“Inceputul Crucii” – Intrarea Domnului in Ierusalim

1

Alaturi de Sambata lui Lazar, Duminica Intrarii triumfale a Mantuitorului in Ierusalim reprezinta “inceputul Crucii“. Stereotipul nostru mental care asociaza bucuria cu absenta suferintei este contrariat de aceasta sarbatoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebreaza acum, daca Iisus intra in Ierusalim pentru a fi rastignit? Cum de este primit ca un imparat Cel ce vine calare pe smeritul asin? Cum de I se striga “Osana!” Celui asteptat de catre mai-marii poporului pentru a fi ucis?

Biserica insa vede si altceva dincolo de acestea si ne indeamna:

“Veniti sa mergem cu El, sa ne rastignim cu El, pentru a-L auzi spunandu-ne: nu la Ierusalimul pamantesc Ma sui pentru Patima Mea, ci la Tatal Meu si Dumnezeul Vostru, pentru ca sa intrati cu Mine in Ierusalimul ceresc, in Imparatia Cerurilor“.

Acesta este Ierusalimul in care intra biruitor Hristos prin Patimirea si moartea Sa.

Bucuria crestinilor nu are nicio legatura cu veselia indiferenta si superficiala a omului lumesc, nici cu “autosugestia” pozitiva a optimismului pamantesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare si izvoratoare de nemurire, a constiintei ca prin Cruce si numai prin Cruce dobandim Invierea. Este bucuria provenita din biruinta asupra patimilor noastre, biruinta pe care nu o putem castiga decat intru Hristos, dar nu automat si magic, ci numai prin propria noastra lupta.

“Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru” (2 Corinteni 4, 10-11).

Vrem si noi sa intram in Ierusalim, impreuna cu Domnul? Chiar vrem cu adevarat? Atunci sa incepem sa purtam si Crucea impreuna cu El! De nu, fi-vom, poate, mostenitori ai altei imparatii, din aceasta lume, dar nu a celei ceresti.

cuvantulortodox

1

Reclame

Intrarea Domnului în Ierusalim – Acatistul

1

Ev. Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Decu unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la proznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.

*

2

Comentarii patristice

Intrarea Domnului în Ierusalim

12, 1 La casa lui Lazăr în Betania

Mielul fără pată

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, omul Iisus Hristos(1 Timotei 2, 5), Care a venit pe pământ din cer pentru a suferi pentru mântuirea lumii, pe când timpul pătimirilor Sale se apropia, a dorit să se retragă în împrejurimile locului de pătimire. Chiar şi prin aceasta, avea să fie limpede că El nu va suferi fără voie, ci din proprie voinţă… A dorit să vină cu cinci zile înainte de Paşti (Ioan menţionează că erau şase zile înainte de Paşti şi că Hristos ar fi plecat spre Ierusalim în ziua următoare, după cina cu Lazăr – n.tr.)… pentru ca prin aceasta să le poată arăta încă odată că El era Mielul cel nevinovat care ridică păcatele lumii. S-a poruncit ca mielul pascal, prin a cărui jertfire oamenii din Israel au fost eliberaţi din sclavia Egiptului, să fie ales cu cinci zile înainte de Paşti, adică în a zecea zi a lunii (Ieşirea 12,3) şi jertfit în cea de-a paisprezecea zi a lunii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelie 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Dovada învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Iisus a mers în Betania. El, nu a mers în Ierusalim, pentru că dacă ar fi apărut deodată în faţa evreilor, ar fi putut să le aprindă furia, ci a lăsat ca zvonurile că este atât de aproape să liniştească treptat asprimea furiei lor. El mănâncă cu Lazăr, reamintindu-le celor care i-au văzut, de puterea Lui dumnezeiască. Şi spunându-ne nouă aceasta, evanghelistul ne arată că Hristos nu dispreţuieşte Legea. Acesta este şi motivul pentru care textul menţionează că a fost a şasea zi înainte de Paşti, când trebuia ca mielul să fie cumpărat şi ţinut până în a paisprezecea zi. Aceasta este ziua când mănâncă cu Lazăr şi prietenii săi, făcând aceasta poate pentru că nu era o obişnuinţă specifică Legii, ci dintr-o veche tradiţie, ca evreii să aibă o mică adunare cu o zi înainte de luarea mielului, pentru ca, după ce mielul a fost dobândit, ei să se poată dedica, din acel moment până la sărbătoare, postului (sau unei mai puţine cantităţi de mâncare) şi curăţirii.

