BOR este de acord cu cererea catolicilor de a sărbători Paștele în aceeași zi: „Toate Bisericile Ortodoxe care au acceptat calendarul gregorian vor primi cu bunăvoință inițiativa”

Anglicanii, catolicii şi ortodocşii copţi poartă negocieri pentru transformarea Paştelui în sărbătoare cu dată fixă. (Detalii AICI)
În acest context, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române spun că sunt de acord cu această cerere.

„Nu toate bisericile ortodoxe au acceptat îndreptarea calendarului. Printre ele se numără Biserica ortodoxă Rusă, Sârbă, din Georgia, Patriarhia Ierusalimului, Biserica ortodoxă din Ucraina. Vă asigur că Biserica Ortodoxă Română și toate celelalte care au acceptat calendarul gregorian vor primi cu bunăvoință o asemenea inițiativă”, a declarat purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu.

Creştin-ortodocşii stabilesc data Paştelui în funcţie de fazele lunii, după indicaţiile lăsate în urma primul Sinod Ecumenic, în anul 325. Atunci, liderii creştinilor au stabilit ca Paştele să fie sărbătorit în prima duminică după prima lună plină apărută după Echinocţiu, spune știripesurse.ro.
Modificarea va fi una dintre cele mai importante pentru confesiunile creştine din ultimele sute de ani.

sursa

Reclame

Crestinii au ajuns de plans

1

– Parinte, in ultima vreme sunt tot mai multe icoane care plang. Ce inseamna asta?

– Sunt semne ca crestinii au ajuns de plans. Noi purtam nume de crestini, dar fapte nu avem. Celelalte credinte au si fapte bune, dar au greseala asta ca nu cred drept in Dumnezeu.

– In ultima vreme asupra Manastirii Petru Voda s-au abatut multe ispite…

– Parintele Iustin e o comoara duhovniceasca. Pe aceia care l-au amarat o sa-i cam doara capul… Nu din cauza mea. Din cauza lor.

– Intalnirile ecumenice sunt „la moda”. Ce putere are o „rugaciune ecumenica”?

– Sa ma ierti! Cineva spunea o gluma: un vin bun pus intr-un burduf de caine, pe care nu-l poate bea nimeni. Ecumenismul este erezia ereziilor. Varful. Daca celelalte credinte ar veni sa asculte de Biserica, Biserica le-ar primi cu toata dragostea, dar nu asa cum vor ei. Ei vor alta scriptura, alte carti, alte slujbe, si atunci bunul Dumnezeu va bate pamantul. Parintele Cleopa asa zicea: „Cat timp sunt oameni sfinti pe pamant, Dumnezeu tine pamantul“. De cand au inceput ei sa-si puna in minte sa darame Biserica Ortodoxa, Bunul Dumnezeu bate pamantul. Nu aici in tara. Pe tot globul…

– Cum vedeti situatia Bisericii Ortodoxe Romane astazi?

– Monahul care e retras la liniste nu are voie sa se bage nici in treburile bisericesti, nici in cele politicesti, dar are datoria a se ruga si pentru cei care fac politica si pentru Biserica. Calugarii au datoria a se ruga si pentru cei mari si pentru cei mici. Daca cei mari se descurca, traim si noi fericiti. Incurcaturile lor ne dor si pe noi. Ei nu pot face rugaciunile pe care le putem face noi. Le ajung greutatile pe care le au ei.
Acum Biserica e de plans. Dar sa nu plangem ce-i aici, ci ce ne asteapta dincolo!
Mai este insa nadejde sa se indrepteze lucrurile. Daca aceia care au pus fraul pe Biserica se vor smeri si-i vor lasa pe aceia care ii pot ajuta si pe ei. Sunt cativa Prea Sfintiti in tara care ar putea repara toate treburile. Cei cu traire trebuie sa ajute Biserica. Eu nu zic ca ceilalti sa fie schimbati, dar sa se lase ajutati de cei ce-s luminati de Duhul Sfant. Asa toata lumea va fi fericita. Adica a-i lasa deoparte pe aceia care cred, dupa cum am inteles, ca daca au bani, atunci au si raiul. Si daca nu-i vor lasa sa-i ajute, o sa ne prapastuim cu totii. Si s-a inceput amu de cativa ani. Anii durerilor…

– Dar in relatia cu celelalte credinte religioase?

– Si acesti vor fi ajutati, daca vor si daca au bunavointa. Aceste credinte au apucat intr-aiurea. Trebuie lamuriti cu marturii de la Sfintii Parinti. Toate sectele, daca s-ar ruga lui Dumnezeu sa le descopere adevarul… Biserica primeste unirea, dar nu unirea la ratacire, ci unirea spre lumina.
Catolicii trebuie ajutati si nu urati. Insa catolicii nu vin cu evlavie. Vor sa uneasca cu viclesug. De asta nu-i primeste Biserica, ca ei hulesc. Hulesc pe Dumenzeu. Vai de noi! Vai de noi! Du-te si le spune de minunea de la Manastirea Zografu din Sfantul Munte, cand Maica Domnului i-a numit pe catolici „dusmanii mei si ai Fiului Meu“.
Daca hulesc pe Dumnezeu, pe Mantuitorul, si vor sa faca alta credinta, alta Scriptura, treaba lor! Sunt ca niste copii. Zvarlu cu piatra in sus si le vine in cap si-i lasa intr-o ureche. Si se intreaba: „De ce s-a intamplat asa?” Ca esti luptator impotriva lui Dumnezeu!
Daca s-au pus sa termine Biserica Ortodoxa, are sa-i doara. Toti s-au unit impotriva Bisericii, s-o darame. Daca ii pune pacatul sa robeasca Biserica Ortodoxa, trebuie sa-si faca fiecare, de la mic la mare, bagajelul ca sa treaca dincolo.
Ar trebui ca Prea Sfintitii acestia, care sunt si la Bucuresti, si in toata tara, sa poata apara credinta si sa-i ajute si pe catolici si pe toate credintele gresite. Numai sa nu-i incurce ceilalti, din invidie si rautate. La indreptarea credintelor sa fie lasati sa cerceteze Prea Sfintitii si duhovnicii luminati de Duhul Sfant. Pe aceia sa-i lase sa-i lamureasca pe catolici si pe celelalte credinte, care nu-s ortodocsi. Pe aceia sa-i lase sa indrepte ei treburile bisericesti. Aceia care au traire duhovniceasca. Nu numai din citit. Duhul Sfant prin ei va ajuta Biserica. Asa, a avea nume de crestin, sunt multi. Soferul care stie sa conduca masina sta in spate, iar altul plimba masina prin curte!

– Ce sfat dati celor ce doresc sa primeasca harul preotiei?

