile noastre, si de frica Lui noi facem fapta buna. De trei ori fericiti sunt aceia care în viata aceasta scurta se îngrijesc de suflet si se împaca cu Dumnezeu.
A trait Adam 930 de ani si la moartea lui l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ti s-a parut viata?” „Asa, Doamne, cum ai intra pe o usa si ai iesi pe alta”. Saptezeci de ani ai nostri ca pânza unui paianjen s-au socotit, caci ce este oare mai slab ca pânza paianjenului? Zilele anilor nostri saptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani, si ce este mai mult decât acestia, osteneala si durere. Ati auzit aceasta în Psaltire. Viata noastra trece în foarte scurta vreme. Drumul nostru este foarte scurt.
Deci, de trei ori sunt fericiti cei care în calea aceasta scurta îsi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin.

– Părinte Cleopa, dati-ne un cuvânt de încheiere.

– Cuvânt de încheiere trebuie mai întâi să mă prihănesc pe sinemi că vorbesc ce nu fac. Si de aceea vă rog să vă rugati pentru mine, păcătosul, ca să-mi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: „Cade-se celui ce învată si nu face, ca, rusinându-se de cuvintele sale, să înceapă si el a lucra într-o bună zi”.
Asa si eu, poate vorbind la altul, mă gândesc si eu vreodată să fac. Pentru că de vorbit este usor. Nimic nu-i mai usor ca vorba. Amin.

sursa

Cei vechi se numeau in sapte randuieli

1

La monahii cei vechi se aflau şapte rânduieli în muntele acesta. Şi acestea şapte aveau o unire în călugărie, numai numirea schimbându-şi, adică: chinoviaţii, postnicii, schiteii, liniştitorii, peşteranii şi care sunt la catismă şi se linişteau împrejurul mănăstirii şi idioritmiţii.

Cei din chinovii sunt aceştia care sunt într-o mănăstire adunaţi şi le au toate de obşte: trapeza una, la slujbă cu toţii, având un stareţ peste toţi, supunându-se întru toate şi făcând ascultare.

Cei de-al doilea sunt schiteii, care aveau viaţă mai înaltă decât chinoviaţii, se linişteau deosebi prin locuri liniştite, două sau trei stadii departe unul de altul, şi se nevoia fiecare deosebi după puterea sa. Dar în ziua de astăzi au pierdut viaţa schiteiască şi se numesc chilioţi în loc de schiţei. Iar liniştitorii erau care se uneau cu cei de sus schiţei, şi aceştia erau adunaţi, şi ţineau de obşte viaţă, precum ruşii astăzi la Schitul Prorocul Ilie, la Pantocrator, numai coliba lor o aveau deosebit, la locuri liniştite, precum şi cei de astăzi schiţei. Hrana şi rucodelia le erau de obşte şi o biserică sobornicească întru care se adunau la privegheri şi la Liturghii.
Iar în ziua de astăzi şi liniştitorii şi-au pierdut liniştea şi s-au apucat de deşartă cugetare a vieţii, şi s-au făcut şi aceştia chilioţi mincinoşi, vânzând şi cumpărând colibele, şi primesc şi milostenie din care se şi fericesc. Iar chilioţii adevăraţi sunt cei care cu ostenelile lor trăiesc, şi nu voiesc să primească milosteie, şi se nevoiesc cât pot, şi păzesc canoanele vieţii monahiceşti.
Vai de schiteii cei de acum, care primesc milostenie şi nu o lucrează, şi apoi o cheltuiesc la cele pământeşti şi deşarte, şi prisosul îl învistieresc! Unii ca aceştia nu sunt schiţei, ci listei, adică unii care răpesc sânge străin şi socotesc că fac cele plăcute lui Dumnezeu, şi se îndreptează că acesta este meşteşugul lor. Aşa cei de astăzi schiţei fac şi zic că slujesc lui Dumnezeu, şi că sunt plăcute faptele lor. Insă eu zic: să ştie că nu slujesc lui Dumnezeu, după cum ei socotesc, ci slujesc lui mamona, pentru aceea zic că s-au făcut tâlhari.
O, părinţilor, către toţi zic: lăsaţi reaua voastră obişnuinţă şi puneţi început măcar acum, şi petreceţi după chipul vostru cel monahicesc şi după făgăduinţa schimei!
Socotiţi, o, părinţilor, cum împărăţiile lumii acesteia atâta chivernisesc pe cei stăpâniţi şi priveghea-ză de se face ceva între dânşii, încât oamenii să doarmă fără de frică şi fără de grijă, lăsând casele lor deschise, şi să nu le fure lucrurile lor. Intre care până în ziua de astăzi asemenea este Sfântul Munte acesta, prin cercetarea Preasfintei Stăpânei noastre. Că vă păzeşte darul ei şi nu vă temeţi de vrăjmaşii voştri.
Insă pentru nemulţumirea voastră şi defăimarea schimei monahiceşti, iubirea de avuţii şi dihoniile dintre voi, o să vă vie urgie a risipirii şi o să lăsaţi casele deschise şi o să fugiţi, şi o să vă temeţi de cea dintre voi răpire mai mult decât de cea de la vrăjmaşi şi tâlhari, şi nu o să vă mai încredeţi unul pe altul din tâlhărească voastră răpire, şi o să încuiaţi casele unul de frica altuia, şi mare grijă o să aveţi şi pentru averile adunate. Şi frica aceasta nu va lipsi de la voi, şi o să vă tremure inima ziua şi noaptea ca să nu prăpădiţi lucrurile voastre. Şi în toate zilele o să aveţi frică să nu vă omoare cineva, fiindcă aţi pierdut fericita neagoniseală, care nu are frică nici de vrăjmaşii cei văzuţi, nici de cei nevăzuţi.

Al treilea – cei din catisme, împrejurul mănăstirii, precum în ziua de astăzi stau vierii şi cei ce îşi cumpără pâinea, iar în vechime erau cei ce nu puteau să rabde tulburarea chinoviei. îi trimiteau la catisme ca să se liniştească, cei care se nevoiau după puterea lor şi se înfrânau. Dar în ziua de astăzi şi aceştia, văzând pe cei defăimători, şi-au pierdut buna rânduială a lor şi înfrânarea şi s-au abătut la altele.

Al patrulea – cei din peşteri, care trăiau ca cei fără de trupuri şi se nevoiau peste fire, aveau desăvârşit neagoniseală şi negrija de cele pământeşti, şi trăiau cu puţină pâine uscată, cu apă, şi acestea cu înfrânare. Iar în ziua de astăzi şi această vieţuire s-a prăpădit din Sfântul Munte.

Al cincilea – postnicii, care în ziua de astăzi sunt schiteii. Şi precum cei mai dinainte schiţei au pierdut petrecerea schiteiască şi s-au făcut chilioţi, aşa şi postnicii au pierdut postniceasca vieţuire şi în loc de postnici s-au numit aschitei. Iar în ziua de astăzi au pierdut şi aceştia schiteiască vieţuire şi au căzut în slobozenie. Insă numirea este bună la dânşii şi acum, dar petrecerea vicleană, că şi aceştia s-au făcut chilioţi.

Al şaselea – idioritmiţii, adică cei ce petrec în voile lor. Aceasta era petrecerea idioritmiţilor celor din mănăstiri pe care o aveau în vremurile vechi, vieţuire plăcută lui Dumnezeu, petreceau ca cei liniştitori, împodobiţi cu faptele bune. Iar în ziua de astăzi au pierdut de tot viaţa monahicească şi vieţuiesc ca mirenii cei din lume. Că până acum, de se şi leneveau la cele călugăreşti, dar păzeau curăţenia, şi aceasta îi despărţea de lumeni. Iar în ziua de astăzi au pierdut şi această curăţenie, că o întinează privind cu împătimire la tinerii cei fără de barbă pe care îi au prin mănăstiri. Şi s-au stricat cu aces-tea şi şi-au pierdut mântuirea.

