Despre marturisire

1

„Cine eşti tu?”
(In. 1, 19)

Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube şi ele umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvârşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dânşii în viaţa aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Si ce a zis? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-şi întingă vârful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi ele aceea acum nu primeşte nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului? Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieşti” (Lc. 16, 25).
Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decât a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.

Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale?

O, ce nebunie! Mai vârtos trebuie să te ruşinezi de a săvârşi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte ele Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru _ca să ne poată ierta.
La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uita.
„Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoşi”. Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.
Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: „nu ca ceilalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună? Ascultă pe cucernicul Iov! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici când mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ştie toate? Si ce poate vătăma, când oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă?
Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip.
In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceţi întru inimele voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Ps. 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânşele.
Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

*

Omilia 8

Urările de bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care au venit din împrejurimile Antiohiei. Că toţi drepţii, primind făgăduinţe materiale,au cugetat cele înţelegătoare în locul celor materiale, iar noi, dimpotrivă, primind făgăduinţa celor înţelegătoare, stăm gură-cască la cele materiale. Şi că se cuvine ca şi dis-de-dimineaţă şi seara să ne sârguim să facem în Biserică rugăciune şi mărturisire.

Către neofiţi:

1. Îndeajuns v-au hrănit cu bunătăţi bunii voştri dascăli în zilele care s-au scurs şi v-aţi bucurat neîncetat de îndemnul lor duhovnicesc şi v-aţi împărtăşit de bogată binecuvântare de la moaştele sfinţilor mucenici. Haideţi dar, astăzi – fiindcă mai strălucită au făcut serbarea cei ce s-au strâns de prin împrejurimi – ca şi noi să le punem înainte o masă duhovnicească mai bogată, încărcată de multă dragoste, după cum şi ei au arătat faţă de noi. Aşadar, dăruindu-le această răsplată, după ce am primit din parte-le iubitoarea dispoziţie faţă de noi, să ne sârguim la rându-ne să arătăm omenie faţă de ei. Căci dacă ei nu s-au dat în lături să bată atâta cale, ca prin prezenţa lor să ne aducă multă bucurie, cu mult mai mult este drept ca noi să le punem înainte astăzi mai bogată hrană duhovnicească, încât, luând merinde îndestulătoare, aşa să se întoarcă de aici la casele lor.

2. Căci sunt fraţii noştri şi mădulare ale trupului Bisericii. Îmbrăţişându-i ca pe nişte mădulare ale noastre, să arătăm dragoste sinceră faţă de ei şi să nu ne uităm că au un alt fel de a grăi, ci să scrutăm cu băgare de seamă filosofia sufletului lor. Să nu privim la faptul că vorbesc mai simplu1, ci să pricepem adâncimea gândului lor. Să cugetăm că cele pe care noi ne sârguim să le învăţăm, filosofând prin cuvinte, ei le arată prin fapte, plinind prin lucrare legea apostolică, care porunceşte să ne dobândim hrana de fiecare zi prin munca braţelor.

3. Căci l-au ascultat pe fericitul Pavel, care zice: „Să ne ostenim, lucrând cu braţele proprii” (I Cor 4, 12). Şi iarăşi: „Căci pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine aceste mâini au robit” (Fapte 20, 34). Şi sârguindu-se ei să plinească acestea cu însăşi fapta, vorbesc [astfel] o limbă mai clară decât cea din cuvinte, arătându-se prin lucrare vrednici şi de fericirea din partea lui Hristos. Căci El zice: „Fericit cel ce face şi învaţă” (Mt 5, 19). Fiindcă atunci când învăţătura călăuzeşte prin fapte, nu mai este nevoie de educarea prin cuvinte. Ai putea vedea în fiecare din cei care stau lângă Sfântul Altar şi citesc legea dumnezeiască şi îi învaţă pe ascultători un ostenitor asemenea celui ce se îngrijeşte de pământ. Şi ceea ce face ţăranul când trage cu plugul şi despică brazdele pământului, şi aruncă seminţele, şi le sădeşte în sânurile acestuia, aceasta face şi cel ce mânuie plugul învăţăturii, sădind în sufletul ucenicilor sămânţa dumnezeieştilor învăţături.