– Asa trebuie sa ajunga cineva preot: sa fuga oamenii dupa parintele, nu parintele dupa oameni. Ca isi strica incaltarile…

– Dar celor care vor sa intre in manastire?

– La manastire vin multi chemati si putini alesi. Daca te-ai hotarat sa te duci la manastire, apoi trebuie sa pui in minte: „Ma duc sa mor”. Daca te duci sa traiesti, mai bine stai acasa. Daca vrei sa te duci in manastire, trebuie sa ai un duhovnic bun, care sa te invete aceste doua virtuti: smerenia si dragostea. Iar daca el s-a facut preot si nu are acestea doua, nu are nimic. E gol.
Iar cei care vor sa plece in manastire sau a se face preoti de mir, sa citeasca mai des Patericul egiptean si se pot schimba din oameni trupesti in oameni duhovnicesti. Sa faca la culcare semnul crucii si sa zica: „Maicuta Domnului, primeste-ma in pocainta, fereste-ma de vrajmasii vazuti sau nevazuti, sa vad daca imi este de folos sa ma fac calugar sau preot“.

– Dupa Pateric, ar fi sa va cerem un cuvant de folos la plecare…

– Vorba nu da rezultat. Zice un parinte ca cine iubeste tacerea iubeste vesnicia. Si cine zice rugaciunea in inima, acela va simti vesnicia. Iar cine doreste vorbirea si e cu mintea imprastiata, e semn ca iubeste veacul acesta. Era un parinte Ioanichie de la Secu. E ingropat pe la Durau. Veneau oameni cu gramada la mine pentru cuvant si le-am zis: „Aveti o comoara si nu stiti sa o pretuiti!” Acela avea trairea. E plin vazduhul de cuvinte, dar de fapte… Cuvant de folos poate sa dea tot tiganul.
Dorinta mea este cand a iesit sufletul sa n-am nimica cu nimeni. A zis un parinte: „De cate ori ma rog si nu pot plange, sunt mort“. Cand va amintiti, faceti o cruce si ziceti: „Da-i, Doamne, lacrimi, mosnegutului cela de Proclu!” Atat e de zis.

fragment luat parintelui pustnic Proclu

sursa

Convorbiri duhovnicesti cu monahul Proclu Nicau (2011) ale Parintelui Nicolae Nicău (fragment)

1

Începuturi

„M-am dus în Mănăstirea Sihăstria de pe la 12 ani”

În munţii Moldovei au fost şi încă au mai rămas călugări și sihastri de la care poţi învăţa foarte multe de-ale sufletului. Nu toţi sunt faimoşi, pentru că virtutea smereniei îi îndepărtează de popularitate şi slavă deşartă. Un astfel de om este şi unchiul meu după tată, retras într-o căsuţă din Mitocu Bălan, pe un deal la poalele Munţilor Neamţului. Oamenii au aflat despre el prin viu grai, ca pe vremea Apostolilor, sau, mai nou, de pe internet. Părintele Proclu Nicău are peste 80 de ani şi nu saltă mult de la pământ în înălţime; are ochii albaştri mai mereu înlăcrimaţi şi barba albă; un „moşneguţ”, îşi spune el.                                                                                                                                                               A trăit şi în mănăstire, şi în pustie, şi la singurătatea chiliei din casa părintească. In zecile de ani în care a căutat să se apropie cât mai mult de Dumnezeu a întâlnit mulţi părinţi duhovniceşti şi pustnici, de la care a avut ce învăţa. Acum îşi petrece vremea rugându-se pentru oameni şi plângându-şi păcatele. Deşi bolnav, este mereu căutat de oameni pentru sfat. Ca să nu îi supere, îi primeşte în trei zile pe săptămână, pentru că nu vrea să-i supere nici pe ei, nici pe Dumnezeu.

„Pentru că te-ai rugat din toată inima…”

— Blagosloviţi, părinte monah Proclu, şi binecuvântaţi pentru a scrie câte ceva din viaţa şi învăţăturile preacuvioşiei voastre!

— Vai de mine, aţi venit la un moş prost de cap, fără carte, la păcătosul pământului! Viaţa mea e un deal şi-o vale, nimic folositor… Dar la dragostea frăţiei tale voi spune câte ceva din viaţa mea păcătoasă…

— Despre părinţii preacuvioşiei voastre, bunicii mei de pe tată, ce îmi puteţi spune?

– Tata foarte mult ne îndemna să ne rugăm. Şi eu eram mic, mă ducea în spate cât putea, mai mergeam şi pe jos, că nu era drumuri, erau butuci, săream de pe butuci, unii, alţii, şi aşa ne ducea la biserică. Şi odată, ca să spun, ne-o îndemnat să ne rugăm, că au roit albinele toate. Şi dacă au roit, ne-a strâns pe toţi grămadă. Aşa… Şi-atuncea, ce să vezi? Ne-a pus să ne rugăm ca să-i dea Dumnezeu de-undeva albinele, că au murit în multe părţi albinele. Şi-atuncea, ce-a făcut? Ne-a spus că o să ne cumpere jucării, bomboane, nu ştiu ce, dar ne-o îndemnat să ne rugăm la Măicuţa Domnului. Eu, ce-am făcut? Am pus în minte că să ţin lunea, miercurea şi vinerea cu post; să nu ştie tata, nici mama, nici fraţii, nimeni să nu ştie. Aşa… Şi-atunci, în ziua de pomenire a Sfântului Prooroc Ilie m-a trimes pe mine cu fraţii mai mari să aducem cârlanii [mieii]. Din timp părinţii mi-au spus să mă duc cu fraţii mai mari, undeva sus, într-o poieniţă. Şi-n timpul acela, după ce m-am culcat, am avut aşa, un vis. Dar eu în tot timpul acela de restrişte m-am rugat cu toată inima ca să mi se îndeplinească dorinţa. Şi-am avut aşa, o descoperire; ştiu că aşa s-a arătat, spunându-mi: „Uite, ţi-a îndeplinit Dumnezeu dorinţa, deoarece te-ai rugat din toată inima”. Şi parcă m-a dus şi mi-a arătat o poieniţă mică, ce era înconjurată de pădure, şi acolo erau doi fagi mari, iar în aceştia erau familiile de albine care roiseră de acasă. Şi mi-a mai zis: „Pentru că te-ai rugat din toată inima, iată albinele. Să le dai părinţilor”. Şi copacii se făceau că erau lângă drum, acolo, pe munte.

Am spus vedenia aceasta părinţilor. A venit tata şi a luat şi pe surorile mele Maria şi Eleonora, şi pe cei doi fraţi mai mari, pe bădia Niculai, tatăl sfinţiei tale, şi fratele Ioan. Ei era mai mari şi lucrau din greu la pădure. Apoi am mers la locul ce mi se arătase prin vis. Când s-au revărsat zorile dimineţii, au tăiat fraţii mai mari copacii, cam de-un metru, crăpându-i în două. Acolo, ce să vezi? Am găsit ca două coveţi de miere şi fagure de-un metru. Atâta îţi spun, mi-a îndeplinit Dumnezeu dorinţa.