Domnul, prin urmare, este înfățișat dând cinste chiar şi acestor obiceiuri ale sărbătorii. Şi cu uimire, evanghelistul spune că cel care a fost patru zile mort, a mâncat cu Hristos, pentru a ne reaminti de puterea Sa dumnezeiască, și adaugă că Marta, din dragoste pentru Hristos, a ajutat şi a slujit la masă.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Întipărirea momentului învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Fiind sigur de slava învierii săvârşite, Iisus a venit prima dată în Betania, un orăşel lângă Ierusalim, unde era Lazăr, cel pe care-l înviase din morţi. Apoi a mers în Ierusalim, unde avea să pătimească şi să învieze din morţi. El a mers în Ierusalim pentru a muri acolo, dar în Betania a mers pentru ca ridicarea lui Lazăr din morţi să fie şi mai adânc întipărită în memoria fiecăruia.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 2 Marta slujeşte în prezenţa lui Lazăr

Slujirea credincioasă a Mariei şi a Martei

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Însăşi Marta avea mare grijă de servirea la masă, slujind lui Hristos cu toată inima sa. Maria stătea la picioarele lui Iisus şi le săruta… Hristos le priveşte pe amândouă cu ochii Săi dumnezeieşti şi Se veseleşte şi Se bucură de curăția modului lor de viaţă şi de jertfa slujirii lor neprihănite pentru El.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Maria îşi îndreaptă slujirea către Dumnezeu

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Şi Marta slujeaindică limpede faptul că masa s-a desfăşurat în casa ei, pentru că L-au primit pe Iisus ca pe Cel iubit şi drag. Totuşi, unii spun că s-a desfăşurat în altă casă. Maria nu a slujit la masă pentru că era ucenică (Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea de apostolatul Mariei, centrat pe atitudinea sa spirituală înaintea Domnului în contrast cu preocupările mai lumeşti ale Martei. Ambele i-au slujit lui Iisus ca ucenice, dar în feluri diferite – n.tr.). Aici, din nou, ea a acţionat într-o manieră mai duhovnicească. Căci nu a slujit ca şi cum ar fi fost invitată, nici nu a slujit tuturor la fel, ci şi-a îndreptat cinstirea doar către Iisus şi s-a apropiat de El nu ca şi de un om, ci ca de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Lazăr viu şi luând masa

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aceasta a fost o dovadă a autenticităţii învierii lui Lazăr, ca după mai multe zile, să mănânce și să trăiască în continuare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Lazăr privilegiat să mănânce cu Hristos şi Tatăl

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aţi văzut această cinstire publică, aceea că Lazăr a fost dintre cei care s-au sprijinit pe Iisus. Aţi văzut nu doar că i-a dăruit din nou viaţa şi l-a scos din mâna morţii, dar totodată i-a dăruit lui această mare cinste de a mânca cu El la cină. O, această mare dragoste pe care Dumnezeu o dăruieşte acelora care Îl iubesc şi ţin poruncile Lui! De altfel, aţi văzut bunăvoinţa bine împlinită. Lazăr se sprijinea [se vorbește aici de obiceiul preluat de la persani și caldei, de a sta întinși atunci când mâncau, sprijiniți în cotul stâng – n.red] și mânca cu Iisus. Pentru că Iisus se bizuia pe apostolii săi [ca să mănânce şi să bea] cu omenirea… Lazăr, pe de altă parte, spune Iisus, a mâncat şi a băut cu Tatăl Meu. Vino la Mine, Lazăre, şi Eu îţi voi lua mirosul cel rău, care este în trupul tău, peste care a domnit moartea, şi îţi voi da ţie mireasma cea dulce. Vezi, Mă voi duce la Ierusalim şi toată lumea te va vedea mergând cu Mine în acest trup în care ai dormit în mormânt timp de patru zile. Pe urmă ți-am dat viaţă, pentru că, din nou, cu adevărat tu le-ai slujit celorlalți. Căci, potrivit măsurii cu care măsoară cineva, îi va fi și lui măsurat.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 3a Care Marie Îl unge pe Iisus?

Cine este această Marie?

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti. Totuşi aş putea spune celor care cred că toţi au scris despre aceeaşi femeie: crezi că aceeaşi femeie care a turnat untdelemn pe capul lui Iisus, aşa cum Matei şi Marcu au relatat, a uns de asemenea şi picioarele cu untdelemn (sau mir), aşa cum au relatat Luca şi Ioan?

Însă nu este posibil ca evangheliştii să se fi contrazis unul pe altul în relatarea despre aceeaşi femeie, dat fiind faptul că ei erau pe deplin în aceeaşi înţelegere, acelaşi duh şi în acelaşi gând şi ei căutau să slujească bunăstării Bisericii. Dar dacă cineva crede că este aceeaşi femeie în Luca şi Ioan, să ne spună nouă dacă Maria era femeia despre care se spune, în Evanghelia după Luca, că era o păcătoasă din cetate care, aflând că Iisus a venit în casa unui fariseu, a adus un alabastru cu mir şi stătea la picioarele Lui, plângând și spălându-I-le cu lacrimile sale.

Este de necrezut să se fi spus despre Maria, pe care Iisus o iubea, sora Martei, care a ales partea cea bună, că ar fi fost o păcătoasă a cetăţii. Şi despre femeia care, potrivit lui Matei şi lui Marcu, a turnat mirul de preţ pe capul lui Iisus, nu este scris că era păcătoasă. Dar ea, care, potrivit lui Luca este descrisă ca păcătoasă, nu a îndrăznit să se apropie de capul lui Hristos, ci i-a spălat picioarele – ca şi cum abia merita doar picioarele Lui – cu lacrimile ei de durere care au izvorât pocăinţă sinceră și i-au adus mântuirea.

