Răsplătirea milei arătată celor adormiţi

65

O soră medicală de la un spital din Atena i-a povestit părintelui Simeon aghioritul, care locuieşte la Kaliagra (Sfântul Munte), următoarele:
−    Aveam scleroză în plăci şi mă aflam în pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o lună de zile concediu. Într-o noapte, în timp ce zăceam la pat, o văd aievea pe Maica Domnului care îmi spune: «Ridică-te, de acum eşti sănătoasă!».
M-am ridicat şi a doua zi am mers la spital. Când m-au văzut medicii, au rămas uluiţi. M-au consultat şi m-au găsit sănătoasă.
Atunci părintele Simeon a întrebat o unde lucrează.
−    Lucrez la morgă, a răspuns ea. Cei morţi sunt aduşi acolo şi aruncaţi fără nici un respect. Eu îi iau, îi spăl, îi îmbrac şi îi îngrijesc cu multă dragoste, ca pe rudele mele.
−    Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. În Vechiul Testament, Tobit, atunci când găsea un mort, îl îmbrăca şi-l îngropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus „te ocrotesc”.
−    Şi eu simt o ocrotire, a răspuns ea plângând.

sursa

Reclame

Chipul ei a strălucit

1

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie.
Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:
− Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!
Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.
„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.
Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.
− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.
Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.
− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.
− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.
− Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?
A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.
− Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…
Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.
Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.
− Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.
Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.
− Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.
− Da. Să mergem, căci am întârziat.