Părintele stareţ Ioanichie Moroi, care era stareţ la Mănăstirea Sihăstria, înainte de a roi albinele a dat următorul sfat părinţilor: „Noi primim pomelnice la biserică, dar pune şi copiii la rugăciune”. Şi Bunul Dumnezeu a rânduit să găsesc albinele şi să fie aduse înapoi acasă. Să ştii, aşa le-am spus mai multor familii: toţi care au copii, să îi înveţe pe aceştia să se ducă la biserică! Să-i înveţe să se roage pentru părinţi, pentru toţi cei dintru rudenie cu ei, dar şi pentru duhovnicul familiei. Doar astfel Duhul Sfânt se lasă simţit şi va îndeplini toată dorinţa. Dar, ca să-ţi mai spun, foarte mult ne-nvăţau părinţii, când eram copii, să ne ţinem de biserică. Să ne rugăm! Şi ne puneau să facem metanii şi ascultare.

— De unde erau amândoi bunicii mei, părinţii preacuvioşiei voastre, Ioan şi Ana?

— Tata era din Boroaia, şi-amu nu ştiu, mama de la Hangu.

— De-a lu’ Papă din Hangu, mama sfinţiei Voastre. Şi el din Boroaia. Dar cum au ajuns aici, în Mitocul Bălan?

– Bunica, mama lu’ tata, a avut pământ aici. Ea a fost cea care a pus „cuibarul” familiei mele în Mitoc.

— Şi i-a dat parte de moştenire bunicului Ioan, tatăl cuvioşiei voastre!

— Da, da, o avut de la bunica din Boroaia.

– Vreau să vă întreb despre toţi copiii care aţi fost la casa părintească.

— Fraţii, adică toţi? Am fost unsprezece copii noi de toţi!

— Da, da, toţi.

— O fost întâi Eleonora, pe urmă….

— Cea mai mare… Dar ea cum o murit?

— Ea o murit, a avut moarte bună! Pe atunci se făcea dezgropămintea osemintelor. Ce oase frumoase a avut, nici nu mai spun… Deci Eleonora, apoi Maria, Ion, Niculai – tatăl sfinţiei tale – pe urmă au mai fost trei, Petru, Carolina şi Elisabeta. Şi-apăi eu, păcătosul, pe urmă maica Ana de la Mănăstirea Văratec, maica Filofteia şi maica Zenovia. Toţi, fără fratele Niculai – dar şi el a stat o vreme bună ca frate în mănăstirea Sihăstria -, toţi au dus viaţă de linişte, nu s-au căsătorit.

— Părinte Proclu, vroiam să vă întreb, ce vârstă aveaţi când v-a murit tatăl, bunicul Ioan?

— Din ce îmi aduc aminte, când a murit tata aveam cam doisprezece ani. După ce-o murit tata n-am stat mult acasă, m-am dus ca argat, cu oile, cu cârlanii, cu vitele…

— În sat sau la mănăstire?

— Aaa, nu. La stâna satului… Cu vitele, cu oile.

— La stână aduna oile din mai multe părţi? Aveau aici o poieniţă, unde stăteau oile?

— Da, dar numai în timpul verii, atât. Iarna stăteam acasă. — Fratele Niculai şi Ioan. Fratele Niculai a stat în Mănăstirea Sihăstria, iar Ioan la Mănăstirea Secu. Când s-a îmbolnăvit Ioan, fratele Niculai s-a dus să-l îngrijească la Mănăstirea Secu. Şi ce să vezi? M-am dus şi eu la Secu. Mama m-a trimis la fratele Ioan, să am grijă de el. Un părinte, care trebuia să plece la veşnicie, i-a dat fratelui Ioan mulţime de cărţi. Şi el, fratele Ioan, dacă era om simplu, veneau călugări şi preoţi la el şi-i spuneau aşa: „Frate Ioane, dă-mi cutare carte, că cealaltă săptămână ţi-o dau înapoi!”. Şi-a dat astfel toate cărţile. Toţi l-au amăgit, care de care. Alţii veneau pentru blagoslovenie, şi când plecau, ca să nu fie blagoslovenia goală, le dădea câte o carte, c-aşa-i frumos.

— Deci era milostiv, fratele Ioan? A murit şi s-a dus la cele veşnice!

— Da! Când trebuia să-l facă călugăr, atunci l-au îngropat.

Am avut mamă înţeleaptă, bună şi cuminte.

— Vreau să vă întreb: ce duhovnici au venit în casa bătrânească din Mitocul Bălan, când eraţi copil?

— Au fost mulţi părinţi. Părintele Natanail, părintele Visarion şi părintele Ambrozie. Au mai fost şi alţii, dar i-am uitat. Stareţ era părintele Ioanichie Moroi. Părintele Ioanichie i-a spus mamei noastre să vină cu toţi copiii în mănăstire, să ne crească acolo. Dar pot să-ţi spun: am avut mamă înţeleaptă, bună şi cuminte. Mama noastră i-a spus părintelui Ioanichie: „Tare aş veni, părinte, să aibă măcar un blid de mâncare copiii şi să aibă unde locui. Dar am şi fete şi nu se poate.” Sora Eleonora avea şaptesprezece ani, cealaltă Maria şaisprezece ani şi toţi în şir descrescător…

— Şi când aţi plecat la mănăstire?

— Cam în jurul vârstei de doisprezece ani.

— La care mănăstire?

— La Mănăstirea Sihăstria! M-am dus acolo că aveam nişte pustnici pe care-i cunoşteam şi mă mai duceam printre ei.

— Mai ştiţi numele lor?

