Despre cainta

1

din „Despre marginita putere a diavolului. Despre cainta. Despre necazuri si biruirea tristetii”

1. Te fericesc şi admir curăţenia sufletului tău, fericite Dimitrie, când te văd că mă sileşti şi-mi ceri cu multă stăruinţă să-ţi vorbesc despre căinţă. Şi pe bună dreptate te fericesc, căci nu-i cu putinţă să ajungă cineva să dorească să i se vorbească despre căinţă dacă n-a fost el mai întâi bine curăţit de păcate, dacă n-a ajuns mai presus de tot ce-i trecător. Lucrul acesta este uşor de văzut la cei care sunt stăpâniţi de dorinţa de a se căi, chiar pentru puţină vreme. Vei vedea că se petrece dintr-o dată în sufletul lor o schimbare atât de mare, încât sufletul li se mută îndată de pe pământ la cer. Căci, dezlegându-şi sufletul de grijile lumeşti, ca din nişte lanţuri grele, îl lasă slobod să zboare spre cer, locul său propriu şi înrudit cu el. De obicei această schimbare sufletească se întâmplă de puţine ori în viaţa celor mai mulţi oameni. Pe tine însă, scump prieten, te ştiu stăpânit necontenit de focul căinţei. Martore-mi sunt nopţile tale nedormite, izvoarele tale de lacrimi, dragostea ta de pustie sălăşluită necontenit în sufletul tău şi mereu în floare. La ce, deci, ţi-ar mai folosi cuvintele mele? Ce câştig ai mai avea de pe urma lor? Faptul că ai ajuns vârful virtuţii şi că totuşi te socoteşti amestecat cu cei care merg abia la poalele ei, că îţi numeşti de piatră sufletul tău întraripat, că-mi apuci necontenit mâna şi, sărutându-mi-o, îmi spui cu lacrimi în ochi: „Zdrobeşte-mi inima mea cea învârtoşată!”, nu sunt oare toate acestea atâtea dovezi ale marii tale credinţe, ale puternicei şi înflăcăratei tale iubiri de Dumnezeu? Daca însă m-ai atras să-fi vorbesc despre căinţă cu gândul de a deştepta sufletul meu adormit, mă plec în faţa înţelepciunii tale, în faţa marii tale purtări de grijă, ce o ai pentru mine. Dar dacă într-adevăr ai în vedere propriul tău suflet şi socoteşti că ai nevoie de cineva care să te ridice, nu ştiu în ce chip m-ai putea convinge că nu altul, ci eu aş fi acela care aş putea să-ţi dau o mână de ajutor.
Totuşi, chiar în acest caz, voi da ascultare glasului tău. Mă voi lăsa înduplecat şi de multele tale cuvinte, şi de îndrăznirea ce-o ai înaintea lui Dumnezeu, şi de râvna cu care mă rogi, şi, în sfârşit, şi de dragostea ce ne leagă.
Pentru ascultarea ce-ţi fac, te rog, răsplăteşte-mă cu rugăciunile tale către Dumnezeu ca pe viitor să-mi îndrept viaţa, iar acum să pot grăi cuvinte ziditoare de suflet şi destul de convingătoare spre a ridica sufletele căzute şi a le înzdrăveni şi întări pe cele slăbite.
De unde deci, de unde voi începe cuvântul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele?
Negreşit, nu altă temelie decât cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce râd şi aşază în rândul fericiţilor pe cei ce plâng, spunând astfel: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” şi: „Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că vă veţi tângui şi veţi plânge” .
Şi pe foarte bună-dreptate. Tânguire cu adevărat, tânguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpânesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu deamănuntul – dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu deamănuntul -, nu va înceta să plângă şi să se tânguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat, nicăieri nu-i urmă de virtute. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpânesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm, ne asemănăm cu un om pe dinafară plin de sănătate, dar mistuit pe dinăuntru de o puternică boală. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvârşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine, nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba, dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decât cei cu adevărat sănătoşi. Aşa suntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că suntem bolnavi. Când trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, suportăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem până nu izgonim boala din trupul nostru. Când însă sufletul noastru ne este pişcat în fiecare zi de păcat, când ne este sfâşiat de patimile trupului, când ne este ars, când ne este aruncat în prăpastie şi este pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvânt.
Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum atunci când suntem bolnavi trupeşte şi nu este nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că suntem cu toţii bolnavi, unii mai greu, alţii mai puţin greu, de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte, un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată, nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decât noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.

2. Şi ca să nu crezi că exagerez când vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos.
Ce spune Hristos?
„S-a spus celor de demult: „Să nu ucizi”. Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său „netrebnicule”, vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: „nebunule”, vinovat va fi de gheena focului” .
Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decât cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de râs e aceea că ne ferim să rostim cuvântul: nebunule, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decât aceasta, ca şi cum numai cuvântul „nebun” ar atrage după dânsul osânda gheenei.
Voia lui Hristos nu a fost asta! El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi în general pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: „Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” .
Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cât de mult foc al gheenei va aduna pe capul lui cel care huleşte pe fratele său numindu-l răufăcător, pizmăret, om fără conştiinţă, râvnitor de slavă deşartă şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sunt cu mult mai uşoare decât cele amintite. Din pricina aceasta Hristos, lăsându-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.
Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi eu cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nu sunt osândiţi cu numele iadului nici adulterii, nici sodomiţii, nici muieraticii, nici închinătorii la idoli. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea împărăţiei cerurilor, o dată ce i-a înşirat pe toţi la un loc. Poate cineva mă va întreba:
– Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi adulterinul, ca şi muieraticul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?
– Nu e timpul să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din împărăţia cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sunt încredinţat de cuvintele lui Pavel, dar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Nu numai în privinţa acestui text din Scriptură, dar şi în privinţa altor multe texte, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că în general toate pedepsele hotărâte celor păcătoşi nu sunt rostite de Hristos decât ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mângâiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sunt o exagerare, cu intenţia de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor şi de a-i face mai nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Deocamdată, atâta vreme cât trăim pe acest pământ, gândul acesta poate înşela pe oamenii cu sufletele mai trândave, dar în timpul înfricoşătoarei judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci când nimeni nu va mai avea nici un câştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gând, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, când nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert. Să nu gândim spre răul nostru ceea ce nu trebuie. Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Când nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, atunci, pentru că suntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate, ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de febră nu scapă de fierbinţeală dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne pişcă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm pe noi înşine în ideea îngustă că pedepsele viitoare sunt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvârşi fără teamă orice păcat.
Ne mâniem pe fraţii noştri nu numai când sunt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor când ei nu sunt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: Faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blândeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decât noi însă îi urâm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă explicaţie decât că ne temem mai mult de oameni decât de Hristos.

3. Mai putem oare avea vreo nădejde de mântuire când arătăm atâta nepăsare şi dispreţ faţă de poruncile lui Hristos? Spune-mi, de unde o mai putem aştepta?
Ce lucru greu, ce lucru împovărător a cerut Hristos de la noi? A spus: nu te mânia în deşert pe fratele tău! Acest lucru este cu mult mai uşor decât de a răbda mânia nedreaptă a altuia, în ultimul caz, mânia nedreaptă a fratelui tău aţâţă şi întreţine focul mâniei tale; în primul caz însă, tu singur aprinzi flacăra mâniei, fără să fii provocat de cineva din afară. Nu este acelaşi lucru a răbda şi a nu te aprinde când altcineva te va atinge cu flacăra mâniei lui, cu a sta liniştit şi potolit când nu te supără nimeni. Unul, biruind prin răbdare mânia altuia, dă dovadă de cea mai mare înţelepciune, celălalt însă, care stă liniştit pentru că nu-l supără nimeni, nu are nici un merit. Gândeşte-te dar ce chin, ce pedeapsă ne aşteaptă când facem ceea ce este mai greu pentru că ne temem de oameni, dar nu voim să facem ce-i mai uşor pentru că nu ne temem de Dumnezeu. Să nu socoteşti că-ţi este frate numai omul de o seamă cu tine sau numai omul liber. Socoteşte frate chiar pe sluga ta. „în Hristos Iisus, după cum spune Pavel, nu este nici rob, nici liber” . Deci, vom fi pedepsiţi şi atunci când ne mâniem în deşert pe robi şi pe slugi, căci şi ei sunt fraţii noştri, au fost învredniciţi de libertatea cea adevărată, au acelaşi Duh ca şi noi.
Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mâniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărât niciodată? Să nu-mi dai ca exemplu pe un om care s-a mâniat şi a ocărât de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărât şi nu s-a mâniat niciodată. Atâta vreme cât nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru motivul că n-a ocărât des şi nu s-a mâniat des. Şi tot astfel şi hoţul şi desfrânatul, chiar dacă săvârşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvârşit de mai multe ori, ci sunt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvârşească.
Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca imediat următoare celei de mai sus, când vede că noi o călcăm cu atât de mare înverşunare?
Dumnezeu a spus: „Dacă îţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău” . Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtând în sufletul nostru ură împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu atât de mult Se îngrijeşte ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încât rabdă să rămână nesăvârşită jertfa ce I-o aducem, să întrerupem slujba către Dumnezeu numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atât de puţin de această dorinţă a Lui, încât păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.
Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ură. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe când cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decât cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mâniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic important, nu ne mai pasă de cele săvârşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atât mai mare cu cât lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci când iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci când duşmănia pune stăpânire pe sufletul nostru, toate sunt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sunt crezute.
Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întâi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că nu trebuie să amânăm împăcarea noastră nici atunci când îi aducem închinăciune, cu atât mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, când ne ocupăm de lucruri pământeşti. Pe faţă purtăm masca împăcării, dar în lăuntrul sufletului nostru ţinem cea mai neîmpăcată ură. Ne dăm bună ziua unii altora atunci când ne ducem la biserică, dar de obicei bună ziua o spunem numai cu buzele. Acest lucru însă nu îl vrea Domnul. Domnul vrea să iubim din suflet pe fratele nostru, să-i dăm, din inimă, bună ziua. Aceasta este într-adevăr salutare, cealaltă, mască şi făţărie; cel care dă în acest chip bună ziua şi nu iubeşte, mai mult îl supără pe Dumnezeu decât îl potoleşte. Dumnezeu cere de la noi dragoste sinceră, dragoste înrădăcinată adânc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocită pe care adeseori o arătăm oamenilor. Purtăm pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este încă o dovadă că fărădelegile noastre au pus stăpânire pe noi, căci spune Hristos: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, se va răci dragostea multora” . Şi acestea le facem noi creştinii, cărora ni s-a poruncit să nu ne mâniem, să nu avem duşmani, iar dacă avem duşmani, duşmănia noastră să ţină numai o zi, căci s-a spus: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” . Noi însă nu ne mărginim la atâta, ci facem uneltiri unii împotriva altora, muşcând şi nimicind prin vorbele şi faptele noastre propriile noastre mădulare, adică pe propriii noştri fraţi. Iar aceasta este curată nebunie. Şi aşa este, căci după acestea mai cu seamă îi recunoaştem pe îndrăciţi şi pe nebunii ce nu se pot vindeca. Ce să mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce să spunem despre porunca dată pentru a ne împăca cu pârâşul nostru până suntem pe cale cu el ? Ce să mai spunem despre porunca ce o dă în privinţa faptei nesăbuite, despre privirile pofticioase şi despre prietenia necugetată şi păgubitoare de suflet ? Prin ochiul drept şi prin mâna dreaptă, Hristos n-a lăsat să se înţeleagă altceva decât pe cei ce ne iubesc spre paguba noastră sufletească. N-a fost călcată oare adeseori în picioare, n-a fost desfiinţată porunca ce ne opreşte să ne despărţim de soţiile noastre ?

