Mamă cu 7 copii își ține Credința în ciuda ademenirilor eretice. O mărturisitoare a zilelor noastre.

Maria Simociko nu se leapădă de crucea lui Hristos înfruntând multe greutăţi şi necazuri. Este hotărâtă să nu se lase pradă prozelitismului protestant care a pătruns de câţiva ani în comunitatea volohă din Ucraina, unde trăieşte.

O româncă din Ucraina, satul Poroşkovo, regiunea Transcarpatia, ne-a dat exemplul viu al mărturisirii credinţei prin fapte, aşa cum găsim la Pateric sau în multe scrieri bisericeşti din pangarele ortodoxe. Maria Simociko are o viaţă foarte grea, aşa cum au toţi românii volohi din vestul Ucrainei. Trăieşte împreună cu soţul ei şi şapte copii într-o casă de dimensiuni mici 3,5×4 metri. Casa este doar o singură cameră şi nici măcar aceea nu este a ei, ci a unei rudenii care a primit-o din milă să locuiască împreună.
Sărăcia nu a speriat-o şi nici nu a determinat-o să facă compromisuri. Am aflat de la săteni că pastorul baptist Ioan Pătraş (numit “Jon”) i-a propus să treacă în secta condusă de acesta, iar în schimb îi va construi o casă. Ea a refuzat categoric preferând să trăiască în sărăcie, dar să îşi păstreze credinţa dreaptă moştenită de la strămoşii ei: volohii din Carpaţii Păduroşi (regiunea Transcarpatia – Ucraina).
Am contactat-o pentru a afla mai multe detalii despre acest subiect. Ne-a impresionat că o femeie care nu are unde să locuiască, a decis să trăiască în sărăcie confruntându-se cu foamea şi frigul, cu înghesuiala şi nesiguranţa, pentru a-şi păstra credinţa ortodoxă. Nu a speriat-o faptul că nu are o casă a ei, cât de mică, se gândeşte că Dumnezeu îi va purta de grijă.

Intrând în casa unde locuieşte în prezent, am aflat că soţul ei este plecat la muncă prin oraşele ucrainiene, unde lucrează ca zilier. Pe lângă faptul că nu întodeauna găseşte de lucru, uneori nici nu i se dau banii promişi de angajator:

„Omul unde a lucrat l-a trimis acasă după ce o fost gata. A promis că dă 9000 de grivne pe lună, da când o fost gata, io dat numai 3000 şi o trebuit să meargă în altă parte”1.

Cu toate acestea ei se străduiesc să îşi facă o casă a lor, de dimensiuni foarte mici:

„Noi nu avem bani de casă mare. Omul meu lucră la casă, iar de banii care îi aduce după ce vine din Ucraina trăbă să ne cumpărăm mâncare şi ciment să lucrăm la casă”.

Tot de la ea aflăm că soţul ei lucrează în construcţii, iar manopera la casă nu îi costă nimic:

„Nu tră să plătim om la lucrul casei, omul meu să pricepe să facă, dar nu sunt bani de ciment şi blocuri”2.

Nevoia de a-şi face propria lor casă este evidentă. La câteva zile după Paşti, când am fost la ea, am găsit-o cu bagajele făcute. Tocmai s-a reîntors căci rudenia la care stă o dăduse afară din casă, înainte de Paşti, pentru că nu mai suporta gălăgia copiilor şi aglomeraţia din încăpere. În trei paturi dorm trei persoane mature şi copiii. Maria este conştientă de povara pe care o poartă şi cu toate acestea este decisă să rabde orice situaţie rămânând cu sufletul curat şi conştiinţa împăcată. Maria ne spune că, de câte ori gazda nu mai poate suporta gălăgia copiilor şi înghesuiala, este nevoită să stea pe unde apucă, la mila altor săteni. Astfel mereu stă cu gândul că oricând poate ajunge iarăşi pe drumuri cu copiii şi bagajele după ea. Soţul pleacă la muncă, dar banii care îi trimite îi adună pentru casuţa care vor să o înceapă cât de curând. Pe lângă asta mai sunt cheltuieli cu şcoala copiilor, cu medicamente, hrană, îmbrăcăminte etc.

După ce ne-a povestit mai multe despre greutăţile vieţii ei, am întrebat-o şi despre ceea ce am aflat de la săteni. Ne-a confirmat că fiind dintre cei mai săraci din sat au fost şi ei îndemnaţi de către cineva din cultul baptist să ceară ajutorul pastorului protestant:

„Jon o zis că ne ajută şi pe noi să facem casa, numa dacă mă lapăd de cruce şi merg la el, aici la biserica românească unde predică baptisturile”3.

Maria spune cu demnitate că e decisă, orice ar fi, să nu se lepede de credinţa străbunilor volohi:

„Mai bine să rămân săracă, să mănânc ce am, dar de cruce nu mă lapăd în veci”.

Ne-a arătat că la gât are atârnată o cruciuliţă din lemn legată cu aţă pe care a primit-o de la cineva din România:

„Asta nu lapăd niciodată că aşa au avut baticulii şi didulii mei, aşa trabă să am şi io, şi pruncii mei aşa o ave”4.

Cei şapte copii i-a botezat la biserica ortodoxă din sat:

„La pravoslavinici nu vorbeşte rumâneşte, da are cruce. Toţi pruncii i-am dus acolo de i-am botezat şi aşa i-am învăţat să nu să lapăde de cruce”.

Maria e decisă ca toţi copii ei, pe care Dumnezeu îi va da în viitor, să fie botezaţi în credinţa străbunilor ei volohi:

„A nostri badicuri, diduri, pradiduri or fost pravoslavnici, şi noi şi pruncii noşti aşe om fi”.

Tot de la săteni am aflat că pastorul le promite românilor volohi lucruri de care ei au mare nevoie pentru a-i atrage la secta baptistă. Femeile o duc foarte greu cu creşterea şi întreţinerea copiilor. Având foarte mulţi copii au multe rufe de spălat, iar pastorul „Jon” le promite maşini de spălat celor care acceptă botezul baptist. Altora le promite sobe, alimente, îi ajută să îşi facă fântâni sau alte utilităţi de care volohii au mare nevoie. La adunarea baptistă, duminicile se împart alimente (zahar, ulei, orez, făină etc) pentru cei care frecventează ritualurile religioase ale acestui cult.

Cazul de faţă nu este unic. Am stat de vorbă cu mai mulţi săteni care ne-au confirmat că nu au primit maşini de spălat sau sobe, sau alt ajutor decât cu condiţia frecventării casei de adunare baptiste în limba română care s-a construit în comunitatea lor. Jumătate din sat au cedat în faţa tentaţiilor, iar cealaltă jumătate preferă să trăiască în sărăcie, dar cu demnitate. Un alt sătean român din Poroşkovo, Mihai Canaloş, ne spune că soţia sa merge la „biserica românească” pentru că primeşte ajutoare:

„Muierea mea se duce la Jon că dă culiocuri şi pe prunci ajută cu râze, da io nu mărg acolo. Muierea s-o botezat şi duce şi pe prunci după ea, da io nu m-oi boteza că nu am după ce mere acolo”5.

Tot de la săteni aflăm că prin satul lor mai merge, din când în când, un preot ortodox din România care le mai duce câte ceva. Volohii care au rămas „pravoslavnici” ne spun că ar dori să se facă o biserică ortodoxă în limba română în comunitatea lor, dar acest lucru deocamdată nu e posibil.

Prozelitismul protestant este o modă, azi, în ţările din Estul Europei, cu atât mai mult într-un sat cum e Poroşkovo, unde săracii îşi dau credinţa în schimbul unei sobe, o maşină de spălat, sau un pachet de alimente. Cu toate acestea, Dumnezeu ţine printre ei şi oameni care preferă să stea în sărăcie, conştienţi fiind că sufletul lor nu e de vânzare. Cazul Mariei Simociko ne impresionează amintindu-ne de românii din Ardeal care, în perioada ocupaţiei habsburgice, au fost ademeniţi cu pământuri şi facilităţi lumeşti (unii chiar bătuţi sau ucişi), pentru a trece la protestantism sau uniatism şi a accepta credinţa calvină sau cea greco-catolică, dar au preferat să rămână săraci şi demni peste veacuri. Volohii descind tot din Ardeal, emigrând spre nord (atunci Polonia)6 în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic.