sursa

Vasiliki Kuzaris

1

S-a născut în anul 1891 în Varosi Ammohostu din Cipru, care astăzi se află sub ocupație turcă. Familia sa era foarte săracă. A avut patru frați. Ea era cea mai mică. A rămas orfană de mamă când era foarte mică. Constantin Psaras, care era văduv cu doi copii, a cerut-o în căsătorie pe sora ei, Milia. Aceasta i-a pus condiția să o ia împreună cu dânsa și pe Vsiliki, care avea atunci zece ani și el a primit.
Vasiliki i-a crescut pe cei doi orfani și pe alți șapte copii, pe care i-a avut sora ei cu Constantin. Toți copiii o iubeau mai mult decât pe mama lor, pentru că și ea îi iubea mult.
Constantin, ca răsplată pentru ceea ce a făcut pentru copiii lui, i-a cumpărat o casă în centrul orașului. Nu a despărțit-o de copiii săi și s-a îngrijit să-i facă zestre și să o căsătorească.
Vasiliki era înaltă, drăguță, cu părul roșcat, foarte lung și pielea albă, cu mulți pistrui. S-a căsătorit cu Polivios Paraskevas din Lapithos, care era cu treisprezece ani mai mic decât ea. Acest lucru n-a fost însă o problemă, ci au trăit cu multă dragoste.
Din fire era foarte nevinovată, lipsită de viclenie și plină de bunătate. Cu toate că era săracă, era foarte milostivă. Orice îi cădea în mâini, dădea milostenie. Avea credință adâncă în Dumnezeu și încredere nezdruncinată în purtarea Sa de grijă. Și înainte de a se căsători, și după aceea îi plăcea să stea ore întregi în biserică. Mătura, aprindea candelele și se ruga. În familia ei și în sat se spunea:
– Vasiliki este o sfântă!
Nu pierdea nici o slujbă și ținea toate posturile cu multă scumpătate. Era smerită și pentru orice lucru îi întreba pe preoți. Orice sfat îi dădeau, îl primea ca pe voia lui Dumnezeu și îl împlinea.
Nu s-a mâniat și nu s-a certat cu nimeni niciodată. Nu a avut vrăjmași. Cu toți se purta cu dragoste. Era gata să ajute și să dea orice i se cerea, chiar dacă era păgubită familia sa. Când vedea pe cineva mâniindu-se și strigând, se mâhnea foarte mult. Spunea:
– Sărmanul! Ce are? Poate că nu se simte bine…
Era foarte smerită. Nu voia să o cunoască nimeni sau să vorbească despre ea. Orice faptă bună săvârșea, o ascundea cu grijă. Limba ei nu putea să spună minciuni, ci spunea totdeauna adevîrul, oricât de grave urmări ar fi avut asupra ei.
În afară de cei nouă copii ai lui Constantin, Vasiliki i-a crescut și pe cei doi copii ai săi și mai apoi și pe nepoți. Parcă s-a născut ca să crească copii. Se înțelegea foarte bine cu ei, dar și cu toată lumea.
Deși avea multe calități, Vasiliki avea și o neputință din fire: obiceiul de a vorbi mult. Atât de guralivă era, încât limbuția sa a devenit proverbială. Atunci când cineva vorbea mult, ceilalți spuneau:
– Iat-o pe Vasiliki!
Din pricina vorbăriei, de multe ori uita de mâncare și o ardea. Venea bărbatul ei de la lucru, ca să mănânce la prânz, iar ea îi spunea zâmbind:
– Polivie, am ars mâncarea!… Să-ți prăjesc două ouă?…
Soțul ei nu cârtea, ci mânca ce găsea și mergea înapoi la lucru.
Vasiliki vorbea mult despre Hristos și Maica Domnului, despre Sfinți și despre familia sa, dar nu osândea niciodată pe nimeni. Era foarte aspră în privința osândirii, o considera mare păcat și niciodată nu judeca faptele oamenilor. Îi spunea fiicei sale:
– Andrula, n-am să te bat niciodată (și, într-adevăr, niciodată nu și-a bătut copiii), însă dacă te aud că spui ceva rău despre vreun om, am să-ți dau peste gură!
Fiul ei iubea o femeie cu trei copii, cu zece anu mai mare decât el. Vasiliki a primit-o cu multă dragoste și le-a dat binecuvântarea sa, care i-a ajutat și a făcut să le meargă bine. Spunea despre nora sa:
– Bunul Dumnezeu ne-a trimis-o! Este foarte buna!
Prezența lui Dumnezeu era puternică și vie în viața sa. Când era deja înaintată în vârstă, a mers să se închine la Ierusalim. La unul dintre locurile de închinare, ceilalți pelerini au lăsat-o în urmă, pentru că era în vârstă. Ea însă a înaintat singură cu multă ușurință și, spre mirarea celorlalți, a spus că a ținut-o Maica Domnului. Ei nu credeau, însă ea stăruia spunând că a simâit o mână care o ținea și o sprijinea și astfel a mers cu ușurință.
Nu a mers niciodată la doctor. Doctorul ei era Maica Domnului. Când se îmbolnăvea, îi spunea fiului ei:
– Panaghiotis, nu merg la doctor!… Du-mă la Maica Domnului!
O ducea la Biserica Sfântului Brâu, la Varosi. Se ruga, se ungea cu untdelemn și se întorcea sănătoasă, pe picioarele sale.
După refugierea pricinuită de războiul turco-cipriot din 1974, Vasiliki împreună cu soțul ei și cu familia fiului său s-au refugiat în cartierul Polemidia, aflat la periferia orașului Limassol. Acolo a trăit patru ani și a adormit în anul 1978, la vârsta de optzeci și șapte de ani. Toți copiii pe care îi crescuse s-au adunat și i-au făcut cu multă dragoste slujba înmormântării. Au donat și bani, cu toate că în acele vremuri, după refugiere, era mare sărăcie.
După cinci ani a adormit și soțul său. La îngropare au deshis mormântul ei, ca să facă mutarea osemintelor și toți au rămas uimiți. Veșmântul și părul îi erau întregi li osemintele răspândeau mireasmă. De aceasta s-au încredințat toți cei prezenți la deshumare. Fiul ei i-a spus surorii sale:
– Andrula, eu nu prea sunt dus la biserică, însă ce să-ți spun? Când am deschis mormântul mamei, ieșea mireasmă!…
Veșnică să-i fie pomenirea! Amin.

Sursa: Ieromonahul Eftimie Athonitul, Asceți în lume, vol II, Ed. Evanghelismos, 2014.