4. Mă ruşinez să mai vorbesc despre porunca ce opreşte orice jurământ ; nu numai din pricina jurămintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina falselor noastre jurăminte. Dacă jurământul, chiar jurământul adevărat, este un păcat şi o călcare a poruncii, ce vom spune despre jurământul fals? Dacă ce este mai mult decât „da” şi „nu” este de la cel rău, de la diavolul, de la cine va fi ce este fals?
Hristos a mai spus apoi: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt; celui care vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; dacă te sileşte cineva să mergi o milă, mergi cu el două; celui ce-ţi cere dă-i şi nu întoarce faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la tine” .
Ce putem spune faţă de aceste porunci? ne rămâne numai să plângem şi să ne acoperim faţa de durere, căci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnică acestor porunci: ne cheltuim toată vremea în judecăţi, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrâurire asupra noastră nici adevărul faptelor, nici cuvintele lui Hristos, dimpotrivă, ne sălbăticim, ne înfuriem chiar pentru lucruri de nimic.
Poate că ai voi, faţă de cele de mai sus, să-mi dai ca exemplu pe unii oameni care şi-au dat toată averea săracilor şi care mai târziu au ajuns, din pricina sărăciei lor, de râsul lumii şi au avut de suferit nenumărate nenorociri şi necazuri; îţi voi răspunde, în primul rând, că îmi vei putea arăta puţine cazuri de astfel de oameni; în al doilea rând, prin exemplul dat nu mi-ai arătat pe înţeleptul descris de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înţeleptul acesta are o vieţuire mult mai duhovnicească decât omul pe care mi l-ai dat ca pildă. Este o mare deosebire între un om care-şi dă de bunăvoie averile sale şi unul care suferă fără să crâcnească atunci când i se iau toate averile. Dar pentru ce spun: suferă fără să crâcnească? Omul desăvârşit, despre care a vorbit Hristos, este cu mult superior şi acestuia. Porunca aceasta a lui Hristos îndepărtează atât de mult din sufletele celor nedreptăţiţi mânia împotriva celor ce i-au nedreptăţit, încât ei nu numai că nu se supără din pricina pierderii averilor, ba, dimpotrivă, mai dau de bunăvoie şi cele ce le-au mai rămas; şi este mai mare zelul lor în a suferi nedreptatea ce li se face decât zelul şi nebunia celorlalţi în a-i nedreptăţi. Când cel ce nedreptăţeşte va vedea că cel nedreptăţit este gata să sufere mai mult decât i-a fost intenţia, când va vedea că, după ce şi-a satisfăcut pofta, cel împilat se străduieşte să-i dea şi mai mult, atunci pleacă biruit, ruşinat de marea resemnare a celuilalt. Fiară să fie, sau ceva mai grozav decât o fiară, va fi mai cumpănit, căci a văzut bine din această comparaţie cât este de rău el şi cât este de bun celălalt.
Un om cu o astfel de viaţă îţi cer să-mi arăţi. Pe acesta îl văd descris numai în Scripturi, şi nicidecum în vreo altă carte, iar în viaţa de toate zilele deloc, deşi ne numim creştini. Nu-mi da ca exemplu pe omul care suferă în tăcere nedreptatea; se poate întâmpla să se poarte aşa pentru că nu poate să se răzbune. Atunci avem omul desăvârşit, omul cerut de Hristos, dacă el va arăta aceeaşi răbdare faţă de cei de o seamă cu el, împotriva cărora ar putea să se răzbune, ba mai mult, dacă ar merge până acolo încât să depăşească prin dărnicia sa dorinţa de jaf a celuilalt, să-i dea mai mult decât vrea acela să-i ia şi să arate îndelungă-răbdare în datul de bunăvoie a altor bunuri, în afară de acelea ce i-au fost luate cu forţa. Un astfel de om trebuie însă să mai aibă încă o însuşire sufletească, superioară celor arătate până acum, care atinge însuşi vârful virtuţii; unui astfel de om Hristos îi porunceşte să rânduiască în ceata prietenilor, a prietenilor adevăraţi, pe duşmanii şi răufăcătorii lui, pe cei care îl păgubesc şi la pungă şi la trup şi în toate celelalte. Hristos ne spune: „Nu te mărgini la a da jefuitorului şi lacomului, ci iubeşte-l cu iubirea cea mai puternică, cu iubire sinceră”. Acest gând a voit să-l înfăţişeze prin cuvintele: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc” . Iar de rugat de obicei nu ne rugăm decât pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Şi pentru ca să nu socoteşti din nou că aceste cuvinte sunt o exagerare, pentru ca să nu intre astfel în sufletul tău înşelăciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adaugă adevărului lucrurilor şi motivul, dreapta pricină a unei astfel de purtări, spunând: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată aveţi? Oare nu şi vameşii fac acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi pe cei ce vă îmbrăţişează, ce faceţi mai mult? nu şi păgânii fac acelaşi lucru?” . Cum să nu fie vrednică de tânguire şi de nemângâiată plângere starea noastră morală, când nu ne deosebim în privinţa aceasta întru nimic de vameşi şi de păgâni? Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia! Dar nu. Nu numai că nu-i iubim pe vrăjmaşi, dar încă duşmănim şi urâm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitătura urâtă, invidia, nimicirea prin fapte şi prin vorbe a cinstei şi a numelui bun a altora nu au altă explicaţie decât ura şi duşmănia înverşunată. Astfel, nu numai că nu ne deosebim întru nimic de păgâni, dar suntem în privinţa aceasta cu mult mai răi decât ei. Hristos a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne duşmănesc, noi însă ţesem viclenii împotriva lor; cu toate că ni s-a poruncit să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, îi acoperim de nenumărate blesteme.
Poate fi oare o înverşunare mai mare decât această împotrivire şi decât această luptă pe care o purtăm împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stăm noi împotriva tuturor poruncilor Lui?
Tirania slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii, pe care Hristos în cuvintele imediat următoare celor amintite mai sus a cerut să o dezrădăcinăm din sufletele noastre, am întins-o nu numai asupra rugăciunilor, postului şi milosteniei , ci chiar asupra tuturor faptelor noastre, iar supunerea noastră faţă de nebunia acestei tiranii este mai mare decât supunerea unui rob faţă de stăpânul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toţi, de aceea trec peste el, spunând doar atâta, că unii oameni îşi dispreţuiesc atât de mult mântuirea sufletelor lor, încât nu mai dau nici o atenţie poruncilor lui Hristos, iar alţii, deşi voiesc să asculte de Hristos cât de cât, deşi se silesc să păzească unele porunci, totuşi sfârşesc prin a ajunge să fie tot atât de păgubiţi ca şi ceilalţi din cauză că nu vor să dezlege de pe ei lanţurile slavei deşarte, ale umblatului după laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul dă celor săraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca să-l laude lumea; cel din urmă nu este întru nimic mai bun decât cel dintâi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toţi din toate părţile în mrejele lui. Dacă ar putea omul să scape şi de acest păcat, să nu umble adică după laudele lumii când face milostenie!; dar, fiind stăpânit de mândrie, cade iarăşi în acelaşi păcat, mai bine spus, în unul şi mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleacă pe lumea cealaltă încărcat şi cu alt păcat, păcatul mândriei. Cunosc apoi mulţi oameni care nu-şi cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus arătate,, ci vin în ajutorul celor lipsiţi mânaţi de prietenie sau de rugăciunile stăruitoare sau de alte pricini asemănătoare, şi nu de frica de Dumnezeu şi de porunca lui Hristos.
Prin urmare, dacă atâtea pricini pângăresc faptele noastre bune, mai putem spune că ne putem mântui cu uşurinţă când, departe de a face fapte bune, săvârşim numai păcate?

5. Să mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndrăznire cuvintele din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” ? Chiar dacă nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, totuşi păcătuim dacă păstrăm netămăduită în suflet rana, mânia. Hristos însă nu vrea ca noi să mărginim la atâta iertarea greşiţilor noştri, ci să ajungem să-i numărăm printre cei mai buni prieteni. Din această pricină, după cum am spus mai sus, ne-a poruncit să ne şi rugăm pentru ei. Chiar dacă nu te răzbuni pe cel ce ţi-a greşit, dar dacă îţi întorci faţa de la el, dacă te uiţi urât la el, dacă ţii deschisă în suflet rana, n-ai îndeplinit porunca ce ţi~a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu să Se îndure de tine, când tu nu te înduri de cei care ţi-au greşit? Înţeleptul îşi bate joc de o astfel de purtare, zicând: „Omul ţine mânie împotriva omului, şi cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este milă de omul cel asemenea lui, şi se roagă pentru iertarea păcatelor sale? El, trup fiind, ţine minte; cine îl va curăţi de păcatele sale?” .
Aş vrea să tac deci şi să-mi opresc şirul spuselor mele, atât mi-e de ruşine. Mi-e ruşine să merg mai departe. Aş vrea să tac, căci cu cât îmi voi continua vorbirea, cu atât mai mult se va vădi şi lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar şi duşmănia neîmpăcată pe care I-o purtăm! Dar care este folosul tăcerii mele când însăşi viaţa noastră, faptele noastre, strigă că ducem luptă împotriva lui Hristos, iar, înainte de faptele noastre, ne-o strigă Hristos, Care cunoaşte cu de-amănuntul toată viaţa noastră, ne-o strigă Hristos, Care ne va judeca?
Hristos ne-a poruncit să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer . Puţini sunt cei care îndeplinesc această poruncă; iar dintre aceştia puţini, cine poate spune că a îndeplinit această poruncă aşa cum doreşte Hristos? Marea majoritate a oamenilor însă, ca şi cum ar fi auzit contrariul, ca şi cum li s-ar fi poruncit să-şi adune comorile aici pe pământ, au părăsit cu totul cerul, îşi lipesc inima de toate cele de pe pământ, se înnebunesc de dragul strângerii avuţiilor şi, urând pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona.
Hristos a mai poruncit: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” . Ştiu precis că nici un om nu vrea să asculte această poruncă, nici să se lase convins de adevărul ei, din pricina puţinătăţii credinţei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi faţa din pricina ruşinii, voi lăsa la o parte această poruncă. Ar trebui să credem pe Hristos numai pe cuvânt; noi însă nu-L credem nici când ne dovedeşte adevărul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici când ne dă exemple despre temeinicia spuselor Lui, cum sunt cele cu păsările cerului şi cu iarba câmpului ; ba, dimpotrivă, ne frământă grija zilei de mâine ca şi pe păgâni, ba poate şi mai mult, şi, cu toate că ni s-a poruncit că nici nu trebuie să ne rugăm pentru cele de mâine, noi ne cheltuim toată râvna noastră cu astfel de rugăciuni. Dar, după cum am spus, voi lăsa la o parte această poruncă. Mă voi îndrepta deci spre poruncile următoare, cu nădejdea că îndeplinirea acestora mă va mângâia pentru ruşinea de mai înainte.
Ce poruncă a dat mai departe Hristos în predica Sa de pe munte? „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” .
Socoteam că voi găsi oarecare mângâiere ruşinii mele, dar văd că ruşinea îmi sporeşte încă şi mai mult. Chiar dacă n-am păcătui faţă de nici o altă persoană, ci numai faţă de aceasta, călcarea acestei porunci e de ajuns ca să ne arunce în fundul iadului. Judecăm cu asprime păcatele altora, dar nu vedem bârnele din ochii noştri; ne cheltuim toată viaţa iscodind faptele altora şi osândindu-i. Nu poţi găsi pe nimeni eliberat de acest păcat, nici laic, nici monah, nici cleric. Şi totuşi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne aşteaptă în urma călcării acestei porunci: „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”, şi: „Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” . Cu toate că acest păcat nu conţine în el nici o plăcere, ci, dimpotrivă, are o atât de mare pedeapsă, totuşi cu toţii alergăm spre acest păcat, ca şi cum ne-am grăbi şi neam lua la întrecere să intrăm în cuptorul iadului nu pe o singură cale, ci pe mai multe căi. Suntem nepăsători nu numai faţă de poruncile aparent grele, ci chiar faţă de cele mai uşoare decât acestea; deoarece le călcăm în picioare în egală măsură şi pe unele, şi pe altele; iar prin faptul că le călcăm în picioare pe cele uşoare, arătăm că nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutăţii poruncilor, ci din pricina dispreţului pe care-l arătăm faţă de porunci. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia, nici a nu osândi păcatele aproapelui? Contrariul însă, a iscodi şi a osândi pe alţii, este o treabă destul de obositoare. Poate să ne mai creadă cineva, la auzul acestor constatări, că nu ascultăm de porunca aceasta din pricina nepăsării noastre, şi nu din pricina râvnei de a o călca şi a relei noastre voinţe? Când faptele pe care ne porunceşte Hristos să le îndeplinim sunt uşoare şi lesnicioase celor care voiesc să le săvârşească, iar faptele oprite sunt şi mai grele şi cer şi mai multă osteneală, iar noi părăsim poruncile şi săvârşim cele oprite, când, deci, aşa stau lucrurile, nu vor spune oare duşmanii noştri că facem păcatele pentru că voim să ne războim cu Hristos?
Că poruncile lui Hristos nu au nimic obositor în ele o spune El Însuşi prin cuvintele: „Luaţi jugul Meu peste voi că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară” . Dar noi, din cauza nespusei noastre nepăsări, facem să treacă în faţa mulţimii drept împovărătoare cele uşoare. Omului care vrea să stea degeaba şi să doarmă mereu i se pare o greutate şi mâncatul şi băutul; cei cu Sufletul treaz însă şi cei harnici nu se dau îndărăt nici în faţa treburilor cu totul neobişnuite şi greu de făcut; dimpotrivă, le săvârşesc cu mai mult curaj decât cei trândavi şi somnoroşi pe cele foarte uşoare, nimic, nimic nu este atât de uşor, pe care multa noastră lenevie să nu-l considere foarte greu şi obositor, după cum nimic nu este atât de obositor şi de greu, pe care râvna şi dragostea noastră să nu-l facă foarte uşor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit şi mai greu decât a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Şi totuşi Fericitul Pavel a numit această primejdie uşoară, spunând astfel: „Căci necazul nostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slava veşnică, mai presus de măsură” . Chiar dacă lucrul acesta este prin firea sa greu, totuşi ajunge uşor prin nădejdea celor viitoare. Pavel, de pildă, a şi adăugat pricina uşurătăţii lui prin cuvintele: „Căci noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd” .