4. Aşadar, nu cumva cătând doar la înfăţişarea şi graiul lor, să le trecem cu vederea virtutea, ci să scrutăm cu luare aminte viaţa lor îngerească, petrecerea lor cea înţeleaptă. Căci toată desfătarea şi îmbuibarea a fost alungată de către aceştia. Şi nu numai acestea, ci şi orice altă moliciune2 care bântuie prin cetăţi. Iar ei doar atât se hrănesc cât să le fie de-ajuns spre întreţinerea vieţii3, iar tot restul timpului îşi îndeletnicesc mintea cu cântări de laudă şi rugăciuni neîntrerupte, imitând prin aceasta petrecerea îngerească.

5. Şi precum acele puteri netrupeşti au o singură lucrare: să laude pururea prin cântări pe Făcătorul tuturor, la fel şi aceşti minunaţi bărbaţi, dând trupului trebuinţa sa – căci trăiesc în trup -petrec restul timpului în cântări de laudă şi în rugăciuni. Renunţând la închipuirile lumeşti, se sârguiesc, printr-o vieţuire înaltă, să-i aducă la propria lor trăire pe cei ce iau aminte la ei. Deci cine ar putea să-i fericească în chip vrednic pe aceştia, căci neavând nici o educaţie din afară4, sunt şcoliţi în adevărata înţelepciune, arătând că plinesc prin faptă acel cuvânt apostolic: „cel nebun pentru Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii” (I Cor 1, 25).

6. Fiindcă dacă priveşti la acest ţăran simplu, care nu ştie altceva decât lucrul şi îngrijirea pământului, nu-ţi poate spune nici o vorbă despre cele ale vieţii de aici, dar întraripându-şi mintea spre bunurile păstrate în ceruri, ştie să filosofeze despre acele bunuri negrăite. Şi ştie5 în amănunţime cele pe care filosofii – care fiindcă poartă barbă şi toiag cugetă lucruri măreţe – nici măcar nu şi le-au putut închipui vreodată. Oare nu este aceasta o strălucită dovadă a puterii lui Dumnezeu? Spune-mi, de unde altundeva au aceştia o asemenea filosofie despre virtute, că iau aminte nu la cele văzute, ci pun mai presus de cele arătate şi pipăibile pe cele nevăzute şi nearătate şi care sunt nădăjduite? Căci aceasta este credinţa, când cineva pe cele făgăduite de Dumnezeu – chiar dacă nu sunt văzute cu aceşti ochi trupeşti – le socoate mai vrednice de crezare decât cele văzute, ce zac sub ochii noştri materiali.

7. Aşa s-au pregătit toţi drepţii, şi au fost învredniciţi de acele bunătăţi negrăite. Aşa patriarhul Avraam, când a fost vestit de Stăpân, a trecut cu vederea neputinţa firii omeneşti şi şi-a aţintit toată mintea spre puterea Celui Ce i-a dat făgăduinţa. De aceea se şi spune în Sfânta Scriptură „a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit spre dreptate” (Rom 4, 3). De aceea, auzind de la început „ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Fac 12, 1), cu multă căldură6 s-a supus şi ceea ce a fost poruncit a adus în faptă: a părăsit pământul unde îşi avea cortul şi a plecat, neştiind unde se va statornici. Şi a cinstit mai mult decât cele văzute şi sigure porunca Stăpânului şi nu numai că nu a iscodit-o şi nu şi-a tulburat cugetul, ci, privind la vrednicia Celui Ce a poruncit, a trecut cu vederea toate piedicile omeneşti şi tot gândul lui era unul singur: să nu lase nimic deoparte din cele poruncite.

