Despre nadejde

1

Omilia VI – Tit

Despre femeie, Despre milostenie, Despre nadejde, Diverse, Omilii, Talcuiri

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. (Tit 3, 8-11)

Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu de oameni şi de nespusa Lui îngrijire pentru noi, şi ce a făcut cu noi, a adăugat, zicând: „Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, iar acestea spunându-le, îi îndeamnă la milostenii.

Deci, acestea nu numai spre umilinţă sunt potrivite, spre a nu se îngâmfa sau a-i grăi de rău pe alţii, ci şi spre toată fapta bună. Tot aşa şi către corinteni, scriindu-le, zicea: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”. (II Corinteni 8, 9)

Gândindu-se deci la îngrijirea lui Dumnezeu şi la nemărginita Lui filantropie, îi îndeamnă la milostenie, nu oricum sau în treacăt, ci „pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, adică să-i ajute pe cei nedreptăţiţi, nu numai cu bani, ci şi cu sprijinul, să-i apere pe văduve şi pe orfani, şi, în fine, să-i pună în siguranţă pe toţi cei ce pătimesc rele, căci aceasta vrei să zică prin: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune.

Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte”. Dar ce sunt acele numărări de neamuri sau genealogii? Mai ales că şi către Timotei spune aceasta, zicând: „Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. (I Timotei 1, 4)

Apoi şi aici, ci şi acolo, apostolul lasă a se înţelege că sunt acei iudei, care, cugetând lucruri mari pentru că-l aveau strămoş pe Avraam, nu se îngrijeau de cele ce erau datori, de aceea numeşte astfel de dispute nebune şi fără de folos, fiindcă a se încrede în astfel de lucruri nefolositoare este o nebunie. Sub denumirea de prigoniri sau certuri de aici, el înţelege acele dispute sau certuri cu ereticii, când nu iese din ele nici un folos, căci sfârşitul lor este nimic.
Când cineva este bolnav şi când orice s-ar face este cu neputinţa a-i schimba părerea, apoi de ce să te mai oboseşti în zadar, semănând sămânţa pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuinţezi către ai tăi, vorbindu-le de milostenie şi de alte virtuţi. Dar atunci cum de zice în alt loc: „ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului (II Timotei 2, 25), pe când aici: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”?
Apoi, acolo el spune de cei ce dau oarecare nădejde de îndreptare, şi pentru cei ce se împotrivesc la întâmplare; dar când îndărătnicia lor este învederată tuturor, de ce te mai munceşti în zadar? De ce baţi în zadar văzduhul? Ce vrea să zică: „fiind singur de sine osândit”? Adică „nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit”. Când deci şi după sfătuire el rămâne acelaşi, devine de sine osândit.
Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe linie, sârguieşte-te să vii la mine, la Nicopole (3, 12). Ce spui? După ce l-ai pus supraveghetor peste Creta, îl chemi iarăşi la tine? N-o face aceasta ca şi cum l-ar abate de la îndeletnicirea lui, ci încă mai mult întărindu-l. Cum că nu l-a chemat la sine spre a-l avea ca tovarăş în toate părţile şi a-l împiedica în lucrul său, ascultă ce spune: căci acolo m-am hotărât să iernez. Cetatea Nicopole era în Tracia.
Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. (4, 13) Aceştia nu erau încă dintre cei cărora le încredinţase apostolul dreptul de priveghere în vreuna din Biserici, ci dintre cei ce-l însoţeau în călătoriile sale. Cel mai însemnat însă era Apollo, puternic fiind în Scripturi şi bărbat învăţat. Dacă primul (Zenas) era ştiutor al legii, nu era nevoie de a fi hrănit de ceilalţi; însă, sub numele de ştiutor al legii de aici, se înţelege cunoscător al legii iudaice, iar prin expresia: „ca nimic să nu le lipsească” îi spune ca să-i trimită toate cele trebuitoare pentru hrană, pentru hrană din belşug.

Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. (3, 14-15)

Adică, el spune aici de toţi cei ce-l iubeau pe dânsul sau de bărbaţii credincioşi în general.

Harul fie cu voi, cu toţi! Amin. Dar cum îi porunceşti de a astupa gura celor ce se împotriveau, dacă trebuia a se feri de dânşii? „Când ei, zice, rac totul pentru vătămare, tu să nu faci din capul locului nimic pentru folosul acelora, căci cei stricaţi cu desăvârşire nu vor câştiga nimic. Dar dacă dânşii îi vatămă şi pe alţii, apoi trebuie a te ridica atunci cu putere şi a te lupta cu multă bărbăţie.

Dacă-i vezi pe alţii ajunşi în mare stricăciune, şi tu te găseşti silit de a-i apăra, apoi atunci să nu taci, ci închide-le gura, îngrijindu-te ca să nu le piardă pe cele viitoare. De altfel, nu se poate ca acela care are râvnă şi viaţă curată, să se ţină numai de lupte. Decât numai tu fă astfel, precum am zis, căci a se ocupa cineva numai de vorbe, vine de la lipsa de lucru şi de la filosofia aceea atât de zadarnică. Căci a vorbi lucruri prisoselnice este o mare pagubă, ci trebuie sau a învăţa, sau a se ruga lui Dumnezeu, sau a-I mulţumi. Noi nu trebuie a cruţa numai banii, iar vorbele nu; ci, încă mai cu seamă trebuie a le cruţa pe acestea din urmă şi a nu ne expune tuturor cum s-ar întâmpla.”

Dar, oare ce vrea să zică: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”? Adică, să nu aştepte ca toţi cei nevoiaşi să vină la dânşii, ci dânşii să se ocupe de ajutorul celor nevoiaşi, căci cel ce se îngrijeşte, astfel trebuie a se îngriji, şi astfel o face aceasta cu mult zel. Căci fapta bună nu aduce atâta folos celor ce o primesc, pe cât aduce celor ce o fac, fiindcă le dă curaj faţă de Dumnezeu.
Sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranţă de îndreptare. Căci, după cum a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei, tot aşa şi a umbla cu linguşiri şi cu binele pe lângă cei ce nu dau semne de îndreptare este semn de cea mai de pe urmă prostie şi tâmpire, fiindcă prin aceasta noi îi facem mai cutezători.

„Să înveţe şi ai noştri, zice, să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.” Ai văzut că el se îngrijeşte mai mult de dânşii, decât de cei ce primesc milostenia? „Era cu putinţă, zice, de a trimite pe aceştia prin alte părţi, însă eu mă îngrijesc de cele ale voastre.” Căci, ce folos poate fi? Spune-mi: dacă unii dezgroapă tezaure din pământ, iar alţii îi hrănesc pe dascăli? Desigur, cei dintâi nu au nici un folos din tezaurele lor şi rămân fără de roadă. Nu putea Hristos, Care cu cinci pâini a hrănit de mii de ori pe atâţia, să Se hrănească atât El cât şi cei ce-L însoţeau?

DESPRE MILOSTENIE. PENTRU CARE STĂPÂNUL NOSTRU ŞI UCENICII
ERAU HRĂNIŢI DE CĂTRE FEMEI. CĂ ACEIA CARE SE ÎMBOGĂŢESC LESNE
POT CĂDEA. CUM CĂ TREBUIE A NĂDĂJDUI ÎN DUMNEZEU

De ce oare Mântuitorul era hrănit de către femei? „Mergeau după El, zice, şi Îi slujeau” (Marcu 15, 4); pentru ca să ne înveţe pe noi, că El se îngrijea de cei ce făceau bine. Nu putea fi Pavel, ca acela care prin mâinile lui îi ajuta şi pe alţii, să nu primească ajutor de la nimeni? Dar îl vezi pe el şi luând, ba chiar şi cerând. De ce aceasta, oare? Ascultă-l ce spune: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru”. (Filip. 4, 17)

Dar chiar la început, când credincioşii îşi vindeau toate ale lor, preţul îl puneau la picioarele apostolilor; şi acum priveşte cum apostolii se îngrijeau mai mult de dânşii, decât de cei ce primeau milostenii. Că, dacă s-ar fi îngrijit apostolii numai de săraci, n-ar fi făcut nici o vorbă de Anania şi Safira, când au ascuns din preţul vânzării, n-ar fi împiedicat de a primi milostenii din nedreptate, n-ar fi poruncit Pavel, zicând: „Nu cu părere de rău sau de silă”. (II Corinteni 9, 7)

Dar ce spui Pavele? Îi împiedici pe săraci de a lua milostenie? „Nu, zice, eu n-am în vedere interesul celor ce primesc, ci al celor ce dau.” Priveşte-l încă şi pe proroc, când îl sfătuia pe Nabucodonosor şi-i dădea acea povaţă minunată, că el nu se îngrijea numai de săraci, căci n-a spus simplu: „Dă săracilor”, ci: „Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale, prin milă către cei săraci”. (Daniel 4, 24) „Deşartă-ţi punga, zice, nu numai ca alţii să se hrănească, ci şi ca tu să te izbăveşti de pedeapsă.”

Şi Hristos iarăşi a zis: „Vinde averea ta, dă-o săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. (Matei 19, 21) Ai văzut că şi acolo a poruncit tot aceasta drept condiţie a urmării Lui? Fiindcă averile sunt o piedică, de aceea i-a poruncit să le dea săracilor, ca astfel să înveţe sufletul de a fi milostiv şi îndurat; îl învaţă de a dispreţui averile, îl învaţă de a fugi de lăcomie. Căci cel ce este învăţat de a da celui ce nu are, cu timpul, se va învăţa a nu lua de la cel ce are.

Faptul acesta îl face pe om deopotrivă cu Dumnezeu. Deşi fecioria are cu sine o mai mare osteneală sau şi postul, sau culcarea pe pământ, însă nimic nu este atât de puternic spre a stinge focul păcatelor noastre, ca milostenia.
Milostenia este mai presus de orice faptă bună şi pe cei ce o iubesc pe ea îi pune lângă împăratul a toate. Şi aceasta cu drept cuvânt, fiindcă fecioria şi postul, şi culcarea pe pământ stau numai lângă cel ce le race, iar pe altul nu-l ajută cu nimic, pe când milostenia se întinde în toate părţile şi toate mădularele atinse se unesc cu Hristos.
Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează creştinismul, care este mai mare decât toate semnele şi minunile, şi prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sunetele noastre şi scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos. Voiţi poate a şti de cât bine este ea în stare a face? În timpul apostolilor toţi vânzându-şi averile lor, dădeau fiecăruia în nevoia ce avea.

Dar, spune-mi: fără a avea în vedere cele viitoare, căci noi nu vorbim acum de împărăţia cerurilor, ci să vedem numai în timpul de faţă — cine câştigă: cei ce iau sau cei ce dau? — aceia (săracii) murmurau şi se sfădeau între dânşii, pi când aceştia (cei ce dau) aveau un suflet, după cum zice: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Faptele Apostolilor 4, 32), şi harul era peste toţi, şi trăiau cu multă simplitate şi nevinovăţie. Ai văzut cum şi de aici aceia câştigau?

Acum, spune-mi: dintre cine ai voi să faci parte? Dintre cei ce aruncau averile lor şi nu mai aveau nimic sau dintre cei ce le luau până şi pe ale altora? Priveşte rodul milosteniei. Pereţii şi piedicile au fost răsturnate şi de îndată s-au unit sufletele între dânsele, după cum zice: „inima şi sufletul mulţimii erau una”. Aşa că acela care-şi deşartă punga sa, chiar si fără milostenie, are un mare folos.
Acestea vi s-au spus, ca astfel cei ce n-au moştenit averi de la părinţi să nu fie trişti, nici mâhniţi, ca fiind mai prejos de cei bogaţi, fiindcă mai mari vor avea, dacă vor voi. Căci cu mai multă uşurinţă se vor mişca spre milostenie, ca şi văduva din Evanghelie, iar faţă de aproapele nu vor avea nici o pricină de duşmănie si va fi mai slobod decât toţi ceilalţi. Nimeni nu-l va putea ameninţa pe unul ca acesta cu confiscarea averilor, căci el este mai presus de asemenea rele.
Şi după cum pe cei ce fug dezbrăcaţi nimeni nu i-ar prinde degrabă, iar pe cei îmbrăcaţi cu multe haine şi de-abia purtându-se i-ar prinde îndată, tot aşa se petrece cu bogatul şi săracul. Unul se împiedică în hainele sale: în miile de griji, mânuiri, mânii şi întărâtări spre mânie, chiar dacă poate n-ar fi prins; pe când celălalt, chiar de ar fi prins, totuşi iute va putea scăpa şi fugi, nefiind împiedicat de nimic.
Toate acestea îngroapă sufletul în pământ, aşa-zicând, şi încă nu numai acestea, ci şi altele multe trase de bogăţie. Că, de pildă, pentru a trăi cineva cu cumpătare sau în simplitate este mai greu pentru cel bogat decât pentru cel sărac, precum şi a fi izbăvit de mânie este mai greu pentru acela decât pentru acesta. „Deci, zici tu, şi mai mare plată va lua.” Câtuşi de puţin. Şi de ce oare, dacă el izbuteşte de a săvârşi cele grele? Fiindcă el însuşi şi-a creat greutăţile, de vreme ce nu ni s-a poruncit să ne îmbogăţim, ci încă din contră, aşa că tu singur îţi făureşti mii de piedici.
Alţii aruncă de la dânşii nu numai banii şi averile, ci îşi muncesc până şi trupul, ca unii ce merg pe cărarea cea strâmtă, pe când tu nu numai că nu faci aşa, ci încă îţi sporeşti şi aprinzi mai mult cuptorul patimilor şi te înconjuri şi de altele. Şi deci te duci pe drumul cel cu uşurinţă de cucerit. Acel drum îi primeşte pe astfel de oameni, pe când drumul sau calea cea strâmtă îi duce pe cei întristaţi, pe cei ce nu poartă cu dânşii nimic, decât numai aceste greutăţi, care pot fi duse pe această cale: milostenia, filantropia, bunătatea, blândeţea.
Dacă le porţi pe acestea cu uşurinţă, vei putea trece; iar dacă ai cu tine uşurătatea, trufia sufletească şi sarcina cea de spini, numită bogăţie, îţi trebuie un drum cu mult mai larg. Şi nici nu-ţi este cu putinţă de a intra în mulţime, ca nu cumva să-i loveşti pe alţii, purtând în spate sarcina ce o ai, ci trebuie a sta la mare depărtare, în timp ce acela care duce cu sine aur şi argint, vorbesc adică de succesele virtuţii, nu numai că toţi cei de pe lângă dânsul nu fug, ci încă se şi apropie de el şi stau la un loc.
Şi dacă bogăţia este spini şi ciulini, ce poate fi lăcomia? Pentru ce deci o iei cu tine acolo? Pentru ca să faci focul mai mare, punând sarcina pe foc? Oare nu este de ajuns focul gheenei? Gândeşte-te la cei trei tineri cum umblau prin cuptorul cel cu foc; aceea să o crezi de gheena. Cu mare durere au căzut în cuptor şi erau legaţi şi împiedicaţi, şi cu toate acestea an găsit înăuntru o mare lărgime. Nu tot aşa însă erau cei din afară.
Tot aşa ni se întâmplă şi acum, dacă am voi ca să stăm cu bărbăţie şi putere în faţa neîncetatelor ispite. Dacă avem nădejdea în Dumnezeu, vom fi într-o mare lărgime, aşa-zicând, pe când cei ce ne bagă în ispite, vor fi pierduţi. „Că cel ce sapă groapa altuia, zice, va cădea el în ea.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 27) Chiar de i-ar lega mâinile şi picioarele, întristarea îl va putea dezlega.
Şi priveşte faptul cel minunat: pe care i-au legat oamenii, pe aceştia i-a dezlegat focul. Că, dacă cineva i-ar preda slugilor pe unii dintre prietenii săi, iar slugile ştiind şi cinstind prietenia stăpânului, nu numai că nu le vor face nici o vătămare, ci încă şi mare cinste le va da, tot aşa şi focul, care ştiind că acei trei tineri erau prieteni ai stăpânului său, le-a rupt legăturile, i-a dezlegat şi i-a lăsat în libertate; a devenit pentru dânşii loc de a fi călcat de ei, şi cu drept cuvânt, fiindcă fuseseră băgaţi în cuptor pentru slava lui Dumnezeu. Cei care suntem în necazuri, să avem în vedere acest exemplu.