— Nu mai reţin. A trecut foarte multă vreme. Dar, ce să vezi…? Era vremea când călugării erau prigoniţi. Mai marii se pregăteau să-i scoată afară din mănăstiri. Erau aşa multe ispite, vai! Şi eu m-am mărturisit prima dată la Părintele Cleopa. Şi când pleca Părintele Cleopa undeva, aveam pe părintele Visarion sfătuitor şi duhovnic. Odată, era prin postul Crăciunului… Nişte zile călduroase. M-am mărturisit şi trebuia să mă împărtăşesc. Mi-am spălat rufele într-o baltă şi le-am pus pe crengi. Şi m-am dus mai încolo să fac rânduiala canonului înainte de împărtăşire. Şi într-un timp am simţit, din ce în ce mai pregnant, un miros divin. Pe atunci aveam darul deosebirii, puteam deosebi duhurile. Cunoşteam duhurile. Am văzut într-un loc găinuşi, din acestea sălbatice. Şi tot scurmau ele, facându-se că se sperie. „Măi… mare comedie!” – am zis în sinea mea. M-am dus mai încolo şi am simţit că era bordei. De la râpa lui Coroi, un pic mai sub deal, dar tot spre culmea aceea, un lucru minunat s-a întâmplat. Am tras de brăduţ dinspre partea de la vale. Aşa mi-a venit atunci în minte, să trag de brăduţ. Şi când am tras de brăduţ, s-a deschis o chilie săpată în pământ. Acolo, ce să vezi? Erau maici. Dar eu n-am ştiut. Am crezut că-i vreun duhovnic. Dar ele nu au ieşit afară. Au deschis un pic uşa, căci era o uşuţă de lemn, groasă. Una dinte maici s-a pus în genunchi în uşă, ca să nu intru. Şi cu Sfânta Cruce m-a întâmpinat. Am sărutat Sfânta Cruce. Tot timpul a stat doar în genunchi. Şi i-am dat şi eu sfaturi. Aşa cum aveam atunci, căci eram mai liniştit. Aşa… Le-am dat unele sfaturi şi le-am spus: „Aveţi grijă la vedenii!”.

Nici un lucru nu l-am săvârşit înainte de a cere sfat şi binecuvântare

— Cine v-a fost naş de călugărie? Părintele Cleopa?

— Nu, părintele Dosoftei Moraru.

— Foarte sporit… A făcut şi el puşcărie, pe timpuri.

— Dar, ca să-ţi mai spun! Nimic din ce am făcut, nici un lucru nu l-am săvârşit înainte de a cere sfat şi binecuvântare de la Părintele Cleopa. Am ascultat de el, unde m-a trimis, acolo m-am dus. Nu am ieşit din cuvântul lui. Părintele Cleopa, înainte de a pleca la linişte, m-a blagoslovit aşa: „In numele Tatălui, şi al Fiului, şi a Sfântului Duh”. A făcut semnul Sfintei Cruci pe capul meu şi a mai spus: „Nu cumva să spui la cineva căţi-am dat blagoslovenie pentru linişte! Să nu spui nimănui! Că ei sunt răi, orice se poate cu securiştii…”

— După ce-aţi ieşit din mănăstire, la linişte, unde-aţi mai stat?

— Aşa, către râpa lui Coroi şi către Mihăieşti.

— Şi bordeiele erau săpate-n pământ?

— Da, dar nu erau în afară. Că trebuia să se păşească pe deasupra. Să nu fie cunoscute de nimeni. Mai trebuia să am şi apa aproape.

— Şipote reci!

— Aşa… Mai de demult, un părinte m-a rugat să-l duc şi să-i arăt pe unde am stat în pustie. Dar nu mai erau urmele de atunci, pe care le cunoşteam. Securiştii au stricat cam totul, ca să nu se mai cunoască.

Părintele Cleopa a vrut să m-ajute atunci în acele grele momente de prigoană. El ştia că trebuie să-i scoată pe călugări din mănăstiri.

— Cu decretul…

—Aşa, cu decretul. Toamna, când m-am dus la mărturisit, mi-a spus să vin, să fac ascultare şi unde mă va pune, aceea să fac. Şi m-a scos Părintele Cleopa, m-a ajutat…

— Deci aţi venit din pustie înapoi la mănăstire.

— In Sihăstria. Că în Mănăstirea Sihăstria şi Părintele Cleopa era retras. Tot timpul a avut grijă de mine. Dar oricine mă întreba de Părintele Cleopa, eu atât aveam blagoslovenie să spun: „Trebuie să fac ascultare. Nu ştiu. Mai bine întrebaţi-l pe el, când îl găsiţi.”

— Şi după decret, v-a dat sfat să veniţi aici?

— Da. Şi am făcut un pic de căsuţă. Iar Părintele Cleopa aşa mi-a spus: „Măi frate, eu dac-aş fi în locul sfinţiei tale, n-aş face altceva decât să-ncui poarta şi să mă pun pe rugăciune. Îi nevoie de rugăciune!”. Şi acum îmi mai vin prin minte sfaturi de-ale lui. Cât pot trebuie să-mi ţin gura-nchisă şi să mă rog, că nu se ştie moartea… Într-o bună zi trebuie să plec. Cel mai bun lucru este să mă rog, decât să vorbesc fără folos… Că de vorbire mă doare capul.

Nevoinţe, ispite şi lupte

— În pustie au fost multe ispite? Puteţi spune vreuna măcar, o ispită?

— Uite cum este: acum nu mai trăiesc viaţă aspră ce am trăit-o acolo! In pustie, Părintele Cleopa, când mă duceam la mărturisit la el, nişte posmag şi-oleacă de untdelemn avea. Duminica şi sâmbăta, muia-n apă cu untdelemn. Aceasta era hrana! S-a necăjit [nevoit] tare…

Şi ce să vezi, când vedeam că am ispite, numai cu un pic de posmag mă hrăneam. În alte daţi şi Părintele Cleopa mi-o dat sfat, spunându-mi: „La-nceputul Postului Mare şi la începutul Postului Crăciunului, trei zile de post negru.” Nu trebuia să mănânc trei zile. Dar acolo n-aveam altceva de muncit, trebuia să fac mătănii. Şi de multe ori făceam câte-o mie, o mie cinci sute…

— Pe zi?

— Pe zi, dar nu toate grămadă. Citeam Paraclisul, mai făceam câte-o sută. Şi când vedeam că nu mai pot, făceam mai puţin. Şi diavolul mă ispitea, mă-ndemna să rostesc rugăciune după el. Era tare şiret. Şi a trebuit să mă nevoiesc, să mă duc la Mărturisire. Era o iarna geroasă, îmi aduc aminte. Noaptea îngheţa zăpada şi dimineaţa mergeam pe deasupra ei. M-am dus la mărturisit la Părintele Cleopa. Şi Părintelui i-am spus cum diavolul mă îndeamnă să zic rugăciune după el. Şi mi-a zis Părintele Cleopa: „Să-i spui aşa, când vezi că vine: « Dacă eşti de la Dumnezeu, zi cu mine-aşa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! »”. Şi ce s-a întâmplat… Când trebuia să zică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu… , a rostit odată cu mine. Dar nu a voit să zică: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. A fugit. Şi până la urmă Puterea Sfântă m-a scăpat de aceste cumplite ispite.
Ţin minte că Puterea Sfântă m-a ajutat să fac rugăciune şi prin somn. Şi, în timpul acela, rugându-mă, dispăreau ispitele. Dar veneau iarăşi. Până într-o bună zi, când am putut zice rugăciunea lui Iisus. Şi-n timpul acela fugea diavolul. Şi, până la urmă, dacă mereu am zis Doamne Iisuse, diavolului i s-o luat masca de pe faţă ş-atuncea l-am văzut foarte înfricoşat. Dar fără Puterea Sfântă nu poţi sta în calea lui.
Părintele Cleopa mi-a spus că trebuie să mă păzesc a nu cugeta, ce mi-o spus, ce o vrut să spună [diavolul], deoarece puterea întunericului se poate reîntoarce. Să nu cuget ce-a vrut să facă diavolul, aşa mă îndemna Părintele Cleopa. Dar nu oricând puteam reuşi. Cât timp patimile trupeşti nu mai dădeau navală, mă ispitea crunt vrăşmaşul. Şi cât timp eram biruit, eram biruit prin cele cinci simţiri. Şi ca să nu mai fiu biruit, mă duceam la mărturisire. Părintele Cleopa, după ce venea de la Utrenie, îmi asculta ispitele şi mă mărturiseam. Uite, asta a fost… Dar, aveam momente când pentru a zice rugăciunea lui Iisus cu gând curat mergeam pe cărări noaptea.