Loredana Macovei
Nicolae Dutcă

material primit pe adresa redacției

1 9000 grivne = 1350 lei, iar 3000 grivne = 448 lei, bani pe care îi primea după o lună de muncă.
2 Blocuri – aşa spun volohii la bolţarii de beton din care îşi construiesc casele. Bolţarii albi BCA-urile sunt mai scumpi, motiv pentru care românii din Poroşkovo se mulţumesc şi cu bolţarii din beton care sunt mai reci şi păstrează umiditate.
3 Deoarece casa de adunare baptistă este singura în care se predică în limba română, volohilor li s-a indus concepţia că aceea este biserica lor şi o numesc: „Biserica românească”. În biserica ortodoxă din sat se slujeşte în limba ucraineană, de aceea ei o numesc „Biserica ucraineană”.
4 Bătculii = părinţi, didulii = bunici.
5 Culiocuri = pachete, râză = îmbrăcăminte.
6 Istoricii ucrainieni spun că zona unde trăiesc volohii, în urmă cu cateva veacuri, când ei au emigrat spre nord, era teritoriu al regatului polon.

Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: Tie ti s-a nascut Prunc!

“Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi S-a născut prunc. Ţie.“

Crăciunul în cumpăna vremilor

“Îmbinând ritmul nădejdii omeneşti în rânduiala mişcărilor lumii, creştinătatea sărbătoreşte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc, odată cu începutul creşterii zilelor asupra nopţilor.

Crăciunul! Zi de plinătate şi belşug, în care vestea bună se împlineşte, în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie – ce stranie îmbinare de înţelesuri descoperă omului! În ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pământului, Dumnezeu este de faţă. Domnul Slavei, al plinătăţii şi al tăriei îşi ţine făgăduiala mântuirii omului, apleacă cerurile spre pământ, ca să îl ridice spre Sine, se întrupează. Şi, făcându-se Om, ia chipul săracului şi Se naşte-n ieslea vitelor, căci – spune Evanghelistul, vorbind de Maica Domnului şi de Iosif – nu mai era loc în han şi pentru dânşii.
Steaua Lui se arată magilor Chaldeei care-i aduc aur, smirnă şi tămâie, iar pe Irod îl umple de mânie. Îngerul se arată atunci în vis lui Iosif, poruncindu-i să ia Maica şi pe Prunc şi să fugă în Eghipet. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme, înspăimântându-i cu strigătul ei de slavă întru cei de dus şi de pace între oameni şi bună învoire. Cine nu ştie pe de rost întâmplările acestea, pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rânduiala colorată a Vicleimului? Şi cine nu se împărtăşeşte, fie cât de nedesluşit, din această bucurie tainică a împărţirii timpului? Dar, de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod?
Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…
Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe“. Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite.
N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier deodinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii] malthusiene trag astăzi iarşi spre vâltoare batalioane răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine“, „pace“. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?
Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Craciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii. Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale? E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană“. La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

Prunc ni S-a născut nouă!

Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting…
Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”
În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun.
În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire.Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim [liberi], nu facem decât să ne schimbăm robia.
Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.
… Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.
La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.

(Mircea Vulcanescu, Bunul Dumnezeu cotidian, Studii despre religie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004)

cuvantulortodox

Viata si mucenicia Sfantului nou martir Filumen Cipriotul, torturat, ucis si despicat in forma de Cruce in 1979 la Fantana lui Iacob de militanti jidani fanatici

#

Fragmente din articolul apărut în Orthodox America, al monahului Yeghia Yenovkian de la Măn. Paradise, Ellisville, Mississippi:

„…În săptămâna de dinainte, un grup de sionişti fanatici venise la mănăstire, la Fântâna lui Iacov, pretinzând că este un loc sfânt al iudeilor şi cerând să fie înlăturate toate crucile şi icoanele… Grupul a plecat proferând ameninţări, jigniri şi obscenităţi pe care creştinii din zonă le aud în mod regulat.
După câteva zile, pe 16/29 noiembrie, în timpul unei ploi torenţiale, un grup a năvălit în mănăstire; [Părintele Filumen] îşi pusese deja epitrahilul pentru vecernie. Tăierea în bucăţele a celor trei degete cu care făcea Semnul Crucii arată faptul că a fost chinuit, pentru a-l face să se lepede de credinţa sa creştină ortodoxă. Chipul îi era despicat în formă de Cruce. Biserica şi cele sfinte au fost pângărite. Nimeni n-a fost arestat pentru aceasta, niciodată.
Aş vrea să afirm că dacă nu l-aş fi cunoscut pe noul sfinţit mucenic Filumen, poate mi-aş fi pierdut credinţa. Eram necăjit, precum mulţi alţii, pentru că Adevărul este slujit atât de rău. Propăşesc tot felul de greşeli. Noi, clerul, suntem rareori păstori buni, şi cei ce-l caută pe Dumnezeu nu sunt mulţi, în vreme ce ereticii şi sectarii atrag la ei mulţimi, fără a conta cât de rele sunt învăţăturile şi vieţuirea lor. Reuşesc să merg mai departe doar ţinând înaintea ochilor mei chipul Părintelui Filumen.”

Din buletinul informativ nr. 46, al Departamentului de relaţii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, apărut în Orthodox America, aprilie-mai 1984:

Pe 17/30 noiembrie, patriarhul Diodor al Ierusalimului, însoţit de mai mulţi episcopi, arhimandriţi, preoţi şi monahi greci, a deschis mormântul arhimandritului Filumen, ce fusese omorât cu sălbăticie la Fântâna lui Iacov, cu patru ani înainte (în 1979).
Sicriul fu scos cu grijă din mormântul aflat în cimitirul Frăţiei Sfântului Mormânt de pe Muntele Sionului, şi, după ce fu înlăturat giulgiul, moaştele sale au fost aflate a fi nestricate. Apoi trupul a fost spălat cu vin, şi înfăşurat într-o pânză. După aceasta, s-a cântat o scurtă slujbă de pomenire.
Arhimandritul Filumen a fost păzitorul Mănăstirii Ortodoxe greceşti de la Fântâna lui Iacov, din oraşul Nablus, în Cisiordania(West Bank). A vieţuit în sfinţenie şi a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, însufleţit de o râvnă arzătoare pentru Ortodoxie.
Virtutea sa îl scotea în evidenţă printre monahii şi preoţii Ţării Sfinte. Se cunoaşte că cu puţină vreme înainte de mucenicia sa, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanţi iudei fanatici, care i-au cerut să înlăture Crucea şi icoanele din preajma Fântânii lui Iacov, deoarece este un loc sfânt al religiei lor, iar ei nu primesc să se roage în prezenţa unor astfel de simboluri ale creştinismului. Părintele a refuzat să facă aşa ceva, susţinând că Fântâna lui Iacov este de secole a creştinilor. Atunci, a fost ameninţat şi i s-a spus să părăsească acel loc sfânt sau va suporta urmările.
Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfântului Apostol Matei), în timpul unei ploi torenţiale, ucigaşii au năvălit în mănăstire şi l-au măcelărit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, închipuind o cruce. Cu o lovitură de-a lungul, i-au despicat chipul, cu altă lovitură de-a latul i-au tăiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au tăiat în bucăţi degetele mâinii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o dată. Erau degetele cu care făcea semnul Crucii.”
Ucigaşii nu s-au mulţumit să-l măcelărească pe monahul cel fără de vină, ci au continuat apoi să profaneze şi biserica. A fost distrusă o troiţă, au fost împrăştiate şi murdărite vasele sfinţite, şi întreaga biserică a fost pângărită într-un chip înspăimântător.
Autorităţile israeliene au declarat pe moment că poartă o investigaţie, pentru a-i identifica pe cei vinovaţi, dar nici până astăzi nu a fost anunţat vreun rezultat.
Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Noului Sfinţit Mucenic Filumen, să-i învrednicească pe ortodocşii prigoniţi ai Ţării Sfinte să reziste valului de violenţă împotriva creştinilor, ce se ridică, ameninţând să-i copleşească, şi fie ca El să le dăruiască tăria şi harul de a mărturisi Credinţa cu bărbăţie şi râvnă fierbinte.