„Dar, iată, zici tu, aceia s-au mântuit de supărări, iar noi nu.” Cu drept cuvânt, fiindcă dânşii au intrat în cuptor nu ca izbăviţi, ci ca morţi cu desăvârşire, căci ascultă ce spun ei. „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din inima ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” (Daniel 3, 17-18)

Noi însă, ca şi cum pare că am da lecţii lui Dumnezeu, hotărâm până şi timpul, zicând: „dacă până în cutare timp nu vom fi izbăviţi”, şi de aceea nici că suntem izbăviţi. Fiindcă şi Avraam nu ca izbăvit l-a luat pe fiul său şi l-a adus ca pârgă lui Dumnezeu, ci ca jertfit, dar pe care contra aşteptării sale l-a luat, mântuit şi izbăvit. Tot aşa si tu când cazi în strâmtorări şi necazuri „să nu te tulburi în timpul încercării” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 2), ci pregăteşte-ţi cugetul tău către toată răbdarea, şi atunci iute te vei mântui de necazuri.
De aceea şi Dumnezeu îţi trimite necazuri, pentru ca să te înveţe a răbda. Când deci de la început ne învăţăm a răbda şi nu ne împuţinăm, la urmă slăbeşte suferinţa, ca fiind totul izbândit. Voiesc a vă povesti şi o istorie neştiută de voi poate, însă având un mare folos. Şi care este acea istorie? Fiind o goană mare, oarecând, asupra creştinilor şi un mare război abătându-se asupra Bisericii, au fost prinşi doi bărbaţi, din care unul era gata a pătimi orice, iar celălalt, dacă ar fi fost ca să i se taie capul, poate că era şi el gata şi cu curaj, iar pentru celelalte munci şi cazne era fricos şi tremura de groază. Şi priveşte iconomia lui Dumnezeu! După ce a stat judecătorul pe tron, celui care era gata a pătimi orice a poruncit a i se tăia capul, iar pe cel fricos a poruncit a-l spânzura şi munci, în tot chipul, şi nu o dată sau de două ori a fost muncit, şi purtat prin toate cetăţile.
Dar de ce oare a îngăduit aceasta Dumnezeu? Pentru ca neîngrijirea şi trândăvia cugetului lui să se îndrepte prin cazne, ca orice frică să o scoată din el, ca să nu mai fie fricos, nici leneş. Încă şi Iosif când se grăbea a ieşi din temniţă, atunci mai cu seamă stăruia în curajul ce-l insufla celor doi fameni întemniţaţi cu el. Căci ascultă ce le spunea: „Căci eu sunt furat din pământul evreilor” şi: „adu-ţi aminte şi de mine”. (Facerea 40, 15, 14) Unii zic, în toată curăţia inimii lor, că expresia: „adu-ţi aminte şi de mine” este zisă în înţelesul că noi nu trebuie a nădăjdui în oameni, ci totul a arunca şi a lăsa în grija lui Dumnezeu.

Acestea deci ştiindu-le, iubiţilor, să mărturisim harul lui Dumnezeu, şi pe toate să le facem, care sunt spre folosul nostru, ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia IX

Despre dragoste, Despre Dumnezeu, Despre nadejde, Diverse, Omilii, Talcuiri
din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Să ne punem nădejdea în Dumnezeu]

„Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate, ci se va socoti şi pentru noi, cei care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 23-25).

După ce mai înainte a vorbit de lucrurile măreţe săvârşite de Avraam, după ce a arătat credinţa lui, dreptatea şi cinstea primită de la Dumnezeu, apoi ca să nu zică ascultătorii: „Dar ce are de-a face cu noi, că doar el singur a fost îndreptat”, Apostolul ne-a aşezat lângă Avraam, fiindcă aşa se arată puterea cuvintelor duhovniceşti. Pe cel intrat atunci în creştinism, care nu a făcut încă nimic, pe acesta, zic, nu l-a micşorat în vreun fel, sau mai bine zis nu l-a arătat cu nimic inferior iudeului credincios, şi nici chiar patriarhului, ba încă – ceea ce este şi mai minunat – îl arată ca având ceva mai mult. Atât de mare nobleţe ni s-a dat nouă [creştinilor], încât credinţa acestuia este însuşi tipul credinţei noastre.
Şi n-a zis: „că dacă i s-a socotit lui ca dreptate, de la sine urmează că şi nouă ni s-a socotit la fel”, ca să nu creeze un silogism, ci grăieşte cu puterea cuvintelor din legea divină, şi cu autoritatea întregii Scripturi. „Pentru ce – zice – s-a scris? Nu oare ca să cunoşti că şi noi ne îndreptăm aşa? Deci şi noi am crezut în acelaşi Dumnezeu şi pentru aceleaşi lucruri, deşi nu pentru aceleaşi persoane”. După ce, deci, spune de credinţa noastră, apoi vorbeşte şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită, pe care veşnic o pune în faţă, şi pune la mijloc crucea, ceea ce şi aici a arătat zicând: „Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”.
Ia aminte cum el, punând cauza morţii, aceeaşi dovadă o arată şi pentru învierea Lui din morţi. „De ce S-a răstignit?” zice; „desigur că nu din cauza păcatelor Lui, şi dovada se desprinde din învierea Lui. Pentru că dacă ar fi fost păcătos, cum ar fi putut să învieze?! Dar dacă a înviat, e vizibil că nu a avut păcat; şi dacă n-a fost păcătos, pentru ce a fost răstignit? Pentru alţii; şi dacă a fost răstignit pentru alţii, desigur că a înviat”. Ca să nu zici: „Dar dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, cum putem a ne îndrepta?” – iată că ni L-a pus în faţă pe Cel ce a şters păcatele, ca astfel şi din credinţa lui Avraam, prin care s-a îndreptat, şi din patima Mântuitorului, prin care ne-a izbăvit de păcate, să se adeverească deplin cuvântul lui. Spunând de moartea Domnului, spune în acelaşi timp şi de înviere, ca şi cum ar fi zis: „Doar nu a murit El ca să aibă la dispoziţia Sa pe cei vrednici de osândă, ci ca să facă bine, căci pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să ne facă drepţi”.

„Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (5, 1).

Dar ce vrea să zică prin cuvintele „avem pace”? Unii spun că ar fi vorba despre cei care ar fi dorit introducerea legii, însă mie mi se pare că el vorbeşte aici despre viaţa noastră. Fiindcă mai sus a spus multe despre credinţă, pe care a şi pus-o ca superioară îndreptării prin fapte, apoi ca să nu creadă cineva că cele spuse sunt motiv de lenevire, a zis: „pace avem”, adică nu mai păcătuim de acum, nu ne mai reîntoarcem la cele dinainte, căci dacă am face aşa, atunci avem să ne luptăm cu Dumnezeu, şi nu pace.
,,Dar cum – zici tu – este posibil să nu mai păcătuim? Cum mai înainte a fost cu putinţă?”. Dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, dar ne-am izbăvit de toate prin Hristos, nu mai rămâne nici o îndoială că tot prin El vom putea sta în cele ce ne găsim. Nu este acelaşi lucru: a lua pacea care nu era, şi a păstra pacea care era deja dată, deoarece câştigarea unui lucru este mai dificil decât păstrarea lui.
Cu toate acestea acel lucru dificil a devenit uşor, a devenit realitate. Aşadar ceea ce este mai uşor, va fi pentru noi mai lesne de împlinit, adică să păstrăm până la sfârşit cele date nouă.
Aici mi se pare că lasă a se înţelege nu numai ceea ce este uşor, ci şi ceea ce este mai înţelept, fiindcă dacă ne-a izbăvit pe noi, cei ce eram duşmani şi ne luptam cu El, apoi e mai înţelept de a rămâne în starea de izbăvire, şi aceasta să I-o înapoiem drept plată, ca să nu pară că a împăcat cu Tatăl pe nişte îndărătnici şi nerecunoscători.
„Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (5, 2).
Dacă El ne-a apropiat de har încă pe când eram departe, cu atât mai mult ne va ţine în acest har fiind aproape de El. Şi acum tu te gândeşti, cum Apostolul pretutindeni pune la un loc acestea două, adică şi cele venite de la Hristos, şi cele din partea noastră. Acelea ce au venit de la Hristos sunt numeroase, variate şi felurite, fiindcă a şi murit pentru noi, ne-a împăcat şi apropiat de Dumnezeu, şi ne-a dat chiar pe cele de negrăit, pe când noi nu am produs nimic altceva decât credinţa, pentru care şi zice: „prin credinţă”.
„La harul acesta”. Care har? Acela adică prin care ne-a fost dat nouă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a ne izbăvi de rătăcire, a înţelege adevărul şi a ne învrednici prin botez de toate bunurile. Pentru aceasta ne-a apropiat, ca să primim toate darurile. Nu ne-am împăcat cu El numai ca să primim iertarea păcatelor, ci şi pentru ca să ne bucurăm de mii de demnităţi. Şi nu s-a limitat numai la atât, ci ne-a făgăduit şi alte bunuri negrăite, care covârşesc mintea şi judecata omenească. De aceea le şi pune Apostolul pe amândouă, căci zice: „la harul”, arătând cele din prezent pe care le-am primit, iar apoi: „Şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, dând pe faţă toate cele viitoare.
Bine a spus: „întru care stăm”, fiindcă aşa este harul lui Dumnezeu; el nu are sfârşit, nici margini, ci înaintează veşnic tot mai mult, ceea ce la noi oamenii nu se poate. De pildă: cineva a luat puterea, slava şi stăpânirea, însă nu a stat în această situaţie pururi, ci numaidecât a căzut din ea, căci chiar de nu l-ar ucide omul, moartea îl va lua fără greş.
Nu tot aşa se petrece cu cele ale lui Dumnezeu, fiindcă nici omul, nici timpul, nici desfăşurarea împrejurărilor, nici diavolul şi nici moartea însăşi venind nu va putea ca să ni le răpească, ci tocmai când murim le stăpânim în mai mare deplinătate, iar cu trecerea timpului ne bucurăm mereu şi mereu de mai multe haruri. Dacă încă nu crezi în cele viitoare, crede cel puţin în cele prezente, şi prin cele pe care le-ai primit deja, crede şi în cele ce or să vină.
De aceea şi zice el: „şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, ca să afli ce fel de suflet se cuvine să aibă credinciosul.
Noi nu trebuie să fim instruiţi numai pentru cele date deja, ci e necesar a ne convinge şi despre cele viitoare, fiindcă cineva se laudă şi pentru cele ce sunt în perspectivă de a le căpăta. „Deci – zice – fiindcă credinţa celor viitoare este tot aşa de sigură şi lămurită ca şi a celor deja date nouă, apoi ne lăudăm şi în aceea deopotrivă”.
De aceea a şi numit acele bunuri „slava lui Dumnezeu”, fiindcă dacă ele Îl slăvesc pe Domnul a toate, apoi vor ieşi la iveală numaidecât, dacă nu pentru noi, în orice caz pentru El.
„Şi ce spun eu, zice, că bunurile viitoare sunt vrednice de laudă? Chiar şi relele de faţă sunt suficiente de a ne împodobi şi a ne mândri cu ele”. De aceea a adăugat imediat: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare”(5, 3).
De aici poţi înţelege ce fel sunt bunurile viitoare, dacă chiar şi în cele ce par spre întristare noi ne lăudăm şi cugetăm lucruri mari. „Atât de mare este harul lui Dumnezeu încât, chiar în asemenea lucruri, noi nu găsim nimic neplăcut. În lucrurile pământeşti luptele sunt însoţite de osteneli, scârbe şi necazuri, şi premiile ca şi cununile ne aduc plăcere; aici însă [în luptele duhovniceşti] nu este aşa, căci şi strategiile noastre de apărare ne sunt plăcute, tot aşa ca şi premiile”. Fiindcă pe atunci ispitele erau mari, greutăţile şi necazurile erau în fiecare zi, pe când împărăţia cerurilor era în aşteptare, cu toate bunurile ei, de aceea cei mai slabi se moleşeau, fapt pentru care Apostolul le şi dă premiul chiar de aici, zicând că în necazuri trebuie a ne şi mândri, a ne şi lăuda. Şi nu zice „trebuie a vă lăuda”, ci „ne şi lăudăm”, atribuind sfatul de încurajare propriei lui persoane.
Apoi, fiindcă cele spuse s-ar fi părut poate străine şi curioase, adică cel ce se luptă cu foamea, cel ce se găseşte în lanţuri şi munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în lanţuri şi în munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în asemenea grele încercări, de aceea Apostolul le pune înainte un raţionament cu adevărat filosofic. „Ba mai mult”, zice, „aceste necazuri sunt vrednice de laudă nu numai pentru cele viitoare, ci chiar şi pentru cele prezente”. Într-adevăr, necazurile, prin ele însele, sunt un lucru bun. Şi de ce oare? Fiindcă pregătesc şi încurajează răbdarea. De aceea spunând: „că ne şi lăudăm întru suferinţe”, pune şi cauza, zicând: „ştiind că suferinţa aduce răbdare”. Vezi iar înţelepciunea lui Pavel, cum el întoarce vorba la cele contrare. Fiindcă scârbele şi necazurile îi făceau pe ei a deznădăjdui chiar de cele viitoare, şi-i descurajau cu totul, iată că Apostolul zice că trebuie a căpăta curaj şi a nu deznădăjdui de cele viitoare: „Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (5, 3-5).
Aşadar necazurile nu numai că nu distrug credinţa, ci chiar o clădesc. Necazul are, desigur, chiar mai înainte de câştigarea celor viitoare, cel mai mare fruct câştigat prin sine, are, vreau să spun răbdarea, adică are puterea de a face încercat pe cel ispitit, însă în acelaşi timp contribuie cu ceva şi la câştigarea celor viitoare, căci el este care face a ne creşte credinţa. Nimic nu este care să pregătească pe cineva în a nădăjdui la cele bune, decât conştiinţa curată şi bună.
Nimeni din cei ce vieţuiesc drept nu se îndoieşte de cele viitoare, după cum sunt mulţi din aceia cu viaţă necumpătată, care, apăsaţi de o conştiinţă rea şi vicleană, nu vor să mai existe judecată şi nici răsplată!
„Dar ce”, zici tu, „oare bunurile acelea stau în speranţe?”. Desigur că în speranţe, însă nu în speranţe omeneşti, care de multe ori se spulberă, şi îl ruşinează pe cel ce speră, deoarece a murit deja cel ce făgăduise, sau că fiind viu şi-a schimbat părerea, însă ale noastre nu sunt aşa, căci speranţa noastră este sigură şi nemişcată. Cel ce a făgăduit acele bunuri fiinţează în veci, şi noi, care ne vom bucura de acele bunuri, chiar de murim, vom învia iarăşi, şi nimic nu este care să ne ruşineze în toate, ca şi cum am fi robii unor speranţe deşarte.
Deci scăpându-i prin aceste cuvinte de orice îndoială, nu a rămas cu vorba numai la cele de aici, ci iarăşi vine la cele viitoare – cunoscând el bine pe cei slabi, care umblă după cele prezente şi nu se mulţumesc cu ele -, pe care le adevereşte din cele date deja.
Ca să nu zică cineva: „Dar dacă nu voieşte Dumnezeu să ni le dea? Cum că El poate, fiinţează şi stă, cu toţii ştim; dar de unde ştim dacă va voi?”, iată că Apostolul răspunde că aceasta o putem şti din cele deja petrecute cu noi, adică din dragostea pe care ne-a arătat-o.
„Care dragoste – zici – şi ce a făcut cu noi?”. Dându-mi Duhul Sfânt. De aceea spunând: „iar dragostea nu se ruşinează”, aduce şi dovada la acestea, zicând: „că dragostea lui Dumnezeu…” – şi ţineţi seama că nu zice „s-a dat”, ci „s-a vărsat în inimile noastre”, ceea ce arată belşugul acestui dar. Darul cel mai mare, pe acela ni l-a dat. Nu ne-a dat cerul, şi pământul, şi marea, ci ceea ce este mai cinstit decât toate acestea, ceea ce din oameni ne-a făcut îngeri, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Şi ce este aceasta? „Duhul cel Sfânt”, zice. Dacă nu voia El ca după necazuri şi osteneli să ne dăruiască cununi mari şi neveştejite, nu ne-ar fi dat atâtea bunuri mai înainte de osteneli.
Acum, însă, dragostea cea fierbinte de aici se vede, că nu ne-a cinstit doar începutul şi ne-a dăruit câte puţin, ci fără veste şi deodată a vărsat asupra noastră izvorul bunătăţilor, şi aceasta mai înainte de lupte. Încât chiar de nu ai fi cel mai vrednic, totuşi să nu te deznădăjduieşti, căci ai drept cel mai mare apărător al tău dragostea Celui ce te judecă!
De aceea şi Apostolul, vezi bine, spunând că „nădejdea nu ruşinează”, nu o atribuie pe aceasta meritelor sau izbânzilor noastre, ci atribuie totul dragostei lui Dumnezeu, care niciodată nu se trece.
După ce spune de darul Duhului, se întoarce iarăşi la cruce, zicând: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (5, 6-8).
Ceea ce spune aici, aşa este; că dacă cineva pentru un bărbat virtuos nu ar prefera îndată să moară, apoi înţelegi dragostea Stăpânului, când El nu pentru cei virtuoşi, ci pentru cei păcătoşi şi pentru duşmani a primit moartea, ceea ce şi spune, zicând:
„Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (5, 8-10).
S-ar spune că cele afirmate aici sunt o tautologie, însă, pentru cel ce priveşte cu atenţie, nu este aşa. Gândeşte-te bine! El voieşte să-i convingă pentru cele viitoare. Mai întâi le aţâţă mintea cu hotărârea dreptului patriarh, spunând că şi el s-a convins de ceea ce Dumnezeu a făgăduit, şi bineînţeles că fiind Atotputernic va şi săvârşi. Apoi îi provoacă spunându-le de harul pe care l-au primit; mai departe din necazurile ce le îndură, şi care sunt suficiente a ne duce la credinţă, şi la urmă acelaşi lucru îl arată şi prin moartea Stăpânului, ca şi prin răutatea noastră de dinainte. Şi s-ar părea, după cum am zis, că cele vorbite sunt unul şi acelaşi lucru, însă se găseşte aici şi al doilea şi al treilea, ba încă şi mai multe lucruri concentrate în aceste fraze. Mai întâi faptul că El a murit; al doilea că a murit pentru cei necredincioşi; al treilea că ne-a împăcat cu Dumnezeu; al patrulea că ne-a mântuit; al cincilea că ne-a îndreptat, că ne-a făcut nemuritori, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei celei veşnice. „Nu numai de la moartea Lui – zice – trebuie a stărui noi în această credinţă, ci de la harul ce ni s-a dat prin moartea Lui. Deşi numai faptul că a murit pentru noi, fiind atât de căzuţi, a fost cea mai mare dovadă de dragoste a Lui, dar încă Îl vedem şi după moarte dăruindu-ne astfel de bunuri? Desigur că cele petrecute cu noi pune în umbră orice hiperbolă ai spune, şi aceasta duce la credinţă chiar şi pe cel mai indiferent. Nimeni altul nu ne poate mântui pe noi decât Acela Care ne-a iubit atât de mult, păcătoşi fiind, încât S-a dat chiar pe Sine drept jertfă”.
Ai văzut câtă înţelepciune şi ce construcţie minunată are pasajul acesta faţă de speranţa în cele viitoare? Mai înainte de aceasta, două greutăţi se aflau în calea mântuirii noastre; întâi că eram păcătoşi, şi al doilea că trebuia să ne mântuim prin moartea Stăpânului, ceea ce înainte de a se întâmpla ni se păreau îndoielnice, şi pentru ca să se petreacă era nevoie de o dragoste foarte mare.
Acum însă, când toate acestea s-au petrecut, nu mai încape îndoială că toate celelalte sunt cu mult mai uşoare. Acum noi am devenit prietenii Lui, şi deci nu are nevoie şi nici nu voieşte moartea noastră. Cel ce a cruţat pe duşmani într-atât încât n-a cruţat nici pe Fiul Său, oare acum, când am devenit prietenii Lui, nu se va alipi de noi? Pentru aceasta era nevoie să dea pe Fiul Său? Cineva nu poate scăpa pe un altul, fie că nu voieşte, fie că nu poate, chiar de ar voi. Însă nimic din acestea nu se pot atribui lui Dumnezeu. Cum că voieşte, aceasta a dovedit-o prin aceea că a dat pe Fiul Său, iar cum că poate face ceea ce voieşte, aceasta a demonstrat-o prin faptul că ne-a îndreptat fiind păcătoşi.
Aşadar, care poate fi piedica pusă nouă înaintea câştigării bunurilor viitoare? Nici una. Apoi ca nu cumva auzind de păcătoşi, de duşmani, de slabi şi necredincioşi, să roşeşti sau să te ruşinezi, ascultă ce mai spune el:

„Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am primit împăcarea” (5, 11).

Dar ce vrea să zică această expresie: „şi nu numai atât”? Ce vrea să spună el? „Nu numai că ne-a mântuit – zice -, ci chiar ne şi lăudăm pentru acest fapt, de care ar crede cineva că noi ar trebui să ne ascundem de ruşine. Căci a ne mântui pe noi care trăim în atâtea răutăţi, a fi iubiţi atât de mult de cel ce ne-a mântuit, aceasta este cea mai mare minune. Şi nu ne-a mântuit nici prin îngeri şi nici prin arhangheli, ci prin Fiul Său cel Unul Născut. Încât faptul că ne-a mântuit, şi că chiar astfel fiind ne-a mântuit, şi că a făcut aceasta prin Fiul Său cel Unul Născut, şi nu numai prin Fiul Său, ci şi prin sângele Lui, faptul acesta, zic, ne împleteşte mii de cununi de laudă”.
Nici un cuvânt nu este mai vrednic de slava lui Dumnezeu decât a spune că am fost iubiţi de Dumnezeu, şi că şi noi iubim pe Cel ce ne iubeşte. Aceasta este cea care-i face pe îngeri mai străluciţi, aceasta şi pe domnii şi pe începătorii le arată mai luminate, aceasta este superioară împărăţiei cerurilor. De aceea şi Pavel o punea înaintea împărăţiei cerurilor, de aceea fericea puterile cele netrupeşti, că Îl iubesc pe Dumnezeu şi se supun întru totul Lui. De aceea şi profetul se minuna, zicând: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui cei tari la virtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui” (Psalmii lui David 102, 20). De aici şi Isaia lăuda pe serafimi, arătând marea lor virtute, fiindcă stau lângă acea slavă, ceea ce este semnul celor mai iubiţi.
Să imităm şi noi, iubiţilor, puterile cele de sus şi să ne silim nu numai de a sta alături de tronul celui Preaînalt, ci să şi avem în noi pe Cel ce stă pe acel tron. El ne-a iubit pe noi chiar când Îl uram, şi încă rămâne în această iubire, căci: „ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Deci şi tu iubeşti pe cel ce te iubeşte, căci iubeşte cu adevărat. „Şi cum atunci, zici tu, el care ne iubeşte ne-a ameninţat cu gheena, cu osânda şi pedeapsa”? Tocmai de aceea, fiindcă te iubeşte. Căci scoţându-ţi din rădăcină răutatea ta, şi stăpânindu-te cu frică, ca şi cu un frâu, totul face şi toate le lucrează ca să nu păşeşti pe calea răului, şi atât prin cele plăcute, cât şi prin cele neplăcute, te împiedică de a da năvală la cele de jos; voieşte, cu un cuvânt, a te ridica la El, izbăvindu-te de răutate, care este mai grozavă decât gheena.
Dar dacă râzi de cele spuse aici, şi dacă voieşti mai bine a-ţi trăi toate zilele întru răutăţi, decât a fi pedepsit o singură zi, nu e nimic de mirare, fiindcă şi copiii cei mici, când văd pe doctor venind, dau să se ascundă şi prind a boci, preferând mai degrabă să piară cu puroiul în trup decât să sufere o durere trecătoare, ca apoi să se bucure de sănătate. Cei cu mintea limpede, însă, ştiu că a sta bolnav cineva timp îndelungat este cu mult mai grozav decât a i se tăia cuiva organul cel bolnav şi plin de puroi, precum şi a se găsi cineva în rele e cu mult mai rău decât a fi pedepsit. Unul are putinţa de a se vindeca şi a se însănătoşi, pe când celălalt se va pierde şi va rămâne în boală. Cum că sănătatea este mai bună decât boala, nu mai încape nici o vorbă, fiindcă şi tâlharii nu sunt vrednici de jelit atunci când le sunt sparte coastele de către doctor, ci atunci când ei sparg zidurile caselor şi ucid.
Dacă sufletul este mai bun decât trupul, după cum şi este, apoi când el se pierde, este mai drept de a ofta şi a plânge, şi dacă el nu simte, atunci încă mai mult trebuie jelit. Şi pe cei îndrăgostiţi peste măsură trebuie a-i jeli mai mult decât pe cei bolnavi de friguri, şi pe beţivi mai mult decât pe cei chinuiţi de duhuri necurate. „Şi dacă acestea, zici tu, sunt mai grozave, atunci de ce le preferăm mai mult decât pe cele bune”? Pentru că multora dintre oameni, după cum zice şi proverbul, le plac mai mult cele rele, şi pe acestea le preferă, iar pe cele bune le trec cu vederea, precum se poate vedea petrecându-se cu femeile, cu bucatele, cu plăcerile necumpătate, cu casele, câmpiile, robii, şi în fine toate cele omeneşti.
Ce este mai plăcut? Cu femeile a avea relaţii trupeşti, sau cu copiii? Cu femeile sau cu catârcele? Şi totuşi vom găsi mulţi care, trecând pe lângă femeie, se împreunează cu dobitoacele sau batjocoresc trupuri nevinovate de copii. Deşi cele după fire sunt mai plăcute decât cele împotriva ei, totuşi se găsesc mulţi care umblă după cele nebuneşti şi provocatoare de greţuri, şi care poartă cu ele pedeapsa şi osânda cea veşnică, şi pe acestea le adaugă în viaţa lor ca plăcute!
„Li se par mai plăcute”, zici tu. Dar tocmai de aceea sunt mişei, fiindcă cred plăcute pe acelea care nu sunt. Astfel că şi pedeapsa păcatului însuşi ei o fac mai rea, altfel nu se poate. Dacă răul s-ar găsi înnăscut în om, Dumnezeu nu ar mai adăuga rele peste rele, căci nici nu voieşte de a fi omul mai rău, şi fiindcă nu El, Care a făcut totul ca să stingă răutatea, ar putea să o sporească. Aşadar răul nu este de a fi pedepsit cel păcătos, ci de a nu fi pedepsit când păcătuieşte, după cum nu poate fi rău de a vindeca pe cel bolnav, ci de a-l părăsi nevindecat. Nici un rău nu este atât de mare ca pofta cea smintită; şi când zic smintită, înţeleg şi dezmierdarea şi slava deşartă, şi stăpânirea, şi în fine toate câte sunt peste trebuinţa firească a omului. Şi într-adevăr, un om de felul acesta, cu o viaţă moleşită şi desfrânată, s-ar părea la prima vedere că este cel mai fericit dintre muritori, însă el este mai nefericit decât toţi, fiindcă a introdus în sufletul său nişte stăpâni răi şi tirani, care îl muncesc neîncetat şi-l duc la ruşinoasă şi sigură pierzanie.
De aceea Dumnezeu a făcut viaţa noastră anevoioasă, ca să ne scape de acea sclavie şi să ne îndrepte spre o libertate curată. De aceea ne-a ameninţat şi cu osânda, şi a dispus ca răstimpul vieţii noastre să fie întovărăşit de dureri şi de osteneli, strângând şi pecetluind bine uşurătatea minţii noastre. Astfel şi iudeii, când erau legaţi cu lutul şi cu cărămizile, erau blânzi şi supuşi, şi chemau pe Dumnezeu necontenit în ajutorul lor, iar după ce au câştigat libertatea, veşnic cârteau şi întărâtau pe Stăpân, şi singuri şi-au provocat o mulţime de rele. „Dar -zici tu – ce ai putea spune de cei ce de multe ori din cauza necazurilor se abat de la rele?”. Că abaterea aceea nu se desprinde din necazuri, ci din slăbiciunea lor. Dacă cineva are un stomac bolnav în aşa grad, că n-ar putea primi doctoria cea amară ce l-ar putea lecui, fiindcă l-ar putea îmbolnăvi şi mai tare, atunci noi nu învinovăţim doctoria, ci boala stomacului. Tot aşa şi aici învinovăţim uşurătatea judecăţii unor asemenea oameni.
Cel ce se abate la rele din cauza necazurilor, cu atât mai mult va cădea în ele din cauza liniştii pe care ar avea-o, fiindcă dacă el fiind legat – căci aşa este necazul – şi cade, cu atât mai mult va cădea fiind dezlegat; dacă strâmtorat din toate părţile şi încă se abate, apoi cu atât mai mult când nu este legat cu nimic şi slobod.
„Şi cum aş putea – zici – să nu mă dau la rele necăjit fiind?”. Dacă vei înţelege că chiar de ai voi sau n-ai voi, totuşi necazul îl vei suferi. Dacă tu îl înduri cu mulţumire, vei câştiga mult, iar de vei fi scârbit şi zăpăcit, blestemând soarta, nenorocirea nu o vei putea alunga sau împuţina, ba chiar o vei face mai mare tu însuţi.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să binevoim şi să facem totdeauna ceea ce se cade. Cineva, de pildă, îşi va fi pierdut fiul, sau îşi va fi pierdut averea toată; ei bine, dacă tu vei înţelege, că a scăpa pe fiul tău cel unul născut din tine nu se poate, însă e posibil de a te folosi cu ceva din această suferinţă nenorocită, dacă vei îndura nenorocirea cu bărbăţie, şi dacă în loc de cuvinte de blasfemie tu vei înălţa slavă Stăpânului, atunci relele căzute pe tine de la sine îţi vor deveni ca nişte prilejuri de izbândă a propriei tale voinţe.
Ai văzut pe fiul tău răpit de moarte de tânăr? Zi şi tu ca dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21). Ţi-ai văzut averea risipită? Spune: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ!”. Ai văzut pe cei răi progresând, iar pe cei buni petrecând zile amare şi suferind mii de rele, şi nu pricepi care este cauza acestor contradicţii? Spune ca psalmistul: „ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu tine” (Psalmii lui David 72, 22).
Dacă ai căuta cauza unor asemenea contradicţii, gândeşte-te bine că va veni ziua aceea când fiecare va da seamă, şi când El va judeca lumea, şi orice nedumerire îţi va dispărea, fiindcă atunci va lua fiecare după vrednicie, după cum au luat Lazăr şi bogatul din Evanghelie. Adu-ţi aminte de apostoli, fiindcă şi aceia, deşi bătuţi, alungaţi şi suferind mii de rele, totuşi se bucurau că s-au învrednicit a fi necinstiţi pentru numele lui Hristos. Deci şi tu dacă te îmbolnăveşti sau eşti strâmtorat, suferă cu bărbăţie şi mulţumeşte lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa vei primi plata acelora. Şi cum fiind bolnav sau strâmtorat vei putea mulţumi lui Dumnezeu, dacă tu Îl iubeşti cu adevărat. Cei trei tineri, deşi se găseau aruncaţi în cuptorul cel cu foc, sau şi alţii care prin închisori sufereau mii de rele, totuşi nu încetau a mulţumi lui Dumnezeu; apoi cu atât mai mult vor putea face aceasta cei ce sunt bolnavi sau în strâmtorări.
Nu este nimic pe care dragostea adevărată să nu-l poată birui; şi când mai ales e la mijloc dragostea de Dumnezeu, apoi cel ce are o asemenea dragoste este mai presus de orice.
Nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici nimic altceva de acest fel nu i se va părea greu unui asemenea om, ci râzând de orice, el va zbura la cer, şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei ce se găsesc acolo, şi numai spre o unică frumuseţe va avea el privirea aţintită: spre slava lui Dumnezeu.
Deci nici cele dureroase ale vieţii acesteia nu vor putea înjosi viaţa lui, după cum nici cele bune şi plăcute nu-l vor putea mândri şi îngâmfa.
Deci, iubiţilor, să avem o asemenea dragoste. Nimic nu poate fi deopotrivă cu această dragoste.