Al şaptelea – liniştitorii, care se linişteau în multe locuri ale muntelui. Iar în ziua de astăzi şi aceştia s-au făcut cerşetori şi s-a stricat desăvârşit vieţuirea lor, dimpreună cu celelalte vieţuiri. Numai chinoviile se mai ţin până în ziua de astăzi, însă nu ca cele vechi, fiindcă li s-a stricat gustul şi lor, adică ascultarea, unirea frăţească, neagoniseală şi curăţenia întregii înţelepciuni. Că urmează cele potrivnice, adică nesupunerea, urâciunea, învrăjbirea între dânşii, grăirea împotrivă, silnica învistierire, nepaza blagoslovniei şi întinăciunea fecioriei, din împreună-petrecerea cu cei tineri pe care îi primesc şi vieţuiesc împreună cu dânşii.

Insă şi liniştitori, şi schiţei, şi postnici se află, dar şi-au pierdut dulceaţa petrecerii şi cugetă cele deşarte, cum să trăiască trupeşte, iar cei din peşteri s-au prăpădit de tot.
Şi idioritmiţi se află, dar şi-au pierdut desăvârşit puterea călugăriei cu tinerii cei fără de barbă, cu răpiri, cu nedreptăţi, cu învistierire fără de lege şi cu dobânzi. Schiţei sau chilioţi se află şi ei, dar s-au împătimit la lucrarea pământului, cu care au pierdut gustul vieţii monahiceşti şi nu se mai simt că sunt monahi. Au schima pe dânşii, dar vieţuiesc mireneşte, ca rumenii. Şi cei din catisme se află, însă şi aceştia, văzând pe alţii, s-au dedat la slobozenie. Şi postnici se află, însă peste dânşii nu se mai află desăvârşit viaţă monahicească, ci trăiesc cu multă împătimire la cele pământeşti, cu deşarte griji înconjuraţi. Şi toţi dimpreună se nevoiesc, cum să adune şi să învistierească metalele pământului. Au dobândit nefrica lui Dumnezeu şi se nălucesc că fac ceva, însă lucrarea lor toată priveşte spre agoniseli şi e pornită cu totul din nefrica lui Dumnezeu, spre toate faptele cele rele, care sunt: zavistia, mânia, iuţimea, pomenirea de rău, nemilostivirea, iubirea de argint şi de averi, necurăţia, nesimţirea şi a cugeta la cele deşarte.
Şi aşa aflându-se împătimiţi la cele pământeşti, îşi pierd în zadar ostenelile cele duhovniceşti. Se silesc lucrând grădini, vii şi pomi de tot felul, şi cu acestea şi-au zdrobit mântuirea lor, ca vasele olarului pentru bani.
Dacă întrebaţi, o, postnicilor şi aschitei, din ce s-a zdrobit mântuirea voastră (eu, cel din punere fiu al lui Dumnezeu Nil), vă răspund: că aţi făcut în viaţa monahicească multe feluri de fapte rele împotriva schimei şi a vieţuirii voastre. Că cei vechi se schimbau din schiteiască în postnicească vieţuire, iar voi lăsaţi schiteiasca vieţuire şi vă schimbaţi întru cea deşartă şi mincinoasă petrecere, uneltind pe a judeca şi a osândi unul pe altul. Aceasta se unelteşte mai mult împrejurul mesei voastre, a idioritmiţilor şi a schiteilor, unde mâncând şi bând mai mult grăiţi de rău, judecând şi defăimând pe toţi. Şi întrebuinţaţi bucate îndulcitoare şi poftitoare. Nu urmaţi măcar pe necredincioşii agareni, care stau la masă cu adâncă tăcere şi nu vorbesc unul cu altul.
Această multă cuvântare a mesei se cheamă mâncare de cărnuri, fiindcă cu judecata mănâncă carne de om. Aţi căzut întru aceste patimi din pricină că aţi pierdut gustul vieţii monahiceşti deasupra voastră. Pentru aceea zic iarăşi: Scoală, Cuvioase părinte Petre al Athonului! Scoală-te să vezi pe cei împreună schiţei cum vieţuiesc astăzi, că nu au asupra lor nici umbră de vieţuire schiteiască, ci vieţuiesc ca lumenii cei bogaţi şi se rătăcesc ca iezii în văi şi în prăpăstii! S-au dat la multa grijă pentru avuţii şi a sluji pântecelui. Umblă încoace şi încolo după cele deşarte, cugetând ce să agonisească şi să învistierească, ca să se îmbogăţească. S-a pustiit vieţuirea schiteiască, au lăsat petrecerea cu care au început şi vieţuiesc spre pierzare. S-au întors cu cugetul lor la vieţuirea cea lumească întru care au petrecut mai înainte în lume.
Lumenii, deşi au tulburări pentru cele de nevoie, dar au frica lui Dumnezeu. Iar aceşti monahi ai vremii de acum nu au nici frica lui Dumnezeu şi au defăimat şi poruncile monahiceştii vieţuiri, dir pricina tulburărilor şi grijilor celor multe. Dumnezeu să-i miluiască, căci s-au făcut prea ticăloşi!
Ah, părinţilor, din două una are să se aleagă: ori cu adevărat pocăiţi-vă, ori o să vină urgia risipirii de la barbari, ca să facă dreaptc răsplătire. Dar ce folos pentru astfel de alegere? Este mult mai bine ca singuri să alegeţi pe cea mai bună, adică să alergaţi cu pocăinţă fierbinte către Dumnezeu şi să faceţi părăsire de răutăţi, să urâţi tul burările şi deşertăciunile vieţii acesteia cele deşarte şi nefolositoan şi de suflet pierzătoare, şi să vă grijiţi numai pentru mântuirea sufletelor voastre.

Cuvintele Preacuviosului părintelui nostru Nil Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul; Editura Sophia

sursa

Convorbiri duhovnicesti

1

– Prea Cuvioase Părinte Arsenie, ce aţi învăţat în chip deosebit în viaţa mânăstirească din început până astăzi?

– După ce am intrat în monahism m-am simţit foarte mic şi neînsemnat, dar încurajat puternic de importanţa tainei acestei dăruiri. Am simţit imensa valoare a focului naşterii din nou într-o aşezare smerită a fiinţei mele, lucru care în lume nu s-ar fi putut trăi şi cunoaşte, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii.
Aici, în viaţa monahală, ies la iveală multele neputinţe din om şi aşa simţi nevoia să te umileşti, fermentul cel mai important pentru formarea personalităţii duhovniceşti a omului nou – călugărul. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea şi se smereşte inima şi nu ştii de unde cunoşti lucruri ascunse ţie până acum. Aici ştii că omul smerit nu se vede niciodată smerit şi fiecare are o măsură de umilinţă, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele, că este lucrarea darurilor date cu plăcere de mâna Stăpânului tău.
Aici, în viaţa de mânăstire, se descoperă la nesfârşit posibilităţi de viaţă curată şi un fel de a fi prezent cu sufletul şi a simţi că „Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu”, cum spune Fericitul Augustin, şi eşti îndemnat spre o mare nădejde, cum spune Solomon: Cine a nădăjduit spre Domnul nu s-a ruşinat.
Dar cea mai mare mulţumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat şi am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a păcătoşilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor. În mânăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredinţându-mă rugăciuni-lor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

– Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belşug nădejdea mântuirii?

– „Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.
Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră: iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Şi, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-şi va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toţi fraţii noştri, că toţi sunt răscumpăraţi. Acesta va fi criteriul de judecată al vieţii noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: „De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieţii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ţi păcatele tale şi de ce ai dispreţuit pe cel neînsemnat, sărac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat şi bătut în cuie, am zis: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, nu să vă urâţi sau să vă înstrăinaţi inimile faţă de celălalt? Şi de ce n-aţi dat, să izbăviţi pe fratele vostru sărac de ruşinea de a sta cu mâna întinsă?”
Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată.

– Monahul care nu-şi poate împlini tot canonul său călugăresc, nici făgăduinţele date la tun-derea în monahism, ce fapte bune ar trebui să facă pentru a nu-şi pierde sufletul?