Trad.: R. H.

Sursa

***

Kostis Kokkinoftas, cercetător la Mănăstirea Kikku despre SFANTUL MUCENIC FILUMEN

Generalităţi

Oamenii care au oferit faptic mărturia credinţei ortodoxe au reprezentat puncte de referinţă pentru poporul nostru şi exemple de urmat. Mai ales în timpul ocupaţiei turceşti, au fost mii de oameni care au înfruntat moartea cu mult curaj, întărind prin jertfa lor sfântă spiritul luptei pentru eliberare naţională. Între aceştia au fost şi ciprioţii Polidor († 1794), Gheorghe († 1752) şi Mihail († 1835), la care se adaugă jertfa celor treisprezece mucenici din Kandara, din perioada ocupaţiei francilor, care au căzut omorâţi de catolici († 1231). Singurul imbold al sfinţilor mucenici era dragostea faţă de Hristos şi faţă de aproapele. Semnele care au însoţit moartea acestora nu numai că i-au convins pe oameni de intrarea lor în rândul sfinţilor mucenici, dar le-au oferit încă o dată dovada tăriei credinţei lor, fapt care le dădea mai multă putere de a lupta împotriva cotropitorilor.
Tema mucenicilor nu este numai istorică, ci mai ales de ordin duhovnicesc, deoarece influenţează conştiinţa credincioşilor de-a lungul veacurilor. Un exemplu în acest sens este şi jertfa arhimandritului Filumen, în spaţiul Patriarhiei Ierusalimului.

2. Copilăria părintelui Filumen

Sofocle Hasapis, după numele de mirean, s-a născut pe 15 octombrie 1913, în parohia Sfântului Sava din Lefkosia. A fost frate geamăn cu Alexandru, cel care a devenit mai apoi arhimandritul Elpidie, un alt cleric de mare excepţie al Ciprului. Părinţii lor, Gheorghe şi Magdalena Hasapis sau Orundiotis, aşa cum mai erau ei cunoscuţi, pentru că se trăgeau din satul Orunda, au avut în total 13 copii, din care au supravieţuit 10 – 7 băieţi şi 3 fete. Familia locuia într-o casă din parohia Sfântul Sava. Se bucurau de o stare materială destul de bună, întreţinându-se din munca tatălui, care avea în proprietatea sa un cuptor de pâine şi un han. Mama avea ca singură ocupaţie îngrijirea casei şi creşterea copiilor. Fiind oameni foarte evlavioşi, ei au transformat una din camerele casei lor în iconostas şi loc de rugăciune. Înainte de culcare, aveau obiceiul să treacă cu toţii prin acea cameră ca să spună rugăciunea de seară. Cei doi fraţi gemeni se rugau cu cea mai multă râvnă, zăbovind multă vreme dinaintea icoanelor. Ca urmare, uneori copiii se certau între ei, pentru că trebuiau să stea la rând ca să-şi spună rugăciunea de seară, iar gemenii nu mai terminau de rugat.
Un rol important în educaţia copiilor l-a jucat bunica lor, Loxandra, prin exemplul vieţii sale. Posturile, rugăciunile şi privegherile bunicii au fost o şcoală de religie unică, în care au învăţat foarte multe. Şi pentru că bunica nu ştia carte, cei doi fraţi gemeni îi citeau cu multă râvnă din lucrări religioase, mai ales din Vieţile Sfinţilor. Desigur, aceste lecturi au avut şi asupra lor o influenţă deosebită, formându-le caracterul.

3. Viaţa monahală

Dorinţa atât a părintelui Filumen, cât şi a părintelui Elpidie să trăiască la Mănăstirea Stavrovuni, faimoasă pentru respectarea tradiţiei monahale, alături de părinţi sporiţi duhovniceşte, era puternică, în ciuda vârstei lor fragede. Astfel, la câţiva ani după terminarea şcolii primare, în iulie 1928, fără să spună nimic părinţilor, au plecat spre mănăstire. În acel an, familia şi-a petrecut vara în Lefkosia, unde trebuiau să meargă şi cei doi gemeni, după tatăl lor, care lucra acolo. I-au căutat peste tot, fără nici un rezultat. La un moment dat, un căruţaş le-a spus părinţilor că i-a văzut pe băieţi pe drumul către Stavrovuni. S-au dus imediat acolo. Dinaintea stareţului mănăstirii, tatăl lor i-a întrebat dacă se gândiseră bine înainte să ia hotărârea de a urma viaţa monahală. Atunci Elpidie, temându-se ca tatăl lor să nu-i oblige să se întoarcă înapoi, i-a spus: „Ce rost are să ne iei acasă, dacă noi iar o să plecăm… Ai mulţi copii. Lasă-ne să mergem pe drumul nostru“. Atunci tatăl lor i-a binecuvântat şi a plecat.
Pe vremea aceea, la Mănăstirea Stavrovuni trăiau unii din cei mai mari părinţi ai secolului douăzeci, cum ar fi egumenul Varnava Haralambidis (1864-1948) şi fraţii săi după trup Calinic (†1943) şi Grigorie (1870-1933), ca şi ieromonahul Ciprian (1878-1955). Alături de aceşti părinţi, cei doi fraţi au învăţat foarte multe, trăind după rânduiala aspră de la Stavrovuni. Dar viaţa lor avea să ia o nouă întorsătură în 1934, când Mănăstirea a fost vizitată de Timotei Themelis, Arhiepiscopul de atunci al Iordanului (1878-1955), care a fost mai apoi Patriarh al Ierusalimului. Acesta i-a propus stareţului Varnava şi tatălui celor doi gemeni să-i ia pe copii la Ierusalim, unde aveau posibilitatea să facă gimnaziul. De altfel, viaţa aspră de la Stavrovuni şi condiţiile grele de trai de pe atunci le şubreziseră sănătatea, fapt care l-a determinat pe stareţ să accepte propunerea Arhiepiscopului Iordanului. Starea de sănătate a celor doi a impus pentru o perioadă întoarcerea lor acasă, ca să-şi revină. Respectându-le voia, tatăl lor le-a dat din nou binecuvântarea şi, în acelaşi an, gemenii au plecat spre Palestina.