Femeia din Evanghelia după Luca, se tânguie şi plânge mult pentru a putea spăla picioarele lui Iisus. Dar aceea care potrivit lui Ioan este Maria, este prezentată nu ca o păcătoasă, nici plângând. Atunci, probabil că cineva ar putea spune că sunt patru femei diferite prezentate de evanghelişti. Dar mai degrabă sunt de acord cu faptul că sunt trei. A fost una despre care Matei şi Marcu au scris într-o concordanţă deplină. A fost de asemenea și femeia despre care a scris Luca, pe când Ioan a scris totuşi despre alta, diferită de cealaltă femeie, nu doar prin ceea ce s-a spus despre mir, dar și pentru că Iisus le iubea pe Maria şi Marta – cu toate că şi despre ea este scris că a fost în Betania, la fel ca și femeia din Matei şi Marcu.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Concordanţa este menţinută

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Concordanţa este menţinută aici între cei trei evanghelişti: Matei, Marcu şi Ioan. Nu există îndoială că au înregistrat aceeaşi întâmplare în Betania. Aceasta este ocazia când ucenicii, aşa cum au menţionat cei trei, au murmurat și ei împotriva femeii, aparent din cauza risipirii acestui preţios mir. Mai este și următorul fapt, acela că Matei şi Marcu ne spun că mirul a fost turnat pe capul Domnului, pe când Ioan spune că a fost turnat pe picioarele Lui. Se poate arăta că aceasta nu implică nici o contradicţie dacă aplicăm principiul… că, deși evangheliştii relatează fiecare un singur fapt, noi trebuie să considerăm fiecare caz real, să considerăm că ambele lucruri au fost elemente din întâmplarea reală. În același fel, concluzia noastră privitoare la pasajul de față ar trebuie să fie aceea că femeia a turnat mirul nu doar pe capul Domnului, ci şi pe picioare.

(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliei 2, 79, 155, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Ea nu a avut îndrăzneala să-I ungă prima dată capul

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Vedeţi smerenia acestei femei sfinte? Ea nu I-a uns capul, ci picioarele. Abia pe urmă Îi unge și capul. Aşadar, prima dată Îi spală picioarele, apoi capul. Dar ea începe cu picioarele pentru a fi găsită demnă de a-I unge capul. Căci acei care sunt smeriţi, aşa cum este scris, vor fi înălţaţi şi cei care se înalţă pe sine vor fi smeriți (Luca 18,14)… Şi ea Îi ştergea picioarele Sale nu cu un prosop, ci cu părul său, pentru a arăta o mai mare slujire adusă Domnului… Alegoric, femeia a anticipat chipul Bisericii care cu adevărat, în deplinătatea credinței, îşi aduce cucernicia faţă de Hristos. Şi aceasta, El o primeşte ca pe o foarte preţioasă mireasmă.

(Cromatius din Aquilea,Predica 2.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Turnarea mirului pe picioarele lui Iisus

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Iubind acest trup, care este Biserica, adu apă pentru picioarele Lui şi I le sărută, nu doar iertând pe cei care au devenit prinşi în păcat, ci prin pacea ta, dându-le armonie şi pace. Toarnă mir pe picioarele Sale, pentru ca toată casa unde Hristos s-a întins la masă să poată fi umplută cu mirosul mirului tău, ca toţi cei ce stau la masă cu El să poată fi încântați de mireasma ta. Cu alte cuvinte, cinsteşte pe cele mai slabe.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea 62, Către sora lui, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

Dăruieşte din prisosul tău săracilor

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Să privim în interiorul tainei pe care această întâmplare o semnifică. Oricare suflet dintre voi, care îşi doreşte să fie cu adevărat credincios, Îi unge picioarele Domnului cu mirul scump, precum a făcut Maria. Acel mir a fost dreptatea şi, prin urmare, a cântărit exact greutatea unei litre: dar era mir de nard curat, de mare preţ. Din numele său, pistici [termenul pentru nard curat, pe care Augustin îl folosește transliterându-l din greacă, este nardi pistici. Pentru că pistici, care înseamnă demn de încredere sau autentic, derivă din termenul grecesc pentru credinţă, care este pistis, Augustin va extrage viitoare deducţii – n.tr.], noi trebuie să presupunem că a existat o localitate de la care a derivat preţiozitatea sa; dar această presupunere nu epuizează înţelesul cuvântului şi se potrivește bine unui simbol sfânt. Rădăcina cuvântului, în greacă (pistis) este numită de noi credinţă. Voi căutați să lucrați dreptatea: Dreptul va fi viu prin credinţă (Romani 1, 17). Ungeți picioarele lui Iisus: urmați paşii Domnului, trăind o viaţă bineplăcută. Ştergeți-le cu părul vostru: ceea ce aveți de prisos dăruiți săracilor şi astfel, ați şters picioarele Domnului. Pentru că se pare că părul este cea mai inutilă parte a corpului. Aveți ceva de care vă puteți lipsi din prisosul vostru: este inutil pentru voi, dar necesar pentru picioarele Domnului. Poate pe acest pământ, picioarele Domnului sunt încă în lipsă. Căci cui, dacă nu membrelor Lui, El le va spune la final: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Aţi sacrificat ceea ce este inutil pentru voi, dar aţi făcut ceea ce era mulţumitor pentru picioarele Mele.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50.6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