– Să facă cu drag orice fel de ascultare, că mare este tăierea voii, sau măcar să nu se împotri-vească şi să ştie că este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Să lupte să vadă pe toţi cu inimă de frate, să-i ajute în neputinţe şi să nu critice pe superiori şi nici pe alţii; dacă este începător, lucrul acesta este şi mai grav. Să fie mulţumit cu ce are şi să mulţumească cu umilinţă că stă în mânăstire, la atât de sigur adăpost.
Chiar dacă un frate sau monah nu este prea avansat în trăire, să stea cu toată statornicia în mânăstire şi să se spovedească cu gând înfrânt şi curat şi nu se va pune problema pierderii sufletului, că nu este puţin lucru sau neînsemnat să stai în mânăstire hotărât şi fără cârtire.
Spune în Pateric Sfântul Ishiron (pag. 121) că cei ce vor trăi în veacul din urmă şi nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor răbda până la sfârşit, aceia mai mari decât noi şi părinţii noştri se vor chema.
Oricum, va şti bunul Dumnezeu; dar nu vom îndrăzni să spunem că îşi vor pierde mântuirea. Statul în mânăstire cu drag, chiar dacă există neputinţă multă, dar îşi smereşte inima, chiar dacă nu va primi după dreptatea divină şi nici mila şi darul nu le va avea, va avea însă marea milos-tivire a lui Dumnezeu la Judecată, căci mare este Dumnezeul părinţilor noştri.

– Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?

– Părinte Ioanichie, mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor – care erau poate mâhnite pe pământeni -, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credin-ţei pe pământ, din neam în neam.
Frate creştine, ai şi tu istoria ta, eşti încadrat într-o mare unitate creştină, Biserica, şi eşti răs-cumpărat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna. Preţuieşti, deci, atât de mult şi ai o răspundere atât de mare şi de nobilă. Cât de greu este să cerem fiecare cât de puţin, simplu şi direct, ca Dumnezeu să ne ajute în atâtea necazuri şi doriri, şi să-I mulţumim!
Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: „Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?”, ne-ar răspunde: „Timp, puţin timp petrecut bine!” Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.
Trebuie să ne gândim că ne numim „cin înge-resc”. Îngerii se roagă neîncetat, în toată veşnicia.

– Cum să putem birui mai uşor războiul desfrâ-nării şi al gândurilor trupeşti?

– Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:

a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.

Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, „că ar fi necesar şi prea firesc”. .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.
Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: „Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos”. Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) „Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!” Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

– Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?

– Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescu-iesc în balta aceasta! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg, ca să se potic-nească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic! Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândruleţul!”
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: „Eu sunt…”, şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

– Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?

– Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!
Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire – iubirea – şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspun-derii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos” şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! Patericul va fi de mare folos la capitolul „Folosul tăcerii” (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată”. „Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia” (pag. 108).
Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.
Cugetă mereu: „La cine mă voi duce? Sunt vierme…” Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

– Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?

– Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: „Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva – fără Hristos -, anatema să fie”.
Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împo-trivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti – vai! – pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi – Hristos -, în aceea te va judeca.
Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! Şi „dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta”. Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !… Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

– Mulţi credincioşi spun că au slăbit în rugăciune şi nu se mai pot ruga. Ce să facem să avem râvnă şi evlavie la sfânta rugăciune?

– Nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcuş sau coborâş se constată şi-n lumea sfinţilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpăneşte darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugăciunii, altora, care s-au rugat cu smerită inimă, le-a venit un fel de mângâiere şi, apoi, cu părerea de bine, se roagă numai să le vină mângâieri, dar este o simplă amăgire, un fel de a ne târgui, şi astfel de mângâieri pot veni şi de la diavoli, că simţi falsa satisfacţie a amăgirii. Diavolii sunt bucuroşi să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni ruptă din inimă, fără interes şi fără oprire. Roagă-te smerit să aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, că mai bine este să nu fii nimic, decât să fii eroul altcuiva şi nu al lui Hristos.
De rugăciune avem nevoie fără de nici o încetare, pentru că este cuviincios să fim mereu cu Dumnezeu şi apoi suntem pândiţi, de aseme-nea, de cel rău, fără de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; să nu se teamă nici o ini-mă plecată, căci suntem răscumpăraţi cu Sângele Mântuitorului şi preţuim, deci, cât preţuieşte El.
Sunt mulţi, care, dacă se roagă cineva din ai lor sau mulţi alţi trăitori creştini, se amăgesc să creadă – măcar că vor trăi într-o continuă nepă-sare -, că vor avea şi fericita binecuvântare a acelora. E bine să se ştie din vreme că „prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă” (Iorga). „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri” (Pascal).

– Ce rugăciuni şi cărţi de rugăciune recomandaţi călugărilor şi mirenilor?

– Nu mă gândesc să amintesc aici atât de rugăciunile tipicului zilei, care se fac, ci e bine să mă gândesc mai mult la ceva permanent, nu atât la a înşirui cuvinte, cât la a te educa şi antrena iubirea, într-o stare de simţire, de vibraţie a sufletului tău. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand.
Sfântul Agaton zice: „Cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă”. Este vorba, deci, de a-l face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt, cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul treaz, cât mai treaz! Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Recomand rugăciuni către scumpul nostru Mântuitor, către Maica Domnului, mai ales paraclisele, mângâierea neadormită a sufletelor noastre; rugăciuni către sfântul înger păzitor şi, la nevoie şi evlavie, către orice sfânt.
Cărţi de rugăciune, pentru oricine, cele care sunt; că de altfel, este nevoie mai mult de inima ta!

– Ce cărţi sfinte recomandaţi pentru citit călugărilor şi mirenilor?

– Recomand călugărilor, mai întâi, Sfânta Scriptură, după care, neapărat, Patericul egiptean şi Patericul românesc, pentru că sunt Părinţii pământului tău şi-ţi dau îndemnuri nebănuite şi râvnă să cunoşti şi să împlineşti. Apoi: Vieţile Sfinţilor, scrieri ale Sfinţilor Părinţi, Filocalia, Urmarea lui Hristos etc.
Pentru cultură generală recomand scrieri despre artă ortodoxă, pentru stil şi armonie mai ales. Şi pentru oricine, orice carte sau publicaţie religioasă, mai ales cu pregătire la moarte.

– Care sunt marile foloase ale Sfintei Liturghii?

– Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte. Domnul nostru Iisus Hristos este de faţă în Sfântul Altar. Şi, dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie.
Că: „Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru!”
Iată o taină nepătrunsă de mintea omului: Domnul împrumută chipul, glasul şi mişcarea preotului. Repet, El este Cel ce săvârşeşte, dând omului prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia darului preoţiei, sâvârşindu-se marile prefaceri ale pâinii şi ale vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să-L avem văzut prin credinţă permanent, ca noi să ne împărtăşim, adică să mâncăm Trupul şi Sângele Lui. Că de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi. Iată, deci, folosul cel mai desăvârşit: că având în toată fiinţa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat şi de temut pe tot drumul, de mare răspundere, al mântuirii tale şi al semenilor tăi.
La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva stăpânitoarelor puteri ale întunericului.
Iată, deci, că viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a Îm-părtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvân-tare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tăria nelimitată asupra duhurilor rele.
Este atât de necesară şi de obligatorie parti-ciparea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârşeşte pe El! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu.

– Cum pot contribui călugării la mântuirea, povăţuirea şi catehizarea mirenilor?

– Întâi printr-o comportare cuviincioasă, ne-smintitoare, iubitoare şi cu râvnă în toate, în biserică şi în afară de biserică; o râvnă fără alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct cu mirenii, prin liniştea, bucuria mare şi aşezarea lor, că, prin harul lui Dumnezeu, au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire şi sârguinţă neînceta-tă pentru Hristos.
Apoi, să le vorbească smerit despre iad şi despre Rai cu toată convingerea şi să-i sfătuiască, fără să-i judece, că viaţa aceasta este prea scumpă pentru a o petrece numai în deşertăciuni, că ei pot trăi în lume ca nişte creştini, căci au destule îngăduinţe pentru neputinţele lor, dar să nu-şi înstrăineze sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri tot pilda vieţii călugărului vorbeşte mai puternic inimilor nepăsătoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: Să nu ruşinăm pe cei ce-şi pun nădejdea în noi. Să nu-i smintim.
În general, viaţa de mânăstire cu slujbe mai trăite şi îmbogăţite, precum şi rânduială în toate sectoarele mânăstirii, făcute cu un sentiment şi o dorinţă îngerească, ca pentru Hristos, ar putea să-i folosească şi să-i determine să vrea să gândească mai mult.

– Care este marea misiune şi răspundere în faţa lui Dumnezeu a unui păstor de suflete?