— În pustie?

— Da. Dar nu oricând. Mai schimbam. C-aşa este… Schimbul naşte râvnă.

— Noaptea deci ieşeaţi ca să rostiţi rugăciunea lui Iisus pe cărări de pustie.

— Da… Şi-atuncia eu m-am mai mărturisit la părintele Visarion, dar ţineam legătură şi cu Părintele Cleopa, care era la linişte în pustie. Şi părintele Visarion m-ajuta şi cu posmag, şi-mi dădea şi unele sfaturi. Era un părinte minunat şi iubea mult tare pustnicii; avea multe persoane care îl ajutau.

După ce m-am retras aici, n-am mai stat la linişte, mi-am făcut linişte acasă. Au fost vremuri grozave! Nevoinţa pe care o aveam acolo, acuma nu o mai am. Şi-am văzut: diavolul, foarte mult dă năvală prin cele cinci simţuri…

— Care-i cea mai periculoasă fereastră? Care dintre simţiri e cea mai periculoasă şi biruieşte mai tare?

— Uite ceva: mândria îi cea mai periculoasă. Dacă stau la rugăciune şi-mi spune diavolul că sunt mai bun ca altul, atunci sunt căzut. Dar nenorocirea este că nu ştie nimeni că sunt căzut. Numai Dumnezeu ştie că sunt căzut; şi eu. Ca să nu cad, trebuie să mă rog aşa: „Doamne, iartă-i, Doamne! Doamne, nu-i pedepsi din cauza mea!”. Şi-atunci, Duhul Sfânt mă ajută să pot birui acele cinci simţiri prin mărturisire. Reţin că m-am folosit de un părinte care mi-a spus aşa: „Aş vrea să mai trăiesc ca şi călugăr, dar ca bătrân. Ca tânăr nu mai doresc.”

Mare însemnătate are, cum spuneau toţi părinţii, să nu adormi cu gândul în împrăştiere. Dacă mă rog pentru cineva, dar şi pentru mine, şi am adormit cu gândul, cu mintea în altă parte, simt că am pierdut tot. Dar ca să adorm din rugăciune, depinde mult de lucrarea şi de pomenirea de rău. Cea mai periculoasă îi pomenirea de rău.

— Atunci când ne închinăm de multe ori, mintea se risipeşte de la rugăciune, te-ndeamnă să-ţi aduci aminte de multe sau chiar de grija zilei de mâine. Este primită rugăciunea dacă o continuăm aşa sau trebuie s-o întrerupem?

— Uite ceva: decât nimic… Sunt mai multe trepte în rugăciune: este rugăciune spurcată şi trebuie s-o faci aşa cum se află. Dar sunt şi rugăciuni curate. După câtă nevoinţă depui, atâta smerenie dobândeşti! Duhul Sfânt va izgoni duhurile rele şi va deveni o rugăciune curată. Şi sunt unii călugări, cum a fost Părintele Cleopa şi alţi părinţi, care au iubit rugăciunea lui Iisus. Duhul Sfânt îi ajută să adoarmă din Doamne Iisuse. Spunea cineva că atunci când rostea rugăciunea lui Iisus, adormind, a simţit că se ruga rugăciunea minţii, nu a inimii, a minţii. Numai cu mintea… „Şi-am simţit Puterea Sfântă”, a spus, putere care i-a dus mintea cu tot cu rugăciunea inimii. Aceasta este Puterea Sfântă.

— Duhul Sfânt.

—Aşa… Şi-atuncea ce s-a întâmplat? Când acesta a reuşit a spune rugăciunea lui Iisus, a inimii cu mintea, foarte puţine duhuri mai dădeau năvală asupra lui. Şi cu timpul, zicând mereu Doamne Iisuse, au dispărut şi duhurile şi a devenit rugăciunea fără luptă. El zicea rugăciunea lui Iisus, ca să poată să dispară tot ce există spurcat în mintea omului. Şi atuncea zicând, a simţit că s-au retras toate ispitele şi un dor mare de Dumnezeu l-a cuprins. A venit la o răpire. După răpirea aceea, iară l-a adus. Şi când îl răpea, nu mai zicea rugăciunea, numai se bucura, aşa o spus. Şi până la urmă, a trecut vreo patru zile, poate, dar ştiu şi ţin minte de patru zile. Aşa. Când îl aducea, putea zice Doamne Iisuse şi căuta să nu judece, nici în ce zi este, sau cum se află, ci zicea mereu Doamne Iisuse. Fără să se gândească la nimic. Şi aşa a fost răpit. Şi l-am întrebat: „În aceste patru zile, de câte ori ai dormit? De câte ori ai mâncat?”. Şi a văzut, cu adevărat, că aceasta e puterea Duhului Sfânt. Nu este lucrarea omului, e a Duhului Sfânt! Că dacă Duhul Sfânt vrea să ţină pe cineva, fără să mănânce, fără să doarmă, poate cu desăvârşire! Eu mă uit la mine, dacă nu sunt ajutat de Puterea Sfântă, simt că obosesc, simt că trebuie să mănânc, simt că trebuie să dorm. Şi aceste daruri sunt rare şi greu de dobândit…

„Mai prost ca mine n-a fost nimeni în mănăstire…”

— De cât timp staţi aici, în munte?

— De când cu decretul, de când s-a făcut colectivul. Cât am putut, m-am dus la mănăstire, la ascultare, la treabă. Şi când n-am mai putut, m-am dus numai la biserică. Acum mă dor picioarele, sunt bolnav şi stau pe loc.

— Este adevărat că aveţi darul acesta, de a sta singur, de mic copil?