12, 4-5 Iuda Iscarioteanul

Iisus îl tolerează pe Iuda pentru a ne oferi o lecție

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda nu s-a osândit pe sine doar în momentul când s-a învoit cu mita iudeilor şi L-a trădat pe Domnul său. Căci nu puțini sunt cei care, nefiind atenţi la Evanghelie, presupun că Iuda a căzut doar în momentul când a acceptat banii de la iudei, pentru a-L trăda pe Domnul. Nu atunci a fost momentul când a pierit. Era deja un hoţ, aproape pierdut, şi Îl urma pe Domnul nostru doar cu trupul, dar nu şi cu inima. El a întregit numărul apostolic de doisprezece, dar nu avea parte de binecuvântarea apostolică – el a fost făcut al doisprezecelea doar la înfățișare. Odată cu plecarea lui şi succesiunea altuia, realitatea apostolică a fost completată şi deplinătatea numărului a fost păstrată. Ce lecţie a încercat Domnul nostru Iisus Hristos să imprime Bisericii când a decis să aibă un naufragiat printre cei doisprezece? Am învăţat datoria de a-i tolera pe cei slabi şi de a ne abţine de la despărţirea trupului lui Hristos. Aici îl aveţi pe Iuda printre cei sfinţi – acel Iuda, fiţi atenţi, care a fost un hoţ – şi nu treceţi cu vederea acest lucru, dat fiind faptul că nu era un hoţ obişnuit, ci un hoţ care a comis o fărădelege. Era un hoţ de bani – nu orice fel de bani, ci acei ai Domnului… Cel care fură Biserica stă alături de Iuda cel pierdut. Acest fel de om a fost Iuda şi totuși mergea alături de unsprezece sfinţi ucenici…

Toleraţi-i pe cei slabi, voi, care sunteţi buni, ca să puteţi primi răsplata celor buni şi ca să nu cădeţi în pedeapsa celor slabi. Urmaţi exemplul Domnului nostru de atunci când trăia cu oamenii pe pământ. De ce avea traistă Cel căruia îngerii Îi slujeau, exceptând motivul că Biserica Lui, mai pe urmă, a avut cutia milei? De ce a acceptat hoţii, dacă nu ca să arate că Biserica Sa trebuie să tolereze hoţii, chiar dacă a suferit din cauza lor? Nu este surprinzător că Iuda, care era obişnuit să fure bani din pungă, avea să-L trădeze pe Domnul pentru bani.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 10, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Răutatea lui Iuda, ascunsă sub haina credinței

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda prețuia înșelăciunea mai mult decât orice altceva, exceptând ura sa faţă de Domnul. Cu toate acestea, sub pretextul credinţei, el aduce la lumină aceste cuvinte viclene… Păcătos, lipsit de evlavie, dincolo de măsură şi plin de dispoziţie barbară, influenţat de lăcomia sa frauduloasă, este evident că el exprimă acest preț în mod intenționat, încercând să îl ascundă sub hainele credinței.

(Gaudent de Brescia, Predici 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Iuda dispreţuieşte iertarea şi pătimirile lui Hristos

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

O, Iuda, trădătorule, prețuiești mirul pătimirilorSale cu trei sute de dinari şi vinzi pătimirileSale cu treizeci de dinari? Bogat ești în preţuire și ieftin în răutate!

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Duhul Sfânt 3, 17, 128, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 6 Pe furul de Iuda nu îl interesau săracii

Cine a murmurat împotriva pierderii mirului?

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

În celelalte Evanghelii, ucenicii sunt cei care au murmurat față de risipirea mirului… Cred că Iuda este pus pentru toţi ucenicii; singularul folosit pentru plural (Gaudentius face o apreciere similară, presupunând că Iisus încerca să îl lipsească pe Iuda de o acuzaţie directă; a se vedea Tratatul 13 [PL 20: 935], unde compară sine cu sinite – n.tr.)… Dar, în orice caz, putem să considerăm că ceilalţi ucenici au spus-o, au gândit-o sau au fost convinşi s-o facă chiar din cauza acestui cuvânt al lui Iuda. Singura diferenţă este că Matei şi Marcu înadins au menţionat intervenția celorlalţi, pe când Ioan l-a menţionat doar pe Iuda, al cărui obicei de a fura îl și face observat.