– Este nemărginit de mare. Cu cât este mai mare sufletul decât trupul, cu atât mai mare este răspunderea unuia ca acesta decât a oricărui conducător din lume. Căci sufletul este omul, nu trupul.
Misiunea păstorului de suflete este una singură: fără abatere să-i ducă la Hristos. Nu e uşor, dar are puterea Aceluia, Căruia I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cu el. Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului, puterea pentru o deşartă mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte toate slăbiciunile fiilor săi sufleteşti, în chip egal. Să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că sufletele lor din mâna lui i se vor cere la judecată, zice Scriptura. Şi Scriptura nu se poate desfiinţa.
Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, despre toiagul şi haina pe care le poartă, căci cei care-l ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci ei fac tot ce fac ca eroi ai lui Hristos. Să nu se interpună, el, conducătorul, că, vai, este o mare şi gravă rătăcire, că adică ar zice că el este Cel ce este.
Un conducător de suflete să aibă credinţă şi nădejde că nu-l va lăsa Domnul neajutat, dacă-şi iubeşte fiii duhovniceşti şi înţelege, cu suspine, că mântuirea lui este condiţionată exclusiv de mân-tuirea fiilor lui.
Dojana va fi necesară, sigur, dar nu aceasta este singura metodă în formarea lor. Aceasta rămâne poate un simplu accident. Tot blândeţea şi înţelegerea creşte şi zideşte, căci nu trebuie să-i iei libertatea de a gândi la Hristos până într-atât încât să nu rămână şi pentru el ceva; să poată cugeta şi merge, să înţeleagă şi să-şi poată forma personalitatea duhovnicească.
Conducătorul trebuie să fie în toate un mare exemplu. Sfântul Ioan Scărarul spune că „păcatul cu gândul al păstorului de suflete este mai greu în ziua Judecăţii decât păcatul cu lucrul al ucenicu-lui”.
Şi mai departe spune acelaşi sfânt: „Cu cât te are cineva mai mult la evlavie, cu atât eşti mai mult dator a te iscusi întru cunoştinţa dumnezeieş-tilor Scripturi, a-i folosi pe ei prin pilda vieţii”.
Sfântul Grigorie Teologul zice: „Tot atâtea suflete ucidem, câte, din vina noastră, le lăsăm să se osândească”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune, pentru conducătorii de suflete: „În zilele de pe urmă puţini preoţi se vor mântui. Cei mai mulţi se vor osândi. Măcar că vor scăpa de păcatele proprii, dar nu vor scăpa de păcatele celor care i-au avut să-i păstorească”.

– În ce constă responsabilitatea duhovnicului?

– Pentru aceasta Marele Vasile hotărăşte în ce chip este duhovnicul şi zice: Duhovnic se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă şi fiu al lui Dumnezeu este şi s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povăţui pe alţii, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după cum zice şi Apostolul: Alegerea duhurilor care des-part pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a dat-o duhovnicului şi a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau vouă putere: ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu şi ce legaţi voi, leg şi Eu.
Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea creştinului este condiţionată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti zilele! Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul; trebuie să se gândească asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaşte, de a lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi mereu în binecuvântare.

– Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi şi a mântui cât mai multe suflete?

– Duhovnicul este şi el un om. Ca om întru totul cu dorinţe, cu slăbiciuni, primeşte darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri şi tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poţi avea neapărat o viaţă curată, de sfinţenie, mai aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, cu patimile vindecate, povăţuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti şi fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri şi ei; şi-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! „Că ochii sunt mai încrezători decât urechile” (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci, duhovnicul trebuie să fie iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite „nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui”.
Să-l convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se spove-deşte acum. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire.
În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării păcate-lor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva – care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii noştri se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou şi în alte suflete şi vor cerceta Biserica şi va străbate peste munţi Duhul lui Dumnezeu, încura-jându-ne spre unitate în dragoste creştină, căci credinţa noastră, a creştinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-şi întru totul şi întru toate dragostea de părinte adevărat, se socoteşte că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viaţă fără dânşii.

– Astăzi, când creştinii nu mai pot ţine după sfintele canoane postul şi viaţa morală, în ce condiţii îi putem împărtăşi?

– Creştinii trăiesc şi ei momentele lor istorice şi nu sunt lipsiţi de dorinţele şi de grijile vieţii, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească şi să nu le trezească acea voce a fiinţei superioare din ei – conştiinţa. Nu cred că există vreun creştin care să nu aibă un sentiment şi suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiţie religioasă sau un eveniment deosebit. El ştie, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru şi pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca nişte mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările şi subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au şi elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l laşi singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoşeşti!” Să ajungă la o cunoştinţă de sine şi să intre singur în marile bogăţii ale harurilor cereşti. Să ştie că venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât până în adâncu-rile mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura”, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertaţi prin pocăinţă de toate păcatele şi el, creştinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci „nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi cât timp sufletul nu abdică” (Maeterlink).
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoinţă prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vieţuirii printr-o continuă dispoziţie sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră şi apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare şi atât de binefăcătoare spre viziuni noi şi descoperiri mai presus de raţiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îm-bogăţeşte pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoinţă. Iisus Hristos Se dăruieşte mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită şi smerită, decât unei inimi care posteşte şi se roagă, dar care desigur, îşi cere dreptul. „Nici văduva şi nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilinţa”.
Deci duhovnicul nu greşeşte, micşorând timpul pocăinţei în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: „Cel care are putere de a lega şi dezlega nu se canoniseşte micşorând timpul pocăinţei, pentru cel care se căieşte de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubeşte pe fiii lui şi mântuirea lor, ar trebui să ştie că eforturile şi mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui şi să nu poţi face pogorământ, împărtă-şindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; acelaşi Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii şi vameşii, iertaţi cu blândeţe şi rămâneau încurajaţi, sfinţindu-şi sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeaşi iubire şi blândeţe, doreşte să se dăruiască fiilor Lui şi este iarăşi amânat de rigoarea şi asprimea „Legii”. Dumnezeu este milostiv şi caută pricini să umple pe creştini de bogăţia harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-şi cerceteze fiii cu ochi pătrunzători şi mână uşoară, cum spune Ilie Miniatis: „Sufletul omului nu-şi poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veşnicie şi nemărginire”.

– Duhovnicul care face pogorământ la Sfânta Împărtăşanie şi nu urmează asprimea sfinte-lor canoane, se poate mântui?

– De la început să se ştie că aceste pogorăminte ce se fac să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine, nu într-un timp prea îndelungat, cum spun unele canoane la diferite păcate mai grele, se fac cu multă şi smerită chibzuială, cu acoperirea tot a unor canoane: 74, al Sfântului Vasile; 102, al Sinodului VI Ecumenic; 4, al Sfântului Grigorie de Nyssa şi cu îndemnurile pline de duh ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu experienţa multor Sfinţi Părinţi care înţeleg că întreaga Sfântă Scriptură este o dulce şi frumoasă armonie, chiar dacă aceşti Sfinţi Părinţi nu au canoane date, dar nu sunt lipsiţi de autoritate – să zic juridică – în Biserică (vezi însemnările Canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, din care se înţelege că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică).
În afară de aceste acoperiri şi binecuvântate şi motivate procedee, spune şi sfânta cumpănire din fiinţa ta să nu depărtezi cu asprime, dar nici să încălzeşti cu toleranţe vinovate.
În marea ta răspundere, când vorbeşti de la inimă la inimă şi, bineînţeles, de la ins la ins, vei înclina mai mult să crezi că bunul Dumnezeu te va îndemna mai repede spre îngăduinţă. Nimeni nu va tolera, însă, o dezlegare la întâmplare şi, mai ales, fără o angajare a fiului duhovnicesc, ca el să iasă din dezordinea sufletească pentru a ajunge la o cunoştinţă de sine. Acest procedeu nu zideşte pe fiul duhovnicesc, ci, mai mult, amă-geşte şi el rămâne căldicel sau împietrit la lucruri mari. Se spune că cerbul pentru două lucruri nu aleargă bine: când e prea gras, sau când e prea slab. Adică nevoinţa multă s-ar putea să-l slăbească şi nepăsarea şi neangajarea s-ar putea să-l îngraşe. Să ţii cont că fiecare ins are particularitatea lui şi vei avea în vedere cât poate purta.
Dar, oricum, lucrul de valoare de care trebuie să se ţină seama este că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Acesta-i marele punct de plecare, părinte duhovnic, şi acesta-i răspunsul la această întrebare care s-a pus. Şi nu numai că nu vei fi certat de Biserică sau de Dumnezeu, ci ţi se va socoti ca o mare înţelepciune, dacă ai reuşit să trezeşti în fiii tăi bunătatea creştină.
Nu poate fi nimic uşor, de nu va fi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi rugăciunile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu cu noi cu toţi.