8. Acestea s-au întâmplat nu numai pentru cel drept, ca să-i fie arătată mărimea credinţei, ci ca să râvnim şi noi patriarhului. Deoarece a văzut buna lui dispoziţie sufletească, pentru aceea – ca pe un luminător ascuns ce era – a vrut să-l mute în Canaan, încât pe rătăciţii de acolo, care aveau mintea vătămată încă de întunericul neştiinţei, să-i aducă la înţelesul dreptei credinţe. Lucru ce s-a şi întâmplat, căci prin acela nu numai palestinienii, ci şi egiptenii au învăţat despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de el şi despre virtutea dreptului. Ia uită-te la măreţia sufletului său, cum întraripat fiind de dorul lui Dumnezeu, nu s-a oprit la cele văzute, nici nu a luat aminte doar la cele făgăduite, ci s-a dus cu mintea7 la cele viitoare. Dumnezeu i-a făgăduit alt pământ în locul pământului său, atunci când a zis: „ieşi din pământul tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta”. Iar el, lepădând cele simţite, s-a avântat spre cele înţelegătoare.

9. Vi se par de neînţeles cele spuse8? Nu vă tulburaţi! Vă voi arăta cum dreptul, primind făgăduinţa celor simţite, şi-a îndreptat dorirea către cele înţelegătoare. De unde ştim sigur aceasta? Să-l ascultăm chiar pe Avraam ce spune, sau mai bine pe fericitul Pavel, dascălul lumii, cel care cunoaşte toate acestea cu amănunţime. Ceea ce spune despre Avraam nu numai despre el zice, ci despre toţi drepţii. Căci vrând el să-i pomenească pe drepţi – cum sunt Avraam, Isaac, Iacob – zice: „în credinţă au murit aceştia toţi, fără să aibă parte de făgăduinţe, ci de departe privindu-le, le-au salutat şi au mărturisit că străini şi călători sunt pe pământ” (Evr 11, 13).

10. Ce zici, fericite Pavele? Că nu au primit făgăduinţele? Nu au dobândit oare toată Palestina? Nu au fost stăpâni ai pământului? Ba da – zice – au căpătat Palestina şi stăpânirea pământului, dar prin ochii credinţei îşi aţinteau dorirea către altceva. Şi continuă: „căci cei ce zic acestea arată că îşi caută patrie, şi dacă şi-ar fi amintit de aceea din care au plecat, dacă aveau vreun prilej, s-ar fi întors în ea. Acum, însă, doresc una mai bună, cea cerească” (Evr 11, 14-16). Ai văzut dorul lor? Ai văzut ce pofteau? Ai văzut cum ori de câte ori Dumnezeu le făgăduia cele simţite şi le vorbea de pământuri, ei căutau acea patrie şi o doreau pe cea cerească? De aceea a şi adăugat: „al cărei Meşter şi Făcător este Dumnezeu” (Evr 11, 10). Ai văzut cum doreau cele înţelegătoare şi cum mergeau cu mintea9 spre acelea care nu se arată ochilor trupeşti, ci sunt înţelese prin credinţă?

11. Dar aici mi se tulbură mintea şi se amestecă gândurile când văd că noi mergem contrar tuturor acestora. Căci, după cum aceşti drepţi primind făgăduinţa celor simţite îşi duceau dorirea către cele înţelegătoare, dimpotrivă, noi primind făgăduinţa celor înţelegătoare ne zbatem pentru cele simţite şi nu ascultăm de fericitul Pavel, care zice: „cele văzute sunt trecătoare, cele nevăzute veşnice” (II Cor 4, 18). Şi iarăşi, arătând altundeva că astfel10 sunt cele pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc, zice: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Cor 2, 9). Noi însă, chiar după toate acestea, căscăm gura la cele trecătoare, adică la bogăţie şi la slava —acestei vieţi, la desfătare, la cinstiri din partea oamenilor. Căci acestea ni se par că sunt luminile acestei vieţi. Am zis „par”, fiindcă nu sunt nimic altceva decât umbră şi vis.