6. Să vedem însă şi poruncile următoare. Hristos a spus: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” . Hristos ne-a dat aceste învăţături tot ca nişte porunci; noi însă, din pricina slavei deşarte, a umblatului după lauda lumii şi a ambiţiei necugetate, am călcat în picioare şi această poruncă, îngăduind, fără nici o socoteală şi fără o cercetare amănunţită, să ia parte la Sfintele Taine oameni desfrânaţi, necredincioşi şi plini de nenumărate păcate; înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toată învăţătura credinţei noastre şi îi conducem dintr-o dată în sfânta sfintelor, fără să le mai dăm putinţa să vadă şi cele ce sunt înainte de sfânta sfintelor. Din această cauză unii dintre cei care au fost iniţiaţi în Sfintele Taine cu atâta grabă, au fugit îndată şi-au săvârşit nenumărate rele. Şi nu numai când e vorba despre alţi oameni, dar chiar când e vorba de noi înşine, trebuie să mărturisim că nesocotim această prea înfricoşătoare poruncă, atunci când ne împărtăşim cu nemuritoarele Taine, făcând aceasta plini de necurăţie şi cu nesocotinţă.
Poţi să vezi apoi că sunt călcate cu totul în picioare nu numai poruncile despre care am vorbit până acum, dar şi cele pe care Hristos le dă mai departe în predica de pe munte.
Hristos a spus: „Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” ; noi însă facem oamenilor toate cele pe care nu voim să le suferim de la ei. Deşi ni s-a poruncit să intrăm pe calea cea strâmtă , noi căutăm în orice împrejurare din viaţă calea cea largă. Nu este cu totul de mirare dacă unii laici îmbrăţişează şi iubesc această cale largă; dar să caute să intre prin această uşă, mai mult decât laicii, monahii, oamenii care în aparenţă s-au răstignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire, dar, mai bine spus, acest lucru pare chiar o enigmă. Dacă ai ruga pe monahi să vină să îndeplinească vreo însărcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rând, punându-ţi aceste întrebări: Vom avea odihnă în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheamă este în stare să ne dea odihnă? Şi mereu, în orice discuţie, cuvântul care le stă cel mai mult pe buze nu este altul decât cuvântul „odihnă”.
Ce spui, omule? Ţi s-a poruncit să mergi pe calea cea îngustă , şi întrebi de odihnă? Ţi s-a poruncit să intri pe uşa cea strâmtă , şi cauţi să intri pe cea largă? Poate fi ceva mai rău decât această rătăcire? Dar ca să nu socoteşti că eu osândesc pe alţii prin cuvintele pe care le spun acum, voi vorbi chiar despre cele petrecute cu mine.
Odinioară, când mă hotărâsem să părăsesc oraşul şi să îmbrăţişez viaţa monahală, cercetam şi mă interesam mult de următorul lucru: De unde îmi voi procura cele trebuincioase traiului? Voi putea mânca pâine proaspătă, făcută chiar în acea zi? nu cumva voi fi silit să întrebuinţez acelaşi untdelemn şi pentru candelă, şi pentru hrană? Nu cumva voi fi împins să mănânc mâncare proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească să sap pământul, să car lemne, să aduc apă şi să slugăresc la toate celelalte munci tot atât de grele ca şi acestea? Pe vremea aceea nu mă interesam de altceva decât dacă voi găsi odihnă la mănăstire. Cei care primesc slujbe de mari demnitari şi administrarea treburilor publice nu se mai interesează deloc dacă vor avea odihnă în slujbele lor, ci numai dacă slujbele lor le aduc vreun câştig, câştig de altfel trecător; în nădejdea că vor avea de câştigat de pe urma acestor slujbe, nu se gândesc nici la oboseli, nici la primejdii, nici la pierderea cinstei, nici la servicii înjositoare, nici la călătorii îndepărtate, nici la şederi în ţări străine, nici la insulte, nici la chinuri, nici la schimbarea climatului, nici că la sfârşit adeseori pot să le fie înşelate nădejdile, nici la moarte înainte de vreme, nici la despărţirea de prieteni şi cunoscuţi, nici la absenţa soţiei şi a copiilor, nici la vreo altă greutate; dimpotrivă, îmbătaţi de dorinţa de bani, suferă totul, cu nădejdea că-şi vor împlini dorinţa, chiar cu astfel de primejdii. Noi însă, monahii, cărora nu ne stă în faţă nici câştigare de averi, nici dobândire de pământuri, ci cerurile şi bunurile cereşti, pe care „ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” , noi umblăm după odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns şi mai lipsiţi de voinţă decât aceia! Ce spui, omule? Ai de gând să te pregăteşti pentru cer, să dobândeşti împărăţia de acolo, şi întrebi dacă este vreo greutate pe drumul acesta şi în această călătorie? Nu te ruşinezi, nici nu roşeşti, nici nu te duci să te îngropi de viu? Urmărind nişte bunuri atât de mari, spune-mi, te rog, n-ar trebui să-ţi râzi, să-ţi baţi joc de toate, să nu ţii seamă de nici una dintre toate suferinţele omeneşti, orice-ar fi, ocări, insulte, necinstiri, hule, sabie, foc, cuţit, fiare, înec, foamete, boală, într-un cuvânt, orice rău suferit de om de la începutul lumii până astăzi? Sau poate, în general vorbind, te gândeşti cu spaimă tocmai la acestea? Ce poate fi mai băbesc, mai josnic şi mai ticălos decât un suflet care are astfel de idei? Nu spun numai că un suflet cuprins de dorinţa bunurilor cereşti nu trebuie să caute odihnă, dar nici să n-o simtă atunci când există. Oare nu este o nesăbuinţă ca îndrăgostiţii să fie atât de mult subjugaţi de dragostea lor, încât să creadă că nu există altceva mai plăcut pe lume în afară de iubitele lor şi de traiul împreună cu ele, deşi sunt şi altele multe, iar noi, care nu suntem cuprinşi de o dragoste trupească, ci de una superioară tuturor, nu numai să nu dispreţuim odihna când o avem, ba mai mult chiar, să o căutăm când ne lipseşte?

7. Pe nimeni dintre noi, iubite, încă nu ne-a cuprins dorinţa bunătăţilor cereşti, aşa cum ar trebui să ne cuprindă. Dacă ne-ar fi cuprins această dorinţă, am socoti umbră şi fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le admiră pe cele prezente, niciodată nu va fi învrednicit de contemplarea bunătăţilor celor viitoare; dar cel care le dispreţuieşte şi socoteşte că toate nu au mai multă valoare decât umbra şi visul, va dobândi iute şi bunătăţile cele mari şi duhovniceşti. Când binele acesta, adică dispreţul celor prezente, cuprinde cu adevărat sufletele oamenilor, atunci el are tot atâta putere de distrugere asupra răutăţilor pe câtă putere are focul asupra spinilor; chiar dacă sufletul unui om ar fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă l-ar strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă l-ar arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi, ca printr-un bici usturător, binele acesta va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate aceste răutăţi şi le va îndepărta din suflet. Şi după cum praful fin nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulţimea poftelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei; în momentul în care căinţa pătrunde adânc în sufletul omului, poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul. Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletul, încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai sub tirania iubitei, câte nu va fi oare în stare să facă dragostea lui Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El? După cum este greu, dar, mai bine spus, cu neputinţă să amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc că este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii. Ele sunt potrivnice şi se distrug una pe alta. Zdrobirea inimii este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi înaripat, cealaltă îl face mai greu decât plumbul. Voi încerca să-ţi arăt adevărul acestor spuse nu întemeiat pe cuvintele mele, ci pe ale aceluia care a fost cu totul stăpânit de această nobilă dorinţă. Şi cine este acesta? Pavel, înflăcăratul îndrăgostit de Hristos, Pavel, care era atât de chinuit de această dorinţă, încât suspina din pricina zăbovirii şi prelungirii şederii sale în această lume: „Căci fiind în acest cort, spune el, suspinăm” . Cu toate acestea, dorea şi voia să rămână pe pământ pentru Hristos: „Dar este mai de trebuinţă pentru voi ca să rămân în trup” , adică pentru a răspândi şi întări credinţa în Hristos. Pentru aceasta suferea Pavel şi foame şi sete şi goliciune şi lanţuri şi moarte şi călătorii pe mare şi naufragii, şi toate celelalte pe care le enumera ; acestea, departe de a-l împovăra, dimpotrivă, îl bucurau.
Pricina acestei bucurii era dragostea ce-o avea pentru Hristos. De aceea şi spunea: „Dar în toate acestea biruim cu prisosinţă cu ajutorul Celui care ne-a iubit pe noi” . Şi să nu te minunezi; dacă dragostea pentru oameni a făcut adeseori ca oamenii să înfrunte moartea, ce nu poate face dragostea pentru Hristos? Ce greutate nu poate uşura? Astfel, Pavel pe toate le răbda cu uşurinţă, deoarece se uita numai la Hristos pe Care-L dorea; toate suferinţele ce le îndura de dragul lui Hristos le socotea superioare oricărei plăceri sau desfătări; şi într-adevăr, aşa era. Căci nu mai socotea că este pe pământ, că este în viaţa aceasta de aici, că trăieşte printre oameni; dimpotrivă, ca şi cum ar fi avut de pe acum moştenirea cerească, ca şi cum ar fi trăit cu îngerii, ca şi cum ar fi primit împărăţia cerurilor şi s-ar fi desfătat la vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, atât de mult le dispreţuia şi pe cele plăcute şi pe cele dureroase din viaţa aceasta pământească şi nu umbla deloc după odihnă, odihna aceea atât de mult căutată de noi, ci striga, zicând: „Până în ceasul de acum şi flămânzim şi însetăm şi suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem” . Şi iarăşi: „Am ajuns ca un gunoi al lumii, lepădătura tuturor până acum” . Căci o dată ce şi-a întors privirile sufletului spre cer şi a fost uimit de frumuseţea de acolo, nu mai suferea să-şi întoarcă din nou privirile spre pământ. Era în aceeaşi stare cu un om sărac şi nevoiaş care stă toată viaţa închis într-o colibă întunecoasă şi sărmană, dar care, după ce va fi văzut palatele împărăteşti strălucind de bogăţia aurului şi de scânteierile nestematelor, n-ar mai vrea nici cu mintea să se mai gândească la sărăcăcioasa lui colibă, ci va face totul spre a se muta, de i-ar fi cu putinţă, în locuinţa cea împărătească. Tot astfel şi Fericitul Pavel: o dată ce a privit frumuseţile cereşti, dispreţuia sărăcia de aici; trăia printre oameni, silit de legăturile trupului, dar nu-şi îndrepta privirile spre nimic din cele de pe pământ, ci-şi mutase întreaga sa fiinţă spre cetatea cerească.
Dar pentru ce vorbesc de supărările şi necazurile din lumea aceasta? Dragostea de Hristos atât de mult îl stăpânea pe Pavel, încât, dacă ar fi fost vorba să sufere pentru Hristos chinurile cele veşnice ale iadului, nu s-ar fi dat în lături. Pavel nu slujea lui Hristos aşa cum îi slujim noi, năimiţii, care ne temem de iad şi dorim împărăţia cerurilor; dimpotrivă, era cuprins de o dragoste cu mult mai bună şi mai fericită decât aceasta: suferea şi făcea totul nu pentru alt motiv, ci numai pentru ca să-şi potolească dragostea ce-o avea pentru Hristos. Dragostea de Hristos a pus stăpânire pe gândirea lui atât de puternic, încât chiar ce era mai de preţ în ochii lui, adică a fi împreună cu Hristos, pentru care dispreţuia şi iadul, şi împărăţia cerurilor, chiar şi de aceasta de bunăvoie s-ar fi înstrăinat, preferând de dragul lui Hristos să îmbrăţişeze şi să primească cu multă râvnă căderea aceea nespusă din împărăţia cerurilor ca pe unul dintre cele mai dorite lucruri.