Să avem, zic, asemenea dragoste atât în interesul celor prezente, cât şi al celor viitoare. Dacă aş putea zice astfel, o asemenea dragoste, prin însăşi firea ei, ar trebui să o avem cu întâietate faţă de toate, fiindcă numai aşa putem să scăpăm de torturile vieţii prezente şi ale celei viitoare, şi să ne bucurăm de împărăţia cerurilor. Însă nici izbăvirea de gheenă, nici câştigarea împărăţiei cerurilor nu ar putea fi ceva mai mult decât o asemenea dragoste de care vorbesc eu, adică decât dragostea pentru Hristos, fiindcă a iubi pe Hristos, şi în acelaşi timp a fi iubit de El, este mai presus de orice.
Dacă chiar şi între noi, oamenii, dragostea este resimţită ca fiind mai presus de orice altă plăcere, dar când acestea amândouă se petrec cu Dumnezeu, când Îl iubim şi când ne iubeşte, care minte omenească ar putea oare să ne reprezinte deplin şi întocmai fericirea unui astfel de suflet binecuvântat? Desigur că nici o minte, ci singură experienţa directă a acestei supreme fericiri.
Deci pentru ca prin experienţă să putem noi cunoaşte această mulţumire duhovnicească, acea viaţă fericită şi tezaurul nenumăratelor bunătăţi dumnezeieşti, să lăsăm totul la o parte şi să câştigăm o asemenea dragoste, atât pentru mulţumirea noastră sufletească, cât şi pentru slava lui Dumnezeu, Cel iubit de către noi, Căruia, împreună cu Unul Născut Fiul Său şi cu Prea Sfântul Său Duh, se cuvine slava şi stăpânirea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Dragoste cea fireasca a parintilor catre fii nu este de neluat in seama

Cuvant

CHIAR SI ÎN PRAZNICUL A CINCIZECI DE ZILE
TREBUIE SA NE ADUCEM TOTDEAUNA
AMINTE DE POST.

PENTRU PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU, SI CUM CA
DRAGOSTEA CEA FIREASCA A PARINTILOR CATRE FII
NU ESTE DE NELUAT ÎN SEAMA, SI CA NU NUMAI TATILOR,
CI SI MAMELOR LI S-AU PORUNCIT SA PUNA ÎN RANDUIALA
OBICEIURILE COPIILOR.

SI LA SFÂRSIT DESPRE ANA

Daca un strain va veni la noi si-l vom primi cu dragoste câteva zile, îl vom împartasi de vorba si de masa, apoi va pleca. A doua zi dupa ducerea lui, punându-se iarasi masa, îndata ne aducem aminte de acela, de vorba si cuvintele lui si cu multa dragoste ne gândim la el. Asa sa facem si la post.
A venit la noi si a petrecut cu noi patruzeci de zile, l-am primit cu dragoste si apoi l-am petrecut. Si fiindca vrem sa va punem înainte masa duhovniceasca, sa ne aducem aminte de el si de toate bunatatile ce ni s-au dat prin el, caci nu numai când este el de fata, ci si pomenirea lui poate sa ne foloseasca foarte mult. Si precum cei pe care îi iubim ne umplu de multa bucurie nu numai când sunt de fata, ci si când lipsesc si ne aducem aminte de ei, asa si zilele postului, adunarile si petrecerile cele obstesti la Biserica si toate celelalte bunatati care le-am dobândit de la el ne veselesc.
Iar aceasta vi le zic nu silindu-va sa postiti, ci indemnându-va sa nu va desfatati, nici sa fiti ca cei mai multi dintre oameni, daca este bine sa-i numesc oameni pe cei ce se afla în atâta împutinare de suflet, care ca si cum s-ar fi slobozit din legaturi si ar fi scapat din vreo temnita cumplita, zic uni catre altii: Bine ca am trecut noianul cel cumplit al postului. Iar altii care sunt mai slabi decât acestia se tem si de cele patruzeci de zile ce vor sa fie, si se dau la desfatare, la desfrânare si la betie. Ca de ne-am fi deprins sa traim în celelalte zile cu cinste si în blândete, chiar de ar fi trecut postul l-am fi dorit si când venea l-am fi primit cu multa bucurie. Ce lucru bun nu ne pricinuieste noua postul?
Toate sunt pline de liniste si de alinare. Iar casele s-au usurat de zgomote, alergaturi si de toata tulburarea. Dar mai înainte do case, mintea celor ce postesc se îndulceste de aceasta liniste, iar toata cetatea urmeaza bunei rânduieli cei din minte si din case. Caci seara nu mai auzi pe nimeni cântând, nici ziua ne cineva îmbatându-se si facând tulburare. Nu auzi strigate, nici certuri, ci pretutindeni vezi multa liniste.
Dar acum nu este asa. Ci îndata de dimineata se aud strigari si zgomote; vezi multime de bucatari alergând si multime de fum în case si în târguri. Fiindca patimile ard înauntrul nostru, iar flacara poftelor celor necuvioase se ridica în sus din pricina desfatarii. De aceea sa cautam postul si dupa ce a trecut, caci acela potoleste toate patimile. Si desi am lasat ostenelile lui, totusi sa nu încetam dorirea lui, nici sa stingem pomenirea lui. Si dupa ce vei prânzi si vei dormi, de voi merge în târg, si vei vedea ca ziua se pleaca catre seara, intra în aceasta Biserica si-ti adu aminte de vremea postului în care Biserica era plina de multime, care asculta cu minte treaza, cu osârdie si cu multa dulceata cuvântul nostru.
Cugetând la toate acestea, adu-ti aminte de acele zile dorite. Iar când vei pune masa, atinge-te de bucate cu pomenirea aceasta si niciodata nu vei aluneca la betie. Si precum cel ce are o femeie cinstita, înteleapta si curata este foarte aprins de dragostea ei, si nu îndrazneste sa îndrageasca vreo desfrânata, nici când aceea lipseste, caci dorinta pentru cea legiuita a apucat mai înainte si a stapânit mintea lui, nelasând sa intre alta îndrug)re, tat asa se face si cu postul si cu betia.
Deci de ne vom aduce aminte de cea sloboda si curata, pe aceasta desfrânata de obste si maica a toata ceara, adica betia, o vom departa cu multa lesnire, fiindca dorinta postului departeaza nerusinarea. De aceea va rog sa aveti în minte toate de care v-am spus. Si ca sa va ajut si eu putin la aceasta aducere aminte, cuvântul pe care atunci ma pregateam sa-l pornesc ma voi ispiti acum sa-l aduc de fata, ca prin aducerea aminte de învatatura sa ni se faca si aducere aminte de vremea aceea.
Voi poate ati uitat, dupa ce v-am vorbit multe cuvinte. Dupa ce Parintele nostru a venit din calatoria aceea îndelungata, de nevoie era sa spunem toate cele ce s-au întâmplat acolo. Apoi am vorbit cu elinii, care, din pricina acelei întâmplari, sa se faca mai buni si venind singuri la noi de la înselaciunea elineasca, sa-i înradacinam cu statornicie si sa-i învatam de la ce fel de întuneric s-au izbavit si de la ce fel de lumina a adevarului au alergat. Dupa aceea multe zile ne-am îndulcit de praznicul mucenicilor, si era cu necuviinta ca, dupa ce am petrecut la mormintele mucenicilor, sa ne ducem lipsiti de laudele cele cuviincioase lor.

Dupa aceste laude a urmat sfatuirea cea pentru juraminte. Caci dupa ce am vazut ca tot poporul de la tara a venit în cetate, am voit sa le dam aceste merinde si asa sa-i trimitem la ale lor.

Voua nu va este cu putinta sa va aduceti aminte cu lesnire de întrebarea ce am pus-o noi atunci catre elini, dar mie, celui ce ma zabovesc totdeauna în acestea, cu lesnire îmi este. Deci spunându-va putin din cele ce s-au grait atunci, usor va voi putea aduce aminte de pricina cuvântului.

Care a fost pricina? Întrebam si cautam atunci cum Dumnezeu din început purta grija de neamul nostru si cum ne învata cele de folos, când nu era nici scrisul, nici nu se daduse legi scrise. Si aratam ca prin privirea zidirii ne-a povatuit la cunostinta cea dumnezeiasca, când apucându-va pe voi nu de mâna, ci de minte, v-am plimbat prin toata zidirea, v-am aratat cerul si pamântul, marea si lacurile, izvoarele, râurile si marile cele nesfârsite, livezile, gradinile si tarinile, pomii încarcati de roade si vârfurile muntilor acoperite cu paduri.

Când am vorbit despre seminte, ierburi si flori, despre pomii cei roditori si neroditori; despre dobitoacele cele salbatice si domestice; despre cele din apa si do pe uscat si despre cele ce traiesc si în apa si pe uscat; despre cele ce taie aerul si despre cele ce se târasc pe jos, precum si despre stihiile lumii. Si la fiecare ne uimeam cu totii, fiindca mintea noastra nu putea sa înteleaga bogatia cea nemarginita si nu putea cuprinde pe toate caci: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate intru întelepciune le-ai facut” (Ps. 103, 25). Si ne minunam nu numai pentru multimea fapturilor facute de întelepciunea lui Dumnezeu, ci si pentru maretia si frumusetea lor.

Ca pentru întelepciunea Sa sa fie laudat, iar prin celelalte sa traga pe oameni sa-I slujeasca si sa I se închine, caci vazând lipsa în maretia si frumusetea fapturilor, sa nu se închine lor în locul Celui ce le-a facut. Neputinta celor create pot îndrepta o înselare ca aceasta. Si mai aratam ca toata zidirea este stricacioasa si ca se va schimba, dobândind mai multa slava; apoi când si din care pricina s-a facut stricacioasa. Si acestea toate le filozofam atunci catre voi si aratam din acestea puterea lui Dumnezeu, care a creat atâta frumusete în corpuri stricacioase, în cer, în soare, în stele. Si cu adevarat este a ne minuna, cum trecând atâtia ani, n-au patimit nimic, precum patimesc trupurile noastre, nefacându-se mai slabe de batrânete, nici molesindu-se de vreo boala sau neputinta.
Ci îsi pastreaza puterea si frumusetea lor, pe care a pus-o Dumnezeu din început în ele, caci nici lumina soarelui nu s-a împutinat, nici stralucirea stelelor n-a slabit, nici frumusetea cerului nu s-a întunecat, nici hotarele marii nu s-au mutat, nici puterea pamântului care face sa creasca roadele cele de peste an nu s-a cheltuit. Iar cum ca acestea sunt stricacioase am aratat si din dumnezeiestile Scripturi si din natura lucrurilor. Si cum ca sunt frumoase si stralucite o marturiseste în toate zilele admiratia celor ce le privesc, admiratie de care este vrednic Dumnezeu, care le-a facut astfel dintru început.
Si fiindca atunci când ziceam acestea unii dintre voi s-au împotrivit, zicând ca omul este mai necinstit decât toate cele ce se vad. Pentru ca cerul, pamântul, soarele si stelele au tinut atâta timp, pe când omul dupa saptezeci de ani se risipeste si piere. Mai întâi vom raspunde ca nu omul întreg se risipeste, ca stricaciune se face numai partea inferioara, iar sufletul ramâne totdeauna nemuritor, nesuferind nici o schimbare, în al doilea rând prin aceasta nu suntem necinstiti, ci mai mult ne cinstim, caci pe dreptate suferim boli si batrânete, nu fara pricina si fara folos. Pe dreptate pentru ca am cazut la pamânt, iar spre folos ca sa îndreptam trufia ce s-a nascut în noi din trândavie, prin slabiciune si prin boli.

Deci nu necinstindu-ne a îngaduit Dumnezeu sa se faca aceasta. Caci de ne-ar fi necinstit n-ar fi lasat ca sufletul nostru sa fie nemuritor. Si ne-a facut trupul nostru asa nu pentru ca El este neputincios, ca de ar fi asa nu ar fi putut sa faca cerul, stelele si pamântul, ci ca sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi Lui. Cerul nu l-a facut sa îmbatrâneasca sau sa fie cuprins de boli, caci cel ce este lipsit de vointa libera nu poate nici pacatui, nici face fapte bune si de aceea nu are nici trebuinta de îndreptare. Iar noua celor ce suntem cinstiti cu suflet si cu grai ni s-a pus frâu si smerenie, prin patimi si boli, pentru a vindeca pacatul trufiei în care a cazut omul cel dintâi.

Si daca cerul ar fi fost facut sa îmbatrâneasca, ca si trupuri le noastre, multi ar fi învinuit cu îndrazneala pe Ziditorul, ca nu a putut sa faca un corp care sa tina multi ani. Dar acum li s-a ridicat aceasta pricina de învinuire, fiindca lucrurile Lui dureaza atâta vreme.

Pe lânga toate acestea trupurile noastre nu s-au facut1 numai pentru veacul acesta, ci vor învia cu mai multa slava, vor fi mai stralucite decât cerul, soarele si toate celelalte se vor muta la cele de sus.

Deci, o latura a cunoasterii lui Dumnezeu este prin zidire, iar cealalta este sadita în noi, despre care am vorbit atunci pe larg prin multe cuvinte, aratând ca în firea noastra este sadita cunostinta celor bune si a celor rele. Dintru început am avut acesti doi învatatori, zidirea si constiinta, care fara de glas, prin tacere au învatat pe oameni. Zidirea uimind prin vedere pe cel ce priveste, îl trimite pe om la contemplarea Ziditorului ei, iar constiinta, arata pe toate cele ce se cuvin de facut. Puterea si hotarârea judecatii se vad prin însusirile fetei.
Atunci când lucreaza înauntru si pâraste si prihaneste pacatul, înfatisarea fetii se tulbura si o umple de multa mâhnire. Iar când savârsim vreun lucru din cele de rusine, ne îngalbenim si ne speriem, caci ne mustra glasul constiintei pe care nu-l auzim, dar îl întelegem prin supararea fetii.
Pe lânga acesti doi învatatori, mai este si un al treilea adaugat de purtarea de grija a lui Dumnezeu, care nu fara de glas, ca ceilalti de mai înainte, ci cu cuvânt, cu sfatuire si cu învatatura ne pune în rânduiala mintea noastra. Si care este acesta?
Dumnezeu a facut ca sa fim iubiti de parintii nostri care ne-au nascut, si sa-i avem învatatori ai faptei bune. Si nu i s-a dat tatalui numai a semana, ci a si învata, iar mamei nu numai a naste, ci si a hrani si a creste bine. Si cum ca este adevarat ca nu firea, ci fapta buna face pe parinti, însusi nascatorii vor marturisi împreuna cu noi. Ca ei de multe ori pe fiii lor, când îi vad ca s-au abatut la rautate, îi taie de la ei departându-i de la mostenire facându-si altii fii, care, de multe ori, nici o legatura de rudenie nu au cu ei.
Oare ce poate fi mai de mirare decât aceasta, când pe cei ce i-au nascut îi leapada, iar pe cei straini, îi fac fii adoptivi. Acestea nu le-am zis fara ele rost, ci ca sa cunosti ca voia libera este mai puternica decât firea. Si aceasta a fost un lucru al purtarii de grija a lui Dumnezeu, ca sa nu îngaduie ca fiii sa fie lipsiti de dragostea cea fireasca, nici sa se îngaduie toate din pricina ei.
Caci, daca parintii n-ar fi iubit pe fii lor din fire, ci numai din obiceiurile si faptele lor, ai fi vazut pe multi înstrainati de la casa parinteasca defaimându-se, iar neamul nostru destramându-se. Iar daca totul ar fi fost lasat la gura firii, nu numai atunci când fiii ar fi cinstit pe parinti, ci si atunci când i-ar fi ocarât si necinstit si alte rele ar fi patimit de la ei, neamul nostru ar fi alunecat la cea mai de pe urma rautate.
Caci, daca copiii nu vor îndrazni asupra parintilor lor, fiindca au vazut pe multi ce s-au facut rai ei ar fi fost izgoniti si din casa si din avutia parinteasca, vor fi atenti la dragostea lor. Si de nu ar fi îngaduit Dumnezeu parintilor sa pedepseasca pe copiii lor, sau sa-i lepede daca vor deveni rai, la ce fel de rautate nu s-ar fi ajuns?
De aceea Dumnezeu a încredintat dragostea parintilor si la fire si la obiceiurile copiilor, ca de vor gresi cu masura sa-i ierte, fiindca firea îi îndeamna la aceasta, iar de se vor face rai si vor boli nevindecat, dragostea lor sa nu dea frâu liber rautatii acelora, daca va birui firea si vor voi sa se tina de copii cu toate ca sunt rai. Câta purtare de grija nu este aici? Ca s-a poruncit sl a iubi. dar si a pune masura dragostei si iarasi a hotara rasplatire pentru buna crestere -a copiilor.

Si cum ca este rânduita rasplatire pentru cresterea copiilor nu numai barbatilor, ci si femeilor, asculta cum vorbeste Scriptura în multe locuri, nevorbind mai putin catre femei decât catre barbati. Pavel dupa ce a zis: „Femeia amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca. Dar se va mântui prin nastere de fii” (I Tim. 2, 14). Te mâhnesti, zice, pentru ca femeia cea dintâi te-a bagat în chinuri si în dureri si întru îndelungata purtare în pântece?