4. Şederea părintelui Filumen la Ierusalim

Sub protecţia lui Themelis, cei doi fraţi gemeni s-au înscris la Gimnaziul Sfântului Mormânt, pe care l-au terminat în 1939. În tot acest timp, s-au distins prin faptul că respectau cu stricteţe regulile călugăreşti, aşa cum fuseseră învăţaţi la Stavrovuni. Obişnuiau să se închidă în camerele lor şi să-şi petreacă timpul citind şi rugându-se. Colegii lor, care erau în majoritate mai mici ca vârstă decât ei, îi evitau, deoarece ştiau că petrec mult timp citind cărţi sfinte, ceea ce pe ei nu îi entuziasma. După ce au terminat gimnaziul, cei doi fraţi au pornit fiecare pe un drum diferit.
În 1937, Alexandru s-a călugărit, primind numele de Elpidie. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1940, presbiter. A slujit în diferite locuri aflate sub ascultarea Patriarhiei. Între altele, a fost stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător al Domnului din Ierusalim şi epitrop patriarhal în Nazaret.
În 1947 a intrat în slujba Patriarhiei Alexandriei, fiind trimis în Mozambic în calitate de responsabil arhieresc al comunităţii greceşti. Mai târziu, în 1952, a ajuns în Atena, unde a studiat teologia. A absolvit în 1956, iar în anul următor a plecat spre Londra, unde a slujit la biserica Tuturor Sfinţilor. În paralel, a urmat cursuri de interpretare a Noului Testament şi de Istorie Bisericească, la Colegiul Regal. Trei ani mai târziu, în 1959, a fost trimis de Patriarhia Alexandriei mai întâi la Odessa, iar apoi în Grecia. În continuare, a activat în Cipru, ca preot al Mitropoliei din Pafos, după care a fost ales stareţ la Mănăstirea Maicii Domnului din Maheras. Puţin mai târziu, s-a întors în Atena, unde a slujit aproximativ şase ani ca preot la Spitalul Crucii Roşii. În timpul acesta, a primit mii de oameni, care mergeau la el ca să afle sprijin şi îndrumare în viaţa grea pe care o duceau. Apoi a activat la biserica Sfintei Treimi, iar de acolo, a plecat în Athos. Fiind bolnav, a fost dus la Spitalul Crucii Roşii din Atena, unde, la puţină vreme, s-a săvârşit din această viaţă, pe 29 noiembrie 1983.
Părintele Filumen a avut în viaţă un cu totul alt drum, rămânând până la moarte la Ierusalim. S-a călugărit în 1937, când a primit numele de Filumen. Doi ani mai târziu, pe 5 septembrie 1939, la puţină vreme de la terminarea Gimnaziului Sfântului Mormânt, a fost hirotonit diacon. Presbiter a devenit pe data de 1.11.1943, iar cinci ani mai târziu, pe 20.03.1948, a fost hirotonit arhimandrit. A slujit în foarte multe locaţii, începând cu Patriarhia, unde a fost ghid, în 1940. În continuare, din iunie 1940 până în septembrie 1941, a stat la Mănăstirea Sfântul Sava, după care s-a întors la Patriarhie, unde a devenit supraveghetor al birourilor Patriarhiei. Pe 15 iulie 1944 i-a fost încredinţat postul de ajutor de supraveghetor la bucătăria centrală. În februarie 1946 a fost numit stareţ în Tiberiada, până în martie 1953, când a devenit stareţ în Ioppe. Acolo a rămas şase ani, până pe 6 noiembrie 1959, când a fost rechemat de Patriarhie şi numit director al Orfelinatului Şcolii Patriarhale. A mai împlinit şi alte slujiri, cum ar fi: de pe 9 mai 1961 până pe 23 februarie 1962 a fost stareţ la Mănăstirea Arhanghelos; apoi, până pe 7 august 1965, a fost stareţ în Ramalla; după aceea, până pe 12 august 1970, a fost stareţ la Mănăstirea Avvei Teodosie, iar până pe 18 august 1970, a ocupat aceeaşi poziţie, la Mănăstirea Proorocului Ilie. În continuare, până pe 14 ianuarie 1976, a fost iarăşi în Ramalla şi, în fine, de pe 8 mai 1979, a slujit la Fântâna lui Iacov, unde a şi primit moartea mucenicească.
Pe tot parcursul activităţii sale, ca membru al comunităţii Sfântului Mormânt, părintele Filumen a trăit în smerenie şi linişte. Ascetismul şi râvna cu care a respectat regulile monahiceşti au fost principalele trăsături ale vieţii sale. Preţuind duhul Ortodoxiei, a căutat ca niciodată să nu îşi promoveze numele în nici un fel. Principala sa grijă era să îşi ducă traiul ca un călugăr smerit şi să sporească duhovniceşte. Cei care nu îl cunoşteau bine nu-şi puteau da seama de înălţimea vieţii duhovniceşti pe care o ducea. De multe ori, se prefăcea nebun, pentru a se putea ascunde de lume. Se ştie faptul că vreme de opt ani, cât a pustnicit împreună cu Imeneu, Arhiepiscopul Lidei, cei doi nu stăteau nicicând la masă, ci mâncau în picioare, din oală.

5. Moartea mucenicească

În ultimul loc unde a slujit, şi anume la Fântâna lui Iacov, veneau des evrei fanatici ca să scoată icoanele şi crucea din biserică, deoarece considerau că era un loc de închinăciune iudaic. Unul dintre aceşti evrei venea în fiecare zi şi se ruga în lăcaş. Părintele Filumen, păzitor credincios al aşezămintelor Sfântului Mormânt din Palestina, i-a explicat cu blândeţe şi smerenie că Fântâna lui Iacov aparţinea de multe secole creştinilor. Vrând să evite provocările, atunci când evreul acela intra în biserică să se roage, părintele Filumen întrerupea slujba şi o continua mai târziu. Scopul acestui evreu, ca, de altfel, al tuturor evreilor fanatici, era să transforme cu orice preţ biserica în loc de închinăciune iudaic.
Astfel, pe 29 noiembrie 1979, în ziua în care Biserica îl pomeneşte pe Sfântul Filumen, părintele a fost atacat cu toporul şi omorât în timp ce săvârşea Vecernia. După aceea, ucigaşii au jefuit biserica, iar la plecare au aruncat cu o grenadă. Comunicatul Poliţiei spunea că făptaşii erau „necunoscuţi“.
Înmormântarea mucenicului Arhimandrit Filumen din Cipru a avut loc pe 4 decembrie 1979, slujba săvârşindu-se la biserica Sfintei Tecla. A fost îngropat în cimitirul comunităţii Sfântului Mormânt din Sion. Patru ani mai târziu, când a murit un alt membru al comunităţii, s-a deschis mormântul părintelui Filumen pentru a i se muta osemintele de acolo. Atunci, toţi cei de faţă au avut parte de o privelişte minunată: trupul său era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, aşa cum s-a întâmplat cu moaştele atâtor sfinţi, ca, de exemplu, Sfântul Spiridon, Sfântul Ioan Rusul etc. După aceea, mormântul a fost închis din nou, până în anul 1984, de Crăciun, în timpul îngropării lui Claudiu, Arhiepiscopul din Pella. Şi de această dată, trupul era neputrezit şi răspândea un miros plăcut, semn că smeritul rob al lui Dumnezeu Filumen intrase în ţara celor vii, ca sfânt. Moaştele sale au fost aşezate cu evlavie în partea nordică a Altarului bisericii Sfântului Sion, devenind obiect de închinăciune pentru mii de credincioşi.

(…) Viaţa sa ascetică, moartea mucenicească, trupul nestricat, minunile care au fost săvârşite după moartea sa, toate acestea constituie mărturii incontestabile ale sfinţeniei sale. Fie pomenirea sa veşnică!

(Acest studiu s-a bazat îndeosebi pe mărturiile celor care l-au cunoscut, fapt pentru care bibliografia este săracă. Cele mai însemnate surse bibliografice sunt:

1. Kostas Gheorghiadis, Chipul contemporan al Bisericii Sionului. Părintele Filumen, Mărturia ortodoxă, Nr. 4, Lefkosia, 1982.
2. Ioan, Noul Mucenic Filumen, Mărturia ortodoxă, nr. 19, Lefkosia.
3. Necrolog: Moartea mucenicească a Arhimandritului Filumen Hasapis, Noul Sion, Vol. 72, Ierusalim, 1980.
4. Arhimandritul Filumen: un mărturisitor contemporan al credinţei noastre, Drumul nevoinţei, nr. 101, Lefkosia, 1992.
5. Arhimandritului Elpidie, în cartea lui Iosif Monahul Figuri patristice de la Nea Skiti, Salonic, 1988, pp. 63-70.
6. Din revista Mărturie ortodoxă, nr. 41, 1993, pp. 34-37.).

Sursa: Patericul secolului XX

cuvantulortodox

Mesajul parintelui Claudiu pentru toți cei care îl susțin și mărturisesc împreună cu sfinția sa Adevărul

Prin acest mesaj vă mulţumesc tuturor pentru că vă pasă de Adevăr şi că înţelegeţi prin ce încercare trece Biserica lui Hristos. Este vremea mărturisirii pentru fiecare dintre noi: preoţi şi mireni, în dragoste lui Dumnezeu! V-am simţit alături şi de aici s-a născut cea mai curată rugăciune către Dumnezeu, Maica Preacurată şi Sfinţii Bisericii Celei Una! Iubiţi pe cei ce ne prigonesc şi iertaţile răutăţile, pentru Hristos Domnul şi vom rămâne smeriţi primind mult har de la Dumnezeu! Nu vă temeţi să mărturisiţi adevărul celor pe care Dumnezeu vi-i scoate în cale sau fac parte din viaţa voastră! Îndemnaţi-i pe preoţii duhovnici să părăsească frica şi să-şi îndeplinească misiune preoţească spre slava lui Dumnezeu şi binele fiilor duhovniceşti. Să nu vă temeţi pentru mine căci n-am mai trăit asemenea bucurii de la hirotonie! Dacă asta înseamnă să mărturiseşti Adevărul, spun DA cu toată fiinţa mea!!! Vă îmbrăţişez pe toţi, mi-aş dori cu braţele lui Hristos şi, vă port, cu toată nevrednicia pe care mi-o recunosc, în rugăcinile mele! Ruga-ţi-vă pentru mine!!!