8. Poate că pentru mulţi spusele mele par de neînţeles. Iar când voi spune mai lămurit aceleaşi lucruri, atunci vor părea de necrezut acelora care le socoteau mai înainte de neînţeles. Şi nu este de mirare, chiar Fericitul Pavel se aştepta să nu-i fie crezute spusele; de aceea, preîntâmpinând aceasta, spunea: „Adevărul îl spun în Hristos, nu mint, mărturisind împreună cu mine şi cugetul meu în Duhul Sfânt” . Şi cu toate că, pe lângă cuvintele sale, a mai adăugat atâtea mărturii, cu toate că a chemat conştiinţa sa ca martoră a spuselor sale, totuşi Pavel nici aşa nu este crezut. Ce vrea să spună Pavel? Ascultă! Vorbind despre necazurile din lumea aceasta, a spus: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau golciunea, sau primejdia, sau robia?” . După ce a enumerat toate necazurile pe care poate să le aibă cineva pe pământ, se urcă în cer şi, voind să arate că nu este mare lucru a dispreţui pentru Hristos chinurile de aici, de pe pământ, a adăugat: „Nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptură oarecare nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” .
Cu alte cuvinte, Pavel a vrut să spună aşa: „Nu numai oamenii nu vor putea să mă despartă de această dragoste, dar nici îngerii, şi nu vor avea această putere nici chiar dacă se vor uni la un loc toate puterile cereşti. Dar pentru ce spun numai atât? Nici chiar dacă ar trebui să pierd pentru Hristos împărăţia cerului şi să mă cufund în iad, nici aceasta nu mă înfricoşează”, într-adevăr, „înălţimea” şi „adâncul”, „viaţa” şi „moartea” nu arată altceva decât împărăţia cerurilor şi iadul. Prin aceste cuvinte Pavel nu voia să spună că îngerii ar încerca să-l despartă de Hristos; cu toate că aceasta este cu neputinţă să se întâmple vreodată, totuşi Pavel se serveşte de acest argument ca să poată înfăţişa şi să facă tuturor cunoscută marea sa dragoste pentru Hristos. Aşa este starea sufletească a îndrăgostiţilor: nu rabdă să ţină ascunsă dragostea lor, ci vorbesc tuturor cunoscuţilor despre focul lor, cu gândul că îşi ostoiesc sufletul povestind altora despre puternica lor dragoste. Tot aşa făcea şi Fericitul Pavel; prin cuvintele sale îmbrăţişează totul: cele ce sunt, cele ce vor fi; cele ce se pot întâmpla, cele ce nu se vor întâmpla niciodată, cele văzute, cele nevăzute, tot chinul iadului şi toată odihna din împărăţia cerurilor, şi apoi, ca şi cum nu i-ar fi fost de ajuns acestea pentru înfăţişarea marii sale iubiri, îşi imaginează şi fiinţe care nici nu există (căci cuvintele „altă făptură” înseamnă: făpturi care nu există); apoi, după toată această enumerare, trage concluzia, arătând că nimic din cele spuse nu va putea să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus. Domnul nostru. Pavel şi-a înălţat dragostea sa pentru Hristos la o atât de mare înălţime; noi însă, deşi ni s-a poruncit să fim imitatorii lui, nu suportăm cu uşurinţă nici necazurile de aici, ci ne frământăm şi suntem mai nemulţumiţi de starea noastră decât bolnavii de friguri. Boala aceasta îndelungată, care a pus stăpânire pe sufletele noastre, a ajuns cu timpul, ca să spun aşa, de nevindecat; nici nu mai putem să ne dăm seama ce înseamnă a fi cu adevărat sănătos, ba, dimpotrivă, chiar ni se pare cu neputinţă reînsănătoşirea. Ne place să auzim să ni se facă pomenire de numele apostolilor, să ni se vorbească despre faptele lor strălucite; în locul acestei plăceri însă ar trebui să ni se umple sufletul de lacrimi şi de jale la gândul că ne-am îndepărtat atât de mult de ei; nu mai socotim un păcat acest lucru; ba mai mult, ne găsim într-o astfel de stare sufletească, încât credem că ne este cu neputinţă să ajungem la înălţimea apostolilor. Dacă am fi întrebaţi pentru care pricină am ajuns la această idee, am pune îndată înainte această scuză neghioabă, spunând: Acela era Pavel; celălalt era Petru, iar celălalt, Ioan Botezătorul. Ce vrei să spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau şi ei aceeaşi fire omenească asemeni nouă? N-au venit pe lume pe acelaşi drum ca şi noi? Nu s-au hrănit cu aceleaşi mâncăruri? N-au respirat acelaşi aer? Nu s-au folosit de aceleaşi lucruri ca şi noi? N-au avut unii dintre ei soţii şi copii? N-au fost unii lucrători şi meseriaşi? Iar alţii nu s-au cufundat chiar în mocirla păcatului? Ai putea să-mi obiectezi:
– Da, e adevărat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu.
– Da, scuza aceasta a noastră ar avea vreun temei dacă ni s-ar fi poruncit şi nouă să înviem morţi, să deschidem ochii orbilor, să curăţim leproşi, să îndreptăm şchiopi, să izgonim draci şi să vindecăm alte boli asemănătoare. Dar ce legătură pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusă, o dată ce acum este vorba să cercetăm felul vieţuirii noastre şi să arătăm supunerea noastră faţă de poruncile lui Dumnezeu?
La botez, te-ai bucurat şi tu de harul dumnezeiesc, te-ai împărtăşit cu Duhul Sfânt; chiar dacă n-ai primit harul de a face minuni, totuşi ai primit îndestulător pentru o vieţuire dreaptă şi curată. Prin urmare, decăderea noastră se datorează numai trândăviei noastre. Hristos apoi, în ziua judecăţii, nu dă răsplată numai acelora care au făcut minuni, ci şi acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii” nu pentru că aţi făcut minuni, ci pentru că „am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” , în Fericiri, Hristos nu vorbeşte deloc despre cei care au făcut minuni, ci despre cei care au o viaţă curată şi dreaptă.

9. Chiar dacă acum harul facerii de minuni s-a micşorat, acest lucru nu va putea să ne stingherească întru ceva, dar nici să ne slujească drept scuză când vom da seama pentru faptele noastre. Pe fericiţii apostoli nu-i admirăm din pricina minunilor săvârşite de ei (căci minunile erau săvârşite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru că au trăit ca îngerii; iar vieţuirea lor se datora, pe lângă ajutorul dumnezeiesc, râvnei lor. Afirmaţia aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele imitator al lui Hristos. Când Pavel scria ucenicilor săi împotriva falşilor apostoli şi voia să arate deosebirea dintre o slujire adevărată a lui Hristos şi alta falsă, n-a făcut această deosebire întemeiat pe minunile pe care le făcea, ci pe faptele pe care le săvârşea, grăind astfel: „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun grăiesc, sunt mai presus eu: în osteneli mai mult, in temniţe mai mult, în bătăi peste măsură, în moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în largul mării; în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii printre tâlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în oraşe, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în goliciune. Pe lângă toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte, şi eu să nu ard?” . Pentru aceste pricini îi admir eu pe apostoli. Alţii, care printr-o iconomie oarecare au primit îngăduinţa să facă minuni, dar n-au săvârşit faptele de care vorbeşte Pavel, nu numai că nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, după cum arată Hristos prin cuvintele: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tău am proorocit? nu cu numele Tău am scos draci? nu cu numele Tău am făcut multe minuni? Şi le voi spune: Plecaţi de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea; niciodată nu v-am cunoscut” . Tot pentru această pricină îi sfătuia pe ucenicii Săi, zicând: „Nu vă bucuraţi că dracii vi se pleacă, ci că numele voastre s-au scris în ceruri” . Un om cu o vieţuire curată şi dreaptă va primi, chiar fără de minuni, cununile împărăţiei cerurilor şi nu va avea o cunună mai puţin strălucitoare, pe când un om cu o vieţuire nelegiuită nu va putea scăpa de chinurile iadului, chiar dacă va fi săvârşit minuni.
Prin urmare, obiecţia ridicată, că apostolii au fost mari şi minunaţi din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos; dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasă, căci dă multor eretici prilej de învăţături greşite. Căci dacă apostolii n-au ajuns de admirat datorită propriei lor voinţe, ci numai datorită harului lui Hristos, ce-i împiedică pe toţi ceilalţi făcători de minuni să ajungă ca şi apostolii?
Dacă harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întâi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi răspândit din belşug în sufletele tuturor oamenilor, căci Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor . Dar pentru că harul cere întâi ca noi să avem fapte, de aceea, la unii oameni harul urmează faptelor şi rămâne, de la alţii fuge, iar de ceilalţi nici nu se atinge. Că Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul după ce a cercetat mai întâi voinţa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune însuşi Hristos despre el. Ascultă ce zice: „Vas al alegerii îmi este, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi înaintea întregului neam al lui Israel” . Cel care intră în inimile noastre a dat această mărturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Să nu ne înşelăm noi înşine, iubiţilor, spunând că este cu neputinţă să ajungă cineva ca Pavel. E drept că nu va mai fi un al doilea Pavel, dacă-l privim sub chipul harului primit şi al minunilor săvârşite; dar fiecare dintre noi, dacă vrea, poate să ajungă un Pavel, privit sub aspectul curătiei vieţii sale. Iar dacă azi nu mai sunt Paveli, asta se datoreşte numai lipsei noastre de voinţă.
Nu ştim însă cum s-a făcut că am căzut în această neghiobie, de a căuta printre contemporanii noştri oameni asemenea lui Pavel, când nu se pot vedea oameni care să fie la fel nici cu alţii care vin în al treilea sau al patrulea rând după Pavel. Pentru aceasta trebuie să jelim, să lăcrimăm şi să ne văităm nu numai o zi, nici două, ci toată viaţa. Dacă am reuşi să ajungem în această stare sufletească, cu greu vom mai păcătui mai târziu. Dacă nu mă crezi pe cuvânt, uită-te la cei cuprinşi de mare jale, mă gândesc la jalea aceasta lumească, şi te vei încredinţa; nu te uita la un om luat din mulţime, la unul care-şi duce viaţa ca vai de capul lui, ci uită-te la un bogat, care nu ştie altceva decât să petreacă şi să chefuiască. Aceşti oameni, aceştia care se gândesc mai întâi cum să se îmbete şi cum să se îmbuibe mai mult cu cele mai alese bucate, care prelungesc mesele de la amiază până seara, iar pe cele de seara le întind până la miezul-noptii, care răpesc averile altora, care nu au milă nici de văduvă, nici de sărac, nici de neputincios, care sunt plini de cruzime, chiar aceşti oameni, dacă sunt cuprinşi vreodată de o jale puternică, în stare să-i întoarcă pe dos şi să le tulbure sufletul, izgonesc din sufletul lor toate acele dorinţe necurate şi nelegiuite şi duc viatţă de monahi: trai aspru, privegheri, culcări pe pământ, răbdare, post, tăcere, blândeţe, smerenie şi multă iubire de oameni.
Chiar dacă înainte răpeau averile altora, acum renunţă cu plăcere şi la averile lor, nu se mânie, chiar dacă cineva le-ar da foc averii şi casei lor. Cunosc mulţi oameni care, după pierderea persoanelor dragi, n-au mai vrut să trăiască în oraş şi să se mai bucure de bunătăţile de acolo, şi au schimbat traiul de la oraş cu cel de la ţară. Cunosc apoi pe alţii care şi-au zidit case lângă mormintele celor plecaţi din lumea aceasta şi şi-au sfârşit viaţa acolo. Dar acestea, mai târziu. Atâta vreme cât jalea era puternică în sufletul lor, nu se mai îngrijeau de averile lor; iar nebunia ce-o aveau pentru administrarea şi strângerea averilor, nebunia după dobândirea puterii şi a slavei lumii au ars-o în flacăra marii lor dureri ca pe iarbă sau ca pe floarea ierbii şi au aruncat-o din sufletul lor. În acele momente, mintea lor capătă o atât de mare înţelepciune şi înţelegere a vieţii, încât nici nu suferă să li se vorbească despre plăcerile şi bucuriile vieţii. Mai mult încă, simt scârbă şi li se par foarte amare toate aparentele plăceri de mai înainte, în acele clipe, nici un servitor, nici un prieten n-ar îndrăzni să deschidă gura despre afacerile lor, nici chiar despre cele mai grabnice; în acele clipe toate au pierit pentru ei: şi averile, şi afacerile, şi plăcerile; locul lor e ocupat acum de gânduri filosofice; în acele momente sufletul lor, datorită marii lor dureri, este învăţat, ca într-un loc sfinţit, cu privire la nimicnicia firii omeneşti, la vremelnicia veacului acestuia, la grabnica stricăciune şi nestatornicie a bunurilor vieţii, la masca înşelătoare a tuturor întâmplărilor din viaţă, în acele clipe au un dispreţ suveran pentru bani şi averi, în acele clipe mânia este nimicită, în acele clipe ambiţia amuţeşte şi nici invidia nu-şi mai face cuib, în acele clipe mândria nu mai îmbată pe cel zdrobit de jale şi nici dorinţa nu mai aprinde pofte nesăbuite. Toate acestea au fost gonite din sufletul lor şi se sălăşluieşte numai un singur gând, care ţine necontenit viu în suflet chipul celui mort. Acesta-i devine mâncare, băutură, somn, distracţie, odihnă, marea sa mângâiere; acesta-i este slava, bogăţia, puterea, luxul.