(Fericitul Augustin, Concordanţa evangheliilor 2, 79, 156, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Iuda ar fi avut toate motivele să nu-L vândă pe Iisus pentru bani

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Iuda a fost ales ca unul dintre cei doisprezece apostoli şi se ocupa de bani, împărțindu-i săracilor, pentru ca să nu se creadă că L-a trădat pe Domnul pentru că nu era cinstit sau se afla în nevoi față de ceilalți apostoli. Domnul i-a dăruit lui această sarcină pentru ca astfel să se vadă că a fost drept față de Iuda. Iuda avea să fie vinovat de o mai mare greşeală, nu ca și cum ar fi fost provocat la aceasta de un rău făcut lui, ci ca unul care a întrebuinţat greşit harul.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Obligaţiile clerului 1, 16, 64, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Iisus a încercat să împiedice lăcomia lui Iuda

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Domnul nostru, pentru că a văzut că Iuda era lacom după bani, l-a însărcinat cu banii pentru a-l mulţumi şi pentru a-l opri să devină trădător, de dragul banilor. Ar fi fost mult mai bine totuşi să-i fure, decât să-L trădeze pe Creator pentru bani… Nu ar fi trebuit oare ca cel ce fura bani să se teamă de Creatorul banilor? Dar poate chiar aceasta este ceea ce şi-a amintit atunci când s-a spânzurat (Matei 27, 5).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

O persoană lacomă totdeauna este în nevoi

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Deoarece o persoană lacomă totdeauna este în nevoi, Iuda, fiind necredincios și rău, nu și-a adus niciodată aminte de încrederea care a fost învestiră în el, ci a trecut de la furtul banilor ce-i erau încredințați, la trădarea Domnului, Care avusese încredere în El.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

12, 7 Ziua îngropării Domnului

În inima lui Iuda nu există milă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Din nou, ca şi cum ar aminti de trădătorul Lui, Iisus face o aluzie la îngroparea Sa. Dar mustrarea nu-l atinge pe vânzător, nici exprimarea nu-l potoleşte, deşi ar fi trebuit să fie suficient pentru a-l însufleţi cu milă – aproape ca şi cum Iisus ar fi spus: Eu sunt o povară şi ştiu că v-am cauzat multe probleme, dar mai aşteptaţi puţin şi voi pleca.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mariei i s-a permis să-L ungă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Este ca şi cum Iuda a întrebat cu nevinovăţie şi Domnul nostru i-a explicat pe înțelese şi cu dragoste taina a ceea ce a însemnat fapta Mariei, anume, că El trebuia să moară şi aceasta a fost ungerea cu miresme pentru îngroparea Lui. I-a fost dăruit Mariei (căreia nu avea să i se permită să ungă trupul Său mort, deşi şi-a dorit foarte mult aceasta) să-I răsplătească Lui, cât timp era încă viu, deoarece nu avea să fie capabilă să facă acest lucru după moartea Sa, pentru că avea să fie împiedicată de învierea Sa grabnică.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ungerea pentru îngroparea Sa

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

El l-a adus pe Lazăr la viaţă şi a murit în locul lui. Pentru că, după ce l-a scos pe Lazăr din mormânt şi a stat cu el la masă, El Însuşi a fost înmormântat, prin simbolul ungerii cu mirul pe care Maria l-a turnat pe capul Său… Aşadar, Domnul a venit în Betania, Și-a înviat prietenul şi S-a îngropat pe Sine prin simbolul ungerii. El le-a făcut pe Maria şi Marta vesele şi a dezvăluit atât moartea, cât și şi lăcomia, moartea pentru că nu avea să-L țină pentru totdeauna şi lăcomia pentru că nu avea să-l vândă întotdeauna.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 8 Săracii

Dragoste, mustrare şi apărare

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dacă, spune El, eşti sincer în milostenia pe care o faci săracilor, îți rămâne destul timp pentru a le face bine. Nu vor lipsi niciodată din această lume. Dar nu va fi oricând uşor pentru tine să-Mi slujești: Eu stau cu tine pentru puţin timp şi apoi voi pleca. Prima dată, El a curăţit-o pe femeie de vină cu aceste cuvinte, spunând smerit că mai mare o cinste trebuie să I se atribuie Lui decât săracilor, pentru că El avea să stătea cu ei numai pentru puţin timp. Apoi, a mustrat intenţia lui Iuda, pentru că el nu se îngrijea deloc de săraci și pentru că nici femeia nu ar fi trebuit să fie osândită din cauza mirului pe care l-a turnat.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Grija pentru cei săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Şi Domnul aduce un argument care ne convinge că nimic nu este mai mare decât credința faţă de El. Pentru că, spune El, dragostea pentru săraci este foarte de preţ, doar să fie așezată după adorarea lui Dumnezeu. Timpul, spune El, care a fost hotărât pentru cinstirea Mea, ca şi cum ar spune: timpul călătoriei Mele pe pământ, nu cere ca săracii să fie cinstiţi înaintea Mea. Şi aceasta a spus-o cu referire la întrupare. Cu toate acestea, El nu interzice omului compătimitor să-şi exercite dragostea faţă de săraci.