Preot Claudiu Buză

sursa

Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX?
Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea.
Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.
Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”
Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi.
În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” .
Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”.
Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic:

„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
(…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis” .

Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan:

„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”
Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”.
În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!”
Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”.
Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist.
Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală.

Ciprian Voicilă

(articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)

Crimele papilor in Mt. Athos pe 18 noiembrie

*

#

Paraclisul Sfantului sfintit Mucenic si intocmai cu Apostolii Cosma Etolianul (Etolul) (24 august)

Facerea monahului Gherasim Micraghiananitul

“Dupa ce preotul binecuvanteaza: „Doamne, auzi rugaciunea mea”, dupa care „Dumnezeu este Domnul” ca de obicei si urmatoarele:

Glas 2.

Ca un ravnitor al Sfintilor Apostoli ai primit luminarea Duhului si propovaduitor dumnezeiesc al dreptei-credinte te-ai aratat; de aceea intareste-ne si pe noi pe temelia dumnezeiasca a credintei ortodoxe si a sfintelor dogme, Cosma sfintite mucenicule slavite, cerand pentru noi ierta­re greselilor.
Slava. Si acum. A Nascatoarei.

Nu vom tacea, Nascatoare de Dumnezeu, pururea a grai minunile tale noi, nevrednicii, caci de n-ai fi stat tu inainte solind pentru noi, cine ne-ar fi izbavit pe noi din atatea primejdii? Sau cine ne-ar fi pazit pana acum slobozi? Nu ne vom departa de la tine, Stapana, caci tu izbavesti pe robii tai pururea din toate cele cumplite.

Psalmul 50 si Canonul, al carui acrostih este: “Impodobeste-ne, Cosma, cu cuvant dumnezeiesc. Al lui Gherasim”

Cantarea intaia. Glas 8.

Impodobind cu invataturile tale dumnezeiesti inimile credinciosilor, minunate intocmai cu Apostolii, izbaveste-ne cu rugaciunile tale la Dumnezeu din necuratiile pati­milor.

Cu sfantul cuvant de invatatura ai calauzit spre Hristos inimile credinciosilor, si pe noi indreapta-ne spre darul desavarsit al virtutii, Cosma, de-Dumnezeu-cugetatorule.

Stralucind cu intelepciunea duhovniceasca a Evanghe­liei, te-ai aratat propovaduitor cu chip dumnezeiesc, intru care, Parinte Cosma, intelepteste-ne pe noi toti sa vietuim cu vrednicie.

A Nascatoarei.

Dumnezeu se intrupeaza din preacuratul tau sange nearzand salasul tau curat, la care fii solitoare, tu singura de Dumnezeu Nascatoare, ca sa se indure de cei ce te fericesc pe tine.

Cantarea a III-a

Cu ravna Apostolilor te-ai imbogatit, cuvioase; de aceea cureti inimile cu dumnezeiasca propovaduire; si acum dezradacineaza, cu rugaciunile tale, din Biserica lui Hristos toate neghinele.

Impodobindu-te in Athos cu stralucirile cele mai presus de minte, stralucesti in toata Elada lumina credintei, prin care, sfinte, ai alungat intunecimea ereticilor cea pierza­toare care ne ameninta pe noi.

Cel ce cu puterea cuvantului si harurile invataturilor ai izbavit pe multi din adancul desertaciunii, izbaveste-ne si pe noi, ca un mare Parinte intocmai cu Apostolii, din adancul cumplitelor naluciri.

A Nascatoarei.

Tu, care ai nascut purtator de trup pe Cel ce este Pri­cina a toate intr-un singur ipostas, dar in doua firi, pe Acesta roaga-L sa omoare, Preacurata, patimile trupului nostru cu bogatia bunatatii Sale.

Sedealna, glas 2.

Cuvantul tau s-a aratat prin Duhul Cel dumnezeiesc ca o roua cereasca sufletelor secatuite; dar, o, Cosma, de-Dumnezeu-inteleptite, roureaza si inimile noastre aprinse de carbunii patimilor cu ploaia invataturilor tale.

Cantarea a IV-a

Ca un ucenic de-Dumnezeu-inteleptit al Evangheliei ha­rului, Parinte, daruieste har sufletelor noastre prin invatatura buzelor tale.

Din primejdii, necazuri si din tot felul de nevoi slobozeste-ne, fericite intocmai cu Apostolii, prin ocrotirile tale.

Cere ispasire si iertarea greselilor noastre, sfinte, pace si intelegere celor ce cu sinceritate te fericesc pe tine.

A Nascatoarei.

Tu, care ai dat trup lui Dumnezeu si dupa nastere ai ramas nestricata ca mai inainte de Nastere, Pururea Fecioa­ra, din toata stricaciunea izbaveste-ne.

Cantarea a V-a

Ca un mare invatator al credintei izbaveste-ne pe noi de toata flecareala si intoarcerea cumplitilor paruti intelepti.

De sus pazeste pururea, prin mijlocirile tale Biserica lui Hristos din cumplite si grele eresuri, tu cel intocmai cu Apostolii.

Gura a lui Dumnezeu facandu-te, Cosma fericite, da-ne pricepere sa cugetam la cuvintele lui Dumnezeu si intelep­ciune ca sa ne mantuim.

A Nascatoarei.

Tron al lui Dumnezeu te-ai aratat, Fecioara Maica, ca una care l-ai purtat in maini ca pe un Prunc; pe Care roaga-L sa miluiasca sufletele noastre.

Cantarea a VI-a

In toata Elada a iesit cuvantul tau mantuitor, de-trei-ori-fericite, caci te-ai aratat trambita Evangheliei; de ace­ea, Cosma, trambiteaza in urechile sufletelor noastre frica de Dumnezeu, ca sa traim o viata placuta lui Dumnezeu.

Tamaduiri ai savarsit, de-Dumnezeu-graitorule, si in viata si dupa fericitul tau sfarsit, de aceea si inima noastra bolnava si durerile trupului tamaduieste-le, Cosma, Apos­tole al lui Hristos, prin harul cel dat tie de sus.

Ca unul ce ai indrazneala catre Hristos Cosma de-Dumnezeu-purtatorule cel intocmai cu Apostolii, nu inceta sa solesti necontenit, cuvioase, ca si nu fie atrasi credin­ciosii spre invataturi nou-aratate, ci ele sa se departeze din randul acestora.

A Nascatoarei

Sfesnic de aur te-ai aratat, ca una ce ai nascut stralu­cirea Tatalui intru asemanare omeneasca, Maica Preacurata, izbavind firea omeneasca din blestemul lui Adam; de aceea te lau­dam pe tine, Stapana.

Condac, glas 2.

Propovaduitorule sfntite, Cosma, cel intocmai cu Apos­tolii, temelie nefranta a Bisericii, intareste pe piatra cre­dintei inimile clatinate de necazuri, cerand pentru toti mila dumnezeiasca.

Prochimen: „Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosului Sau”.

Stih: „Minunat este Dumnezeu intre sfintii Lui”.

Evanghelia de la Matei 10,1. 5-8.

Slava…

Pentru rugaciunile cuviosului Tau, Milostive, sterge mul­timea greselilor noastre!

Si acum…

Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, sterge multimea greselilor noastre!

Stih. „Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta”.

Stihira, glas 6

Podoaba preadumnezeiasca a Bisericii te-ai aratat, Cosma cel intocmai cu Apostolii, pe care ai impodobit-o cu cuvantul tau cel dumnezeiesc; cu care si acum lumineaza inimile noastre cu sa vietuim virtuos, ca sa ne ferim de orice sminteala a celui rau, si sa staruim neclintiti in dumnezeiestile si cinstitele predanii ale de-Dumnezeu-graitorilor Parinti, ca sa aflam viata cea vesnica, sfinte, prin rugaciunile tale.

Mantuieste, Dumnezeule, poporul Tau…

Cantarea a VII-a

Din cer primind chemarea ta, ai propovaduit Evanghelia si implinind dumnezeiestile ei cuvinte si invataturi dai putere sufletelor dreptcredinciosilor, Cosma de-Dumnezeu purtatorule.