12. Căci această bogăţie adesea nu le rămâne nici până seara celor care cred că o deţin, ci este precum un fugar răuvoitor care trece de la unul la altul, şi îi lasă goi şi pustii pe cei care o urmăresc cu multă ardoare. Iar că adesea îi aruncă şi în primejdii de nesuferit pe cei ce au poftă nesăturată pentru ea ne învaţă însăşi experienţa vieţii. Asemenea este şi slava omenească. Căci cel ce astăzi e arătat ca strălucit şi însemnat înaintea tuturor, deodată ajunge lipsit de cinste şi dispreţuit de toţi.

13. Ce ar putea fi mai nimicnic decât acestea care, mai înainte de a se arăta, pier, care niciodată nu sunt statornice, ci trec atât de repede pe lângă cei ce se agită pentru ele? Căci, după cum niciodată roata carului nu rămâne nemişcată în jurul axului, ci în continuu se învârte şi se mişcă, acelaşi punct fiind când sus, când jos, aşa este şi cu lucrurile. Uşor de schimbat11 sunt lucrurile omeneşti şi grabnică le este căderea şi nu au nimic statornic şi nemişcat, ci toate sunt lesne de abătut şi au multă tragere spre cele potrivnice [firii]. Aşadar cine sunt mai de râs decât aceia care cască gura şi se pironesc de cele trecătoare şi le socotesc pe acestea mai de cinste decât cele ce fiinţează neîncetat şi rămân pururea?

14. De aceea şi proorocul, osândindu-i foarte pe cei ce se agită pentru ele, zice: „Le-au socotit ca statornice şi nu ca pe unele ce fug” (Am 6, 5). Vezi cum printr-un singur cuvânt a vrut să le înfăţişeze nimicnicia lor? Nu a zis „ca pe unele ce se duc”, nici „ca pe unele ce se schimbă”, nici „ca pe unele ce trec”. Dar cum? „Ca pe unele ce fug”, vrând să arate repeziciunea lor şi multa şi grabnica lor schimbare şi să ne înveţe pe noi ca niciodată să nu tindem către cele văzute, ci numai către cele pe care Dumnezeu le făgăduieşte să dorim şi să îndrăznim.

15. Căci chiar dacă ar fi mii de piedici, nu se poate ca în vreun fel să nu mai stea vreodată în picioare cele făgăduite de Dumnezeu. Fiindcă, după cum El Însuşi este neabătut şi nes¬chimbat, rămânând neîncetat şi pururea Acelaşi, tot aşa şi făgăduinţele Lui nu pot cădea şi sunt nemişcate, în afară de cazul când sunt oprite să vină de faptele noastre. Dar în lucrurile omeneşti se întâmplă contrariul. Căci după cum stricăcioasă şi muritoare este firea omenească, aşa şi darurile din partea oamenilor sunt stricăcioase şi veştejite. Şi-i firesc. Căci stricăcioşi suntem noi, toţi oamenii, iar firea darurilor omeneşti urmează firea noastră. Dar cu făgăduinţele dumnezeieşti nimic de acest fel nu se întâmplă vreodată, ci doar acelea singure au statornicie, şi nemişcare, şi fixitate, şi tărie.

16. De aceea, vă rog, să le căutăm pe acelea care rămân pururea şi nu primesc schimbare. Căci aceasta fiind grija12 mea, v-am pus înainte cuvântarea aceasta, ca să fac un îndemn comun tuturor, şi celor iniţiaţi mai demult şi celor învredniciţi de curând de darul botezului. Dar acum, după ce zilele trecute am fost neîncetat lângă mormintele sfinţilor mucenici şi am dobândit de acolo multă binecuvântare şi ne-am bucurat de învăţătură din belşug, urmează să se termine slujbele neîncetate şi este necesar să amintesc dragostei voastre că [trebuie] să aveţi înlăuntrul vostru pomenirea unei atât de bogate învăţături şi să le cinstiţi pe cele duhovniceşti mai presus decât toate cele ale vieţii acesteia.