10. Astfel ar trebui să jelim noi pierderea mântuirii noastre, ca să nu spun că ar trebui să o jelim şi mai mult. Tot cu atât de mare dorinţă şi tot cu atât de mare înfocare ar trebui să ne aţintim privirile sufletului spre toate cele veşnice, şi pomenirea lor şi chipul lor să fie totul pentru noi. Cei care-şi pierd copiii sau soţiile nu-şi ocupă mintea cu altceva decât cu gândul la cei care le-au fost răpiţi de lângă ei; noi însă, care am pierdut împărăţia cerurilor, ne gândim mai mult la toate celelalte decât la împărăţia cerurilor! Nici unul dintre aceia, chiar dacă ar fi de viţă împărătească, nu se ruşinează să poarte doliu; mai mult încă, se culcă pe pământ, plânge cu amar, îşi schimbă îmbrăcămintea şi suferă cu mult drag toate lipsurile impuse de chinul sufletului său; nu mai ţine seamă de educaţia primită, nici de starea trupului; nu se mai gândeşte la bolile care-i pot veni în urma suferinţei la care-i este supus trupul; nu mai ţine seamă de nimic; le suferă pe toate cu multă uşurinţă. Şi fac acestea, şi mai mult decât acestea, nu numai bărbaţii, dar şi femeile, chiar femeile foarte plăpânde. Noi însă, care n-avem de bocit şi de jelit pierderea copiilor şi a soţiilor, ci pierderea sufletului, şi nu pierderea unui suflet străin, ci a propriului nostru suflet, ne scuzăm pretextând că ne este trupul slăbănogit şi că avem nevoie de mâncăruri alese. Şi dacă ar fi numai aceasta grozăvia decăderii noastre! Dar noi nu săvârşim nici acele fapte pentru împlinirea cărora nu este nevoie deloc de vigoarea trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ţi trebuie putere trupească atunci când se cuvine să-ţi zdrobeşti inima, când trebuie să te rogi cu minte trează şi suflet deştept, când trebuie să-ţi treci pe dinaintea sufletului păcatele, când trebuie să-ţi înfrângi înfâmfarea şi mândria, când trebuie să-ţi smereşti gândirea? Aceste fapte îl fac îndurător pe Dumnezeu spre noi, şi acestea n-au nevoie de multă trudă. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamnă numaidecât că-ţi boceşti şi-ţi jeleşti păcatele dacă te îmbraci în sac, dacă te închizi într-o chilie, dacă stai în întuneric; dimpotrivă, a-ţi jeli păcatele înseamnă a-ţi aminti totdeauna cu tărie de propriile tale păcate, a-ţi cerceta conştiinţa cu aceste gânduri, a măsura necontenit distanţa drumului pe care-l mai avem de făcut până la împărăţia cerurilor.
– Dar cum voi face aceasta?, mă vei întreba.
– Cum? Dacă avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul şi îngerii care aleargă pretutindeni şi strâng din toată lumea pe cei pe care au să-i arunce în iad. Să ne gândim apoi, fără a mai ţine seamă de chinurile iadului, cât de mare rău este pierderea împărăţiei cerurilor. Căci chiar dacă nu ne-ar ameninţa focul iadului, nici nu ne-ar aştepta chinuri veşnice, numai gândul de a fi înstrăinaţi de Hristos cel blând şi iubitor de oameni, Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca să ne scoată din chinurile iadului şi să ne împace cu Tatăl pe noi, cei care îi eram duşmani din pricina păcatelor noastre, prin urmare, numai gândul acesta, de a putea pierde acele bunătăţi negrăite şi nemuritoare care ne aşteaptă, ar trebui să fie mai puternic decât chinul iadului şi îndestulător ca să ne deştepte sufletele şi să ne înduplece să fim totdeauna treji. Dacă numai la citirea pildei celor cinci fecioare, care au fost îndepărtate din camera de nuntă pentru că n-au avut untdelemn în candelele lor, simţim aceeaşi durere ca şi ele pentru pedeapsa venită asupra lor şi ne tulburăm; dacă ne gândim apoi că şi noi vom suferi aceeaşi pedeapsă pentru trândăvia noastră, mai putem fi oare atât de împietriţi la suflet încât să cădem în trândăveală, când ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta?
Ar fi trebuit, dragă Dimitrie, să vorbesc mai mult despre zdrobirea inimii. Dar atât cât am scris este mai mult decât trebuie, deoarece ţi-am aşternut pe hârtie aceste cuvinte numai pentru a-ţi asculta rugămintea, şi nu spre a-ţi fi de folos. Ştiu bine că stăpâneşti deplin şi aşa cum trebuie virtutea zdrobirii inimii şi poţi, chiar trecând-o sub tăcere, să o împărtăşeşti şi altora care ţi-ar cere să trăiască puţină vreme alături de credinţa ta pentru a-ţi vedea viaţa răstignită pentru lume.
Prin urmare, dacă vor contemporanii noştri să înveţe zdrobirea inimii, să meargă la chilia ta; dacă vor să o înveţe cei ce vor veni după noi, să asculte faptele vieţii tale îmbunătăţite. Sunt încredinţat că vor dobândi mult ajutor de pe urma istoriei vieţii tale.
Pentru aceasta te rog, şi mă cucernicesc ţie, răsplăteşte-mă pentru cele ce ţi-am scris, dă-mi, în schimbul cuvintelor mele, rugăciunile tale către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-mi fie întru ajutor nu numai spre a vorbi despre zdrobirea inimii, ci ca să arăt, şi pentru faptele vieţii mele, zdrobire de inimă Într-adevăr, a învăţa pe alţii, dar a nu face ceea ce înveţi nu numai că nu are nici un câştig, dar are şi pagubă multă şi aduce osândă peste cel care-şi conduce viaţa sa cu atât de puţină purtare de grijă. Hristos a spus: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne, ci cel care va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor” .

1. Cum este cu putinţă, omule al lui Dumnezeu, Stelehie sfinte, să îndeplinesc porunca ta? Cum este cu putinţă ca, dintr-un suflet atât de slăbănogit şi atât de rece ca al meu, să se nască îndemnuri spre căinţă? După socoteala mea, omul care vrea să spună ceva temeinic despre căinţă trebuie ca el însuşi, mai mult decât oricare altul, să fie înflăcărat mai cu seamă de această râvnă şi să clocotească din pricina zdrobirii sale de inimă, în aşa chip, încât cuvintele rostite de el cu privire la căinţă să cadă peste sufletele ascultătorilor cu mai multă tărie decât un fier călit în foc. În sufletul meu însă, această înflăcărare, această clocotire n-o găsesc; în lăuntrul meu nu-i decât praf şi cenuşă. De unde deci, spune-mi, te rog, de unde voi aprinde această flacără, o dată ce în mine nu-i nici o scânteie, nici materie care să întreţină focul şi nici vânt care să aţâţe flacăra, din pricina adâncului întuneric răspândit în sufletul meu de pe urma mulţimii păcatelor mele? În ce mă priveşte, nu ştiu; e de datoria ta, care mi-ai dat această poruncă, să-mi spui în ce chip aş putea-o aduce la îndeplinire spre a avea rezultatele dorite. Limba mea e gata să-ţi slujească. Tu însă roagă pe Cel care vindecă inimile zdrobite, Care dă răbdare celor cu inima frântă , Care ridică de la pământ pe cel smerit , să aprindă focul acesta în mine, focul care de obicei mistuie toată neputinţa omenească, care pune capăt somnului, nepurtării de grijă şi îngreunării trupului, care înalţă spre cer aripile sufletului şi-i arată din bolta cerului, ca de pe vârful unui munte înalt, toată nălucirea, toată zădărnicia şi toată prefăcătoria vieţii omeneşti. Cine nu poate să se urce cu sufletul în înaltul cerului şi nici nu poate sta acolo de unde toate îi sunt vizibile, nu are putinţa să vadă pământul şi nici lucrurile de pe pământ în adevărata lor înfăţişare şi în adevărata lor valoare. Pentru că multe din lucrurile de aici de pe pământ întunecă vederea şi multe tulbură auzul şi pun piedici limbii, este de neapărată trebuinţă să ne smulgem din toată această tulburare, din tot acest fum şi să plecăm spre acea pustie în care liniştea e adâncă, văzduhul strălucitor, în care nu-i nici un zgomot; să plecăm în acea pustie în care ochii stau nemişcaţi uitându-se aţintiţi spre Dumnezeu, marele nostru dor, în care auzul nu este tulburat de zgomote, ci se îndeletniceşte cu un singur lucru numai, ascultarea cuvintelor dumnezeieşti şi auzirea acelei armonioase şi duhovniceşti simfonii; odată prins de frumuseţile acestei simfonii, sufletul este atât de robit de ea, încât cel fermecat de melodia simfoniei nu mai simte nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, nici în somn. Zgomotul treburilor lumeşti, şuvoiul preocupărilor trupeşti nu au nici o putere în stare să umbrească melodiile acelei simfonii dumnezeieşti, nici nu ajunge până la înălţimea sufletului zgomotul care iese din tulburarea de jos, de pe pământ. După cum cei care se urcă pe vârfurile munţilor nu mai aud zgomotul oraşului, nici nu mai văd cele ce se petrec şi cele ce se vorbesc în oraş, ci le ajunge la urechi un zgomot abia auzit şi lipsit de farmec, întru nimc mai plăcut decât zumzetul viespilor, tot aşa şi pe cei care s-au smuls din învălmăşeala treburilor lumeşti şi s-au urcat la înălţimea filosofiei duhovniceşti, a trăirii monahice, nu-i mai atinge nimic din cele ce se petrec în lume. Atâta vreme cât sufletul se ocupă cu lucruri pământeşti, trupul şi simţurile trupului îl înlănţuie cu nenumărate legături şi grămădesc din toate părţile peste el cumplita furtună a trecătoarelor plăceri, căci auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi limba înghesuie din afară în suflet multe rele. Dar când sufletul ajunge la înălţimi şi-şi mută îndeletnicirile sale spre cele duhovniceşti, astupă intrarea gândurilor şi imaginilor stricătoare de suflet. Sufletul nu-şi astupă simţurile, nu le desfiinţează, ci le ridică şi pe ele la aceeaşi înălţime. Ajuns pe înălţimi, sufletul este întocmai ca o stăpână temută şi aspră, care prepară felurite parfumuri preţioase şi scumpe; pentru facerea parfumurilor are nevoie de multe mâini care să o servească; îşi cheamă ajutoarele şi le aduce lângă ea; uneia îi porunceşte să dea prin sită aromatele nepregătite îndeajuns, alteia să fie atentă când cântăreşte materialul, ca nu cumva, punând mai mult sau mai puţin, să strice reţeta pregătirii parfumului; uneia îi porunceşte să fiarbă substanţele ce trebuie fierte, alteia să piseze bine pe cele nepisate, iar alteia să înmoaie şi să amestece materiile unele cu altele; uneia îi porunceşte să stea în picioare cu vasul de alabastru în mâini, alteia să ţină un alt vas, iar alteia să facă altă treabă; şi astfel, după ce ţintuieşte mintea şi mâinile lor de lucrul ce-l au de făcut, supraveghează totul ca nu cumva, din grabă, să se strice ceva, şi nu îngăduie nici uneia dintre ajutoarele sale să colinde pe afară sau să-şi arunce privirile în altă parte.
Tot astfel şi sufletul care prepară parfumul acesta preţios, adică zdrobirea inimii, căinţa, aduce simţurile lângă el şi taie toată trândăvia lor. Dacă sufletul, concentrându-se în el însuşi, gândeşte cele ce trebuie gândite şi cele plăcute lui Dumnezeu, atunci întrerupe îndată toate lucrările simţurilor, pentru ca nu cumva simţurile, introducând la timp nepotrivit vreun gând străin, să tulbure liniştea din suflet. Aşa se explică deci că, deşi sunetele izbesc urechile, iar imaginile vederea, totuşi nici sunetele nici imaginile nu pătrund în suflet, deoarece puterea de percepţie a fiecărui simţ este cu totul subjugată de suflet. Dar pentru ce vorbesc eu de sunete şi de imagini, când mulţi dintre cei care au ajuns în această stare, la această concentrare interioară, nu numai că nu simt pe cei care trec pe dinaintea lor, dar nu simt nici chiar când îi îmbrâncesc? Sufletul nostru are o atât de mare putere, încât ne este uşor, dacă voim, ca, locuind pe pământ, să nu simţim nimic din cele de pe pământ, şi să locuim ca în cer.