Ai lucrat cu intelepciune cu plugul cuvantului ogorul sufletelor; invredniceste-ne si pe noi prin plugaria dumnezeiestilor tale invataturi, sfinte, sa odraslim in inimile noastre frica cea dumnezeiasca.

Ca pe un semn de biruinta dumnezeiesc ai asezat cru­cea Domnului, cuvioase; de aceea da-ne putere prin ruga­ciunile tale catre Dumnezeu, Cosma de-trei-ori-fericite sa ne omoram in Hristos trupul si sa ducem o viata sfanta.

A Nascatoarei.

Cuget intelept si strapungere a inimii si minte de-Dumnezeu-cugetatoare da, Fecioara, celor ce cauta cu credinta la cinstitul tau acoperamant, Nascatoare-de-Dumnezeu prealaudata si cere pentru noi, Curata, iertarea greselilor.

Cantarea a VIII-a

Aflatu-te-a, Parinte, Biserica lui Hristos intarire dum­nezeiasca in anii robiei, izbavind sufletele din inselaciunea robiei.

Cu raurile soliilor tale, Cosma de-Dumnezeu-graitorule, curata inimile noastre de murdariile rautatii si intinaciunile pacatului.

Amagirea eresurilor nou-aparute care ameninta sa po­topeasca intreaga Biserica a lui Hristos ai sters-o, Parinte.

A Nascatoarei.

Acoperamant si scapare mare a neamului crestinilor esti, Pururea-fecioara; de aceea acopera-ne si pe noi de toata rautatea.

Cantarea a IX-a

Da-ne putere impotriva oricarei rataciri si pacat, Cosma cel intocmai cu Apostolii, si izbavire de tot felul de ispite.

Impodobit fiind cu cununa mucenicilor ca un sfintit mucenic, Cosma cel intocmai cu Apostolii, incununeaza-ne cu chipurile virtutilor tale.

Noule sfesnic si stalp al Bisericii, intareste pe temelia Ortodoxiei inimile drept-credinciosilor, Cosma fericite.

A Nascatoarei.

Preacurata Marie, ceea ce esti singura de-Dumnezeu-Nascatoare, alunga descurajarea din mine si umple-ma de veselie dumnezeiasca, Fecioara.

Cuvine-se cu adevarat si Marimurile

Bucurate, imitatorul Apostolilor si invatatorul de-Dum­nezeu-graitor al Evangheliei; bucura-te, invatatorul cel dumnezeiesc al vietii cinstite, Cosma de-Duh-purtatorule, gura harului.

Organ al Duhului te-ai facut curatindu-te pe tine prin nevointa sfanta in Muntele Athosului, si ai iesit cu porunca dumnezeiasca si ai propovaduit tuturor cuvantul harului.

Ca Pavel strabatand, Parinte, cetati si sate, inimile drept-credinciosilor le-ai aprins de flacara sfintei credinte si ai ars toata neghina ratacirii.

Bucura-te, dumnezeiasca odrasla a Etoliei, palmierul cu mult rod si cinstit al Athosului; bucura-te, dumnezeiescule talcuitor al dreptei-credinte cu fapta si cu cuvantul, Cosma fericite.

Ai facut alergari necontenite pentru mantuirea aproa­pelui, Parinte Cosma, si suferind cu tarie sfarsit prin su­grumare, te-ai invrednicit stralucit de slava muceniceasca.

De orice navala de durere si glasuire desarta in credinta vatamatoare de suflet pazeste neranita Biserica lui Hristos, Cosma, prin soliile tale la Cel Iubitor de oameni.

Toate ostirile ingerilor, Inainte-mergatorule al Domnu­lui, cei doisprezece Apostoli si toti sfintii impreuna cu Nas­catoarea de Dumnezeu mijlocire ca sa ne mantuim toti.

Sfinte Dumnezeule si troparele urmatoare, glas 6.

Miluieste-ne pe noi, Doamne, miluieste-ne pe noi, ca nepricepandu-ne de nici un raspuns…

Doamne, miluieste-ne ne noi, ca intru Tine am nadajduit…

Si acum. A Nascatoarei.

Usa milostivirii, deschide-ne-o noua…

Ectenie si apolis, dupa care cantam urmatoarele, glas 3.

Pe toti cei ce alearga cu credinta spre mijlocirea ta la Hristos, Cosma fericite, izbaveste-i din toata mania si ne­cazul, si roaga-te sa li se dea iertare greselilor, indreptare vietii si mila dumnezeiasca, ca vietuind in fapte ale virtutii sa ne facem dupa sfarsit partasi ai vietii fara de sfarsit.

Stapana, primeste rugaciunile robilor tai, si ne izbaves­te pe noi de toata nevoia si necazul.

Toata nadejdea noastra spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, pazeste-ne pe noi sub acoperamantul tau.

Distih: Cu fapte de virtute impodobeste, Cosma, pe Gherasim care alearga la ajutorul tau!”

*

Hotarât să impună cu forţa unirea Bisericilor, pe care o semnase la Sinodul de la Lyon (1274), pentru ca papa să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupaţiei latine, Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282), sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-1282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase. A înăbuşit cu asprime orice împotrivire la unire şi a trimis soldaţi în Muntele Athos, centru de rezistenţă împotriva acestor uneltiri şi fortăreaţă a Ortodoxiei, pentru a-i supune, cu preţul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire ipocrită.
În acea vreme trăia un bătrân care se nevoia în apropierea Mănăstirii Zografu şi care avea ca rânduială să facă de câteva ori pe zi Acatistul Maicii Domnului dinaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În ziua aceea, Maica Domnului a răspuns rugăciunilor pe care i le aducea ca de obicei, vestindu-i că oamenii împăratului se apropiau de Mănăstirea Zografu. Ea i-a cerut să meargă să înştiinţeze monahii, aşa încât cei mai slabi să poată pleca la timp, iar cei care erau pregătiţi sufleteşte să fie gata de mucenicie.
La această veste, majoritatea monahilor au fugit în munţi, însă douăzeci şi şase dintre ei s-au retras în turnul mănăstirii, primind de la Dumnezeu înştiinţarea că venise clipa să dobândească cununa muceniciei.
Linguşirile şi sofismele latinilor şi ale aliaţilor lor greci prin care aceştia încercau să-i convingă să se învoiască la unirea cea ipocrită au fost zadarnice, căci sfinţii mărturiseau cu hotărâre că Hristos era singurul cap al Bisericii.
Au murit în turnul căruia soldaţii i-au dat foc, aducând slavă lui Dumnezeu. Numele lor sunt: Egumentul Toma, monahii Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacob, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian, Partenie şi patru mireni.

(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I, Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 253-254)

sursa

*

Împăratul Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. De aceea urmărea unirea Biserici Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275).
Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit „şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.
Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele: Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de papă; Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma; Cu precădere adaosul „Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede „şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl; Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramanda orice hotărâre a sa! „Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericească supremă”. Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!!
Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif i s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. şi într-o aşa măsură, încât a început prigoana. Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile.
Patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal.
Şi atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282). Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri…
Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea părinţilor de la Sfântul Munte Athos, acestui castru al Ortodoxiei, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor „reacţionari”.
Când toţi monahii Sfintei Mănăstiri Vatopedi s-au împotrivit propunerii de a se alătura unirii, latinocugetătorii au început schingiuirile părinţilor.
Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare impetuozitate trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor. Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete.
Stareţului Eftimie i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Turbând şi scânteind de furie, călăii l-au ridicat, au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare.
Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători – reprezentanţi ai împăratului – a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimi. Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma – să accepte unirea cu „biserica” papei.
Propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă, unica şi adevărata credinţă. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? „Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus. De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul.
Călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile: ştreangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii.
În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una dintre cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Însă iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. Ştiau că primirea „unirii” înseamnă cea mai mare trădare.
Ce-au făcut, aşadar, papistaşii? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenesc, barbar, sălbatic. Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau i-au surghiunit în Italia. Pe ceilalţi monahi i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10).
În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţi-neau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.
În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii au întrebuinţat prima lor armă – arta retorică. Părinţii au fost chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale.
Dar replica lor a fost mărturisirea credinţei ortodoxe: „Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”
Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă – rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei! Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – întrebuinţează această armă împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă, aşadar, şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşi răspund: „şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”.
Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturisească credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească. Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie.
Fraţilor, nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei „în putere” şi „în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos.

Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS

Cuvant al Sfantului Radu Brancoveanu

Intre cele 12 munci ale mitologicului erou Hercule se numara si uciderea Hydrei din Lerna. Aceasta era o fiara cu 100 de capete de serpi, careia ii era cu putinta ca in locul fiecarui cap retezat sa-i creasca altele doua; insa Hercule neutralizeaza pericolul, cerand nepotului sau Iolaos sa arda cu o falca fiecare grumaz taiat, iar apoi, din prevedere, isi inmoaie toate sagetile in sangele ei ucigator.
Cine ar putea sa nu planga astazi, privind cum Cel iubit izvoraste sudori de sange, cum Dumnezeu in lanturi este strans, cum Domnul de catre slujitorii Sai este tagaduit, cum imparatul cu ocari este intampinat, cum Judecatorul cel drept prin judecata nedreapta este osandit, cum Capul neamului omenesc cu spini se incununeaza, cum Celui care este rasuflarea a toate I S-a pus pe umeri lemnul de rastignire, cum Dulceata cu fiere a fost adapata, cum pe cruce S-a pironit Izbavirea, cum Fantana a insetat, cum Focul S-a stins, cum Viata a murit, cum invierea a fost inmormantata? Cine ar putea sa nu se minuneze, vazand Prietenia tradata, Bucuria intristata, Libertatea inrobita, osandita Nevinovatia, Dreptatea chinuita, Maretia calcata in picioare, Suflarea noastra fara de suflare si mort? Cine n-ar plange cu gemete, vazandu-L pe Acela Care la facerea intregii lumi vazute si nevazute este inceputul, intru tocmirea fiintelor este intelepciunea si in menirea celor alesi este Cartea Vietii? Acela Care cu lucrarea este Mijlocitorul dintre Dumnezeu si oameni, cu firea – adevarata Bunatate, cu fapta – Adevarul, cu covarsirea – Dumnezeu, sa fie vandut ca sa ne rascumpere, sa fie tradat pentru a ne slobozi, sa fie ranit pentru a ne vindeca si sa fie omorat pentru a ne darui viata, noua, celor care am murit prin pacat? intru adevar, neomeneasca este nerecunostinta, daca pe Dumnezeu nu-L plangem, El, Care al Sau sange si pe Sine insusi Se da pentru dragostea noastra!
Face intaiul pas in satul Ghetsimani, pentru ca din gradina sa inceapa iubirea Celui de-al Doilea Adam, dupa cum tot din gradina cel dintai a inceput razboirea Merge la muntele Eleonului nu pentru a-si inveseli fata prin untdelemn, ci pentru a gasi untdelemn, spre a vindeca ranile pacatelor noastre, pe care, neaflandu-l in pamantul blestemat – caci blestemat este pamantul (Facere 3,17) -, intru atata S-a intristat, intru atata S-a tulburat- „intristat este sufletul Meu pana la moarte” (Matei 26,38) -, incat, dintru marea mahnire a cazut cu fata la pamant, pe jumatate mort. O, cadere! Ridicare a firii cazute, nimicire a infricosatoarei tiranii a Iadului! Cadere – inaltare a darului, omorare a pacatului! Caderea – prevestitoare a patimii, dar datatoare de nepatimire; simbol al mortii, dar datatoare de nemurire. Si, din pricina patimirii, covarsind cu prisosinta mahnirea, Aceluia Care este bucuria ingerilor „sudoarea I s-a facut ca picaturile de sange ce cad pe pamant” (Luca 22, 44). Intru atata s-au inmultit rautatile noastre, incat pentru a le plange Fiul lui Dumnezeu, nu erau de ajuns doua siroaie din ochii Lui, ci Si-a deschis tot noianul sangerand al trupului Sau – si a sangerat.
Cand Dumnezeu ne plange cu lacrimi de sange, oare ce suntem noi datori sa facem? Cand Ziditorul a toate lacrimeaza pentru moartea noastra cu sangele Sau, ajunge, oare, ca moartea Ziditorului sa o plangem numai cu o lacrima? O, sange dumnezeiesc! O, dumnezeiesti lacrimi! Unde esti acum, Maria Magdalena, care erai obisnuita a cadea la picioarele Domnului, ca sa versi paraie de lacrimi si cu parul tau sa stergi picioarele Sale? (Luca 7, 38) Vino acum, aici, o, suflet preasfant, ca sa aduni nepretuitele lacrimi ale invatatorului tau! Adu vasele cu aromate pe care le-ai desertat in casa fariseului, pentru a le umple cu un balsam mai de pret, pe care, pentru a-1 aduna mai usor, uite, iti dau inima mea ca burete, si aduna! O, daca noi toti le-am primi de acolo in sufletele noastre, daca noi, cei care suntem intunecati prin pacat, ne-am invesmanta ca intr-o porfira cu Sangele cel rosu si curatitor de pacate al Mantuitorului!
In Rai s-a savarsit lupta omului impotriva lui Dum¬nezeu, iar aici, in gradina, se savarseste dragostea prin sarutare, desi e sarutul tradarii. De bunavoie S-a lasat prins in cursa iudeilor – „Eu sunt” (Ioan 18,5) si plateste greseala stramosului, care se ascundea de la fata lui Dumnezeu. Si, pentru ca sa se arate acolo cu totul slobode mainile lui Adam spre a se intinde sa ia rodul oprit, iata noul Adam Si le da spre legaturi. O, nespusa iubire de oameni a lui Iisus! O, nebunie vrednica de jale a iudeilor! Leaga orbii mainile acelea care au venit sa ii dezlege pe cei legati, care alunga demonii, ii vindeca pe cei bolnavi, ii indreapta pe cei paralitici, ii invie pe cei morti. Cu lanturi de fier intind bratele acelea, pe care Dumnezeu din Cer le intinde intru ajutorul nostru. Strang acele palme intinse, pe care dumnezeiasca Pronie niciodata nu le strange de la facerea de bine. Si, in sfarsit, leaga cu funii greu de dezlegat acea Dreapta a lui Dumnezeu, cu care a dat toate harurile oamenilor. O, rabdare! O, indelunga rabdare! Adam cel neascultator s-a ascuns de Dumnezeu Judecatorul, iar Fiul lui Dumnezeu, ascultator pana la moarte, este tarat in lanturi la scaunul de judecata. Sau putem zice ca este tarat in lanturi in pretoriul judecatorilor, spre a ne invata pe fiecare dintre noi ca nu cu usurinta sa ravneasca la tronuri, demnitati si onoruri, ci prin lanturile virtutilor si ale harurilor sa le dobandeasca pe acestea. Adam se indreptateste pe sine ca este nevinovat: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceasta mi-a dat din pom si am mancat” (Facerea 3, 12), iar Emanuel, desi era nevinovat, a fost osandit a fi vinovat mortii. Acela pentru a vietui cu barfitoarea Eva a cazut, iar Hristos, pentru a vindeca aceasta rana, a tacut in fata arhiereului. De aici incep batjocurile, se izvodesc zavistiile, se scornesc minciunile, insa, din pricina ca din vechime a mintit Adam, si de atunci tot omul se numeste mincinos (Psalm 115, 2), pentru ca sa faca sa inceteze atata minciuna, Iisus, Care este Adevarul, rabda minciunile mincinosilor, incat numai cu tacerea S-a aparat Adevarul impotriva minciunii.
Adam a luat asupra fetei sale blestem de rob – „intru sudoarea fetei tale vei manca painea ta” (Facerea 3, 17), iar noul Adam, spre a-l usura pe cel vechi, primeste de la un rob o palma in fata (Ioan 18, 22). Ori poate ca Se lasa Domnul palmuit pentru inselatoarea roseata ce o aratam pe fata, cand il batjocorim pe aproapele, avand rasul pe buze, iar in inima purtand ura si veninul.
De aceea, cand adevarul si dragostea sunt goale, Se arata Dumnezeu intru goliciune; si cati ochi de-ai iudeilor II vad, atatea lovituri de moarte primeste; si cate limbi strigau: „Sa fie rastignit!” (Matei 27, 22-23), atatea cruci au purtat acele madulare ale trupului Sau indumnezeit. Daca fecioria se rusineaza de propria-i privire, cu ce infricosare va rabda privirile cele straine?
Asadar, Se goleste Iisus de vesmintele Sale, ca si cum pe acestea le-ar fi avut intai de toate pentru acoperirea goliciunii si rusinii adamice. Din aceasta pricina, lepadand acoperamantul, a dat spre ranire acele parti pe care stramosul le acoperea cu frunzele de smochin. Astfel, peste El a cazut degraba o grea ploaie de lovituri; si astfel, Acela Care „pe cel pe care-l iubeste, il cearta” (Evrei 12, 6), II loveste pe Fiul pe Care-L iubeste. Si, fiindca pe alt fiu al omului nu l-a iubit mai mult decat pe indumnezeitul Iisus – „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Matei 17,15) -, pe Acesta mai mult L-a biciuit si loviturile s-au prefacut toate in marturii de iubire. Sa nu se mire cineva ca spatele Sau era lovit de pacatosi, pentru ca si acesta a devenit piatra de temelie, „iar piatra era Hristos” (1 Corinteni 10, 4). Sa nu se mire cineva daca atunci Sinagoga a inscris sentinta schingiuirii, pentru ca Hristos este carte si Carte a Vietii. Scriind insa iudeii atunci in aceasta Carte a Vietii astfel de invinuiri rele de moarte1, sterg numele lor care erau scrise sus – ca popor ales al lui Dumnezeu -, dupa cum David a profetit: „Si se vor sterge din cartea celor vii si cu cei drepti nu se vor numara” (Psalm 68, 32).
Se incununeaza dupa aceea cu cununa de spini si nu este deloc lucru neobisnuit, pentru ca, daca Adam cel dintai a luat toti trandafirii placerii pentru sine – „ne vom incununa cu trandafiri, mai inainte de a se vesteji” (intelepciunea lui Solomon 2, 8) -, Cel de-al Doilea Adam n-a gasit altceva spre a Se incununa decat spini. Cu toate acestea, daca cel dintai Adam era ca un spin in mijlocul trandafirilor, Cel de-al Doilea straluceste ca si crinul in mijlocul spinilor, sau, sa zicem mai potrivit, Se incununeaza cu spini, pentru ca sa invete omul ca nu este obisnuita [fireasca] si neteda calea spre Cer, din pricina ca Hristos, Care este Calea – „Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6) -, Se incu¬nuneaza cu spini. Sau a facut aceasta din pricina ca toti cati se dedau la trandafirii acestor placeri lumesti, numai ghimpii ii lasa florii, pe campia preadulcelui Emanuel, ori pentru ca sa ne arate ca diademele imparatilor lumii acesteia nu sunt altceva decat spini pe capetele imparatilor. Se imbraca in hlamida alba2, pentru ca, printr-o astfel de haina, fie ne salasluieste in Cer, albindu-ne pe noi, fie ne intoarce cea dintai haina a nevinovatiei, de care ne-a despuiat sarpele cel incepator al rautatii. Dupa cuviinta I se da in loc de sceptru o trestie, pentru a intelege noi usuratatea si desertaciunea celor puternici si a marilor stapanitori, fiindca trestii sunt imparatiile si domniile lumii acesteia; caci dupa cum trestia este lovita de vanturi si se pleaca, asa si domniile, in fiecare zi sunt tulburate si se clatina de vijeliile intamplarilor potrivnice. Era acea trestie verde, in semn ca trestia verde – dupa Fiziolog3 -, ii farmeca pe serpi, iar trestia aceasta departeaza de la noi otrava sarpelui, adica pacatul.
Cu astfel de cazne fiind urgisit, rusinat si schingiuit, merge Iisus purtand Crucea. Aceasta este greutatea pacatelor noastre; si cat este ea de apasatoare, sa o pricepem dintru aceea ca, purtand-o Dumnezeul nostru, din pricina greutatii mai mult decat o data a cazut pe cale. Se suie la Golgota si, ostenit fiind, Cel Care atat de mult a suferit pe cale, ajungand la fruntariul patimirii, este intins pe patul dureros al Crucii, spre a Se odihni. Deschide mainile Sale pentru a ne primi in bratele Sale. inclina capul, aratand prin acest semn ca pe toti ne cheama catre El. Striga cu glas mare, pentru a-L auzi toti ca este insetat de mantuirea tuturor; si, ca un Pastor bun, sufletul Sau si-l pune pentru oi. Se inalta in vazduh, pentru ca sa fie Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni. Grabnic se intuneca ziua, poate pentru ca sa dea somn dulce Facatorului a toate, Celui ostenit; sau, poate, voind Domnul ca pamantul cel uscat sa-l ude cu sangele Sau, a facut ca soarele sa-si traga inapoi razele, pentru ca sa nu usuce sangele acela cu ale sale calde raze. S-a cutre¬murat pamantul, pentru preamarea facere de bine; si, dintru a sa bucurie s-au deschis mormintele si vii i-a scos afara pe cei morti dintru el. Pietrele s-au despicat, pentru ca inimile iudeilor erau atat de inasprite, dupa cum sunt si ale noastre astazi, incat de o ucidere asa de sangeroasa si de o moarte mult-dureroasa a Facatorului si a Plasmuitorului nostru nu s-au intristat, n-au suspinat, n-au plans, n-au suferit; spre tulburarea si rusi-narea noastra se desfac si se despica pietrele, pentru a ne adeveri ca firea necuvantatoare este mai simtitoare si mai miloasa decat inimile noastre. Iata, dar, este deschisa acum milostivirea indurarii dumnezeiesti pentru cei raniti; cu totii, dar, sa alergam cat mai cu grabire! De am avea piept de arama si inima de diamant, arama – in topitoarea dragostei dumnezeiesti, unde este un altfel de foc – se topeste, iar diamantul cu Sangele cel viu al Mielului se desface. Iarasi, de suntem raniti de moarte sau chiar morti, coasta cea impunsa a Mantuitorului fie-ne mormant! Si chiar vii de suntem, sa murim la Tronul vietii, la Crucea cea purtatoare de viata. Sa alergam cu totii si, lasand toata grija cea lumeasca, sa cadem cu suspinuri si lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Rastignit.
Sa ne aruncam in bratele Crucii, pentru ca lumea sa se rastigneasca intru noi si noi lumii. Sa ne afundam intru acea „Mare Rosie”, pentru a fi numarati cu aceia „care si-au inalbit hainele lor in sangele Mielului” (Apocalipsa 7,14). Sa alergam cat mai iute, cu grabire sa ne sarguim, ca sa aflam in tarina cea arata – comoara, in pamantul cel binecuvantat – samanta cea aleasa, in izvorul vietii – apa cea plina de har, in ocari – cinstirile, in palmuiri – biruintele, in invinuiri – iertarea, in trestie – sceptrul, in uraciune – frumusetea, in neno-rociri – fericirea, in imprejurari grele – norocirea, in pri¬goane – pe Dumnezeu, in moarte – viata. Amin.