17. Cu multă râvnă să fiţi aici, în fiecare dimineaţă, ca să aduceţi Dumnezeului tuturor rugăciunile şi mărturisirile [voastre] şi să-I mulţumiţi pentru cele deja încredinţate, şi să-L imploraţi ca să fiţi învredniciţi de mult ajutor spre a le păzi mai departe. Şi astfel, plecând de aici, fiecare să-şi facă, cu toată evlavia13, treburile sale. Unul să se ocupe cu meşteşugurile, altul să alerge la ostăşie şi altul la îndatoririle cetăţeneşti. Dar fiecare să se apropie de treaba sa cu frică şi trezvie14 şi întreg timpul zilei să-l petreacă aşa, ca unul ce este dator la ceas de seară să vină iarăşi aici şi să dea socoteală de întreaga zi Stăpânului, şi să-I ceară iertare pentru imboldurile15 potrivnice [voii Lui]. Căci şi dacă ne-am face mii de asigurări, nu se poate să nu ne facem vinovaţi de multe şi felurite alunecări: fie că am grăit ceva nepotrivit, fie am auzit şi am acceptat vreo vorbă deşartă, fie ne-am pornit mintea către vreun gând necuviincios, fie am avut priviri repezite16, fie am pierdut vremea în zadar făcând lucruri care nu sunt de neapărată trebuinţă17.

18. De aceea se şi cuvine în fiecare seară să cerem iertare Stăpânului pentru toate acestea şi să alergăm şi să implorăm iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar în vremea nopţii să petre¬cem cu trezvie, şi aşa să întâmpinăm mărturisirea de dimineaţă18 încât, în acest fel, fiecare dintre noi, bine chivernisindu-şi modul de trai, să poată trece fără primejdie marea acestei vieţi şi să fie învrednicit de iubirea de oameni a Stăpânului. Iar când ne cheamă vremea Liturghiei, mai mult decât toate să cinstim cele duhovniceşti şi adunarea de aici, ca şi cele pe care le avem în mână19, să fie chivernisite în siguranţă.

19. Căci dacă ne preocupăm mai întâi de acestea duhovniceşti, în celelalte nu vom avea nici o greutate, iubitorul de oameni, Dumnezeu, dăruindu-ne multă îmbelşugare în acelea20. Iar dacă suntem negrijulii faţă de cele duhovniceşti şi ne sârguim doar pentru celelalte şi, nedându-i nici o atenţie sufletului, ne întoarcem necontenit către cele lumeşti, vom rămâne în pagubă şi cu cele duhovniceşti şi nici în celelalte nu vom avea cu nimic mai mult. Acum dar, vă rog, să nu întoarcem pe dos buna rânduială, ci, ştiind bunătatea Stăpânului nostru să-I încredinţăm Lui toate şi să nu ne coborâm21 spre grijile lumeşti. Căci, Cel Ce ne-a adus dintru nefiinţă întru fiinţă, din pricina iubirii Lui de oameni, cu mult mai mult ne va face parte, după aceea, de toată purtarea Sa de grijă22. „Căci ştie – zice – Tatăl vostru Cel din cer că aveţi nevoie de toate acestea, mai înainte ca voi să I le cereţi” (Mt 6, 32).