De aceea, când este nevoie de slujire sau de cântare, acestea trebuie cinstite înainte de dragostea faţă de săraci. Pentru că este posibil să faci bine şi după ce slujbele se sfârşesc. Prin urmare, El spune, așadar, că nu este necesar tot timpul, fără întrerupere, să ne dedicăm timpul cinstindu-L sau să cheltuim totul cu slujbele preoțești, ci să strângem cea mai mare parte pentru săraci. Sau gândiţi-vă în acest mod: Aşa cum El cere ucenicilor Lui să postească după ce S-a înălțat la Tatăl (Matei 9, 15), tot așa le spune și că vor putea cu o mai mare ușurință să aibă grijă de săraci şi să-și manifeste dragostea față de ei cu mai puţină distragere şi pentru mai mult timp, așa cum se și cuvine să o facă. Pentru că, după înălţarea Domnului, când ei nu L-au mai urmat pe Învăţătorul lor în călătoria Sa, ci au avut răgaz, cu râvnă, toate prinoasele care le erau aduse le împărțeau săracilor.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Tu unge capul Domnului prin grija față de săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Atât de puternică este lauda unei lucrări bune de acest fel, încât ne îndeamnă pe toţi să acoperim capul Domnului cu miresme şi lucrări bogate, pentru ca să se spună și despre noi că am făcut o lucrare bună asupra capului Său. Pentru că, atât timp cât suntem în această viaţă, îi vom avea mereu pe cei săraci cu noi şi cei care au avansat în cunoştinţe şi au devenit bogaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de ei, dar aceasta nu poate fi egalată cu cinstea de a-L avea mereu cu ei, şi noaptea şi ziua, pe Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi tot ceea ce este Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Prezenţa întrupată a lui Iisus s-a retras

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Poate de asemenea să fie înţeles şi în acest chip… binele poate fi interpretat și ca fiind adresat lor, dar nu în așa fel încât să fie o sursă de nelinişte. Pentru că El vorbea despre prezenţa Sa fizică. Deoarece, din punct de vedere al măreţiei Sale, al iconomiei Sale, al harului Său necuprins cu mintea şi nevăzut, cuvintele Sale sunt împlinite: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar, din punct de vedere al trupului pe care şi L-a asumat ca Cuvânt al lui Dumnezeu… pe acesta nu îl veţi avea tot timpul. Şi de ce aceasta? Pentru că, din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, El s-a alăturat timp de patruzeci de zile ucenicilor Săi şi apoi, aducându-i până acolo, cu scopul de a-L vedea şi nu cu cel de a-L urma, S-a ridicat la cer. El este acolo, într-adevăr, stând de-a dreapta Tatălui. Dar El este şi aici, niciodată retrăgându-Și prezenţa Slavei Sale. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al prezenţei Sale dumnezeiești, Îl avem mereu pe Hristos. Din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, le-a fost spus în chip adevărat ucenicilor Săi: Nu mă veţi avea tot timpul cu voi. Din acest punct de vedere, Biserica s-a bucurat de prezenţa Sa doar pentru câteva zile; acum Îl are pe Acesta prin credinţă, fără a-L mai vedea cu ochii. În orice mod s-ar fi spus atunci: Dar pe Mine nu mă veţi avea tot timpul, nu mai poate, presupun, după această dublă soluţie , să rămână un subiect al îndoielii.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Cei păcătoși nu îl vor avea pe Hristos mereu

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Noi cu siguranţă putem înţelege: pe săraci îi aveţi mereu. Ce a spus aici este adevărat. Când au lipsit vreodată săracii din Biserică? Dar pe Mine nu Mă veţi avea tot timpul. Ce vrea să arate prin aceasta? Cum ar trebui să înţelegem: nu Mă veţi avea tot timpul? Nu vă tulburați: aceste cuvinte i-au fost adresate lui Iuda. Însă de ce nu a spus: Tu (singur) vei, avea în loc de voi (plural) veţi avea? El a folosit forma de plural pentru că, aici, Iuda nu este deosebit de ceilalţi. Un om păcătos reprezintă tot trupul celor neputincioşi… Şi astfel i-a spus lui Iuda: pe Mine nu mă vei avea tot timpul. Dar ce înseamnă nu tot timpul şi tot timpul? Dacă eşti bun, dacă aparţii trupului reprezentat de Petru, Îl ai pe Hristos acum şi de acum înainte: acum, prin credinţă, prin semne, prin sfinţire, prin botez, prin pâinea şi vinul de la altar. Îl ai pe Hristos acum și Îl vei avea mereu. Pentru că, atunci când vei pleca de aici, vei ajunge la El, la Cel care a spus tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Dar dacă acum trăieşti păcătos, doar ți se pare că Îl ai pe Hristos, pentru că intri în Biserică, te însemnezi cu semnul lui Hristos, eşti botezat cu botezul lui Hristos, te amesteci cu membrii lui Hristos şi te apropii de altarul Lui: Îl ai acum pe Hristos, dar trăind păcătos, nu Îl vei avea pentru totdeauna.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Nebunia păcatului

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dar niciunul dintre aceste lucruri pe care Le-a spus nu l-au întors pe barbarul nebun (Iuda). Şi totuși, într-adevăr, Iisus a spus şi a făcut mai mult decât aceasta: i-a spălat picioarele în acea noapte, l-a făcut părtaş la masă şi la sare, fiind un lucru care ar trebui să împiedice chiar şi sufletele tâlharilor, și a spus şi alte cuvinte, îndeajuns de a topi o piatră, făcând aceasta chiar în acea zi, pentru ca timpul să nu-l facă să uite. Dar niciuna dintre acestea nu l-a atins pe Iuda.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 9- 10Mulţimea a venit ca să-L vadă pe Iisus şi pe Lazăr