Sfantul Radu Brancoveanu

Articol preluat din „Cuvintele fiilor lui Brancoveanu”, Editura Sophia

1 „Si deasupra Lui era scris cu litere grecesti, latinesti si evreiesti: Acesta este regele iudeilor” (Luca 23, 38).
2 O hlamida in care a fost invesmantat Mantuitorul si care este pomenita de Sfantul Evanghelist Matei avea culoarea rosie (Matei 27, 28). insa, din pricina ca rosul inchipuie Sangele lui Hristos, putem spune ca Mantuitorul, prin haina cea rosie – prin Sangele Sau -, ne-a curatit de pacat si ne-a invesmantat in haina cea alba a curatiei si a nevinovatiei. in Evanghelia Sfantului Luca mai este pomenit un vesmant imparatesc stralucitor, cu care Mantuitorul a fost imbracat in chip batjocoritor: „Iar Irod, impreuna cu ostasii sai, batjocorindu-L si luandu-L in ras, L-a imbracat cu o haina stralucitoare si L-a trimis iarasi la Pilat” (Luca 23, 11). Credem ca Sfantul Radu Brancoveanu aceasta din urma haina o pomenea a fi „alba”.
3 Despre Fiziolog vezi nota 12 de la panegiricul inchinat Sfantului Arhidiacon Stefan (p. 61).