2. Un astfel de suflet avea Fericitul Pavel; deşi trăia în mijlocul oraşelor, era tot atât de departe de toate cele care-l înconjurau pe cât de departe stăm noi de trupurile morţilor. Prin cuvintele sale: „Pentru mine lumea este răstignită” , arată tocmai această îndepărtare faţă de toate cele din lume. Mai bine spus însă, nu vădeşte numai această negrijă, ci şi alta asemănătoare, încât lipsa de grija mai sus amintită este dublă. Pavel n-a spus numai: „Pentru mine lumea este răstignită”, şi apoi a tăcut, ci a continuat şi a arătat şi o altă îndepărtare, spunând: „Şi eu pentru lume” . Adâncă este această filosofie de a socoti moartă lumea, dar mai adâncă şi cu mult mai adâncă filosofie este de a fi tu însuţi mort faţă de lume! Ceea ce a arătat Pavel prin aceste cuvinte are acest înţeles: Pavel spune că depărtarea dintre el şi lucrurile înconjurătoare din lumea aceasta nu este cât depărtarea dintre vii şi morţi, ci este atât de mare cât este depărtarea între morţi şi morţi- într-adevăr, omul viu, chiar dacă nu-l mai doreşte pe cel mort, totuşi simte ceva la vederea mortului, fie minunându-se de frumuseţea şi tinereţea lui, fie având milă de el şi lăcrimând. Un mort însă nu are nici această legătură şi dispoziţie sufletească faţă de alt mort. Acest lucru a vrut să-l arate şi prin cuvintele: „Pentru mine lumea este răstignită”, şi prin adaosul: „şi eu pentru lume”. Vezi cât de departe este Pavel de lume? Deşi mergea pe pământ, se urcase până în înaltul cerului.
Să nu-mi spui, te rog, că se poate ajunge la această stare sufletească dacă locuieşti în vârful munţilor, în vâlcele împădurite, în peşteri şi în pustii necălcate de picior omenesc; acestea nu sunt în stare să-ţi smulgă din suflet tulburarea şi zgomotul. Dimpotrivă, pentru a ajunge în această stare, ai nevoie de flacăra aceea pe care a aprins-o Hristos în sufletul lui Pavel şi pe care acel fericit bărbat o întreţinea cu aceste gânduri duhovniceşti. Şi a urcat Pavel această flacără la o atât de mare înălţime, încât începând de jos, de pe pământ, a ajuns până la cer, ba chiar până la al treilea cer. Căci, după propria sa mărturie, „a fost răpit până la al treilea cer” . Dorul şi dragostea lui pentru Hristos însă au depăşit nu numai trei ceruri, ci toate cerurile. Pavel era mic de statură şi în privinţa aceasta nu-mi era întru nimic superior; dar prin starea lui duhovnicească a depăşit cu mult pe toţi oamenii de pe pământ, n-ai greşi deloc dacă te-ai folosi, pentru ilustrarea dragostei lui de Hristos, de următoarea comparaţie: închipuie-ţi o flacără care s-ar întinde pe toată suprafaţa pământului şi s-ar urca în înălţime depăşind de pretutindeni bolta cerească, şi ar trece dincolo de aerul de dincolo de bolta cerului – fie aer sau altceva -, şi ar umple cu foc distanţa dintre aceste două ceruri; închipuie-ţi apoi că flacăra aceasta uriaşă nu s-ar opri nici aici din drumul său, ci s-ar urca, sărind deodată, în al treilea cer, şi s-ar face o singură vâlvătaie care să fie atât de lată cât este de lat pământul şi atât de înaltă cât este de la noi până la al treilea cer. Şi totuşi, mi se pare că această comparaţie nu înfăţişează nici cea mai mică parte a dragostei lui Pavel pentru Hristos. Că nu sunt o exagerare cuvintele mele, se poate vedea citind cele scrise de mine lui Dimitrie, despre acelaşi subiect . Aşa trebuie să iubim pe Hristos, aşa trebuie să ne îndepărtăm de lucrurile din lumea aceasta. Astfel de suflete au avut şi sfinţii profeţi; din această pricină au primit şi alţi ochi. Îndepărtarea lor de lucrurile din lumea aceasta era opera voinţei şi râvnei lor; iar deschiderea ochilor lor, după îndepărtarea lor de lucrurile din lume spre contemplarea celor viitoare, a fost opera harului lui Dumnezeu. Astfel de om a fost proorocul Elisei, care, pentru că s-a depărtat de cele vremelnice şi a dorit cu înfocare împărăţia cerurilor, care, pentru că a dispreţuit toate cele din lumea aceasta, adică domnia, puterea, slava, cinstea de la toţi oamenii, a văzut ceea ce nici un alt om n-a putut vedea vreodată, un munte întreg acoperit cu cai de foc, care de război şi ostaşi, toţi de foc . Cel care admiră lucrurile din lumea aceasta nu va fi învrednicit niciodată de contemplarea celor viitoare; pe când cel care le dispreţuieşte pe cele din lume şi socoteşte că nu sunt întru nimic mai de preţ decât umbra şi visul, va dobândi îndată bunurile cele mari şi duhovniceşti. Noi nu arătăm copiilor noştri bogăţia care se potriveşte bărbaţilor decât atunci când îi vedem că au ajuns bărbaţi şi dispreţuiesc toate jocurile copilăreşti; atâta vreme cât mai preţuiesc jocurile copilăreşti, nu-i socotim vrednici de bogăţiile cuvenite bărbaţilor. Tot astfel şi sufletul: atâta vreme cât nu caută să dispreţuiască lucrurile mărunte şi vremelnice din viaţă, nu va putea să admire pe cele din ceruri; şi contrariul: atâta vreme cât le admiră pe acestea, nu va putea să nu-şi râdă de cele de pe pământ. Acest lucru îl spunea şi Fericitul Pavel; deşi cuvintele sale au fost spuse despre învăţăturile de credinţă, totuşi pot fi privite ca fiind spuse şi despre învăţăturile morale şi despre darurile Duhului Sfânt. „Omul trupesc”, spune Pavel, „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu” .

3. După cum am spus deci, să căutăm pustia, dar nu numai pustia pe care ne-o oferă pustietatea locurilor, ci pustia dobândită prin voinţa şi râvna noastră, trăitori în lume fiind, şi, înainte de toate, să conducem sufletul spre această pustietate, într-o astfel de pustie trăia David. Deşi acest fericit bărbat locuia în oraş, conducea împărăţia şi era înconjurat de nenumărate griji, totuşi era cuprins de dragostea pentru Hristos cu mai multă înflăcărare decât cei ce locuiesc în pustietăţi. Lacrimile, gemetele, plânsetele lui îndelungate, atât ziua cât şi noaptea, abia dacă le poţi auzi la unul sau doi dintre cei care s-au răstignit pentru lume, la monahi, dacă cumva le poţi auzi la vreunul. Să nu avem în vedere numai plânsetele, ci să avem în vedere şi omul care dădea drumul şiroaielor de lacrimi. Căci nu este lipsit de importanţă dacă se smereşte, îşi încovoaie grumazul şi se mistuie de durere şi de zdrobirea inimii un om care este într-o demnitate atât de mare, un împărat, slujit de toată lumea şi care n-are pe nimeni să-l pedepsească, sau dacă face acelaşi lucru un om lipsit de toate acestea, într-adevăr, împăratul are multe prilejuri care-l fac să explodeze în revărsări de bucurie şi-l împiedică să pună frâu sufletului.
Din pricina petrecerilor zilnice sufletul i se slăbănogeşte, i se moleşeşte; din pricina puterii sale se trufeşte şi ajunge la o nebunească mândrie; dragostea de slavă îl arde, şi nu mai puţin dragostea trupească şi născută din puterea demnităţii sale şi întreţinută de desfătare şi petreceri, în afară de acestea, volburile grijilor îl lovesc de pretutindeni şi-i tulbură sufletul tot atât de mult cât şi patimile amintite mai sus; din pricina aceasta, căinţa nu va putea să se strecoare cât de cât în sufletul lui, o dată ce sufletul este închis cu atâtea zăvoare. Ar fi de dorit să se poată elibera de toate acestea spre a sădi în el acest mare bine al căinţei. Omul simplu însă este străin de toată această tulburare, exceptând cazul când este cu totul stricat; din pricina aceasta va putea să ajungă la căinţă cu mai puţină greutate; cu mult mai greu însă, cel care are în mâinile sale puterea, conducerea, şi este slujit de toată lumea. După cum este greu, dar, mai bine spus, cu neputinţă, să amesteci apa cu focul, tot astfel socotesc este cu neputinţă să trăiască la un loc desfătarea şi zdrobirea inimii, căinţa. Ele sunt potrivnice şi se distrug una pe alta.
Zdrobirea inimii, căinţa, este mama lacrimilor şi a cumpătării; desfătarea însă este mama râsului şi a nebuniei; una face sufletul uşor şi interiorizat; cealaltă îl face mai greu decât plumbul . Şi n-am spus despre David ceea ce este mai mult decât toate, anume că el a trăit într-o vreme care nu-i cerea mari îndatoriri pentru a duce o viaţă după placul lui Dumnezeu; noi însă am intrat în lupta vieţii într-o vreme în care ne aşteaptă pedeapsa gheenei nu numai pentru alte păcate, dar chiar pentru râset, într-o vreme în care este lăudat necontenit plânsul şi zdrobirea inimii. Cu toate acestea, acel fericit bărbat, David, a sfărâmat toate piedicile puse de vreme şi a fost atât de cuprins de căinţă ca şi cum ar fi fost un om de rând, care nu s-a văzut pe sine şi nici în vis rege şi nici n-a trăit în luxul palatelor împărăteşti. Cel în purpură, cel cu diademă pe cap şi pe tron împărătesc a arătat o căinţă tot atât de mare ca şi aceea arătată de cel care se îmbracă în sac, îşi presară cenuşă pe cap şi locuieşte în pustie. Când binele acesta, căinţa, cuprinde cu adevărat sufletul oamenilor, atunci el are tot atâta putere de distrugere asupra răutăţilor pe câtă putere are focul asupra spinilor; chiar dacă sufletul unui om va fi înăbuşit de nenumărate răutăţi, chiar dacă-l vor strânge păcatele cu multe legături, chiar dacă-l va arde cumplit flacăra poftelor, chiar dacă-l va împresura cumplit zgomotul celor trecătoare, totuşi căinţa, ca printr-un bici usturător, va izgoni îndată şi cu desăvârşire toate acest răutăţi şi le va îndepărta din suflet. Şi după cum praful nu poate sta în faţa furiei unui vânt puternic, tot astfel nici mulţimea faptelor nesăbuite nu va putea sta în faţa puterii căinţei, când ea pătrunde adânc în sufletul omului; atunci poftele pier şi se împrăştie mai iute decât praful şi fumul.
Dacă dragostea trupească robeşte atât de mult sufletul, încât îl face pe îndrăgostit să se îndepărteze de toate cele din viaţă şi să stea ţintuit numai de tirania iubitei, ce nu va fi oare în stare să facă dragostea de Hristos şi teama de a nu ne înstrăina de El ? Acestea două, dragostea de Hristos şi teama de înstrăinarea de El, atât de mult au schimbat sufletul profetului David, încât uneori spunea: „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” ; şi iarăşi: „Sufletul meu înaintea Ta ca un pământ fără de apă” ; şi: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine” ; iar alteori: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” .