– Cât timp opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce fac avort? Dar pe cei ce fac desfrânare şi adulter? Dar pe cei ce practică paza şi nu vor să nască copii?

– În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: „Când unul din aceştia îşi va cunoaşte păcatele şi se va mărturisi de bunăvoie (de sineşi), arătând căinţă, să i se aplice canonul cu iubire de oameni”…
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: „Pentru cei sârguincioşi spre pocăinţă şi a căror viaţă înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării şi să-i întoarcă mai curând şi tot acesta poate a-i şi împărtăşi. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot aşa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curăţit prin pocăinţă de păcat”. Şi pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoştinţă de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă şi să ştie cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez şi consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui şi-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu uşurinţă, căci neştiinţa este cea mai de seamă pricină care pregăteşte calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ţinut cont de toate sfaturile de uşurare canonică arătate mai devreme şi am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanţe uşurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naştere, cu voie, de la şapte ani în sus. Se ţine cont şi de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă şi de atâtea alte situaţii şi împrejurări fără ieşire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soţi sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală şi atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult aşa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulţimea feluritelor căderi schimbă datele şi nu poţi scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: „Inimă caldă şi inimă uşoară”.

– Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?

– Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
Ar fi bine ca lumea creştină, mai ales, să preţuiască mai mult singurul timp ce-l avem pentru pregătirea la moarte şi să-şi păstreze cu străşnicie inima, că dintru aceasta sunt ieşiri de viaţă, cum spune la Pilde (4, 23).
„Cu nematerialnicie la Cel nematerialnic gândeşte şi vei pricepe!” „Când interesele şi conştiinţa se află în luptă, conştiinţa trebuie să învingă, ca să rămâneţi fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai harului!” „Mulţi se plâng că le lipseşte harul; mai cu drept ar fi dacă harul s-ar plânge că el lipseşte de la mulţi”.
Dumnezeu nu cere nimic imposibil, ci, prin poruncile Sale, te îndeamnă să faci ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi şi El te va ajuta ca să poţi face voia Lui.

– De ce a slăbit credinţa şi viaţa morală în rândul credincioşilor şi cum să le sporim credinţa şi trăirea în Hristos?

– Aparent pare că este slăbită credinţa, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligaţii familiale, profesionale, sociale mai urgente şi nu pot participa regulat la slujbele bisericeşti. Însă nu sunt puţini care să nu aibă un fior de înviorare şi să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morţilor, ca o putere care împrăştie în tot felul fulgerele.
O mărturisesc şirurile nesfârşite de credincioşi la marile hramuri în ţara noastră, care, cu o adâncă nerăbdare, îşi aşteaptă fericiţi rândul, ceasuri lungi, ca să se închine, să sărute Sfintele Moaşte. Aceştia sunt toţi credincioşi tăcuţi, anonimi şi liberi. Într-o comunitate mare, sunt şi oi albe şi oi negre şi o credinţă mai firavă şi nimeni nu poate spune că e neprihănit.
Trebuie slujbe zilnic la biserici, peste tot, cu predici calde, neobositoare şi exemplificatoare şi să nu fie cu nici un chip prilejuri smintitoare. Nimic nu va fi mai frumos ca un slujitor al lui Hristos cu viaţă plină de aşezare duhovnicească, nevinovat, senin, blând, cu ochi de lumină în-gerească. Un copil în braţele tatălui său a strigat tare, în biserică, spre uimirea tuturor, când a ieşit preotul în veşminte din altar: „Tată, iată un Doamne-Doamne viu!” (nu ca cei de pe perete).
Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu, Care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot, ne cheamă: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi adăpostiţi-vă la blânda şi smerita mea inimă, că eu sunt singura Cale, singurul Adevăr, şi singura, nesfârşită şi fericită Viaţă!
Pe lângă cuvinte libere folositoare să li se recomande cărţi folositoare, mai cu deosebire pe cele ce amintesc de fericirea sfinţilor cu îngerii de sus, de viforul ispitelor, precum şi de grozava şi nesfârşita ardere a iadului. Şi cine va avea din înţelepciunea cea mare, i se vor lumina inima şi calea!
Fericitul Augustin spune: „Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive, pentru cel ce nu vrea, n-am nici unul! Singurul motiv este moartea!”

– De ce ne temem de moarte şi cum putem spori în noi bucuria vieţii veşnice?

– Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregătit deloc de viaţa cu Hristos. Dar nu este rău că se tem, că prin aceasta se recunoaşte viaţa veşnică şi frica e un început de înţelepciune. Şi aşa vor pune paşi spre cunoaştere şi mireasmă, adunând flori din grădina duhovnicească a Bisericii lui Hristos. Se spune că sunt trei categorii de creştini mântuiţi. Întâi, este categoria fiilor care fac voia lui Dumnezeu din iubire. A doua, este categoria negustorilor care fac fapte bune pentru plată de la Hristos. A treia, este categoria robilor care fac de frică cele ale lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să ne depăşim mereu, să ne silim, că este singura vreme când bătaia inimii noastre poate cuceri întreg cerul!…
Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşite cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului, care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit şi, în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?
Cu adevărat, spune Sfântul Pavel: Că nu sunt vrednice suferinţele de acum faţă de bucuriile ce ni se vor descoperi nouă. Iar „sfârşitul filosofiei este să ştii că trebuie să crezi” (Geibel). Să ştii să mori liniştit!
Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?
Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!

***

– Cu ce fapte bune trebuie să se întrarmeze mai întâi fraţii care doresc să intre în nevoinţa monahală?

– Cel dintâi lucru şi înainte de orice, trebuie să ştie cel venit în viaţa monahală că este o intrare fără de întoarcere. Să rămână într-o definitivă statornicie. Să ştie că cinstea aceasta este fără de asemănare, să-I slujească lui Hristos, dăruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singură înalta înţelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească.
Partea aceasta ce ţine de inimă va trebui cultivată şi încurajată în relaţiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenţia tuturor vieţuitorilor din mânăstire. În inimă, zic, unde, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate forţele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.
Pe fondul acestei liniştite statornicii va veni noilor începători o eliberare cât mai totală de lume şi bunul Dumnezeu le va dărui în toată viaţa lor multe bogăţii duhovniceşti necunoscute de ei şi îi va umple de o supraomenească bucurie.

– Care este virtutea hotărâtoare a noilor înce-pători, cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinlăuntru şi cele din afară?

– De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire – „voinţă liberă”. Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină – „energie necreată”, spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu priso-sinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!”

– Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întâi din inima lor ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?

– Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să fii stăpânul propriei tale vieţi şi să lupţi şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! – zice Domnul nostru Iisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

– Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?

– Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bise-riceşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.
Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mânăs-tire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfâr-şite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi „să-i cadă mană cerească de sus”?
Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

– Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii şi, mai ales, începătorii? Cum anume le pot birui?

– Aş îndrăzni să spun că pentru mulţi veniţi la mânăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Aceşti diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziţie. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ţi determini precis poziţia. Şi tu, venit în viaţa monahală, eşti pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârşit? Aşa o numeşte Sfântul Vasile cel Mare. Această dorinţă şi încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din toată creştinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea şi înfrângerea marelui duşman, orgoliul, şi se păzeşte şi se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântu-irii, smerita smerenie. Atunci vei simţi adevărata libertate, dorind să iubeşti cu adevărat pe toţi. Adică să primeşti umilinţa, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, suliţa şi moartea pentru El. Aşa îţi vei uşura patimile grozave şi vei fi cândva şi undeva un mic „mântuitor”, lucrând atât la mântuirea ta, cât şi la a altora. Diavolii nestator-niciei nu vor putea birui pe unii ca aceştia, care, ispitiţi, mai mult se vor încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă – iubirea – este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea – mică sau mare – a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăs-tirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie – Iubirea şi Credinţa. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: „Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!”” Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de „plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru”.
Cu toată străjuirea, păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23).

– Ce trebuie să înveţe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii începători?