Dar nu te necaji, ca vei fi suparata de chinuri si de dureri, ca pe cât te vei chinui pe atât te vei folosi, de vei voi, de la cresterea copiilor. Copiii, de vor dobândi o educatie cuviincioasa, sârguindu-se la fapta buna si îmbunatatita, ti se vor face pricina de mântuire, si pe lânga ispravile tale vei lua multa rasplata pentru osârdia si purtarea ta de grija catre ei. Si ca sa cunosti ca nu nasterea, o face pe mama nici pentru aceasta nu este rânduita plata, auzi ce spune în alt loc Pavel despre vaduve: „Daca si-a crescut copiii” (I Tim. 5, 10).

Nu a zis ,,de a nascut fii”, ci „daca si-a crescut”. Caci aceea este a firii, iar aceasta este a voii libere. Si acest lucru îi arata si aici, dupa ce zice: „Dar se va mântui prin nastere de fii, apoi adauga: „Daca staruieste cu deplina întelepciune, în credinta, în iubire si în sfintenie”, aratând prin aceasta ca nu nasterea de fii aduce plata, ci buna crestere. Ca si cum ar zice: Atunci vei lua plata multa, daca copiii pe care i-ai nascut vor petrece întru credinta, în dragoste si în sfintenie. De-i vei aduce la acestea, de-i vei îndemna, de-i vei învata, de-i vei sfatui, pentru aceasta purtare de grija vei lua multa rasplata de la Dumnezeu.
Deci femeile sa nu socoteasca ca a purta grija de fiii lor este un lucru strain pentru ele, caci n-a deosebit neamul nostru, nici a zis simplu „de si-a crescut fiii”, ci de vor petrece în credinta, în dragoste si în sfintenie. De aceea trebuie sa purtam grija pentru amândoua felurile de copii, dar mai ales femeile, caci ele stau mai mult acasa. Pe barbati de multe ori îi trag de acasa grijile si calatoriile în strainatate, dar femeia fiind libera de aceasta grija, mai cu lesnire poate sa poarte grija de cei nascuti, având rnai multa vreme. Asa faceau si femeile cele de demult.

A purta grija de copii si a-i îndemna la o viata morala este de datoria nu numai a barbatilor, ci si a femeilor. Si cum ca acest lucru este adevarat, va voi povesti o istorie veche.

A fost la evrei o oarecare femeie Ana. Aceasta femeie a bolit multa vreme de sterpiciune, dar lucrul cel mai cumplit era ca rivala ei era mama a multi copii, lucru care, fireste, este de nesuferit femeilor, iar când exista si rivala care are copii, suferinta se face mult mai cumplita. Si-si cunostea mai cu dinadinsul ticalosia vazând buna sporire a celeilalte, asa cum cei ce traiesc în mare saracie, se chinuiesc mai mult atunci când se gândesc la coi bogati. Si nu numai acesta era lucrul cel mai greu ca nu avea copii, iar cealalta avea, ci pentru ca cealalta era pizmareata, si nu numai atât, ci o si întarâta si o defaima.

Ana vazând toate acestea rabda si „nu i-a dat Domnul prunc dupa necazul ei si dupa scârba sufletului sauu (I Imp. 1, 6). Ce înseamna udupa necazul eiu ? Nu înseamna oprirea nasterii de fii pentru ca Dumnezeu o vedea ca sufera cu multumire aceasta ticalosie. Faptul ca nu i-a potolit tristetea desi a vazut-o ca se necajeste si se mâhneste, i-a iconomisit ceva mult mai mare. Iar pe acestea sa nu le auzim numai în treacat, ci de aici sa învatam o mare filozofie.

Caci, când vom cadea în vreun râu, patimind durere si tânguire, cu toate ca raul ni se va parea de nesuferit, sa nu ne tulburam, nici sa ne mâhnim, ci sa asteptam cele ce va hotarî Dumnezeu. EL stie foarte bine când trebuie sa dezlege ceea ce ne pricinuieste întristare. Lucru care s-a întâmplat si la aceasta femeie. Caci Dumnezeu a închis pântecele ei, nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca sa ne deschida noua usile întelepciunii femeii, sa vedem bogatia credintei ei si sa cunoastem ca acest lucru o facea mai stralucita.

Dar asculta cele ce urmeaza: „se facea în tot anul, de multa vreme, când se suia la casa Domnului, si se mâhnea si plângea si nu mânca” (I Im p. 1, 7).

Mare este mâhnirea, îndelungata este întristarea, nu doua sau trei zile, nici douazeci sau o suta, nici o mie sau de doua ori pe atâta, ci multi ani se întrista si se mâhnea, caci aceasta înseamna nde multa vreme”. Dar însa nu s-a necajit. Filosofia ei a biruit lungimea filosofiei, ocarile si imputarile pizmatoarei; ea se ruga si certa deseori. Iar lucrul cel mai mare decât toate si care arata mai ales dragostea ei catre Dumnezeu, era ca nu poftea numai sa dobândeasca un copil, ci, dobândindu-l, dorea sa-l afieroseasa lui Dumnezeu si sa-l aduca Lui ca pârga a pântecelui ei. Iar pentru aceasta buna fagaduinta sa-si ia plata.
Dar de unde se arata aceasta? Din cele ce urmeaza. Stiti cu totii ca cel mai nesuferit lucru pentru femei este sterpiciunea. Multi dintre barbati sunt atât de fara socoteala când învinuiesc pe femei ca nu nasc. Ei nu-si dau seama ca nasterea e de sus si are începutul prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare nici firea femeii, nici împreunarea nu sunt îndestulatoare spre aceasta. Si cu toate ca ei stiu ca le învinuiesc pe nedrept, de multe ori le cearta si se întorc de la ele si nu le mai îndragesc.
Sa vedem daca si la femeia aceasta s-a întâmplat acest lucru? De o vei vedea ca este defaimata, necinstita, ocarâta, fara îndrazneala catre barbat si nici dobândind toata dragostea de la el, atunci vei putea socoti cât de mult dorea copilul ca sa aiba îndrazneala si libertate si sa fie mai draga barbatului ei. Iar de vei afla ceva cu totul dimpotriva, cum ca era cu mult mai iubita decât cea care avea copii si se îndulcea de mai multa dragoste, aratat este ca nu pentru ceva omenesc dorea copilul, ci pentru pricina ce s-a zis. Dar de unde este aratat aceasta? Asculta pe scriitorul sfânt ce vorbeste. Caci ceea ce a zis, nu a zis-o fara rost, ci ca sa cunosti fapta cea buna a femeii.

Deci ce zice aceasta? „Pe Ana o iubea Elcana mai mult decât pe Penina” (I Împ. 1, 5). Apoi dupa ce a vazut-o ca nu manânca, ci plânge, îi zice: „Ce-ti este tie? Pentru ce plângi ? Si pentru ce nu manânci? Si pentru ce se necajeste inima ta? Oare nu sunt eu mai bun tie decât zece fii?” (I Imp. 1, 8). Vezi cum se tinea de ea pentru ca suferea atât de mult. Nu pentru ca nu avea copii, ci pentru ca o vedea scârbita si cuprinsa de mâhnire. Dar n-a convins-o sa se departeze de mâhnire, deoarece nu pentru el cerea copilul, ci ca sa-si dea rodul ei lui Dumnezeu.

„Si s-a sculat Anna dupa ce au mâncat ei în Silo, si dupa ce au baut, si au stat înaintea Domnului” (I Imp. 1,9). Nu simplu s-a zis aici „dupa ce au mâncat si au baut”, ci ca sa vezi ca vremea de dupa prânz, pe care altii o dau odihnei si relaxarii, ea o facea vreme de rugaciune si de lacrimi, priveghind ca o vigilenta ce era.

„Si a statut înaintea Domnului; iar Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”. Nici aici nu s-a zis iara ca: „Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”, ci ca sa se arate fierbinteala credintei femeii. Se întâmpla câteodata ca o femeie vaduva, fara de nici o aparare si patimind multe nedreptati voieste sa vorbeasca cu împaratul. Dar când iese împaratul, înaintea lui merg purtatorii de sulite, purtatorii de paveze, calaretii si multi alti slujitori, dar ea nu se înspaimânta de ei, fiindca o sileste nevoia, nici are trebuinta de ajutorul lor, ci trecând printre ei, vorbeste cu multa îndrazneala cu împaratul, jeluindu-si necazul ei. La fel si femeia aceasta nu s-a rosit, nici s-a rusinat de preot, ci se apropie cu multa îndrazneala de împaratul. Si întarindu-se de dorinta si suindu-si mintea la cer, vorbea cu toata fierbinteala cu Dumnezeu, ca si cum L-ar fi vazut. Si ce zice?
Dar nu zice nimic la început, ci plânge si varsa izvoare de lacrimi fierbinti. Si precum când ploile se revarsa si pamântul cel tare se uda si se înmoaie, fiind bun spre cresterea roadelor, asa s-a întâmplat si cu femeia aceasta. Caci înmuindu-se pântecele ei de lacrimi ca de niste ploi si înfierbântându-se din pricina durerii, a început sa se porneasca spre nasterea de fii. Dar sa auzim însasi cuvintele rugaciunii ei. „Si a plâns. Si s-a fagaduit Domnului, zicând: Adonai, Doamne, Eloi, Savaot”. Cuvinte înfricosate si cutremuratoare. Si bine a facut talmacitorul de nu le-a prefacut în limba noastra, caci nici n-au putut cu toata bunavointa lor sa le traduca în limba elineasca.
Iar femeia nu L-a chemat cu un nume, ci cu mai multe potrivite Lui, aratând dorinta ei catre El si dragostea ei cea fierbinte. Si precum cei ce scriu jalbe la împarat i se adreseaza nu numai cu un nume, ci cu mai multe, numindu-l purtator de biruinta, august, singur stapânitor si multe altele, pe care le pune la început dupa care fac rugamintea; asa si aceasta femeie aducându-si rugaciunea sa lui Dumnezeu, pune înaintea rugaciunii mai multe nume, aratându-si dragostea ei, precum am zis, si cinstea catre Cel Caruia se roaga.
Si pentru ca durerea a învatat-o aceasta rugaciune si fiindca a scris-o cu multa pricepere, a fost ascultata degrab. Caci asa sunt rugaciunile cele ce se fac din durerea sufletului, în loc de hârtie îsi avea mintea, în loc de condei, limba, iar lacrimile în loc de cerneala. De aceea s-a pastrat aceasta rugaciune pâna în ziua de astazi. Cu adevarat ramân nesterse cuvintele rugaciunii de se vor scrie cu astfel de cerneala.
Începutul rugaciunii l-am vazut, dar sa vedem si cele ce urmeaza: „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei tale”. Înca n-a primit nimic, dar începutul rugaciunii arata fagaduinta. Rasplateste lui Dumnezeu ceea ce înca nu are în mâini. Asa fierbea si se chinuia mai mult spre fagaduinta, decât spre ridicarea sterpiciunii. Si pentru cea dintâi s-a rugat adica sa aiba copil. „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei Tale”. Doua îndreptatiri am ca sa ma miluiesti, robia si nevoia. „Si de vei da roabei Tale samânta barbateasca, îl voi da în dar înaintea Ta”. Ce înseamna „în dar înaintea Ta ?”.

Daruire cu totul, rob desavârsit. Nu mai doresc nici o stapânire asupra lui, numai atâta voiesc, ca sa ma fac maica, ca sa ia copilul început de la mine. Cugeta la evlavia femeii. N-a zis : Daca îmi vei da trei, doi îti voi da Tie, nici de-mi vei da doi, unul Ti-L voi da Tie, ci daca-mi vei da unul, Tie Ti-L voi afierosi cu totul.

„Si vin si bautura ametitoare nu va beau. Înca nu a luat copilul, îl si tocmeste prooroc. Si pentru cresterea lui vorbeste si face tocmele cu Dumnezeu.

O, îndrazneala a femeii! Caci atunci neputând sa dea, fiindca înca nu luase, da pretul de la cele ce vor sa fie. Si precum multi din plugari care traiesc în cea mai crunta saracie, neavând bani ca sa-si cumpere vreun vitel sau oaie, le iau pe acestea de la stapânii lor cu tocmeala, fagaduindu-se sa plateasca pretul din roadele cele ce vor sa fie, asa si aceasta, cu toate ca a facut mult mai mult, deci nu a luat pe fiul ei de la Dumnezeu tocmindu-se sa dea jumatate ca aceia, ci ca sa-l dea întreg si sa se foloseasca de cresterea lui. Caci a socotit ca destula rasplatire este osteneala preotului lui Dumnezeu cu cresterea copilului.

„Si vin si bautura betiva nu va bea”. Nu a cugetat la bautura de apa. Sau de va cadea în alta boala ? Sau de va muri, patimind de boala cumplita ? Ci punându-si în minte ca Cel ce l-a dat va putea purta grija de sanatatea lui, din scutece l-a suit pe el la sfintenie, punând toate în grija lui Dumnezeu, si mai înainte de chinurile nasterii se sfintea având prooroc, purtând preot si tinând dar însufletit.

Pentru aceasta a lasat Dumnezeu sa se necajeasca dându-i târziu darul, ca prin rabdarea ei s-o faca mai stralucita si sa arate tuturor credinta si întelepciunea ei. Ca stând ea la rugaciune, nu a pomenit de cea care o pizmuia, nu a spus de ocarile ei, nu a aratat hulele ei si nici a zis: Razbuna-ma de femeia nedreapta si rea, lucru pe care îl fac multe femei. Ci, nepomenind nimic din acelea, se ruga numai pentru cele ce o folosea pe ea.
Fa si tu la fel, o omule, si când vei vedea pe vreun vrajmas care te-a scârbit, sa nu scoti nici un cuvânt rau catre el, nici sa-l blestemi pentru ca te uraste. Ci intrând înauntru si plecându-ti genunchii, roaga-te cu lacrimi lui Dumnezeu ca sa-ti risipeasca mâhnirea si întristarea ta. Lucru pe care si aceasta l-a facut. Dar cum? Va voi spune. Fiindca a ocârt-o, a necajit-o si i-a facut durerea mai mare, dar din durere rugaciunea s-a facut mai cu luare aminte; rugaciunea a tras pe Dumnezeu si L-a facut sa se plece. Si asa s-a nascut Samuil.
De aceea de ne vom trezvi, nu numai ca vrajmasii nostri nu vor putea sa ne vatame cu nimic, ci dimpotriva ura lor ne va folosi foarte mult, facându-ne la toate mai osârduitori, numai daca, din întristarea ce ni se pricinuieste, ne vom îndemna la rugaciuni, iar nu la ocari si la hule.

Iar dupa ce a nascut copilul, l-a numit Samuil, adica „va auzi pe Dumnezeu”. Si fiindca a fost auzita si l-a luat prin rugaciune, iar nu de la fire, pomenirea acestei lucrari a pus-o în numele copilului, ca pe un stâlp de arama. Si n-a zis: Sa-l numim cu numele tatalui sau, sau al unchiului, sau al mosului, sau al stramosului, ci zice: Cel ce l-a dat sa Se cinsteasca si prin numele copilului.

Acesteia râvniti si va asemanati, o femeilor; acesteia sa urmam, o barbatilor si sa aratam multa purtare de grija fata de copii. Sa-i crestem în înfrânare si curatie, întru nimic nu trebuie sa purtam mai multa grija de cei tineri, ci mai degraba trebuie sa ne ocupam de înfrânarea si curatia lor, fiindca patima potrivnica acestora le întineaza vârsta cea frageda. Si ceea ce facem cu lumânarile, sa facem si cu copiii. Când slujnica aprinde lumânarea îi poruncim sa nu umble cu ea acolo unde sunt paie, fân, sau altceva de acest fel, ca nu cumva din întâmplare sa cada vreo scânteie si aprinzând materia aceea, sa arda toata casa.
Aceasta purtare de grija s-o avem si fata de copii si sa nu ducem vederile lor acolo unde sunt slujnice înversunate, unde sunt fete desfrânate, unde sunt roabe neastâmparate.
Si de vom avea slujitoare de acest fel, sau vecina, sau oricare alta, sa poruncim si sa rânduim ca nici sa se arate, nici sa vorbeasca cu tinerii, ca nu cazând de acolo vreo scânteie, sa aprinda tot sufletul copilului si sa se faca primejdia de nesuferit.

Si nu numai de vederi, ci si de auziri desfrânate sa-i departam pe ei, ca sa nu li se strice sufletul prin acestea.