4. Să nu-mi spui că David a scris acest ultim psalm, al şaselea, pentru a-şi plânge păcatul lui. Părerea aceasta nu este dreaptă. Cuvintele puse în fruntea psalmului nu îngăduie o astfel de interpretare. Dacă tema psalmului acestuia n-ar fi vădită chiar de cuvintele puse în fruntea lui, fiecare ar avea libertatea să spună că în acest psalm David îşi plânge păcatele sale. Psalmul în care David îşi spune şi-şi plânge păcatele sale este altul, şi este destul de cunoscut; acest psalm însă are o altă temă. Pentru aceea deci, vă rog, să nu amestecăm cele dumnezeieşti şi să nu credem că gândurile noastre au mai multă autoritate decât dogmele spuse de Duhul Sfânt. Ce se spune în supra-scrierea acestui psalm? „Pentru ziua a opta”; acesta este titlul psalmului. Care este această zi a opta? Nu este alta decât ziua cea mare şi înfricoşătoare , care va arde ca un cuptor , care, va face ca puterile cele de, sus să tremure – căci Domnul spune: „Şi puterile cerurilor se vor clătina” -; este ziua în care foc va merge înaintea paşilor împăratului cerurilor. Psalmistul a numit această zi a opta spre a arăta că atunci starea şi înfăţişarea lumii se vor schimba, că în viaţa viitoare se va petrece o reînnoire. Viaţa aceasta de acum nu este altceva decât o săptămână, şapte zile, începe din ziua întâi şi se termină în ziua a şaptea; astfel zilele săptămânii se învârt într-un cerc cu distanţe egale de timp, pornesc din prima zi şi se termină în ultima. Din această pricină nimeni nu poate spune că Duminica este ziua a opta, ci prima zi, deoarece ciclul zilelor unei săptămâni nu se întinde până la numărul de opt zile. Când va înceta şi va pieri ciclul acesta de şapte zile ale săptămânii, îşi va începe cursul cea de a opta zi. Ziua aceasta nu o va mai lua de la început, ci-şi va continua mai departe, fără întoarcere, drumul său. Profetul deci, din pricina marii lui căinţe, avea necontenit înscrisă în mintea lui ziua cea mare a judecăţii; cu toate că trăia în aşa de mare lux şi desfătare, totuşi îşi îndrepta necontenit sufletul său spre ziua aceea, la care noi abia dacă ne gândim doar în vreme de necaz şi supărare.
David, gândindu-se necontenit la ziua cea mare a judecăţii, a alcătuit psalmul al şaselea. Ce spune David? „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” . Prin mânia şi iuţimea lui Dumnezeu profetul vrea să arate cât va fi de cumplită pedeapsa dată oamenilor păcătoşi (ştia doar că Dumnezeirea este lipsită de patimă). Prin cuvintele acestea David nu spune că-i era teamă de pedeapsa din ziua judecăţii, deoarece se ştia vrednic de cinstire şi de cununi, iar nu de chin şi de pedeapsă, într-adevăr, credinţa cu ajutorul căreia a doborât David pe Goliat, sprijinitorul celor de alt neam, şi a răpit pe tot poporul iudeilor chiar din ghearele morţii , sau binefacerea arătată lui Saul, prigonitorul său, nu o dată, nici de două ori, ci adeseori , dar, mai presus de toate acestea, hotărârea lui Dumnezeu pronunţată asupra Iui David, ea singură, mai mult chiar decât faptele sale bune, este suficientă să arate că David a fost un om virtuos, în general vorbind, despre toate faptele, fie chiar mari şi minunate, se poate bănui că au la temelia lor o umbră de păcat şi răutate; faptele dreptului David, însă, sunt scutite de o astfel de bănuială. Iar când Dumnezeu mărturiseşte aşa despre David, mărturia aceasta este mai presus de orice bănuială. Dacă David n-ar fi dat cele mai mari probe de virtute, n-ar fi primit laudă din ceruri.
Dar ce spune Dumnezeu despre el? „Am găsit, spune Domnul, pe David, fiul lui lesei, om după inima Mea” . Totuşi, după o astfel de preţuire din partea lui Dumnezeu şi după atât de mari fapte săvârşite de el, David a rostit cuvinte pe care merită să le rostească numai cei ce trebuie osândiţi, numai cei care nu au nici o îndrăznire faţă de Dumnezeu. Prin aceasta regele David a îndeplinit acele cuvinte evanghelice care spun: „Când veţi face toate cele ce vi s-au poruncit, spuneţi: Slugi netrebnice suntem” . A rostit oare cuvinte mai pline de căinţă decât David vameşul acela care era într-adevăr plin de nenumărate păcate, care nici nu îndrăznea să caute la cer, nici să vorbească mai mult cu Dumnezeu, nici să stea alături de fariseu? Fariseul se mustra pe el cu cuvintele: „Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau chiar ca acest vameş” . Vameşul a socotit spusele fariseului ca şi cum nu le-ar fi auzit. Nu numai că nu s-a supărat, dar îl cinstea atât de mult pe hulitorul şi îngâmfatul acela că socotea că nici nu era vrednic de pământul călcat de picioarele fariseului.
Nu rostea alte cuvinte decât atâtea cât trebuiau spre a-şi mărturisi păcatele sale. Bătându-se puternic cu pumnii în piept se ruga ca Dumnezeu să Se îndure de el. Nu e deloc de mirare că vameşul făcea aceasta. Cu voia sau fără voia lui, mulţimea păcatelor îl silea să-şi încovoaie grumazul! Dar ca dreptul David, care nu avea pe conştiinţa lui păcatele aceluia, să se asemene totuşi cu el, osândindu-se la fel cu vameşul, acesta este lucru de mirare şi dovada unui suflet cu adevărat zdrobit. Este oare vreo deosebire între „Milostiv fii mie, păcătosul” şi cuvintele lui David: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi” ? Da, este o deosebire, căci cuvintele lui David sunt cu mult mai pline de căinţă decât ale vameşului. Vameşul nici nu îndrăznea să privească spre cer; dreptul David însă a făcut mai mult decât el. Unul spunea: „Milostiv fii mie!”, celălalt nu îndrăznea să spună nici atâta. N-a spus: „Să nu mă mustri”, ci: „Nu cu mânia Ta”; n-a spus numai: „Să nu mă cerţi”, ci: „Nu cu iuţimea Ta”. Prin aceste cuvinte David nu-I cere lui Dumnezeu să nu fie pedepsit, ci ca pedeapsa să nu-i fie prea grea.
Astfel, oricum ai privi lucrurile, vei vedea smerenia sufletului lui, atât prin aceea că se socoteşte vrednic de o atât de mare pedeapsă, cât şi prin aceea că nu îndrăzneşte să ceară o desăvârşită iertare de la Dumnezeu. Aşa se poartă toţi cei care simt deasupra lor cele mai cumplite pedepse, cei convinşi că sunt cei mai păcătoşi oameni. Mai mult decât atât, David cere să nu fie osândit cu asprime, nu pentru mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ci pentru neputinţa sa: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” . Dar cum se poate, oare, ca David să rostească astfel de cuvinte? Să le rostească omul care s-a bucurat de o mărturie atât de rară din partea lui Dumnezeu , omul care n-a uitat judecăţile lui Dumnezeu („judecăţile Tale, spune el, nu le-am uitat” omul care strălucea mai mult decât soarele? Da, se poate! Acesta e lucru minunat, că, deşi a săvârşit fapte atât de mari, niciodată n-a spus, nici n-a socotit că este vrednic, ci se socotea ultimul dintre toţi oamenii şi cerea să fie mântuit numai datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, David se ruga aşa: „Sunt vrednic, Doamne, de pedeapsă, de o pedeapsă de care nu se poate scăpa; merit să fiu chinuit veşnic; dar pentru că nu mai pot suferi pedeapsa şi chinurile, rogu-Te, scapă-mă de relele ce mă înconjoară”. Proorocul David adresa aceeaşi rugăminte ca şi slugile care au săvârşit o mulţime de greşeli. Aceştia nu pot spune că n-au greşit; şi pentru că nu mai pot suferi durerea biciuirilor, se roagă de stăpânii lor să nu-i mai lovească aşa de crunt. După părerea mea însă, David vrea să ne vorbească şi despre o altă neputinţă. Care e aceasta? Aceea ce se naşte din pricina tristeţii şi a plânsului. De obicei, marile supărări, când vin cu mai multă furie asupră-ne, mistuie toată puterea sufletului. Socot că şi dreptul David suferea de această neputinţă, născută în sufletul lui, din pricină că se osândea foarte tare, că niciodată nu-şi dădea bune nădejdi, ci totdeauna nădejdi contrarii. Acest lucru se vede lămurit din cuvintele următoare. După ce a spus: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt”, a adăugat: „Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele rnele” , după ce spusese mai înainte: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri!”.
Dacă David, care avea conştiinţa aşa de curată, roagă pe Dumnezeu să nu-i cerceteze faptele cu de-amănuntul, ce vom face noi, care suntem învăluiţi în atât de grozave păcate, noi care, deşi suntem atât de departe de îndrăznirea aceluia, nu ne mărturisim păcatele nici a mia parte cât el? Pentru ce, însă, fericitul acela făcea o astfel de mărturisire? De ce? Pentru că învăţase că nimeni nu se va îndrepta înaintea lui Dumnezeu şi că abia dacă dreptul se mântuie . Din această pricină uneori ÎI roagă pe Dumnezeu, zicând: „Să nu intri la judecată cu robul Tău” , iar alteori: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” .

5. Cu privire la David este vrednic de observat următorul lucru: nicăieri David nu face pomenire de faptele sale bune; dimpotrivă, atribuie mântuirea lui numai iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Aceasta este caracteristica unui suflet zdrobit, aceasta este caracteristica unui duh smerit; acest lucru îl face pe cel ce săvârşeşte fapte mari de virtute să se teamă şi să tremure mai mult decât păcătoşii. Că David tremura şi se temea se vede chiar din cuvintele lui. Ascultă ce spune: „Dacă Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va rămâne?”. Ştia David, ştia bine că suntem vinovaţi de multe păcate înaintea lui Dumnezeu şi că cele mai mici păcate merită cea mai mare pedeapsă. Cunoştea mai dinainte, în virtutea harului său de profet, cele pe care avea să le legiuiască Hristos la venirea Sa. Era încredinţat că sunt pedepsite cumplit nu numai uciderile, ci şi hulele, ocările , gândurile viclene, râsul , cuvintele proaste, glumele nesocotite , şi chiar cele mai mici păcate. Pornind tot de la aceeaşi convingere, şi Pavel, cu toate că nu se ştia vinovat cu nimic, spunea: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic; dar cu aceasta nu m-am îndreptăţit” . Pentru ce? Pentru că Pavel socotea că nu atinsese măsura cinstirii ce I se cuvine lui Dumnezeu, cu toate că nu săvârşise nici o faptă rea. Şi, într-adevăr, aşa este.
Chiar dacă am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu, chiar dacă am săvârşi toată virtutea, totuşi aceste fapte ale noastre nu sunt nici pe departe la înălţimea cinstirilor cu care ne-a cinstit pe noi Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce-ţi spun! Dumnezeu n-are nevoie de nimic de la noi, ci îşi este de ajuns Luişi; ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, ne-a dat suflet, cum nu are nimeni pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul, a întărit pământul, a aprins luminători strălucitori, a împodobit pământul cu lacuri, cu izvoare, cu râuri, cu flori şi cu pomi, a presărat cerul cu puzderie de stele, a făcut ca noaptea să ne fie tot atât de folositoare ca şi ziua pentru odihna şi tăria ce ne vin de pe urma somnului, într-adevăr, somnul hrăneşte trupurile noastre ca şi mâncărurile. Şi aceasta se vede de acolo că omul poate răbda de foame multe zile, pe când de somn, numai câteva. Apoi, tot somnul răcoreşte şi îndepărtează căldura strânsă în noi în timpul zilei, pricinuită fie de razele soarelui, fie de muncile din fiecare zi, şi ne scoală iarăşi învioraţi spre a lua munca de la capăt, în timp de iarnă, din pricină că nopţile sunt mai lungi, somnul ne dă încă mai multă odihnă şi căldură, deoarece ne sileşte să stăm mai mult în casă. Întunericul mai îndelungat din timpul iernii nu s-a făcut la întâmplare şi fără socoteală, ci tocmai pentru a ne da prilej de mai multă odihnă, întocmai ca mamele pline de dragoste pentru copiii lor, care, atunci când vor să-şi adoarmă pruncii neliniştiţi, îi iau în braţe şi, acoperindu-le faţa cu o batistă, îi adorm, tot astfel şi Dumnezeu, întinzând întunericul pe deasupra lumii ca o batistă, îi face pe oameni să-şi înceteze lucrul şi să se odihnească. Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut aşa, noi, din pricina dragostei de muncă, sau din pricina dragostei exagerate de bani, am cădea cu toţii zdrobiţi de pe urma oboselii; aşa însă, chiar fără voia noastră, pune capăt sudorilor. Legea aceasta, a lungimii nopţilor iernii, uşurează şi reface nu numai trupurile, ci şi sufletele tot atât de mult ca şi trupurile. Ce poţi spune despre calmul şi liniştea nopţilor? Toate sunt cuprinse de tăcere: zgomote nu mai sunt; nu se mai aude strigăt ca ziua, unii să-şi plângă sărăcia, alţii să-şi strige nedreptăţile pe care le suferă; unii să-şi jelească bolile trupului, iar alţii moartea celor dragi; unii să lăcrimeze pentru paguba averilor, iar alţii pentru altceva din cele omeneşti; căci multe sunt pricinile care dau ziua naştere zgomotului şi strigătului. Noaptea însă scoate cu forţa pe oameni din toate aceste griji şi tulburări, ca din furtuna mării, şi-i odihneşte în portul ei cel liniştit. Acestea sunt binefacerile pe care ni le dă noaptea. Binefacerile zilei le ştim cu toţii. Ce poţi spune apoi despre ajutorul dat nouă de către Dumnezeu pentru a comunica unii cu alţii? Pentru ca să nu fie o piedică pentru noi întâlnirea unora cu alţii din pricina lungimii călătoriei, Dumnezeu ne-a dat, pe întreaga suprafaţă a pământului, un drum mai scurt, marea. Prin această cale, a mării, locuim pe întreg pământul ca şi cum am locui cu toţii într-o casă: mergem adeseori unii la alţii; dăm cu uşurinţă vecinilor noştri produsele noastre şi le primim în schimb pe ale lor; stăpânim şi locuim o mică parte de pământ, şi totuşi ne bucurăm de bunurile de pretutindeni ca şi cum am fi stăpânii întregului pământ. Suntem pe pământ întocmai ca la o masă bogată la care fiecare comesean serveşte pe cei aşezaţi mai departe cu mâncărurile din faţa lui, şi primeşte la rândul său, întinzând numai mâna, mâncărurile care se află la distanţă de el. Şi dacă ai încerca să vorbeşti despre toate bunurile şi frumuseţile date de Dumnezeu omului, ar trebui să povesteşti nespus de mult fără însă a ajunge vreodată să le spui pe toate. Poţi oare, om fiind, să încerci a măsura înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu? Gândeşte-te numai cât de mulţi şi feluriţi sunt pomii: unii roditori, alţii neroditori; unii cresc în pustie, alţii în ţinuturile locuite; unii în munţi, alţii pe câmpii. Gândeşte-te la felurimea seminţelor de pe pământ, din plante, din flori, din animalele de pe uscat, din animalele care trăiesc şi în apă şi pe uscat, din animalele de apă. Gândeşte-te că toate cele văzute s-au făcut pentru noi: cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele. Întocmai ca un împărat care-şi clădeşte un palat luxos, strălucitor prin bogăţia aurului şi scânteietor prin frumuseţea pietrelor preţioase, tot astfel şi Dumnezeu, după ce a făcut lumea, l-a adus pe om în lume ca să împărăţească peste toate cele din ea. Şi ceea ce este cu mult mai minunat este că n-a făcut plafonul acestui palat din nestemate, ci dintr-un alt material mai preţios; n-a aprins, atârnând de el, o lampă de aur, ci, după ce a atârnat lămpile, le-a poruncit să se mişte pe plafon, atât spre folosul nostru, cât şi spre marea noastră plăcere. Pardoseala acestui palat împărătesc, solul pământului, a întins-o Dumnezeu pentru om ca pe o masă luxoasă şi îmbelşugată.
Creatorul a dat toate aceste bunătăţi şi frumuseţi omului, care încă nu făcuse nici o faptă bună. Omul însă, mai apoi, deşi încărcat cu atâtea daruri, a fost nerecunoscător faţă de Binefăcătorul său. Şi totuşi, Creatorul său nu l-a lipsit cu totul de cinste, ci l-a scos numai din rai; îi dă numai această pedeapsă ca să-l împiedice să-şi întindă mai mult nerecunoştinţa sa şi să-l oprească să alunece spre mai rău. Gândindu-se apostolul la toate aceste binefaceri date omului de Dumnezeu şi la alte binefaceri mai mari decât acestea, căci le cunoştea fiind mişcat de Duhul Sfânt; gândindu-se la binefacerile de la creaţie, la binefacerile de fiecare zi, la binefacerile date fiecărui om în parte, la binefacerile date îndeobşte lumii, la binefacerile cunoscute şi la cele necunoscute, cu mult mai multe decât cele cunoscute; gândindu-se încă la binefacerile întrupării Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu şi la bunătăţile viitoare; într-un cuvânt, gândindu-se la toate aceste binefaceri şi adunând în minte de pretutindeni dragostea nespusă a lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi căzut într-un ocean fără fund, a văzut cât de multe şi cât de mari îndatoriri fată de Dumnezeu apăsau pe umerii lui, din care însă nu îndeplinise nici cea mai mică parte. Aceasta este explicaţia cuvintelor lui Pavel; pentru aceasta îşi cerceta foarte cu de-amănuntul cele mai mici păcate, iar faptele bune le trecea sub tăcere. Pavel n-a făcut cum facem noi, care nici nu vorbim, nici nu ne amintim de păcatele noastre, multe cu adevărat şi mari, dar dacă facem o faptă bună cât de mică, o vânturăm în sus şi-n jos şi nu ne oprim de a ne lăuda şi a ne mândri cu ea până ce, din pricina îngâmfării, pierdem şi această mică faptă bună. Cu gândul la această purtare, David spunea: „Ce este omul ca să-Ţi aduci aminte de el?” , nu s-a oprit la atât numai, ci ne şi mustră pentru nerecunoştinţa noastră: „Omul în cinste fiind, spune David, n-a priceput; s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” .