20. De aceea, doreşte ca noi să ne desprindem de orice grijă de acest fel şi toată tihna23 să o avem în cele duhovniceşti. Căci El zice: tu caută cele duhovniceşti, iar Eu îţi voi da cu mărinimie toate cele trupeşti. Aşa au fost bine plăcuţi toţi drepţii [înaintea Lui]. Căci pornind de la virtuţile lor am adus vorba despre ceea ce grăim acum. Fiindcă spuneam că aceia, primind făgăduinţa celor simţite, au căutat pe cele înţelegătoare, iar noi facem contrar acelora: având făgăduinţa celor înţelegătoare, căscăm gura la cele simţite.

21 . De aceea, vă rog, chiar dacă suntem sub har24, să-i urmăm pe aceia care de la sine şi încă înainte de Lege, din învăţătura pusă în firea lor, au putut să se ridice la atâta înălţime de virtute, şi să ne punem toată sârguinţa în grija faţă de suflet şi să alungăm alte preocupări şi să împărţim cu bună rânduială sarcinile: noi înşine să ne îngrijim de suflet, căci acest lucru este cel mai de seamă pentru noi, iar Stăpânului tuturor să-I încredinţăm toată preocuparea şi grija pentru trup.

22. Iar aceasta este cea mai mare dovadă a înţelepciunii Lui şi a negrăitei Sale iubiri de oameni, că a dat pe mâna noastră grija faţă de ceea ce e mai măreţ în noi25 – adică faţă de suflet – învăţându-ne, prin însăşi realitatea lucrurilor, că ne-a făcut li¬beri26 şi a lăsat pe seama noastră şi a voinţei noastre libere şi să aleagă virtutea, şi să alerge de bunăvoie spre răutate. Iar El a făgăduit că se îngrijeşte de toate cele trupeşti, vrând să ruşineze şi prin acest fapt firea omenească, pentru a nu se încrede în puterea proprie, nici să socotească ea că poate să aducă ceva pentru susţinerea vieţii de aici27.

23. De aceea pe noi, cinstiţi fiind cu raţiune şi fiind învredniciţi de atâta preţuire, ne îmboldeşte spre imitarea celor iraţionale şi zice: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel din cer le hrăneşte” (Mt 6, 26). Este ca şi cum ar fi zis: dacă am atâta grijă de păsările cele necuvântătoare, căci fără să semene şi fără să lucreze le dau de toate, cu mult mai mult voi avea mai mare grijă de voi, cei cuvântători, dacă aţi vrea să preţuiţi mai mult cele duhovniceşti decât cele trupeşti. Căci dacă şi păsările, şi chiar toată zidirea, pentru voi le-am adus [întru fiinţă] şi Mă îngrijesc atât de mult de acestea, de câtă [gingaşă] purtare de grijă nu vă voi învrednici pe voi, pentru care le-am făcut toate acestea?

24. Să avem îndăzneală, vă rog, dar [temeluită] pe făgăduinţa lui Dumnezeu28 şi toată mintea noastră să o întindem către dorirea celor duhovniceşti şi toate celelalte să le socotim mai prejos faţă de bucuria celor viitoare, ca să avem parte, cu prisosinţă, şi de cele de aici şi să putem fi învredniciţi şi de bunătăţile făgăduite şi să fim sloboziţi şi de chinul gheenei. Să nu-mi fie mie iarăşi ca să-mi omor toată vremea29 în delăsare şi spectacole nefolositoare, în adunări stricate, în banchete şi beţii zilnice, nici să nu risipim prin negrijă, după ce [plecăm], cele bine adunate [aici], ci să ţinem cu tărie toate cele dăruite nouă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

25. Şi mai ales voi, cei nou îmbrăcaţi în Hristos, care aţi primit coborârea Duhului, vă rog, în fiecare zi cercetaţi cu atenţie strălucirea hainei voastre, ca să nu primească nicidecum vreo pată sau zbârcitură: nici prin vorbe nepotrivite, nici prin auzirea celor deşarte , nici prin gânduri rele, nici prin ochii ce se împiedica pur şi simplu de orice le cade prima dată sub privire. Să ne străjuim pe noi înşine din toate părţile, prin pomenirea neîncetată a acelei înfricoşate zile31 încât, rămânând în lumina [de acum] şi păzind haina nestricăciunii nepătată şi curată, să fim învredniciţi de acele negrăite daruri. De care fie ca noi, toţi, să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cum să ne mărturisim păcatele

Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?
De asemenea, cel ce seamănă vorbe, lacrimi şi mărturisire, de nu va săvârşi aceasta cu bună nădejde, dacă se lasă mai departe pradă ticăloasei deznădejdi, nu se va putea dezrobi de păcate.
Nu aruncaţi aşadar păcatul vostru ocării, numai ca acuzator al vostru înşivă, ci cu gândul că va trebui să fiţi acoperiţi prin aceea că vă căiţi. Numai astfel veţi putea face ca sufletul vostru care se mărturiseşte, să nu mai cadă în aceleaşi greşeli.
A te osândi cu tărie, a te mărturisi păcătos, este un lucru lesnicios şi obişnuit, am putea zice chiar la necredincioşi. Destui bărbaţi şi femei din cei care adesea duc o viaţă libertină, îşi zic păcătoşi, dar nu cu gândul care se cuvine întotdeauna. Aşa, că voi spune că ei nu se mărturisesc.

Fără a simţi strângere de inimă, fără a vărsa lacrimi amare, fără a-şi schimba purtarea, aşa îşi strigă ei greşelile. Sunt dintre aceştia, care făcând astfel, nădăjduiesc să câştige prin cuvinte alese cinstirea celor care-i ascultă. Alţii, pe care izbirea deznădejdii i-a îmbrâncit în moleşeală şi care dispreţuiesc părerea oamenilor, îşi dau pe faţă, fără stinghereală, stricăciunile, ca şi cum ar fi vorba de ale altuia. Nu vreau să fiţi dintre aceştia, nici să vă mărturisiţi greşelile din deznădejde, ci în aşteptarea unei îmbunătăţiri.