– Socot că este bine ca mai întâi fraţii începă-tori să cunoască marea însemnătate a monahis-mului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în mânăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioşi. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?” Şi-l remarcă unde Mântuitorul spune tânărului bogat: Vrei să fii desăvârşit? Lasă-ţi toate şi vino după Mine! Iată un prim şi mare scop al călugărului – mergerea spre desăvârşire. Cine are această supraomeneas-că dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi întregii împărăţii cereşti şi, mergând până la capătul vieţii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
Călugării se mai numesc „îngeri ai pământu-lui”, „cin îngeresc”, „mirese ale lui Hristos”, „mucenicie albă” şi parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârşire ale acestor fiinţe omeneşti, care-s făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălţător. Că dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărţit şi cine poate fi împotriva ta şi cine te poate birui, dacă Stăpânul cerului şi al pământului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruieşti şi să jertfeşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, că şi în mânăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urât.
Aici putem umbla cu grijă să fim curaţi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascuţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie. Aşa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biru-itorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte mult preamult iubitor: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă”.
Mânăstirea este un mic cer al pământului şi este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe Însuşi Dumnezeu, Care ni se dăruieşte total.
De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute ,,bune vestiri” s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot harul Său.
O întoarcere de la mânăstire spre lumea nepăsătoare, fără de nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos. Atunci fără-delegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42).

– Care este semnul duhovnicesc că au sporit fraţii începători?

– Mai întâi au o veselie nevinovată cât mai continuă. Apoi îşi dau seama că ascultările sunt o mare împlinire călugărească, unde îşi încearcă fiecare tăierea voii şi o fac fără cârtire şi cu drag. Întreabă cu interes să cunoască şi se vede în ei o căinţă adevărată în greşeli şi neîmpliniri.
Nu duc vorba şi nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvnă la rugăciune, la citiri şi cântări, la biserică şi peste toate se simte în ei un duh de smerită cugetare în toate mişcările lor, un duh evlavios şi simţi că prezenţa lor te odihneşte.

– Aţi cunoscut noi începători şi monahi tineri sporiţi în viaţa duhovnicească? Prin ce virtuţi anume?

– Da, cât mi-a fost cu putinţă, am cunoscut, spre bucuria mea, mulţi fraţi, nu de prea multă vreme veniţi în mânăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajaţi şi înveseliţi pentru mila arătată de Dumnezeu că sunt consideraţi şi recunoscuţi ca fii ai mânăstirii.
Mai întâi, ca o virtute mult grăitoare, la mulţi se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-şi măsoară ascultările cu puterile proprii şi nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinşi că ascultarea, porunca, este de sus, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă. Şi au credinţa că vor fi ajutaţi, căci la Dumnezeu totul este cu putinţă. Ascultările fără îndoială şi fără cârtire sunt un act al unei inimi viteze, al unei educaţii de credinţă intensă şi dau o nădejde ascuţită că Dumnezeu nu te va înşela când spune: Fără de Mine nu puteţi face nimic.
Oricare frate sau monah, cu astfel de convin-geri de credinţă şi cu inimă vitează, poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, chiar dacă i-ar depăşi măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă şi dragoste s-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost fraţi ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriaşe ca stânca, au trecut – pentru că aşa era ascultarea – pe deasupra râurilor, sau au fost purtaţi pe spatele peştilor şi n-au conceput să nu asculte.
Aceşti eroi ai tăierii voii au în toată fiinţa lor o veselie ascunsă, au cugetări smerite şi au o prezenţă în toate inimile necăjite, fie chiar şi răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumuseţile omeneşti. Aceştia sunt respec-tuoşi, liberi, fără de teamă şi au o mare nădejde la Preasfânta Stăpână, Maica Domnului, zicând: „Învredniceşte-mă să te laud în veci, o, Sfântă Fecioară!”

– Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?

– Cred că niciodată nu va putea fi „un semn”, definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce!”
Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

– Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?

– Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuţi? Sau Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Şi iarăşi: „Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile”. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credin-cioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. „Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns”, dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simţire! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.

– Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?

– Trebuie mai întâi să înţelegem cauzele care-i fac nerăbdători şi mânioşi pe fraţi. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate şi blândeţe şi chiar cu un fel de apreciere, arătându-le şi cele bune ale lor. Cât de nesuferite şi primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea şi sora ei, mânia, care îţi anu-lează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi făcea spume la gură. Şi a zis cel care privea degradanta scenă: „În veac n-o să mă mânii măcar cât de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios”.
Deci noi, cum zic sfinţii bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. „Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mânie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de Iisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elinii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au înfrânat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sânge”. „De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: „Aşa am zis! Şi ce?” şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”. (Sfântul Ioan Scărarul – Cuvânt despre mânie – Filocalia nr. 9).
Iarăşi, zice un bătrân că „cel ce se nedreptă-ţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fiu este al diavolului”. Trebuie să-ţi încălzeşti sufletul răcit de ură, de nerăbdare şi mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.
Tinerii începători, din lipsă de educaţie, sunt de obicei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cum trebuie să-i dobândim duhovniceşte pentru Hristos? Ce metode recomandaţi?
– Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceştia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneşte doar un singur vârf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfârşitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: „Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare”. Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin-telor şi gândurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

– Uneori lucrurile se prezintă şi invers. Sunt începători hotărâţi şi iubitori de nevoinţă şi vârstnici apăsaţi de gânduri şi cuprinşi de nesimţire duhovnicească. Ce ne spuneţi despre aceştia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia?

– Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreaptă judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: „Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala”.
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţa le este încă mai scurtă şi Judecătorul este lângă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre. Şi cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruţătoare, un trăsnet sau o muşcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăinţă.

– Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc aceas-tă ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?

– Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsu-rat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădărăşti fiinţa ta duhovni-cească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalm 130,1)
Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, „vocaţia”, harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.
Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc”.

– Cum putem câştiga pentru Hristos pe fraţii care sunt slabi în fapte bune şi nu au statorni-cie, ascultare şi răbdare?

– Trebuie să le zicem cu toată inima acestora, ca să ne mântuim sufletele noastre, despre „înfăţi-şarea omului înaintea Judecătorului”, despre învinuirea, cercetarea şi despre sentinţa ce o rosteşte dreptul Judecător, Iisus Hristos, Care va veni în persoană, în ceasul în care nu gândeşti (Luca 12, 40).
„Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoşător, zice Fericitul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mântuitorul şi încă mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?” Ziua aceasta este „ziua mâniei”, cum zice cântarea. „Mânia Judecătorului va fi o prevestire a osândirii tale şi vor fi spaime şi suferinţe mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad”.
O, frate, cu atât mai mare tortură va simţi sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viaţă L-a dispreţuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile! „Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispre-ţuirea îndurării! Ce se va întâmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul când, deasupra lui, are pe Judecătorul mânios, sub el, iadul deschis, la dreapta, păcatele ca acuzator, la stânga, duhurile rele care sunt gata la execuţie şi înlăuntrul său mustrările conştiinţei?”
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca fraţii şi oricare dintre noi să fie cu voia slabi şi nepăsători, nestatornici în ascultări şi fără răb-dare?

– Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele?

– Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: „Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!”
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-I iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscum-părătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!

– Este vindecare şi mântuire pentru cel mândru şi iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?

– Da, este vindecare şi mântuire şi pentru cel mândru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu străşnicie: Domnul celor mândri le stă împotrivă! Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiţi, urâţi, vicleni, fiinţe cu ură desă-vârşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngâmfaţi, nemiloşi, urâţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. Dacă Dum-nezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.
Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har, şi zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălţării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poţi să arunci un mărgăritar de mare preţ în apă, zicând că-l vei căuta mai târziu? Dar dacă nu vei putea să te smereşti cu adevărat, ca să primeşti darul mântuirii tale? Ca să scapi de mândrie, ai nevoie de rugăciune, de plâns şi părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus. Dar dacă Dumnezeu nu-ţi dă această părere de rău? Dacă vine moartea şi nu-ţi lasă timp? „Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dum-nezeu nimănui; poate să ţi-o dea, poate să nu ţi-o dea!”
Lăudăroşenia, semeţia, iuţimea, care este o fiică a mândriei, dispreţul şi plăcerea să fii vestit şi grozav şi altele asemenea „toată măduva omului o pierd şi îl lasă sec”. Smeriţi-vă, iubiţi fraţi, „că altfel nu veţi putea gusta bunătăţile împărăţiei Mele!”, zice Domnul Atotţiitorul.
Să întrebăm pe atâtea suflete măreţe, bogate, pe toţi învăţaţii, principii şi împăraţii care deja au trecut la cele veşnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreţia, desfătările şi stăpânirea lor? Toţi, frate, vor răspunde: Nimic, nimic! „O, omule; zice Fericitul Augustin, tu preţuieşti ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor şi o haină zdrenţăroasă ce va putrezi împreună cu el”.