Nici la teatre sau la cluburi sa-i ducem, nici la ospete si la betii, ci sa pazim pe tinerii nostri mai mult decât pe fecioarele ce petrec în camarile lor. Nimic nu împodobeste mai frumos vârsta aceea, precum cununa înfrânarii si a curatiei, ca sa intre el în casatorie curat de toate întinaciunea.
Astfel si femeile lor le vor fi mai dragi, când sufletul lor nu a fost deprins de mai înainte cu desfrânarea. Nici se va strica acel suflet când tânarul va sti numai pe femeia cu care s-a unit în casatorie. Si când vor merge tinerii la casatorie astfel, iubirea lor va fi mai curata si îndragirea mai fierbinte.
Iar casatoriile ce se fac acum, nu sunt casatorii, ci negustorie de bani si cârciumarie. Caci când tânarul mai înainte de casatorie estre stricat, iar dupa casatorie cauta la alta femeie, ce folos este de casatorie, spune-mi ? Cu adevarat mai mare este pedeapsa si pacatul neiertat când are femeie, dar se duce la desfrânare si se umple de rusinea preadesfrânarii. Caci de se va împreuna cineva cu alta femeie, chiar daca o desfrânata, preadesfrânare, se numeste pacatul. Si se fac acestea, dupa casatorie, pentru ca mai înainte de casatorie nu s-au deprins sa petreaca în înfrânare si în curatie.
De aici vrajbe, ocari, stricari de case si certuri în toate zilele. Din pricina aceasta dragostea cea catre femeie se slabeste si se stinge, fiind slabanogite de petrecerea în casele de desfrânare. Iar de se va învata sa petreaca în înfrânare si în curatie, mai iubita decât toate va socoti pe femeia sa, o va privi cu multa dragoste si va pazi tare legatura cu ea. Si fiind pace si unire, toate bunatatile vor intra în casa aceea.

Deci ca si cele de aici sa le iconomisim bine si împreuna cu acestea sa dobândim si împaratim cerurile, sa purtam grija de noi însine si de copii, ca nu fiind îmbracati cu haine întinate sa intram la nunta cea duhovniceasca, ci cu multa îndrazneala sa dobândim acolo cinstea ce se daruieste celor vrednici, pe care fie sa o dobândim noi toti cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Despre cinstirea preotilor

Despre blandete, Despre nadejde, Despre preoti, Despre rugaciune, Despre virtute, Omilii

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”

Cuvant

DESPRE CREDINTA ANNEI, DESPRE ÎNTELEPCIUNEA SI BLÂNDETEA EI ;
SI DESPRE CINSTEA DATORATA PREOTILOR.

TREBUIE SA NE RUGAM ATUNCI CÂND ÎNCEPEM A PRÂNZI SI
DUPA CE TERMINAM.

Nimic nu este asemenea rugaciunii, o iubitilor ; nimic nu este mai puternic decât credinta. Pe amândoua ni le-a aratat Anna mai înainte. Caci apropiindu-se de Dumnezeu cu aceste daruri, a savârsit toate câte a voit ; a îndreptat firea slabita de pacat, a deschis pântece sterp, a ridicat rusinea nenasterii de fii, a potolit ocarile pizmataretelor si s-a întors spre multa îndrazneala, secerând spic încarcat de rod din piatra stearpa. Toti ati auzit cum s-a rugat, cum a cerut, cum a staruit, cum a primit, cum a nascut, cum a crescut si a afierosit pe Samuil.

Nimeni nu va gresi de va numi pe femeia aceasta si tata si mama. Ca desi barbatul a semanat, dar rugamintea a fost aceea care a dat putere samântei lui, facând cinstite începuturile nasterii lui Samuil. La zamislirea pruncului n-a fost somnul si împreunarea ca la ceilalti oameni, ci rugaciunile si lacrimile si credinta, facând nasterea proorocului mai cinstita decât a celorlalti oameni, nascându-se din credinta mamei sale. De aceea despre femei aceasta bine se va zice: „Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125, 5).

Acesteia să-i râvnim si să ne asemănăm noi bărbaţii; acesteia să-i urmeze şi femeile. Căci femeia aceasta este învăţătoare a amândorura părţilor. Câte sunt neroditoare, să nu deznădăjduiască ; câte sunt mame aşa să-şi hrănească pe cei născuţi. Şi toţi să urmăm filozofiei ei pe care a avut-o mai înainte de naştere ; credinţei care a avut-o în timpul naşterii si osârdiei pe care a avut-o după naştere. Cine poate fi mai cu înţelepciune decât femeia aceasta, care a răbdat cu blândeţe si cu vitejie atâta mâhnire nesuferită, şi nu s-a lăsat până ce nu si-a dezlegat necazul? Ea a primit ca sfârşit al răului un dar minunat şi preaslăvit neavând ca ajutător şi apărător pe nimeni din cei de jos. Ştia iubirea de oameni a Stăpânului, de aceea a primit ceea ce a cerut, căci îndreptarea necazului ei nu avea trebuinţă de ajutor omenesc, ci de darul cel dumnezeiesc.
Aici nimic nu folosea, nici banii, ca aducându-i cineva aur, să-i dezlege necazul ; nici boală trupească, ca să roage pe doctori să o izgonească. Firea era aceea care pătimea ispita, care avea trebuinţă de mâna cea de sus. De aceea lăsându-le pe toate cele de pe pământ, ea a alergat la Stăpânul firii si nu s-a lăsat până ce nu L-a plecat să-i dezlege sterpiciunea, să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea neroditoare.
Fericită este Anna nu pentru că s-a făcut maică, ci pentru că neputând fi s-a făcut. Căci a se face maică este lucrarea firii, iar a nu putea fi şi totuşi a deveni este isprava deosebită a femeii acesteia. Deci fericită era şi pentru acea naştere, dar nu mai puţin fericită şi pentru cele săvârşite de ea şi mai înainte de naştere. Şi ştiţi cu adevărat toţi, şi bărbaţii şi femeile, că nimic nu este mai dureros pentru femeie decât a fi lipsită de copii.
Şi cu toate că unele vor dobândi alte bunătăţi, dar durerea aceea ce se pricinuieşte din această rană niciodată nu o vor putea potoli. Iar dacă acum este aşa de nesuferită, când suntem chemaţi la o treaptă mai înaltă şi călătorim la cer ; când nu avem nici o grijă de lucrurile cele de aici, ci ne pregătim pentru altă viaţă ; când lauda fecioriei este mare, pune-ţi în minte ce rău mare se socotea atunci lipsa copiilor, când nu era nici o nădejde pentru cele viitoare şi nici măcar nu se gândeau la acestea cei de atunci, ci toate le făceau, pentru viaţa aceasta de aici? Blestem şi osândă era asupra femeii care nu năştea si nu este cu putinţă a arăta cu cuvântul durerea ce pricinuia această rana.
Aceasta o mărturiseşte femeile, care au arătat multă tărie de suflet, însă cu toate acestea sterpiciunea n-au putut-o suferi. Ci unele se necăjeau asupra bărbaţilor lor, altele se deznădăjduiau de viaţă. Iar pe femeia aceasta nu numai mâhnirea pentru nerodire o cuprindea, ci si altă durere, prilejuită de ocările pizmătăreţei. Şi precum atunci când suflă vânturi, şi apucă vreo corabie în mijlocul lor si ridică multe valuri în partea dinainte si în partea dinapoi a ei, dar cârmaciul şezând la cârmă scapă corabia evitând loviturile valurilor cu înţelepciunea cârmuirii ; aşa şi femeia aceasta atunci când mânia şi tristeţea căzuse în sufletul ei, ca nişte vânturi potrivnice, şi îi tulbura mintea şi multe valuri se ridicau, nu două zile, nici trei sau douăzeci, ci ani întregi, căci de multă vreme se făcea aceasta, a suferit furtuna cu bărbăţie şi nu a lăsat să se înece gândul ei.
Căci frica lui Dumnezeu şezând la cârma sufletului ei ca un cârmaci, o îmbărbăta să sufere cu vitejie viforul acela. Şi nu s-a depărtat de la ocârmuirea sufletului ei, până ce nu a băgat corabia cea plină de povară la limanul cel cu adăpostire bună, adică pântecele plin de vistieria cea de mult preţ. Că nu purta aur nici argint, ci prooroc şi preot. Si îndoită era sfinţenia pântecelui ei, căci sfânt era pruncul pe care l-a zămislit si din rugăciune sfântă si din darul cel de sus s-a început zămislirea.
Şi nu numai că povara aceasta era preaslăvită şi minunată, ci şi felul negustoriei s-a făcut preaslăvit. Căci n-a vândut această povară oamenilor, nici la oarecare negustori sau precupeţi, ci îndată scoţând-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Şi atâta negustorie a făcut, cât se cuvenea să facă ceea ce s-a tocmit cu Dumnezeu.

Căci după ce Dumnezeu a luat copilul, i-a dat ei în loc alt fiu ; si nu numai unul, nici doi, nici trei sau patru, ci mult mai mulţi, „căci cea stearpă a născut şapte fii” (I Împ. 2, 5), zice Scriptura; si dobânda a covârşit preţul. In acest fel este negustoria ce se face cu Dumnezeu, nu dă numai o mică dobândă a celor dăruite Lui, ci multă si înmulţită. Şi nu numai partea femeiască a dat copiii, ci amândouă firile şi-au adus dobânda lor, ca să se îndulcească amândoi de ea. Si vă zic acestea nu numai s-o lăudaţi pe această femeie, ci ca să-i şi urmaţi credinţa, si suferirea necazurilor, pe care aţi auzit-o mai înainte.

Dar ca să vă dau si cele ce urmează, daţi-mi voie puţin să vă povestesc si despre cuvintele zise după rugăciunea dintâi, către preot si către feciorul preotului, ca să cunoaşteţi cugetarea cea blândă şi liniştită a femeii.

Şi a fost când ea se ruga mult înaintea Domnului, Eli preotul privea la gura ei” (I Împ. 1, 12). Îndoită faptă bună mărturiseşte sfântu scriitor la femeie : starea de rugăciune şi trezvie a minţii; prima prin cuvintele „se ruga mult”, iar a doua prin cuvintele : „înaintea Domnului”.

Toţi ne rugăm, dar nu toţi înaintea lui Dumnezeu, căci stăm cu trupul la pământ si rostim cu gura multe, dar mintea aleargă pretutindeni, în casă şi în târg. Cum va putea zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ? Că înaintea Domnului se roagă cel ce şi-a adunat mintea din toate părţile şi nu are nici o legătură cu pământul, ci s-a mutat la cer, lepădând din suflet tot gândul omenesc, precum a făcut atunci femeia aceasta. Căci dăruindu-se cu totul şi întinzându-şi mintea, se ruga lui Dumnezeu cu suflet amărât.

Dar cum zice că „se ruga mult”, când rugăciunea ei era scurtă ? Căci n-a grăit cuvinte multe, ci puţine şi simple, zicând:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot! De vei vrea să cauţi spre smerenia roabei Tale, şi-Ţi vei aduce aminte de mine, şi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da pe el înaintea Ta dar până la ziua morţii lui ; şi vin si băutură ameţitoare nu va bea si brici nu se va atinge de capul lui” (I Împ. 1, 11).

Ce mulţime de cuvinte sunt acestea? Dar ce a însemnat cuvintele „Se ruga mult”? Repetarea multă vreme a aceloraşi cuvinte în rugăciune ne-a poruncit-o Domnul Hristos, prin Evanghelii. Fiindcă după ce a zis Ucenicilor Lui să nu se roage ca păgânii vorbind multe (Mt. 6, 7). I-a învăţat pe ei şi pe noi măsura rugăciunii, arătând că nu întru mulţimea cuvintelor vom fi ascultaţi, ci întru trezvirea mintii.

Dar poate va zice cineva: Cum trebuie sa ne rugăm cu puţine cuvinte, când Domnul le-a dat Ucenicilor pildă să se roage pururea? Că le-a spus de văduva aceea care cu rugăciunea cea deasă a înduplecat pe un judecător crud şi nemilostiv, care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina (Lc. 18, 2-5). La fel şi Pavel sfătuieşte, zicând: „la rugăciune stăruiţi” (Rom. 12, 12) şi: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17).

Căci dacă trebuie să ne rugăm adeseori, să stăruim în rugăciune si să ne rugăm neîncetat, înseamnă a ne împotrivi celor zise. Lucrurile nu se împotrivesc. Să nu fie ! Ci sunt foarte legate între ele. Căci Hristos si Pavel n-au poruncit să facem rugăciuni lungi, ci scurte si dese în multe răstimpuri. Pentru că de te vei ruga cu cuvinte multe si vei întinde rugăciunea, de multe ori te vei trândăvi şi o vei lăsa, dând multă libertate diavolului să se apropie, să-ţi pună piedică şi să-ţi depărteze mintea de la cele ce se grăiesc.
Iar dacă vei face rugăciuni scurte, dar dese, eu desimea lor vei cuprinde toată vremea şi vei putea cu lesnire să fii treaz, făcând rugăciunile cu multă atenţie, lucru pe care îl făcea şi această femeie, nu grăind cuvinte multe, ci scurte prin care adeseori se apropia de Dumnezeu.
Şi fiindcă preotul i-a astupat gura, căci aceasta înseamnă cuvintele : „Eli preotul privea la gura ei”, glasul ei nu se mai auzea, ci numai buzele si le mişca. A fost silită să se plece preotului şi să se depărteze de la rugăciunea cu voce tare.
Dar, deşi a fost astupată gura pământească, totuşi nu a fost astupată gura cea dinăuntru a inimii ei cu care striga cu îndrăzneală. Astfel de rugăciune este mai primită când se înalţă strigările dinăuntru. Iar această lucrare este a sufletului îndurerat şi amărât, care nu cu tăria glasului alcătuia rugăciunea, ci cu osârdia minţii.
Aşa se ruga şi Moise. Căci negrăind el nimic cu gura, îi zise Dumnezeu: „Ce strigi către Mine” (leş. 14,15). Oamenii aud numai glasul, dar Dumnezeu mai înainte de el aude cele ce se strigă înăuntru. Aşadar şi nestrigând putem fi auziţi, pentru care şi în târg de vom merge ne vom putea ruga cu mintea cu multă luare aminte, sau de vom şedea împreună cu prietenii, sau altceva de vom face, cu strigare mare vom putea chema pe Dumnezeu, fără ca nici unul din cei de faţă să ne poată auzi. Lucru pe care şi femeia aceasta l-a făcut atunci, căci glasul ei nu se auzea, dar a ascultat-o Dumnezeu, fiindcă mare era strigarea ei cea dinăuntru.
Şi a zis către ea feciorul lui Eli: „Până când vei fi beată? Trezeşte-te si te du de la faţa Domnului” (I Imp. 1,14). Aici se poate vedea mai ales credinţa femeii. Acasă o dispreţuia potrivnica ei, a venit la Templu şi preotul a certat-o, feciorul lui a ocărât-o. A fugit de furtuna cea de acasă şi a venit la liman, dar şi aici a aflat vaUiri. A venit să ia doctorie si nu numai că nu a luat, ci niei mare rană a primit prin ocări ; ştiţi cât de slabe sunt sufletele cele amărâte faţă de certări şi ocări. Precum rănile cele mari nu suferă nici măcar o uşoară pipăire de mână, aşa şi sufletul cel tulburat de toate se necăjeşte, chiar si de un cuvânt simplu. Dar însă femeia n-a pătimit nimic din acestea, rnai ales când şi feciorul preotului o certa. Că de era preotul cel ce ocăra, nu era mare lucru a suferi, pentru, că înălţimea dregătoriei şi puterea stăpânirii o pleca să sufere şi nevrând. Dar acum nici asupra feciorului preotului nu s-a supărat, de aceea a tras şi mai mult pe Dumnezeu cu dragoste spre ea.

Aşa şi noi de vom fi ocărâţi, sau alte rele de vom pătimi, dar vom suferi cu vitejie pe cei ce ne ocărăsc, mare dragoste vom trage de la Dumnezeu.

Dar de unde se arată acestea ? Din cele ce i s-au întâmplat lui David.