1 Literal: că au o limbă barbară. Aceasta se poate referi şi la faptul că nu vorbesc limba greacă (puteau fi simpli călugări sirieni), dar se poate înţelege şi că erau „barbari” faţă de cei ce trăiau în oraş. Erau oameni nemanieraţi.
2 Confort, comoditate, efeminare etc.
3 Prin urmare, se folosesc de hrană cât să nu-i deranjeze – fie prin exces, fie prin prea mare lipsă – în preocupările duhovniceşti. Se ştie, din literatura ascetică, faptul că şi prea multa nevoinţă se repercutează negativ asupra progresului duhovnicesc.
4 Această educaţie era cea dobândită în şcolile păgâne.
5 Le cunoaşte din vedere, nu din deducţii logice.
5 Cu toată hotărârea şi puterea.
7 Literal: „şi-a închipuit” (a se vedea nota 13 din cateheza a VII-a).
8 Probabil mimica ascultătorilor vădea uimire faţă de asemenea interpretări îndrăzneţe.
g Literal: „îşi închipuiau” (a se vedea nota 13 din cateheza a VII-a).
10 Nevăzute şi veşnice.
11 Extrem de sensibile la orice influenţă din afară.
12 Singura grijă a unui preot este cum să-i facă pe ascultători să se lipească numai de Hristos şi de cele netrecătoare.
13 A se vedea nota 9 din a doua cateheză.
14 Literal „stare de luptă”.
15 Aceste imbolduri potrivnice se pot referi la cele concrete, prin faptă sau cuvânt, sau la cele ascunse (gânduri, impulsuri lăuntrice), martor pentru ambele fiind conştiinţa sinceră a fiecăruia.
16 Privirile care se supun atracţiei imediate şi care se reped într-acolo, fără să mai fie controlate de minte. Exemplificarea concretă a acestui fenomen se poate uşor surprinde astăzi, când privim vitrinele magazinelor, reclamele, emisiunile vizualizate, lăsându-ne atraşi doar de stimulenţii care violentează cel mai puternic retina ochiului (culori aprinse, flash-uri, apariţii de tip „deus ex machina”). Oare mai conştientizăm că asemenea impresii senzoriale „nevinovate”, amuzante şi distractive (etimologic „care ne trag în toate părţile”) au nevoie de spovedanie, cel puţin lăuntrică, şi apoi, puţin câte puţin, să încercăm să renunţăm la ele?
17 Lucruri care nu ne ajută la sporire duhovnicească.
18 A se vedea începutul paragrafului 17.
19 Tot ceea ce posedăm. „Cele pe care le avem în mână” se pot referi atât la cele lumeşti (îndatoriri, funcţii, averi), cât şi la cele primite, prin mila lui Dumnezeu, în tainele Bisericii: rugăciune, asceză etc.
20 Termenul redat prin îmbelşugare nu are neapărat sensul de adunătură cantitativă, ci, mai degrabă, de facilitate în a aduna. Cu mai puţin efort dobândim mai multe (acesta este şi mecanismul mult râvnitului profit din orice activitate economică). Ocupându-ne sincer de cele duhovniceşti, Dumnezeu ne va da din cale materiale (atât cât ne este necesar şi nu după trebuinţele exagerate pe care le calculăm uneori), cu foarte puţin efort. Aceasta  nu este un îndemn la lenevire, ci doar o altă distribuire a puterilor noastre  fireşti, mai mult orientate spre cele duhovniceşti, decât spre celelalte.
21  Nuanţa termenului original sugerează o tensionare, o încordare în efortul de a rezolva grijile lumeşti, stare cu totul străină de pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea.
22 Text remarcabil ce vădeşte că orice fiinţă umană este adusă întru fiinţare din dragoste dumnezeiască şi pentru a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu pune le temelia existenţei oricărei fiinţe dragostea Sa, de câtă osândă nu ne facem vrednici prin faptul că stricăm, prin lipsa noastră de dragoste (care este un factor necesar care să conlucreze cu iubirea dumnezeiască), direct sau indirect (căci orice păcat al nostru are consecinţe asupra întregului univers, nu doar asupra persoanei sau lucrului spre care este concret îndreptat), taina la care a fost chemat orice om. Ne gândim la orice relaţie egoistă: de la avort, până la satisfacerea poftelor sexuale, ucidere, inducere în eroare, manipulare etc.
23 Tihnă nu în sens pasiv, ci în sens de preocupare constantă, fără grabă, cu toate puterile sufleteşti orientate spre aprofundarea celor duhovniceşti.
24 Am putea oare înţelege legitimitatea altor tradiţii neiudaice şi faptul că ele ar putea constitui surse de sporire duhovnicescă chiar pentru creştini?
25 Motivaţie absolut surprinzătoare şi care nu face decât să confirme, încă o dată, diferenţa dintre judecata omului duhovnicesc în raport cu cel psihic.
26 Exact: având deplină putere asupra noastră, în continuare Sfântul vorbeşte şi de deplina noastră responsabilitate.
27 Am putea cugeta la clonare, având în minte sugestia dată de Sfântul Ioan în această frază.
28 Singura şi adevărata temeritate şi cutezanţă este dată de credinţa deplină în biruinţa lui Hristos asupra lumii. Chiar El ne spune că temelia îndrăznelii noastre nu suntem noi înşine, ci învierea Lui: „îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
29 Înţeleasă de către creştin ca prilej şi şansă oferite în dar de Dumnezeu spre mântuirea noastră.
30 Azi se poate remarca o permanentă dorinţă a omului de a auzi tot ce este nou, extravagant, senzaţional, chiar dacă acestea nu au nici o importanţă pentru viaţa lui.
31 Ziua Judecăţii de Apoi.

Sfantul Ioan Gura de Aur

sfantul-ioan-gura-de-aur_0

Reclame