— De mic m-am dus în Mănăstirea Sihăstria, de pe la 12 ani. Pe atunci l-au făcut pe Părintele Cleopa stareţ. Am avut multă evlavie de el, căci era un părinte cu viaţă sfântă. Am stat şi la Mănăstirea Slatina şi acolo Părintele Cleopa m-a luat ca un fel de ucenic, dar am fost unul simplu tare, căci el avea ucenici mai mulţi, care cunoşteau şi carte. Eu l-am avut pe Părintele Cleopa ca pe o mamă şi m-am simţit ca într un colţ de rai cât a fost el ca stareţ. Era o dragoste mare între călugări atunci, însă când au venit comuniştii au băgat zâzanie printre călugări şi i-au învrăjbit. Dorinţa mea dintotdeauna a fost şi este să stau singur şi să mi plâng păcatele. Trăind printre lume pot greşi, iar pe măsură ce am linişte pot cugeta la veşnicie.

— Cine v-a ales numele de Proclu?

— Eram la schit şi Părintele Cleopa m-a întrebat: „Vrei să-ţi pun numele de Proclu? Că Proclu a fost monah la o mănăstire.” I-am spus aşa: „Cuvioşia voastră hotărâţi care nume, că eu vreau doar să mă mântuiesc!”. Şi aşa m-am hotărât… Proclu.

— La ce vârstă v-aţi călugărit?

— La 24 de ani.

— Unde aţi mai fost în afară de Slatina, Sihăstria si râpa lui Coroi? Unde aţi mai vieţuit?

— La Rarău, am stat vreo 3 luni.

— Cu Părintele Cleopa?

— Nu, Părintele Cleopa m-a trimis să stau la linişte. Cât am stat la mănăstire nu aveam când să mă odihnesc! Mai spălam sticle de-astea, de la lampă. Şi odată, odată era un frate…

— Frate de mănăstire?

— Da. Pe la jumătatea anului a venit. Şi acela era minunat. Era un frate care strica sticlele acelea de lampă. Era şi tânăr. Şi eu ce-am făcut? A întrebat părintele: „Cine a stricat sticlele acestea de lampă?”. I-am spus: „Fratele Hodăiaşu.” Şi părintele acesta m-a jignit. Adică, m-a ajutat! Cu timpul mi-au venit acasă minţile. Şi mi-am spus că trebuie să zic că pentru păcatele mele s-a întâmplat. Şi odată, ce să zic, un părinte mi-a dat o batjocură. Şi am uitat de răbdare. Am păcătuit cu vorba. Aşa… După ce am răsturnat borcanele, mi-am adus aminte că eu am păcătuit. Am uitat că de mă va batjocori cineva, trebuie să rabd. Să nu mai contrazic, să nu spun „Dar nu sunt vinovat!”. După acea întâmplare, m-am dus la duhovnic şi i-am spus: „Preacuvioase Părinte, uite ce s-a întâmplat: eu la viaţa mea n-am ocărât pe nimeni! Ori, de ce s-a întâmplat aşa? Că după ce am răsturnat borcanele, mi-am adus aminte de cuvântul pe care mi l-aţi dat de a nu ocărî pe nimeni.”

Ştii ce-a zis? „Ştii de ce ai păţit aşa? De asta ai fost ispitit: în timpul acela mintea a fost fără de rugăciune! De asta te-a răsturnat vrăjmaşul! Dacă aveai rugăciune, nu te răsturna…” Uite, asta ispite… Dar, ca să-ţi spun mai clar, mai prost ca mine n-a fost nimeni în mănăstire. Cel dintâi eu am fost. Şi acum, le-am spus la mai mulţi care mă cercetează: care vin la mine ca la sfânt să nu mai vină deloc. Dacă vii ca la păcătos, eu le deschid porţile acelea mari ca la mitropolit, dacă vin ca la un păcătos. Dacă vin ca la sfânt, nu au câştig!
Adică cum este: am înţeles ca să pot reuşi am nevoie de plâns, de suspinul inimii. Şi atunci bineînţeles, din suspinul inimii simt lacrimi. Că se atinge Duhul Sfânt de inimă.

Părinţi şi creştini! Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Tu ştii bine că veacul acesta este foarte ispititor. Părintele Cleopa aşa mi-a spus: „Când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele, mai proaspete”. Aşa. Şi când vin, pe care le aştept, nu mă mai tulbur, că eu ştiam că au să vină. Ştii, când aştepţi greul, necazul, nu te mai superi când vine, căci eşti pregătit!

— Ce le spuneţi celor care vin să vă vadă?

— Că sunt prost, puţină minte am! Că dacă aş avea, ar trebui să stau printre oameni! Să îţi spun ceva: are cineva un animal şi îl ţine închis. Şi îl întreabă cineva de ce îl ţine pe animal aşa. „Că are nărav. Dă din copite” – zice. Eu am nărav. De multe ori m-aş ascunde de mine. Unde mă duc, tot de mine dau. Şi de mine nu pot să scap!

cuvantulortodox

Nu mai participă la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii ecumenişti Monahia Antonia şi monahia Teodora de la mănastirea Podul Bulgarului – Buzău

1

Preacuvioasei Maici Ecaterina Taman

Subsemnatele , vieţuitoare în obştea mănăstirii “Sfânta Treime ” – Podul Bulgarului din judeţul Buzău , în urma consfătuirii de obşte din 28 decembrie 2016 , cu suflet îndurerat vă aducem la cunoştinţă că din motive de conştiinţă şi pentru îngrădirea de erezie nu putem reîncepe participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care au luat parte la sinodul din Creta şi ierarhi care au aprobat prin luare de cunoştinţă în cadrul sesiunii Sfântului Sinod BOR.

03 ianuarie 2017

Monahia Antonia Coman
Monahia Teodora Măcreanu

1

sursa

Câteva din argumentele pro Patriarhie, dezbătute și respinse

1

Am constatat ca majoritatea celor care țin partea BOR in chestiunea ecumenismului sunt pe de o parte neinformati, iar pe de alta lipsiti de gandire critica, atat de necesara atunci cand vine vorba de respingerea unei propagande / manipulari (politica, bisericeasca etc.).
Iata cateva din argumente cele mai uzate de acest grup de oameni si cat de usor este sa dovedim ca nu au nici macar logica elementara in spatele lor, ci sunt doar rezultatul unei indelungi spalari pe creier:

1. BOR este singura instituție care mai reprezintă demnitatea poporului român, deci trebuie să o apărăm „no matter what”.