Şi ce a pătimit acela? A fugit odată din împărăţie şi-şi pnmejduia libertatea şi viaţa; şi fiindcă oastea se dase de partea tânărului celui desfrânat, a tiranului celui omorâtor de tată, el rătăcea prin pustie, dar nu s-a supărat, nici s-a necăjit pe Dumnezeu, nici a zis : De ce acestea ? De ce a îngăduit ca fiul sa se scoale asupra celui ce I-a născut, care deşi ar fi avut ceva pe dreptate să-l învinuiască, nici aşa nu trebuia să facă aceasta ? Dar acum nici o nedreptate, nici mică, nici mare nu a pătimit de la noi, de ce umblă dorind să-şi mânjească dreapta lui în sânge părintesc, iar Dumnezeu suferă văzând acestea? Nimic din acestea n-a zis. Şi ce este mai minunat că, rătăcind şi sărăcind de toate, un oarecare Semci, om viclean şi păcătos, s-a ridicat asupra lui numindu-l ucigaş de oameni, păgân şi învînuindu-l cu alte nenumărate ocări. Dar el nici aşa nu s-a tulburat. Dar poate va zice cineva: Ce lucru de mirare este acesta că nu s-a răzbunat, deoarece era slab şi fără de putere?
Mai întâi voi zice că nu m-aş fi mirat de el dacă fiind împărat cu coroană pe cap şi şezând pe scaun, ar fi fost ocărât şi ar fi suferit, precum îl laud acum şi mă spăimântez ci a rămas statornic în vremea nevoii. Atunci mărimea stăpânirii şi prostimea ocărâtorului de multe ori îl îndupleca să treacă cu vederea ocara.

Încă şi alţi mulţi împăraţi au arătat de multe ori unele ca acestea, luând mânia ocărâtorîlor spre îndreptarea lor. Ocările nu se ating în acelaş fel de noi când suntem în îndestulare, sau când .suntem în pătimire. Ci când cădem atunci ne împung mai mult şi ne pişcă mai tare.

Şi pe lângă toate acestea, voi mai adăuga încă una la cele zise despre David. El putea să se răzbune asupra ocărâtorului după ce a venit iarăşi la putere, dar n-a voit. Şi ca să cunoşti că filozofia aceasta n-a fost a neputinţei, ci a răbdării, atunci când voievodul lui cerea voie de la el să treacă si să-i taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a dat voie, ci s-a si supărat, zicând : „Ce este mie şi vouă fii Ţeruiei? Lăsaţi-l pe el să blesteme… Că doar va vedea Domnul smerenia mea şi-mi va întoarce mie bine pentru blestemul lui în ziua de astăzi” (II Împ. 16, 10, 12). Lucru ce s-a si întâmplat.

Vezi cum ştia Dreptul că a suferi cu bărbăţie ocările pricinuieşte dobândirea de mai mare slavă ? De aceea si altădată când a prins pe Saul în peşteră şi putea să-l omoare, l-a cruţat, cu toate că cei de faţă îi porunceau să lovească cu sabia. Dar nici faptul că avea stăpânire să ucidă, nici îndemnurile celorlalţi, nici pătimirea rolelor şi nici faptul că ştia că va pătimi altele si mai rele nu l-au lăsat să tragă sabia.

Mai ales că de ar fi ucis nu ar fi ştiut oastea lui, pentru că Saul era în peşteră si nimeni altul nu era de faţă, fără numai el singur. Şi n-a zis ca cei ce preadesfrânează : împrejurul meu sunt pereţi şi întuneric, de ce să mă sfiesc ? Ci privea la Ochiul cel neadormit, ştiind că ochii Domnului sunt de nenumărate ori mai luminoşi decât soarele (Is. Sirah 23, 25, 27).

De aceea pe toate le zicea şi le făcea ca si cum Acela ar fi fost de faţă, judecând cu dreptate. Şi zice : Nu voi pune mâna mea peste unsul Domnului (I Împ. 24, 7). Ca şi cum ar zice : Nu mă uit la răutate, ci la dregătorie. Să nu-mi zică cineva că sunt silnic si neîndurător. De aceea cinstesc mai mult hotărârea lui Dumnezeu, cu toate că acesta se va arăta nevrednic. Iar vina nu este a mea dacă acesta se va arăta nevrednic de cinstea aceasta.
Să audă cei care defăima pe preoţi si să se înveţe de la David câtă evlavie a arătat faţa de împărat, cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împăratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. Să înveţe unii ca aceştia să nu judece, nici sa ceară socoteală, ci să se supună şi să se plece. Că tu nu ştii viaţa preotului, cu toate că pare uşoară şi comodă. Si David ştia cu deamănuntul toate câte făcea Saul. Dar si aşa se sfia de dregătoria pe care a dat-o Dumnezeu. Si tu, de vei şti cu amănuntul viaţa preotului, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l defaimi, ci să faci cele zise de el.
Ascultă cum Hristos a ridicat de la noi aceasta îndreptăţire prin cuvintele zise în Evanghelii : „Cărturarii si fariseii au stătut în scaunul lui Moise ; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le iar după faptele lor să nu faceţi” (Mt. 23, 2-3). Vezi că n-a necinstit sfătuirea acestora, nici a lepădat învăţătura lor, cu toate că viaţa lor era atât de stricată, încât era vrednică de clevetire din partea Ucenicilor?
Iar acestea le zic, nu voind să grăiesc de rău pe preoţi. Sa nu fie ! Căci voi sunteţi martori despre petrecerea lor şi despre toată evlavia lor. Ci am zis ca mai multă cinste să le dăm, că nu pe ei îi vom folosi din aceasta, ci pe noi înşine. Căci cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua. Şi dacă nu ni s-a îngăduit să ne judecăm vieţile unii altora, cu mult mai mult vieţile preoţilor. Dar să ne întoarcem iarăşi la femeia aceea.

Suferirea cu bărbăţie a ocărilor ni se face pricină de multe bunătăţi, lucru ce s-a întâmplat si la Iov. Căci de acela nu mă minunez aşa de mult mai înainte de sfătuirea femeii sale, precum mă minunez de el după îndemnarea aceea pierzătoare. Şi nimeni să nu socotească că este de mirare ceea ce spun. Căci de multe ori celor care firea lucrurilor nu le-au pus piedică, pe aceştia numai un cuvânt sau o rea sfătuire i-a răsturnat. Lucru pe care ştiindu-l diavolul, după rana cea adusă prin lucruri, a adus si bântuiala cea prin cuvinte.

Aceasta s-a întâmplat şi la David. După ce l-a văzut că a răbdat cu vitejie revolta fiului său şi tirania sa voind să-l facă să cadă în mânie, a îndemnat pe Semei să împungă sufletul lui cu cuvinte amare. La fel s-a petrecut şi la Iov. Căci după ce la văzut că a râs de săgeţile lui şi că a stat ca un turn de diamant împotriva tuturor, a îndemnat pe femeia sa să se facă ca si cum ar fi nevinovată ascunzând otravă în cuvintele sale si tânguindu-şi necazul. Ce-i zice dar viteazul acela ? „Pentru ce ai grăit ca o femeie fără de minte? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm oare şi cele rele? (2, 10). Ca si cum ar fi zis: Ce îndreptăţire am avea dacă Cel de la care am dobândit atâtea faceri de bine nu ar fi Stăpânul ci un prieten oarecare, căruia i-am fi răsplătit cu cele împotrivă ? Ai văzut socoteală iubitoare de Dumnezeu ? El nu cugetă semeţ, nici nu se mândreşte pentru că a suferit cu vitejie cele rele şi mai presus de fire? Nici nu consideră că o răbdare atât de mare este a înţelepciunii şi a mărimii sale de suflet, ci ca si cum ar fi plătit o datorie, nepătimind nimic necuviincios, aşa de frumos a astupat gura femeii.
La fel s-a întâmplat si cu femeia aceasta cu Anna. Că devreme ce diavolul a văzut-o că sufere cu bărbăţie ocara pentru nenaşterea de fii, a îndemnat pe fiul preotului să o tulbure si mai mult. Dar n-a pătimit nimic femeia din aceasta, ci fiind deprinsă cu ea a suferit ocările şi necinstirile şi, fără sfială a biruit. De aceea fiind în Templu arăta multă blândeţe şi cu mărime de suflet şi bărbăţie suferea batjocora şi acuza că ar fi beată.
Deci ce a zis fiul preotului : Ridică-te şi te du de la faţa Domnului”, Anna răspunzând a zis: „Nu, doamne”; pe cel ce a ocărât-o l-a făcut stăpân. Nu a zis ceea ce zic mulţi dintre oameni: „Acestea să-mi zică preotul ?” Cu aceste cuvinte să mă ocărască, spunând că sunt beată de vin”. Nu a zis acestea, ci numai a voit să înlăture bănuiala.
Iar noi de multe ori, când suntem ocărâţi, aţâţăm focul si sărim ca nişte fiare asupra celor ce ne-au ocărât, trăgându-i si ducându-i la judecată pentru cele ce au grăit. Prin acestea adeverim că cele spuse despre noi sunt adevărate. Dar de voieşti cu adevărat să arăţi celor ce te ocărăsc că nu eşti bărbat dovedeşte-o cu blândeţe si cu bunătate, iar nu cu ocară si cu ceartă. De vei lovi pe cel ce te-a ocărât toţi te vor învinui că eşti beat, iar de vei suferi cu bărbăţie, ai înlăturat cu lucrul bănuiala cea rea. Lucru pe care l-a făcut şi femeia aceasta, zicând : „Nu, doamne”, adeverind prin lucruri că bănuiala era mincinoasă.
Dar de unde a bănuit preotul aceasta? Oare a văzut-o râzând, sau judecând ? Oare învârtindu-să şi căzând, sau a grăit vreun cuvânt de ruşine sau de ocară ? Nu. De unde dar a avut această bănuială. Nu din întâmplare, ci de la ceasul zilei, căci era amiază când făcea rugăciunea. Dar de unde vedem aceasta ? Din cuvintele care s-au spus mai sus : „Şi s-a sculat Anna după ce au mâncat ei în Silo, şi după ce au băut, a stat înaintea Domnului” (I Împ. 1, 9). Vezi că vremea pe care toţi o dau odihnei, aceasta a făcut-o vreme de rugăciune, căci după masă a alergat la rugăciune, slobozind izvoare de lacrimi cu minte înţeleaptă si trează. Şi după amiază aşa de cu osârdie se ruga, încât a luat un dar mai presus de fire, prin care a dezlegat nerodirea sa si a întărit firea care slăbise.
Deci de la femeia aceasta am dobândit învăţătura ca după masă trebuie să ne rugăm. Iar cel ce este pregătit la aceasta niciodată nu va cădea în beţie, sau in băutură de vin peste măsură si niciodată nu va crăpa de îmbuibare, ci standu-i înainte vremea rugăciunii, gândurile si le va strânge ca cu un frâu si cu măsura cea cuviincioasă se va atinge de toate cele puse înainte, umplându-si astfel de multă binecuvântare si sufletul si trupul.
Masa care începe de la rugăciune şi sfârşeşte la rugăciune, niciodată nu va fi săracă, ci va aduce toate bunătăţile mai cu îndestulare decât un izvor. Deci să nu trecem cu vederea un astfel de mare folos. Dacă niciodată nu se întâmplă ca vreuna din slugiile noastre, luând ceva din cele puse înainte, să se ducă fără să mulţumească şi sa ne dorească cele bune, cu atât mai mult noi îndulcindu-ne de atâtea bunătăţi, nici atâta cinste să nu dăm lui Dumnezeu, mai ales că voim să dobândim atâta folos?

Unde este rugăciune şi mulţumire, acolo vine darul Sfântului Duh, diavolii se izgonesc şi se depărtează toata puterea cea potrivnică.

Cel ce voieşte să se dedea rugăciunii, nu îndrăzneşte să grăiască nimic cu necuviinţă în timpul mesei, iar de va grăi se căieşte îndată. Pentru aceasta trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi la începutul şi la sfârşitul mesei. Şi mai ales nu vom cădea în beţie, precum am zis, de vom păzi acest obicei. Şi dacă vreodată te vei scula de la masă ameţit, sau chiar beat, nici aşa să nu strici obiceiul. Chiar dacă vom fi îngreuiaţi la cap, sau de ne vom învârti şi vom cădea, totuşi să ne rugăm şi să nu lăsăm acest bun obicei. Căci dacă în prima zi te vei ruga, a doua zi vei îndrepta necuviinţa pe care ai făcut-o în ziua dintâi.
Deci când vom prânzi să ne aducem aminte de femeia aceasta, de lacrimile ei şi de acea bună beţie a ei. Cu adevărat beată era acea femeie, dar nu de vin, ci de evlavie multă. Şi dacă după prânz era aşa, în ce fel era dimineaţa? Dacă după mâncare şi băutură se ruga cu atâta osârdie, oare cum se ruga pana să mănânce ?
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvintele ei cele pline de înţelepciune şi de multă blândeţe. Si după ce a zis ea : „Nu, doamne”, a adaus: „femeie cu viaţă amărâtă sunt, vin si băutură ameţitoare n-am băut” (I Împ. 1,15). Ia aminte cum nici aici nu spune ocările pizmătăreţei, nici ii vădeşte răutatea ei, nici îşi jeluieşte necazul, ci numai atât îl descopere ca să se îndrepteze înaintea preotului. „Femeie cu viaţa amărâtă sunt, vin şi băutură ameţitoare n-am băut, ci-mi revărs sufletul înaintea Domnului”. Nu a zis „mă rog lui Dumnezeu”, nici „cer de la Dumnezeu”, ci „îmi revărs sufletul meu înaintea Domnului”. Adică m-am mutat cu totul la Dumnezeu, mintea mi-am vărsat-o către El şi cu tot sufletul si cu toată puterea mi-am făcut rugăciunea, spunând lui Dumnezeu nevoia mea şi arătând rana Celui ce poate pune doctoria.

„Nu socoti pe roaba ta ca pe o fata păgână” (I Împ. 1, 10). Iarăşi se numeşte pe sine rob, arătând multă osârdie ca să nu aibă preotul bănuială asupra ei. Şi n-a zis întru sine : „Ce-mi pasă de clevetirea acestuia ? Mă prihăneşte în zadar şi mă bănuieşte cu necuviinţa. Ce-mi pasă, conştiinţa mea sa fie curată”. Ea a împlinit legea apostoleaseă care porunceşte să fim cu purtare de grijă nu numai înaintea Domnului, ci si înaintea oamenilor (Rom. 12, 17).

In tot chipul înlătura bănuiala, zicând : „Nu socoti pe roaba ta ca pe o fată păgâna”, adică : Nu mă socoti că sunt neruşinata şi obraznică, căci îndrăzneala aceasta este a necazului, nu a băuturii de vin, a durerii, nu a beţiei. Ce face dar preotul ? Vezi şi înţelepciunea aceluia. Nu a cercetat nevoia, nici a voit să iscodească pricina, ci zice: „Mergi în pace! Dumnezeul lui Israel să-ţi dea toata cererea ta, care ai cerut-o de la El” (I Împ. 1, 17). Pe cel ce învinuia femeia l-a făcut părtinitor şi ajutător.

Atât de bun lucru este blândeţea.

Şi în loc de ocară, luând merinde din destul, s-a dus având apărător şi rugător pe cel ce o mustrase. Dar încă nu se depărtează, ci zice iarăşi: „să afle roaba ta har înaintea ochilor tăi” (I Împ. 1, 18).

Adică : O, de ai cunoaşte din împlinirea lucrurilor că am făcut aceasta rugăciune si cere nu din beţie, ci din durere. „Şi ducându-se . . . faţa ei n-a mai fost tristă”.