Conducătorii evrei au căutat să-L oprească

(In. 12, 9-10) Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Iudeii au descoperit că Iisus se afla din nou în Betania, stând cu Lazăr şi sora sa, şi că era cu ei chiar în acel moment. Mulţi au venit… poate aşteptând să audă ceva extraordinar de la El, ca şi cum ar fi fost cineva care vine dintr-un loc îndepărtat și uitat de civilizaţie. Din acest motiv, mai-marii preoţilor, când a văzut că mulţimea era foarte atrasă de dorinţa de a-l vedea pe Lazăr, s-au gândit să-l ucidă pe Lazăr împreună cu Hristos. Ei cu siguranţă au avut ideea că mulţimea… nu s-a limitat doar să-l vadă pe Lazăr, ci că, prin vederea lui, aveau să fie conduşi la credința în Hristos – ca şi cum El, Care l-a ridicat odată pe Lazăr din morţi, nu l-ar mai putea aduce la viaţă încă o dată. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 10 Complotând uciderea lui Lazăr

Nechibzuinţa de a-l ucide pe cel care abia a fost înviat

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Oarbă şiretenie a celor orbi, să dorească a-l ucide pe cel care a fost readus la viaţă! Ca şi cum Iisus nu ar fi putut să-l aducă la viaţă pe cel care a fost ucis, când avuse puterea să-l aducă la viaţă pe cel care a murit. Şi, într-adevăr – El ne-a arătat că le putea face pe amândouă, dat fiind faptul că l-a adus pe Lazăr la viaţă, care a murit, şi S-a înviat pe El Însuşi, Care a fost omorât.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Invidia caută să-i omoare pe cei readuşi la viaţă

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

În prezenţa unui asemenea har, dat de Domnul, a unei asemenea minuni a darului divin, când toţi ar fi trebuit să se bucure, cei slabi erau tulburați şi adunaţi la sfat împotriva lui Hristos (Ioan 11, 47) şi îşi doreau și mai mult, să-l ucidă chiar și pe Lazăr. Nu realizaţi că sunteţi urmași ai acelora a căror învârtoşare o moşteniţi? Pentru că şi voi, de asemenea, vă mâniați şi vă adunaţi împotriva Bisericii, pentru că vedeţi morţii cum revin la viaţă în Biserică şi cum se înalţă prin primirea iertării păcatelor. Şi aşa, în ceea ce vă priveşte, doriţi să ucideţi din nou, din invidie, pe aceia care sunt readuşi la viaţă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre pocăinţă 27, 59, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 11 Cum pot fi împiedicate lepădările de Iisus?

Lazăr îi înfurie pe conducătorii evrei

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Nici o altă minune a lui Hristos nu i-a înfuriat pe conducătorii evrei atât de mult ca aceasta…. A fost atât de publică şi de minunată vederea unui om mergând şi vorbind, după ce fusese mort timp patru zile, și fapta a fost atât de incontestabilă… În cazul altor minuni, ei L-au învinuit de nerespectarea sâmbetei (Ioan 5, 16) şi astfel au distras minţile oamenilor; dar aici nimic nu era greşit, şi prin urmare, şi-au aruncat mânia asupra Lazăr… Ei ar fi făcut la fel și orbului, dacă n-ar fi avut porunca sabatului. Apoi, din nou, cel din urmă a fost un om sărac şi l-au alungat din templu, dar Lazăr era un om de înaltă clasă socială, aşa cum este evident din numărul oamenilor care au venit pentru a o mângâia pe sora sa… I-a înfuriat pe toţi, văzându-i mergând în Betania, părăsind sărbătoarea care atunci începuse.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Înverșunați ca să-L oprească pe Hristos

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Vedeţi acum cât de violenţi par să devină conducătorii, grăbindu-se cu sălbăticie aici şi acolo, sub influenţa invidiei lor, spunând lucruri nebunești. Ei s-au gândit cu seriozitate la ucidere peste ucidere, gândind că așa vor putea să şteargă puterea faptei minunate în acelaşi timp cu victima lor, pentru a opri mulţimea ce aleargă să Îl creadă pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 12Mulţimea aude de intrarea lui Iisus în Ierusalim