1

Inca din start, asocierea dintre BOR si poporul roman intr-un tango fara sfarsit este etnofiletism. Biserica nu a fost fondata de Hristos decat pentru un singur neam: cel crestin, indiferent de rasa, sex, nationalitate. Cel care se incorporeaza in Trupul Bisericii nu mai are neam (n.S.T. în Scriptură se vorbește de judecata neamurilor, deci neamurile vor f până la sfârșit și fiecare persoană are o strânsă legătură cu neamul său), ci impreuna cu celelalte madulare reprezinta „una” in Hristos.
Apoi BOR este de mult timp o institutie care s-a raliat globalismului, fiind una din cele mai ecumeniste patriarhii (este intrecuta probabil doar de Patriarhia Ecumenica). BOR este favorabila Uniunii Europene, colaboreaza mai mult decat e cazul cu Statul, iar in perioada comunista a avut mereu discursuri favorabile regimului respectiv, avand de altfel si ierarhi securisti si turnatori. Tacerea in fata unui regim secular si ateu spune multe. Mai ales ca de multe ori tacerea s-a transformat în ode.

2. In momentul de fata nu se impune intreruperea pomenirii, deoarece in BOR inca nu este ecumenismul atat de vizibil.

Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei – cu omoforul și epitrahilul la gât, diaconul deasemenea este înveșmântat cu stiharul și orarul – şi episcopul romano-catolic de Iaşi, Petru Gherghel, împreună la rugăcinea în comun, în timpul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din 2004, într-o biserică catolică.

Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei – cu omoforul și epitrahilul la gât, diaconul deasemenea este înveșmântat cu stiharul și orarul – şi episcopul romano-catolic de Iaşi, Petru Gherghel, împreună la rugăcinea în comun, în timpul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din 2004, într-o biserică catolică.

Eu numesc acest argument, argumentul „ochelari de cal”. Unul din motive este clar: pentru partizanii BOR absolut niciodata nu este un moment potrivit sa intrerupi pomenirea si mereu este „schisma”. Rugaciunile in comun sunt o problema, dar nu sunt chiar „erezia”, in documentele din Creta nu scrie negru pe alb ca ereticii sunt Biserica (de fapt scrie, dar e nevoie sa si vezi asta) si multe altele.
De asemenea multi pur si simplu ignora cateva fapte clare: recunoasterea hirotoniilor anglicanilor, acordurile de la Chambesy si Balamand sau participarea in CMB, institutie care are documente oficiale destul de edificatoare asupra scopurilor sale.

3. Intreruperea pomenirii e dezbinare.

1

Mai exact, ce a fost intai? Oul sau gaina? Sau mai clar: intai a aparut o abordare anti-patristica a unor elemente dogmatice sau întâi au fost cei care au intrerupt pomenirea? Dacă întâi au fost cei favorabili unei erezii, atunci care dezbină de fapt și de drept?
Și o altă întrebare: cu cine e mai bine să fii dezbinat? Cu Hristos sau cu anumiți ierarhi care neagă învățătura descoperită de Hristos Bisericii?

4. In Creta nu s-a modificat absolut nimic.

1

Da, nu s-a modificat nimic in materie de ecumenism. Acesta este argumentul favorit al preotilor si studentilor de la teologie care nu au citit altceva in afara cursurilor. Dupa o indoctrinare de cativa ani cu ecumenism, evident ca nu ti se pare ceva schimbat.
Insa abordarea problemei celor aflati in afara Bisericii sau a participarii in organismul protestant numit CMB este in totala contradictie cu eclesiologia patristica.

5. Ecumenismul este cu adevarat vizibil daca se ajunge la potirul comun.

Mitropolitul Nicolae Corneanu împărtășindu-se cu vinul și ostia catolică

Mitropolitul Nicolae Corneanu împărtășindu-se cu vinul și ostia catolică

Si daca iti spun ca nu se va ajunge niciodata acolo, tocmai pentru ca ecumenistii nu sunt chiar atat de fraieri? Dar au recunoscut in schimb Tainele Preotiei, Botezului si Euharistiei in afara Bisericii (vezi documentul B.E.M.), au existat co-slujiri in care Papa a fost numit „episcop” si pomenit ca atare (vezi in 2006 la Istanbul) si multe altele. Nu vor declara niciodata in mod oficial „potirul comun”, dar asta nu inseamna ca nu il practica deja sub diverse forme. Chiar si „banalele” rugaciuni in comun sunt de exact aceeasi gravitate ca un „potir comun”, deoarece rugaciunea este tot o expresie liturgica.
In acordul de la Chambesy sunt negate explicit deciziile Sinodului IV Ecumenic, iar monofizitii sunt declarati fara echivoc, ortodocsi. De asemenea este proclamata prin acest acord o forma de unire.
Apoi o erezie este o ideologie. Nu se manifesta obligatoriu prin fapte. Nestorianismul sau arianismul au fost simple ideologii aflate in opozitie cu adevarul descoperit de Dumnezeu. Insuși conținutul acestor ideologii au dovedit ca sunt erezii. De aceea la sinoadele ecumenice au avut loc discutii si polemici asupra unui continut ideologic (inclusiv in chestiunea iconoclasmului).

6. Doar un Sinod Ecumenic poate declara oficial ca o erezie chiar este erezie.

1

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu slujind împreună cu Papa Francisc – având epitrahilul roșu pe gât– în catedrala Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol

Fiecare ortodox are propria constiinta si mai ales, preotia imparateasca (aducand fiecare propria jertfa). Un adevarat ortodox este constient ca nu o declaratie formala sau oficiala transforma o ideologie discutabila in erezie, ci insasi erezia in sine. Autoritatea episcopala a fost mereu limitata la situatia unei erezii, caz in care chiar si un inger din cer este anatema, asa cum scrie in Scriptura.
Apoi, chiar crede cineva ca doar in sinoade s-a pus problema unei erezii? Vrea cineva sa ne spuna ca pana la un sinod oamenii mereu au fost calmi si nu au avut nimic de comentat? Crede cineva asa ceva? Evident ca pana la un sinod ecumenic au existat discutii inainte si s-a pus problema foarte clar. De fapt, sinoadele ecumenice au fost mereu rezultatul unor lupte verbale deja existente si care au fost clarificate la nivel oficial ulterior (vezi cazurile Sfintilor Maxim sau Teodor Studitul).
Fiind vorba de ecumenism si de felul in care s-a infiltrat pana acum in toate structurile bisericesti, oare este cineva care crede cu seninatate ca o condamnare oficiala va veni in viitorul apropiat si in lipsa unei opozitii veritabile? Mai ales dupa Creta? Mda…
Cred ca argumentul asta e mai degraba un soi de „nu ai voie sa gandesti”. Suntem oi, intr-adevar, dar in Staulul lui Hristos, ceea ce e altceva.
Momentan, atat. Daca aveti altde idei sau experiente, le astept in comentarii.

Conform textului și imaginii video de mai sus pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului îl interesează ca uniația să aibă loc cu orice PEREȚ: ”UNITATEA ÎNTRE CREȘTINI VA AVEA LOC PRIN MARTIRAJ !”