6. O slugă recunoscătoare socoteşte drept binefaceri personale binefacerile făcute îndeobşte tuturor; din această pricină are grijă să nu piardă nici o clipă spre a-i mulţumi binefăcătorului său pentru toate aceste binefaceri, ca şi cum ar fi obligat să-i mulţumească pentru toţi cei care s-au bucurat de aceste binefaceri. Aşa făcea Pavel, şi e bine să-l amintesc iarăşi pe el. Pavel spunea că Hristos a murit pentru el: „Dacă trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” . Prin aceste cuvinte, Pavel nu avea intenţia de a micşora darul lui Hristos adus lumii prin moartea Sa; dimpotrivă, se sârguia să arate că el personal trebuie să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru toată jertfa lui Hristos şi căuta să-i convingă şi pe ceilalţi să gândească la fel ca el. Dacă Hristos ar fi venit pentru un singur om, prin aceasta nu numai că darul Său nu s-ar fi micşorat, dar ar fi fost încă mai mare. Pentru ce? Pentru că, într-adevăr, poartă grijă tot atât de mult de un singur om, pe cât poartă grijă păstorul care pleacă în căutarea oii celei pierdute , pentru care se tulbură atât şi plânge atât. Cei care se împrumută cu bani, când nu-şi pot plăti datoriile, ba, dimpotrivă, când se afundă şi mai mult în prăpastia altor datorii, măcinaţi de grijă, nici nu mănâncă, nici nu dorm.
Cât de mult, oare, trebuie să sufere omul drept, care vede că datoria lui faţă de Dumnezeu nu-i în bani, ci în fapte? Nouă însă nici nu ne pasă că suntem atât de mult datori înaintea lui Dumnezeu, nu suferim deloc, ba, dimpotrivă, dacă plătim o mică parte din datorie, credem că am plătit toată datoria. Ba mai mult, avem impresia chiar că am mai dat şi dobândă. Dar nici această mică parte din datorie nu o plătim cu bunăvoinţa omului care se respectă pe sine, ci cercetăm mai întâi dacă avem vreo răsplată, dacă răsplata este mare şi dacă se trece în contul nostru; gânduri şi cuvinte vrednice să iasă din gura unor oameni fără demnitate, din gura unor năimiţi. Ce spui, omule cu suflet mic? Ce spui, nenorocitule? Este vorba să faci o faptă bine plăcută lui Dumnezeu, şi te opreşti să întrebi dacă ţi se dă răsplată? N-ar trebui, oare, să nu faci o faptă dacă prin săvârşirea ei cazi în gheenă? N-ar trebui, oare, dimpotrivă, să săvârşeşti cu multă râvnă numai faptele cele bune? Faci o faptă iubită de Dumnezeu, şi mai ceri încă altă răsplată? Într-adevăr, nu ştii ce mare fericire este a plăcea lui Dumnezeu! Dacă ai şti, n-ai mai gândi că poate exista vreo altă răsplată asemenea acesteia! Nu ştii oare că atunci ţi se măreşte răsplata, când îţi îndeplineşti îndatoririle fără să nădăjduieşti răsplată? Nu observi că şi oamenii îi cinstesc mai cu seamă pe aceia pe care-i văd că nu urmăresc atât răsplata, cât împlinirea îndatoririlor lor, pe aceia care-şi dau mai multă silinţă în a plăcea decât în a primi vreo cinstire?
Când oamenii se poartă cu atâta nobleţe faţă de semenii lor, tu, care ai primit atâtea binefaceri de la Dumnezeu, care nădăjduieşti să mai primeşti încă atâtea bunătăţi, când e vorba să săvârşeşti o faptă care duce la mântuirea ta, te mai interesezi de răsplată înainte de a o săvârşi? De asta suntem totdeauna reci şi nesimţitori; de asta nu suntem pregătiţi pentru săvârşirea vreunei fapte bune; de asta nu putem ajunge la căinţă; de asta nu putem să ne adunăm puţin sufletul nostru. Nu ne gândim cum trebuie la păcatele noastre; nu cercetăm binefacerile date nouă de Dumnezeu; nu căutăm pe oamenii care au săvârşit fapte mari şi minunate. De asta am dat cu totul uitării faptele cele bune, nu suntem cumpătaţi când avem succese în viaţă, când suntem fericiţi, nu suntem sinceri, minţim când spunem tuturor, de nenumărate ori, că suntem nişte păcătoşi. Că aşa stau lucrurile o putem vedea de acolo că ne pierdem firea, ne revoltăm când auzim că alţii rostesc aceste cuvinte şi considerăm drept insultă cuvintele lor. Astfel, toate faptele noastre nu-s decât făţărnicie; nu imităm pe vameş care, hulit de fariseu pentru mulţimea păcatelor lui, a suferit cu răbdare hula şi a cules rodul purtării lui, căci s-a pogorât din templu mai îndreptat decât fariseul . Noi însă nu ştim ce înseamnă a ne mărturisi păcatele, cu toate că suntem plini de nenumărate păcate. Ar trebui să fim încredinţaţi nu numai că am săvârşit nenumărate păcate, dar ar trebui să avem scrise ca într-o carte în inirna noastră toate păcatele noastre, mici sau mari, şi ar trebui să le plângem ca şi cum le-am fi făcut de curând.
Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iute mândria sufletului nostru. Aducerea-aminte necontenit de propriile păcate atrage după sine un atât de mare bine, încât Fericitul Pavel îşi spunea deseori chiar păcatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate păcatele sale de mai înainte îi fuseseră şterse; după botez a trăit într-o curăţie desăvârşită; astfel deşi nu se ştia vinovat cu nimic , nu avea păcate pentru care să suspine, totuşi făcea pomenire de păcatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunând: „Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” ; şi iarăşi: „Că m-a socotit credincios, punându-mă spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor şi prigonitor şi batjocoritor … că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam” ; şi iarăşi: „Nu sunt vrednic să mă numesc apostol” . Chiar dacă Dumnezeu ne-a iertat păcatele noastre trecute şi spovedite, totuşi trebuie să ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare să ne mişte sufletul şi să ne îndemne să iubim puternic pe Dumnezeu. Când Simon Petru a fost întrebat de Domnul, care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe cămătar, şi a spus: „Socotesc că cel căruia i-a iertfit mai mult”. Domnul i-a răspuns: „Drept ai judecat” .

7. Atunci vom cunoaşte cât de covârşitor este harul lui Dumnezeu faţă de noi, atunci vom pleca ochii spre pământ, atunci ne vom smeri, când ne vom gândi la mulţimea păcatelor noastre trecute. Cu cât avem conştiinţa că am săvârşit păcate şi mai mari, cu atât ni se va muia mai mult sufletul nostru. Pavel îşi aducea aminte de păcatele lui trecute, cele de dinainte de botez; noi însă nu voim să ne aducem aminte de cele săvârşite după botez, care aduc după ele mare primejdie şi pe care avem îndatorirea de a le cerceta; dimpotrivă, dacă ne vine vreodată vreun păcat în minte, îndată îl alungăm, căci nu vrem ca amintirea lui să ne tulbure conştiinţa, nici chiar, pentru puţină vreme. Şi totuşi, păcatele ni se nasc din această plăcere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atât de nesimţitori şi atât de molatici, pe de o parte, nici nu mai putem să ne mărturisim păcatele de mai înainte (cum putem să le mai mărturisim, o dată ce ne-am obişnuit să nu le suferim nici amintirea?), iar, pe de altă parte., suntem cu totul gata de a săvârşi pe viitor altele. Bine ar fi să avem veşnic în noi trează amintirea păcatelor noastre! Frica de Dumnezeu să ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga şi moliciunea şi uşurătatea sufletului nostru! Dar dacă tăiem şi acest frâu, cine ,va mai opri sufletul să se îndrepte fără teamă spre prăpastie şi să cadă în adâncul pierzării? Pentru asta, dreptul David îşi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plângea, pentru asta suspina; plângea şi suspina cu amar. Ţie, iubite Stelehie, care eşti un bărbat îmbunătăţit, îţi este de ajuns pentru căinţă să-ţi aminteşti totdeauna de binefacerile lui Dumnezeu faţă de oameni, să nu-ţi aminteşti niciodată de faptele tale de virtute, să cercetezi cu de-amănuntul dacă nu cumva ai săvârşit un păcat cât de mic, să iei ca model pe bărbaţii mari care au bine-plăcut mult lui Dumnezeu; iar după toate acestea, să te gândeşti că viitorul este nesigur şi necunoscut şi că lesnicioase sunt căderea şi păcatul. De asta se temea şi Pavel, de asta şi spunea: „Mă tem ca nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” ; şi: „Cel căruia i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” .
Aşa făcea şi David: astfel de gânduri îi frământau necontenit mintea. Gândindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: „Ce este omul, ca să-l pomeneşti, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri; cu slavă şi cu cinste l-ai încununat” , îşi uitase atât de mult faptele sale de virtute, încât, după ce dăduse dovadă de o covârşitoare înţelepciune, spunea: „Ce sunt eu. Doamne al meu, Doamne! Ce este casa tatălui meu, că m-ai iubit până într-atâta? Sunt mici toate acestea înaintea Ta, Doamne al meu, şi Tu ai grăit pentru casa robului Tău că va fi îndelungată. Aceasta este legea omului Doamne al meu, Doamne, către Tine. Ce va mai adăuga David vorbind cu Tine?” . Având necontenit în minte virtutea strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic în comparaţie cu ei. După ce a spus: „în Tine au nădăjduit părinţii noştri” , a adăugat, vorbind de sine: „Iar eu sunt vierme, şi nu om” . Atât avea de limpede înaintea ochilor nesiguranţa viitorului, încât spunea: „Luminează-mi ochii mei, ca să nu adorm spre moarte” . Gândea că avea să dea socoteală de atât de multe păcate, încât spunea: „Curăţeşte păcatul meu, că mult este!” .
Ţie, deci, iubite Stelehie, care eşti un bărbat îmbunătăţit, îţi sunt de ajuns acestea. Mie însă, în afară de aceste lucruri, îmi este de neapărată trebuinţă să dobor cerbicia mea şi multa-mi îngâmfare. Ce vreau să spun cu aceste cuvinte? Vreau să spun că am mulţime de păcate, că nu mi-e curată conştiinţa. Când păcatele pun stăpânire pe mine, nu mă lasă, chiar dacă vreau, să mă urc la înălţime. De aceea, te rog şi mă cucernicesc îndrăznelii tale, pe care ai dobândit-o prin fapte de virtute înaintea lui Dumnezeu, întinde-mi mână de ajutor mie, ce necontenit te rog, ca să pot şi eu plânge, după cum merită, povara atâtor păcate, întinde-mi mână de ajutor ca să apuc un drum plăcut lui Dumnezeu, un drum care să mă urce la cer. Întinde-mi mână de ajutor ca să nu ajung în iad, unde nimeni nu poate să se mai mărturisească, unde voi suferi pedepsele date celor dispreţuiţi de Dumnezeu şi de unde nimeni nu mă va mai putea scoate. Atâta vreme cât trăiesc pe pământ, voi putea folosi mult de pe urma vieţii tale îmbunătăţite, iar tu îmi vei putea face nespus de mare bine. Dincolo însă, pe lumea cealaltă, ducându-mă în iad, unde nu va putea să mă ajute nici prietenul, nici fratele, nici tatăl, şi nici măcar să-mi uşureze chinurile, trebuie neapărat să sufăr o veşnică pedeapsă, înconjurat de neputinţă, cufundat în întuneric adânc, lipsit de suflet omenesc care să mă mângâie, ajuns hrană neîncetată flăcării care mistuie tot ce-i cade în braţe.

Sfantul Ioan Gura de Aur

sursa

Reclame