Ai văzut credinţa femeii ? Mai înainte de a lua ceea ea a cerut, se afla ca şi cum ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă fierbinţeală şi cu osârdie îndoită. De aceea s-a pogorât ca şi cum ar fi luat ceea ce a cerut. Dar şi Dumnezeu i-a ridicat toată suferinţa, fiindcă voia să-i dea darul.
Acesteia să urmăm şi noi si in toate nevoile să alergăm la Dumnezeu. Şi de nu vom avea copii, să cerem de la EI. Iar de-i vom lua să-i creştem cu multă osârdie, depărtând pe tineri de la toată răutatea, iar mai ales de la desfrânare şi necurăţie.
Căci cumplit este războiul acesta si nimic altceva nu supără atât de mult vârsta lor ca această patimă. Deci să-i îngrădim din toate părţile, cu învăţături, cu sfătuiri, cu înfricoşări si cu îngroziri. Şi de vor birui pofta aceasta, nici de alta nu se vor atinge, fiind mai presus decât banii, stăpânindu-se de a cădea în beţie si în băutură de vin peste măsură şi vor lepăda petrecerile cele rele, făcându-se astfel mai iubiţi părinţilor lor si mai cinstiţi tuturor oamenilor.
Cine nu va cinsti pe tânărul cel înţelept si curat ? Cine nu va iubi şi nu va îndrăgi pe cel ce si-a înfrânat poftele cele necuvioase? Cine nu va dori să-şi dea fata sa, deşi face parte dintre cei foarte bogaţi, după unul ca acesta, cu toate că va fi cel mai sărac dintre toţi ? Şi pe cel ce petrece în desfrânare cu desfrânatele, cu toate că ar fi mai bogat decât toţi, nimeni nu este atât de ticălos încât să voiască să-l ia de ginere, aşa pe cel înfrânat si cinstit nimeni nu este atât de fără de minte ca sa-l lepede şi să-l necinstească.
Deci pentru ca să fie copiii si oamenilor cinstiţi si lui Dumnezeu iubiţi, să le împodobim sufletele lor şi cu înfrânare şi curăţie să-i aducem la căsătorie. Căci făcând aşa si cele de aici toate le vor primi ca din nişte izvoare şi pe Dumnezeu îl vor avea milostiv ; şi se vor îndulci si de slava cea de aici si de cea de acolo. Pe care fie să o dobândim noi toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru suflet şi pentru nădejde

Cei cari au fapte bune, şi credinţă la Dumnezeu nu au, se aseamănă ca trupurile cele moarte, care sunt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dar n’au simţirea bunătăţilor.
Pentru că ce folos este omului, cu faptele cele bune să fie îmbrăcat şi să aiba suflet mort şi nesimţitor, fără de credinta. Faptele oare, nu se fac întru nadejde de răsplătire? Dar de vreme ce pe poruncitorul ostenelii nu-l ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti?

Caci şi oamenii întâiu grijesc pentru viata lor şi mai pe urmă socotesc de hrana lor.

Intru acest chip dar, să cade sa avem intai nadejdea vieţii lui Hristos, şi apoi sa ne hrănim întru bunele fapte, pentru ca ceia ce nu se hrăneşte, nu poate să traiasca, aşişderea şi cela ce nu e viu, nu se poate hrăni.
Asa că, cela ce lucrează fără de credinta si dreptate, nu poate să trăiască, caci talharul crezând s’a îndreptat; iar si fara de faptele credinţei, nu ne putem invrednici împărăţiei lui Dumnezeu.

Drept aceia, nu zice că n’am luat vreme să mă pocăesc, că am trăit cu credinţă şi lenevindu-mă de faptele cele bune, m’am scăpat de pedeapsă.

Mărturisitu-s’a şi Cornelie întru milostenii şi rugăciuni, dar pe Hristos nu-L cunoştea. Iar de vreme ce L-a văzut pre dânsul, Ochiul adevărului, adică Marele Judecător, cela ce ştie toate, Hristos, cu toate că bune erau faptele lui, iar credinţă neavând, pentru aceia erau moarte.

Iar Domnul trimise înger către el, ca să laude intru fapte pe cela ce bine se ostenea şi să-l încunune cu credinţă.

Si zise către el îngerul: Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu; trimite la Iopi şi cheamă pe Simon, care se cheamă Petru şi dacă va veni îţi va spune cuvinte dumnezeeşti, pentru care cuvinte te vei pocăi şi tu şi toată casa ta.

Pentru că încă nu avea mântuirea cu faptele cele bune, până ce n’au intrat la mijlocul faptelor credinţa.

Ascultă şi o întâmplare a unui filosof elin, pe care l-a chemat un boier mare să-l ospăteze.

Şi dacă a mers acolo filosoful, văzu cum strălucea tot palatul acelui boier, că şi pe jos, pretutindenea, era cu aur şi unde era masa, era împodobită cu perne de fir. Atuncea zise filosoful către boierul acela: eu nu te laud întru aceasta, căci ai împodobit casa ta toată, dar aici n’ai numai oameni tineri chemaţi, ci ai şi bătrâni şi când vor vrea să scuipe n’au loc, fără numai în obrazu-ţi; căci numai obrazul îţi este gol, fără de aur.
Vezi cum este omul acela, batjocorit de toţi oamenii, când cele din afară ale trupului împodobeşte, şi sufletul lui nu-l vede, fiind gol şi rănit de multe păcate, care muncă şi pedeapsă va primi.
Pentru că de va pierde cineva bani omeneşti, va putea iarăşi să-i câştige şi să-i dea; aşişderea case, slugi, sau alte moşii de va pierde, poate sa le mai câştige, iar sufletul de va pierde, alt suflet nu va mai putea câştiga; măcar să fii împărat a toată lumea.

Şi de vei da lumea toată, nu vei putea să mai răscumperi sufletul.

Dumnezeu a dat toate perechi firii noastre: doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, că de se va betegi o parte, cu cealaltă să avem mângâiere întru trebuinţa noastră.

Iar sufletul numai unul ne-a dat, şi dacă îl vom pierde şi pre acela, cu ce vom trăi?

Sufletul care se va prilesti întru iubirea de arginţi şi întru iubirea banilor, nu va putea lesne să se isbavească. Că precum pasărea care se prinde în vergele ce se pun cu vasc, nu mai are scăpare, aşa este şi iubitorul de arginţi, sufletul odată că¬zând la necunoştinţa mântuirii lui, nici de cum nu mai poate veni din necunoştintă, la cunoştinţă, ci umblă rătăcit pretutindenea întru poftele cele dobitoceşti, până ce întru acea râpă a pierzării, va surpa mântuirea lui.

Că precum ramatorul, tăvălindu-se în noroi, se bucură, aşa şi sufletul, întru acea obişnuire afundându-se, nici odată nu cunoaşte greutatea mare a păcatelor.

Şi precum pământul fără umezeală, nici odată nu răsare sămănături, întru acest chip şi în sufletul, care nu este luminat de dumnezeieştile Scripturi, rod duhovni¬cesc nici odată nu răsare.

Şi precum pământul, de nu se va se¬măna într’ânsul, răsare iarbă nefolositoare, aşa şi sufletul, care nu socoteşte moartea, pururea pofteşte lucruri stricătoare şi rele.

Şi precum fierbinţeala aduce sete la trup, aşa usucă pe suflet trufia şi dintru înălţarea firii vine la pofte rele.

Şi cela ce se leneveşte a curaţi rana cea mică, dobândeşte multe rane şi pu¬treziciuni, şi pre urmă moarte.

Asemenea este şi la suflete, că cei ce nu se spovedesc de păcatele cele mici şi fac încontinuu, se nasc păcatele cele mai mari. Şi pentru aceia, timp pămân¬tesc a dat Dumnezeu nouă aici, ca să-l ridicăm către cer şi nu pentru trup, să pogorîm şi sufletul la pământ, şi de la pământ la iad.
Mare ciudă! Cum toţi ne uităm la lucrurile cele trecătoare şi de cele viitoare şi vecinice nimeni nu gândim; numai spre dobândirile cele trupeşti ne nevoim pururea. Iar sufletele noastre le lăsăm de se ard într’o mare foamete duhovni¬cească; şi în toate zilele mii de răutăţi şi de rane ale păcatelor pătimim şi primejdii şi întristări şi pagube, şi boale, pentru care în tot chipul muncim, să tămăduim trupul, iar sufletul nu-l vedem, fiind necurătit şi întinat, ca cu trupul cel muritor împreună, muncilor celor fără moarte să-l dăm.

Drept aceia jeluesc şi plâng, multa necunoştinţă care au sufletele oamenilor.

Eu aş vrea să găsesc un deal foarte înalt, să ma sui pre dânsul, să văd toate neamurile oamenilor; după acela aş vrea să am un glas foarte mare, care să se audă în toată lumea şi să strig cuvântul lui David care zice:

O ! fii oamenilor, până când să fiţi cu inimile foarte îngreuiate?

Pentru ce iubiţi deşertarea şi poftiţi minciuna?

Pentru că, cum nu este aceasta fără cuviinţă? Că la trupurile noastre când se întâmplă de îmbolnăvesc, aducem doctori şi bani cheltuim, şi tot felul de chin suferim, până se scoate durerea şi scârba dintru noi; iar sufletul nostru, în toate zilele şi în tot ceasul bolnav fiind şi surpat şi pierdut şi nici o mângâiere de la noi n’are.
Pentru că nu zicem, că cele ce are rană va muri, ci cela ce nu se tămăduieşte, acela va muri; iar pe cela ce-l taie la rane sau îl ard, acela zicem, că mai mult merge spre sănătate.

Nu doar că nu simţim durerea tăieturii şi arsurii, ci dela durere ne uităm la sănătate.

Aşa şi pentru suflet, se cade să îngăduim pedeapsa de la cei ce ne bântuiesc şi ne chinuiesc pre noi, că cu aceasta va dobândi sufletul sănătate.

Iar pre cei păcătoşi, care rămân nemunciţi şi nechinuiţi, să-i plângem şi să’i jelim; pentru că cela ce are nădejdi bune, şi nădăjduind şi grijuind pentru bunătăţile cele viitoare, de aici din aceasta lume, au gustat bunătăţile împaraţiei cerurilor, pentru că nici un bine nu întinereşte sufletul şi nu-l face aşa de luminat, ca nădejdea cea buna, a celor viitoare bunatati.
Că cei mai mulţi oameni, la podoaba trupului, cu toată grija şi nevoinţa lor, sfârşesc avutia lor; iar pe suflet îl părăsesc, flămând şi secetos de cuvântul lui Dumnezeu.
Şi nici osteneală nu suferim, şi nici bani nu dăm, ci numai de am vrea să facem îndreptare sufletului, toată îndrep¬tarea o vom face. Iar aceasta de nu o vom face, mare pedeapsă şi muncă vom avea, la munca cea de veci, precum şi cei ce sunt închişi, sunt în legături pururea trişti.
Şi ce multă frică au în ziua aceia, cei ce vor sta înaintea uşii Judecătorului şi mai vârtos când vor auzi glasul Judecătorului, de frică se înneacă şi se fac ca nişte morţi…. Aşa se teme şi sufletul când va să se despartă de trup, că fiind a merge la judecata cea înfricoşată şi şi negreşită a lui Hristos, pentru aceia îi este frică şi tremură şi se ispiteşte să fugă din mâinile îngerilor.
De vreme ce atuncea, orice va fi luat de la cineva, sau a lăcomit, sau cumva a fost vrăjmaş, au cu drept, au cu strâmbul, sau alt rău va fi făcut, înaintea lui stau toţi pârâşii şi cu amar îl pedepsesc.

Pentru aceia, a fost făcut sufletul nostru nemuritor, ca să fie şi trupul nemuritor, pentru ca să dobândim veşnicile bunătăţi.

Iar de eşti la pământ prins ca cu nişte piroane, şi cerul este gata şi deschis ca să te primească, socoteşte cu gândul tău, câtă batjocorire, câtă necinste este, când Dumnezeu dăruieşte cele cereşti, şi tu nu voieşti, nici gândeşti şi alegi pământul, mai bun decât cerul, căruia să ne învrednicim toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea în veci vecilor. Amin.

Nu trebuie niciodată să deznădăjduiţi de propria-ne mântuire şi nici de milostivirea dumnezeiască

E partea unui suflet mărinimos de a nu se lăsa deloc abătut, de a nu deznădăjdui câtuşi de puţin în faţa multelor rele care-l împresoară – de a nu se depărta întru nimic de Dumnezeu, ci prin rugăciuni repetate şi fără izbăvire, de a stărui până ce El va avea milă, aşa cum zice prea-fericitul David.
Imbrâncindu-ne în deznădejde, diavolul caută să smulgă din inimile noastre nădejdea în Dumnezeu, singura ancoră temeinică, acest susţinător al vieţuirii noastre, care ne duce de mână pe drumul cerului – şi chezăşuieşte mântuire sufletelor aflate în cădere.

„Prin nădejde – zice Pavel – am fost mântuiţi…” Ca şi un lanţ trainic coborât ca din cer, nădejdea ne susţine sufletele. Ea atrage încetul cu încetul către cereştile înălţimi pe acei care se ţin bine „legaţi” de ea; ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia.

Cine slăbeşte şi se scapă din ancora aceasta sfântă, cade de îndată şi se îneacă. Cel rău ştie bine aceasta, când zăreşte că suntem zdrobiţi de gândul relelor noastre fapte, se arată şi adaogă acestei greutăţi gândurile deznădejdii, mai grele decât plumbul însuşi. Dacă le primim, este cu neputinţă să nu fim târâţi de îndată de această adăugire de greutate, desprinşi cu putere de lanţ şi aruncaţi în fundul ticăloşiei…
Mulţi oameni, după ce au fost puşi jos şi depărtaţi de calea cea strâmtă a virtuţii, s-au ridicat atât de minunat, încât restul zilelor lor a şters ceea ce fusese mai înainte, primiră premiul, îşi puseră cununa, fiind aşezaţi printre învingători şi număraţi în obştea sfinţilor.
Atâta vreme cât stăm în cuptorul plăcerilor, cu toate multele pilde de acest fel, lucrul ni se pare cu neputinţă. Dar de îndată ce-am făcut cei dintâi paşi ca să ieşim la lumină, lăsăm, treptat, înapoia noastră flăcările cele arzătoare şi drumul pe care-l vedem deschizându-ni-se înainte ni se arată ca împrospătat de rouă – şi plin de uşurinţă.
Trebuie să nu ne descurajăm – şi să nu deznădăjduim, cu privire la această întoarcere. La această întâmplare, de vei avea putere şi bunăvoinţă – şi bunăvoinţă şi putere multă îţi vei dobândi.
Când cineva şi-a închis sieşi poarta pocăinţei, – când, ca să zic astfel, şi-a zidit uşa care duce la mântuire, cum va putea, stând afară, să facă ceva bun? Astfel că cel rău pune totul în lucrare ca să sădească acest gând în noi – căci, pe urmă, nu va mai avea voie, ca să ne biruiască, nici de efort, nici de trudă – la ce bun, dacă stăm căzuţi la pământ, doborâţi, şi nevrând a ne împotrivi?
Cel ce va fi în stare a se desface din această legătură, îşi va lua din nou tăria şi nu va înceta, până la cea de pe urmă suflare, de a se împotrivi diavolului. De mii de ori doborât fiind, el se va ridica necontenit şi-şi va împovăra duşmanul. Acela care, dimpotrivă, este înlănţuit de gândurile deznădejdii, îşi nimiceşte propria-i putere şi cum va putea el să izbândească, să se împotrivească, fugind din faţa duşmanului?…
Să nu ziceţi că toate acestea sunt cu privire numai la cei care s-au făcut vinovaţi de greşeli uşoare. Presupuneţi un om plin de toate stricăciunile; că acest om ar fi săvârşit toate greşelile care pot pune pe cineva afară din împărăţie – că nu fusese la început dintre cei necredincioşi, ci că, făcând parte dintre credincioşi, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, ar fi ajuns în urmă stricat, desfrânat, poftitor, hoţ, beţiv, sodomist, batjocoritor – şi toate alte culpe pe care le voiţi. Chiar acestui om nu i-aş îngădui să deznădăjduiască, chiar de ar fi ajuns în cea de pe urmă bătrâneţe, cuprins de această stare de stricăciune tară de nume.
Dacă mânia lui Dumnezeu ar fi o patimă, omul ar avea dreptate să deznădăjduiască, neputând stinge flacăra aprinsă de toate crimele lui. Dar patimile nu sunt cunoscute de Dumnezeu; chiar când el se răzbună şi pedepseşte, este fără mânie, plin de bunătate. Aşa că, se cade să avem temeinic curaj. Şi să fim încrezători în puterea pocăinţei.
Deznădejdea nu are numai această tristă urmare de a ne închide porţile cetăţii cereşti, de a ne împinge spre multă trândăvie şi mult dispreţ – ea ne prăbuşeşte, aşadar, în rătăcirea cea diavolească.

Diavolul însuşi nu a ajuns ceea ce este decât deznădăjduind la început – şi prăbuşindu-se, pe urmă, din deznădejde, spre vorbe şi fapte potrivnice mântuirii.

Mânioşii, de îndată ce şi-au pierdut sănătatea duhului, nu se mai tem de nimic, nu se mai ruşinează de nimic, chiar de ar fi să se arunce în foc, în mare sau într-o prăpastie.
Asemenea acei care-s cuprinşi de nebunia deznădejdii, ajung de nu mai poţi vorbi cu ei şi aleargă spre tot felul de păcate. Şi dacă moartea nu vine să pună capăt nebuniei lor, pornirii lor, ei înşişi îşi fac mulţime de rele…

Sfantul Ioan Gura de Aur

1