Notă: Fotografiile, comentariile de sub imaginile fotografice precum și fimul video au fost adăugate de către Graiul Ortodox.

sursa

Pentru mântuirea fiecărui creştin, nu numai monahului este necesară purtarea crucii

sfcruce

Toţi îşi duc crucea lor şi tu îţi duci crucea ta mică, chiar dacă numai cu un deget, dar, totuşi, o duci. Purtarea crucii îi este necesară pentru mântuire fiecărui creştin, nu numai monahului.
Da, toţi îşi duc crucea lor şi au dus-o şi înainte; chiar şi Dumnezeu Cel întrupat Şi-a dus crucea şi crucea Lui a fost cea mai grea, deoarece a cuprins în ea toate crucile oamenilor. Şi luaţi seama: Dumnezeu Şi-a dus crucea şi omul L-a ajutat (Simon din Cirene) prin faptul că a luat crucea de la El şi a dus-o el însuşi. Înseamnă că şi noi, ducându-ne crucile noastre, îl ajutăm pe Domnul în purtarea crucii, adică ne pregătim să fim slujitorii Lui în ceruri în rândul duhurilor celor fără de trup… Ce menire înaltă!

Starețul Varsanufie de la Optina

”Ne vorbessc stareții de la Optina”, Ed. Egumenița, pag. 82-83

Cu atât mai mult vă va ajuta Duhul Sfânt, Care va izgoni de la voi aceste duhuri, daca veţi face semnul Sfintei Cruci pe pernă şi pe faţă

1

-Părinte, vin tineri să vă întâlnească? Ce le spuneţi?

-Păi ce să le spun? Uite ce e…
Întâi de toate îi primesc aici pe cei tineri căsătoriţi, fie că au copii, fie că nu. Vin mulţi, dar întâietate au aceştia, tinerii care vor să-şi facă o familie. Şi le spun aşa:
Uitaţi ce este… Dacă diavolul vă necăjeşte prin aprige tulburări şi necazuri, ori dacă vă vedeţi soţul ori soţia supărată, să ştiţi că nu trebuie să-l luaţi la rost atunci. Trebuie să spuneţi aşa cum spun şi eu: „Lasă, nu îi spun acum nimic. Îi voi spune eu mâine ceea ce am de spus!”.
Doar aşa veţi reuşi să nu vă mai agitaţi niciunul din voi, doar aşa vă veţi linişti şi nu veţi mai ajunge la lucruri pe care mulţi le cunoaşteţi mai bine decât mine.
Spuneţi, deci, numai atât: „Lasă, îi voi spune mâine ceea ce am de spus. Însă, până mâine voi răbda pentru Dumnezeu! Iar mâine, de este liniştit, vom sta şi vom discuta, îi voi spune unde a greşit şi cine are dreptate.

-Cuvioşia voastră aşa faceţi?

-Aşa fac!

-De ce? Ce folos tragem din asta? Că, dacă stăm până mâine, poate celălalt crede că tăcem că face bine, că are el dreptate… Şi mai are rost să aşteptăm atunci?

-Are. Ştii de ce fac aşa? Uite de ce:

Un Părinte înduhovnicit îmi spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui aşa: Îi voi spune ăstuia tot ce am de spus, dar nu îi voi spune azi. Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune şi pentru azi!”.
Mă întrebi ce rost are? Iacă rostul: asta-i răbdarea şi aşa o înveţi.
Să răbdăm, deci, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!

-Păi, părinte, dacă vine bărbatul supărat acasă din cine ştie ce motive şi îşi ia soşia la rost şi la ocară pe nedrept, ea ce să facă? Să tacă până mâine?

-Aşa. Să tacă. Să aştepte până mâine, când îi trece ocara.
Totul e să-i treacă şi, din nervii aceia, să nu facă ceva mai rău. Că se poate şi asta….
Se poate. Dar ştii frăţia ta, e o vorbă dreaptă şi înţeleaptă în popor şi este bine s-o cunoaşteţi. Spune ea aşa: “Mânia bărbatului nu lucrează niciodată dreptatea lui Dumnezeu!”.
Şi aşa este!
Mai vin pe la mine cupluri, soţ şi soţie. Şi le spun aşa: “Când vezi că soţul este supărat, tu ca soţie, n-ai voie să-l ocăreşti. Că omul, când e tulburat, fără să vrea vorbeşte ce nu trebuie. Şi uite aşa se înmulţesc tulburările”.

-Deci să lase bărbatul în pace …. Soţia să-şi vadă de ale ei…

-Da. Nu-l să-l lase în pace, ci să-l lase pe calea cea bună. Când el e amărât, ea să-l lase şi, când poate să se înţeleagă cu el, să-l aducă pe calea cea bună.

-Păi… şi poate femeia să facă asta?

-Poate, dece să nu poată?                                                                                                                  Îmi spunea cineva cuvânt drept. Zice: “O femeie poate face bărbatul bun sau îl poate face rău”. Şi aşa este.
O femeie înţeleaptă este numai aceea care îl poate duce pe bărbat la spovedanie, care poate să se scoale noaptea la rugăciune alături de el, care îl poate învăţa a nu mai judeca greşit pe nimeni.
Adică. Făcând toate acestea, ea este femeia care îl poate aduce pe bărbat la Mântuire.
A venit odată cineva la mine să-mi, spună ca acasă se tot ocărau. Erau soţ şi soţie. Unul că a zis nu stiu ce, ea că de fapt el a spus nu ştiu ce… Până la urmă toată povestea asta a ajuns la urechea neamurilor şi ăia, oameni proşti, fără minte, s-au tulburat şi i-au divorţat.
Ăştia doi au venit atunci la mine să le dau un sfat, un cuvânt de folos. Stăteau aici, amândoi, şi când se uitau unul la altul – le dădeau lacrimile. Că ei nu se căsătoriseră ca să se despartă.
Eu i-am pus să facă următorul jurământ: de acum înainte nici el şi nici ea să nu îşi mai aducă aminte şi să nu-şi mai reproşeze nimic din ce a fost. Să fie amândoi ca şi cum ar fi fost născuţi astăzi. Şi, uite aşa, i-am împăcat.
Le-am spus: dacă neamurile au atâta duşmănie pe ei, să-şi vândă locuinţa şi să-şi cumpere alta, undeva unde să fie străini de rudele care îi amărau.
Le-am mai spus: Cu cât o să mergeţi mai mult la mărturisit, cu cât veţi face semnul Sfintei Cruci pe pernă şi pe faţă, cu atât mai mult vă va ajuta Duhul Sfânt, Care va izgoni de la voi aceste duhuri.

Părintele Proclu Nicau

Extras din “Convorbiri cu părintele Nicau – pustnicul din Munţii Neamţului”, Fabian Anton