– Cum putem dobândi în viaţă, în mânăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra în inima noastră şi s-o dăm şi altora? Care sunt foloasele păcii duhovniceşti şi din ce fapte bune se naşte ea?

– Simţi uneori că vine un duh liniştitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decât numai şi numai atunci când, mai mult sau mai puţin, simţi că doreşti cu adevărat să nu te stăpânească nici o patimă. Simţi nevoia să te controlezi, să fii cât mai treaz faţă de orice lucru vătămător, cât de mic. Vei simţi o bucurie tainică şi o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpân, să nu-L superi şi să-ţi întindă mâna salvatoare mereu, şi aceasta într-o plăcută şi neînvinsă atenţie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că ştii să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape şi de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: Se laudă mila asupra judecăţii. Şi iarăşi, se bucură sufletele alese să spună: „Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorinţa Lui cea mai fierbin-te este să ne facă şi pe noi părtaşi fericirii Sale”.
Iată că pacea este o mică împărăţie cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi şi viteji, mult iubitori, liberi faţă de tot ce e rău şi numai ţinând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Şi dacă, oameni fiind, greşim, poate Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta, ca să ne cruţe în cealaltă. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi! (Psalm 59, 3). Şi iarăşi: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului, pentru ca să se mântuiască cei iubiţi ai Tăi (Psalm 59, 4).
Rămân multe negrăite şi frumoase despre tine, scumpă şi mult dorită „pace sufletească”, dar simt încă plăcerea să-ţi mai dăruiesc o mică coroniţă! A zis ucenicul unui mare părinte învăţat: „Ce fericit eşti, părinte, că ştii atâtea lucruri şi eu, un biet om simplu, nu ştiu nimic! Tu poţi să te faci mai sfânt decât mine!” „Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrână simplă ştie a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfinţenie decât mine”. Să ne folosim de smerenia şi pacea celor simpli! „Se scoală cei neînvăţaţi şi răpesc cerul”, spunea cineva. „Fericit este cel ce pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul său”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să mergem la morminte şi aşa vom cunoaşte şi vom dobândi mai uşor pacea sufletului”.

– Ce legătură este între pacea inimii şi conştiin-ţa curată? Cum le putem dobândi pe amân-două în mânăstire, în viaţă?

– Când conştiinţa nu este curată nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.
Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu tărie pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre la măsura zilei, să păstrăm în noi şi să rămânem credincioşi principiului: o trăire vie, neşovăitoare. Dacă nu-L mărturiseşti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, pentru a-L considera Adevărul desăvârşit pe care zici că Îl doreşti şi vrei să-I slujeşti. Şi, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor ruşinoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă, având cu plinătate în ea harul cel mult liniştitor.
Să nu-ţi munceşti oare conştiinţa singur, mer-gând după puterea ta spre desăvârşire, pentru că nu ai ajuns, căci nu se poate ajunge uşor? Lupta este de o viaţă, nu te ispiti singur. Smereşte-te mereu, căci, văzând Domnul Păcii silinţa ta, dar şi liniştea ta, vei fi binecuvântat cu toată bunătatea şi numele bun, din marea şi dreapta Judecată şi iubire a lui Dumnezeu şi te va stăpâni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător, şi oriunde te vei găsi, faţă de marile chemări inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămâne un om al Crucii, un fiu al Învierii.

– De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt şi Domnul Păcii?

– Iată, sunt plin de sfială şi neputincios să răspund la aceste întrebări care au fost şi în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptură: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Cum aş putea eu pătrunde aceste taine şi adevă-ruri pe care le trăim, le simţim şi ne supunem lor până la moarte, pentru că sunt adevărate, dar nu le putem întru totul cuvânta şi înţelege? Îmi cer cuvenita iertare şi cu o sinceră nădejde în harul divin spun şi eu la măsura puterii mele, dar şi a râvnei şi a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înţelege, adică Se simte pe Sine Însuşi neîntrerupt ca Stăpân.
Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat şi prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.
Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El Însuşi face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea şi desăvârşita putere de afirmare, ca omul şi întreaga Creaţie, în deplină simţire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul şi prezenţa Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.
Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putinţă, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cu-noscut şi să fie auzit şi ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului cu toată frumuseţea şi podoaba lor. Eu le-am arătat lor numele Tău (Ioan 17, 26).
Dacă n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfinţita Sa lucrare, întreaga făptură nu s-ar fi cunoscut pe sine şi nici n-ar cuvânta prin simţire de sine şi nici n-ar fi declanşat atâta mişcare, limpezire de o înaltă fineţe a conştiinţelor, de cunoaşteri adânci şi chiar de un delicat proces de despătimire a îngerilor, descoperindu-li-se noi taine.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a făcut ca în noi şi-n toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvântare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvân-tului în ea şi-L rosteşte potrivit firii şi însuşirii proprii şi Dumnezeu a dat omului să desluşească „limbajul” acestora.
Cuvântul, pe de altă parte, este puterea divină din făptură – şi, tocmai de aceea, să ne simţim în răspunderea ce-o avem tari şi liberi – şi este auzită ca o continuă verigă mistică de aur în lanţul nesfârşit al cunoaşterilor.
Cum se spune: „S-a vărsat Hristos în buzele tale”. Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arăta pe Sine, ca întreaga Creaţie să vină şi să fie împreună în simţire, adevăr şi veşnică fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus prin cuvânt numai comunicare, luare la cunoştinţă. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus puterea de discernământ şi puterea de a birui răul, de a accepta suferinţa şi de a iubi pe vrăjmaşi.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevărului vieţii. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezită toată făptura, care şi-a recăpătat cunoştinţa de sine într-o formă tainică şi tinde şi trăieşte glorios în simţirea Stăpânului. Fiinţa superioară, omul, a putut cunoaşte că poartă în sine pe Creatorul său. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înţelepciunea, iubirea desăvârşită pentru om, calea spre El şi lupta neadormită cu puterile răului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împărţit în două persoane, ci este acelaşi Fiu şi Unul-Născut – Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au arătat proorocii şi Sfinţii Părinţi. Prin unire, renaştere şi reînviere cu Hristos se descoperă în noi, „în potenţial şi desfăşurare”, chipul mistic al Fiului Omului – Dumnezeu Cuvântul. Adică să te simţi „pe sine” într-o liniştitoare vibraţie a întregii tale fiinţe şi cu totul în comuniune şi dialog cu Dumnezeu Cuvântul şi într-o supraomenească bucurie – momentul mistic al unirii noastre cu Mântuitorul prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul şi pe domnul răului – satana. „Toată firea cea potrivnică a fugit şi oastea vrăjmaşului s-a domolit, diavolul a căzut, şarpele s-a călcat şi balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au mărturisit s-au luminat şi s-au întărit în Tine, Doamne, prin care viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit, crezând în Tine, că cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?” (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia şi neliniştea sufletele şi tot ce este în lume s-a eliberat de răzvrătitorul şi cotropitorul diavol. Domnul nostru Iisus Hristos domneşte peste toată fiinţa, peste toată firea din cer şi de pe pământ ca Domn al Păcii, pentru că a adus iubirea în lume şi a dat putere de biruinţă tuturor să fie liberi şi să simtă în ei şi în afară de ei pace. Pacea Mea dau vouă; nu precum vă dă lumea, ci ca stăpâni şi biruitori peste turbaţii şi războinicii diavoli.
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, zice Domnul, şi împăcaţi, purtăm şi noi în inimi, ca fii adevăraţi, pe Domnul Păcii.

– Cum trebuie să folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredinţat, mai ales nouă, preoţilor şi păstorilor, spre păstorirea şi mântuirea sufletelor omeneşti?

– Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvârşitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinţi privind cuvântul şi întreaga manifestare a preotului. „Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn? Ai luat harul după gân-dire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că i-L vei da aşa, întreg, la Judecata de apoi, cum ţi-a poruncit? Ce-ţi rămâne de făcut, decât să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti!” (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cu-minţenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi, în prestanţa lui, preotul se simte liber în faţa Cuvântului spus tuturor ca în faţa lui Dumnezeu.
Dacă unele practici de pocăinţă, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atâta vreme numai în vicii puţin se câştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvârşite. Pretinzând prea mult, nu obţii nimic şi, crezându-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebeşte condiţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic şi energic, fără grava idee fixă. Fără îndoia1ă că tăria şi energia formează esenţa râvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acţiune. Dragostea e mai tare ca moartea, cum se zice.
Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decât cei fricoşi, care nu ştiu altceva decât să cedeze cu laşitate, chiar atunci când rezistenţa e cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi la tăcere: Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrânge cu tărie fărădelegile, zice Ecclesiastul (Ecclesiast 6, 7). Nu te teme în faţa lor… Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: „Pot muri, dar a tăcea nu pot” (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudenţă? Închipuieşte-ţi un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i se supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori îşi înstrăinează sufletele şi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: „De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi, poate? O, nu eşti şi tu un alt Iisus? Nu ţi-am iertat şi ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii?” „Fereşte-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi! Trebuie să ştii a certa cu tărie, dar cu blândeţe, fără a strica leacul cu veninul propriei tale nerăb-dări” – argumentul băţului, cum spune latinul. De asemenea, „nu te ocupa de rodul trudei tale! Voi avea Eu grijă să încolţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător”.
Iată, deci, cât de important este a ne conduce cu înţelepciune, sfătuindu-ne şi, mai ales, a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturia sfinţilor Lui. Să urmăm limbajul simplu şi potrivit împrejurărilor, ca model de prudenţă şi discreţie în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândeţea cea mai gingaşă. Întotdeauna, dar mai ales în faţa credincioşilor sau în prezenţa oricui, să vorbească propria ta viaţă! Toţi au o scânteie de adevăr în ei lăsată de Dumnezeu. Şi, printr-o cuceritoare blândeţe şi înţelegere coborâtoare întotdeauna la ei, vorbind pe limba lor, vor fi pătrunşi spre o viaţă creştină.
Dar nimic, nici talent, nici cunoaştere în cuvântări susţinute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic inimile credincioşilor, dacă nu este simţită o dragoste continuă pentru ei şi, mai ales, dacă nu eşti un exemplu viu de preot, la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.

– Am văzut oameni vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm şi să aşteptăm ceasul morţii după Sfânta Evanghelie?

– Frica de moarte nu-i din pricina morţii, ci din a vieţii. Vrei, aşadar, să nu te temi de moarte? Trăieşte creştineşte! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă (Isus Sirah 1,13). Cine a trăit bine în Hristos, nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neaşteptate. „El moare pentru că nu moare!”
Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viaţa să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinşi pe întreaga veşnicie faţă de Dumnezeu!
Cât de multă bucurie ar cuprinde sufletele, dacă ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi ne aşteaptă să-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: „Dumnezeu mai mult se îngrijeşte de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeşte decât ne urăşte diavolul!”

– Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii?

– Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare şi prospeţime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: Vrei să fii desăvârşit? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, copii, rang şi bogăţii pentru numele Meu acela nu Mă iubeşte. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cât va trăi şi Sfânta Scriptură!
Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranţă, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morţi, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputinţă: acela de a nu-şi ţine cuvântul.
Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veţi cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, „având această nădejde tare de promisiunea şi mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veşnic, pe Mine, Care urăsc minciuna şi pedepsesc fărăde-legea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredinţa Mie toate preocupările şi grijile tale”. Domnul s-a făcut scăparea mea şi Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).
Şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi luat nici un angajament – vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute şi să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura şi L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.
Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind şi umilind pe cotropitorii diavoli şi a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câştiga un mare grad de sfinţenie.
Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dăruim total, şi încă prin ce dragoste! Cea mai înduioşă-toare, cea mai generoasă şi mai statornică! „A Te iubi şi a face să fii iubit! Iată toată mărirea şi toate mângâierile ce Te doresc!”
Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos şi fuge şi caută prin toate mijloacele, fie nevoinţe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele şi fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu ştie de ce fuge.
Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucru, dar se obişnuieşte să se spună: „tipic, tipic şi la inimă nimic!” Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veşnic şi te vrea aprins!
Această ţâşnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român!

– Consideraţi că apariţia şi înmulţirea sectelor este un semn apocaliptic, profeţit de Însuşi Mântuitorul?

– N-aş îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocaliptică, mai ales că toţi sectanţii au cap de afiş în propaganda lor „Sfârşitul lumii”, „Vine Sfârşitul!”; ca să se producă aşa-zisa panică şi, fără deliberare, unii se duc orbeşte la ei. Când omul orbeşte de bunăvoie, cine-l mai poate reţine? Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna de combatere şi învăţătura împotrivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârşit, trăim împliniri de proorociri.
Ei, sectanţii, au câmp liber de bătaie pe mai multe feţe ale situaţiei: subvenţii susţinute, lume de tot felul ce nu ţine de nici o parohie (mai ales la oraşe), şi apoi lipsa de vigilenţă a unor preoţi care nu iau treaba în serios, lăsând lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au şi cărţi, fac şi catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, dacă preoţii buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăţilor pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacu-ri şi s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obţine dreptul de existenţă aici, pe pământ, şi noi, oameni de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectanţii seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înţelepţeşte şi pe noi înşine şi nu vom da înapoi în faţa unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: „Căci care este nădejdea noastră… sau cununa laudei noastre?” Au nu sunteţi voi preoţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos până la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună?
Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi îşi câştigă păstorul, câte suflete mântu-ieşte. Ba, se va număra încă între principii acestei Împărăţii: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor (Matei 5, 19) şi cum se mai spune: Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice.
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii pierdute, că a ieşit din cârd şi, cum se zice, „marginile sunt ale dracilor”.
Dăruiţi-vă, preacinstiţi preoţi şi fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! Foc am venit să arunc pe pământ şi ce alta doresc decât să se aprindă? (Luca 12, 49).
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veşnic îl proclamă fiul Său în Raiul plin de uimirea îngerilor – Raiul preoţilor. Există, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi un iad al preoţilor, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriţi, pe care i-au lăsat în rătăcire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: „Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească”.

– După o lungă experienţă de duhovnic, îndrăz-nesc să vă întreb ce metode spirituale folosiţi mai mult pentru formarea şi creşterea fiilor duhovniceşti? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?

– N-aş vrea să displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim şi pe înţelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să se ştie de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extra-ordinar pentru toată existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire şi preţu-ire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhov-nicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Şi dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toţi când le dovedeşti că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit şi de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: „Frate, sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!”
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre uşurare şi folosinţă, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veşniciei noastre (Ecclesiast 12, 5).
Să le spunem credincioşilor ce vin la spoveda- nie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât veşnicia: „0norurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!” Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhu-lui Sfânt să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!
Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multe bucurii şi nădejdi şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.

– Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?

– Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felul, divorţul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri.
Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă să nu se spove-dească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi.
Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se „furtişag de cele sfinte” sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi pe el, poate fi salvat, dezlegat şi, deci, iertat. Este o greşeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.
Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi mărturi-sească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: „Am făcut… Am făcut…” şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un senti-ment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

– Spuneţi-ne un cuvânt de folos şi pentru fraţii şi fiii noştri duhovniceşti de astăzi.

– Iată cuvântul meu către fiii Bisericii:
Credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori.
Mergeţi în viaţă pe singurul drum – smerenia.
Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări şi concepţii amestecate.
Rugaţi-vă mult, cât mai mult.
Rămâneţi eroi numai ai lui Hristos. Şi vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veţi birui pe voi înşivă.
Veţi fi liberi numai când veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc.
Şi voi, fiilor duhovniceşti, rămâneţi cu Dum-nezeu în toată veşnicia. Până în sfârşit i-a iubit pe ei.
Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26).
Împlinirea voinţei dumnezeieşti să fie deci, ţinta tuturor dorinţelor, faptelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre.
Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, aşa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7).
Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

– Blagosloviţi, şi să fie toate cu inimă bună.

sursa