Mulţimea ştie mai bine decât conducătorii ei

(In. 12, 12) A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,

Bogăţia este la fel de capabilă ca şi puterea să îi distrugă pe cei care nu sunt atenţi. Prima conduce spre lăcomie, cea dea doua spre mândrie. Vedeţi, de exemplu, cum mulţimea de israeliţi proclamă adevărul, pe când conducătorii ei sunt corupţi. Pentru că primii dintre aceştia au crezut în Hristos, aşa cum evangheliştii afirmă continuu, spunând că mulţi din mulţime au crezut în El (Ioan 7, 31, 48), dar cei care erau din clasa conducătoare nu au crezut… Dar cum vine aceasta, că El intră în mod deschis în Ierusalim, având în vedere faptul că înainte nu mergea în mod deschis printre evrei, ci se retrăgea în pustie? Înăbușind mânia lor, prin retragerea Lui, El acum vine la ei, când sunt mai calmi. De altfel, mulţimea care a mers înaintea Lui şi care mai apoi L-a urmat era de ajuns să-i înfricoșeze. Pentru că nici o altă înviere nu a atras pe oameni atât de mult precum cea a lui Lazăr. Şi un alt evanghelist spune că şi-au aruncat îmbrăcămintea lor sub picioarele Lui (Matei 21, 8) şi că toată cetatea era cutremurată (Matei 21, 10). Acesta a fost chipul de cinstire pe care L-a avut când a intrat în cetate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 13 Ramuri de finic şi osanele

Mulţimea Îl întâmpină pe Iisus

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Când mulţimea a luat ramurile de finic şi au venit înaintea lui Hristos, care Se pregătea să urce la sărbătoare, toţi purtau mărturia că El l-a chemat afară pe Lazăr din mormânt şi l-a ridicat din morţi. Datorită acesteia, acea mare mulţime a crezut în El, când au auzit că a făcut acest semn. Pentru că toţi oamenii au ieşit afară din mormânt înainte să-l îngroape şi au închis uşa mormântului. Și o mare mirare i-a cuprins pe toţi când au auzit că era din nou în viaţă.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ramuri de biruinţă asupra morţii

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

O, Mântuitorule, toţi au venit cu ramuri de finic cu prilejul venirii Tale, strigând: Osana,

Noi acum Îţi aducem imne de slavă din gurile noastre vrednice de milă

Aşa cum adiem ramurile duhului nostru şi strigăm:

O, Tu, cu adevărat printre cei de Sus, mântuieşte lumea pe care ai creat-o, Doamne,

Şi curăţeşte păcatele noastre, așa cum odinioară ai uscat

Lacrimile Mariei şi ale Martei.

O, Iubitorule de oameni, Biserica Sfântă ţine o mare sărbătoare, cu credinţă chemându-şi împreună copiii ei,

Te întâmpină pe Tine cu ramuri de finic şi îşi aruncă hainele de bucurie

Aşa… încât, cu ucenicii Tăi şi cu prietenii Tăi,

Tu trebuie să înalţi şi să dai o adâncă pace pentru slujitorii Tăi

Şi… eliberează-i pe ei din asuprire, aşa cum odinioară ai cercetat lacrimile Mariei şi ale Martei.

Apleacă-Ți urechea Ta, o, Dumnezeule a toate şi auzi rugăciunile noastre şi ne smulge din ghearele morţii…

Dă-ne voie nouă, celor care suntem morţi din cauza păcatelor noastre şi care trăim în mormânt din cauza conştiinţei noastre diavoleşti,

Să imităm pe surorile credinciosului Lazăr, atunci când strigăm cu lacrimi către Hristos, cu credinţă şi cu dragoste:

Mântuieşte-ne pe noi Tu, Care ai făcut voia Tatălui de a deveni om.

Şi ne înviază din moartea păcatelor noastre

Tu, Cel fără de moarte.

(Roman Melodul, Condac la Învierea lui Lazăr 15, 14- 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ramurile de finic sunt psalmii de laudă pentru biruinţă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Vezi cât de măreţ a fost rodul rugăciunii Lui şi cât de mare era turma oii celei pierdute a casei lui Israel care a auzit vocea Păstorului ei… A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic… (In. 12, 12-13)… Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruinţa pe care Domnul nostru urma să o obţină asupra morţii prin moartea Sa şi, prin biruinţa crucii, pentru biruinţa Sa asupra diavolului, împăratul morţii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mulţimea Îl slăveşte întrebuinţând Scriptura

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea nu Îl slăveşte pe Iisus printr-un limbaj comun, ci citează din Scriptura inspirată (Psalmul 117, 26) care vorbea foarte frumos despre El. Mărturisind că El era într-adevăr Regele lui Israel, L-au numit regele lor şi au acceptat stăpânirea lui Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Vechiul şi Noul Testament Îl slăvesc pe Hristos

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Cei care mergeau înainte şi cei care Îl urmau exaltaţi pe Domnul nostru, uniți în aceeaşi voce de slavă, pentru că fără îndoială credinţa acelora care au fost încuviinţaţi înainte de întruparea Domnului nostru şi a celor de după este aceeaşi, deşi aveau taine care se diferenţiau conform obiceiurilor timpurilor. Petru aduce mărturie în acest sens atunci când spune: Dar noi credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia, prin harul Domnului Iisus (Fapte 15, 11).

Cât despre cuvântul lor, Osana, semnifică de fapt mântuirea prin Fiul lui David, fiind acelaşi lucru pe care îl citim în psalm: Domnul este mântuirea noastră, binecuvântarea Ta peste poporul Tău (Psalmul 3, 9). Este la fel ca şi refrenul pe care sfinţii îl repetă cu o cântare de mare laudă în Apocalipsă: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul (Apocalipsă 7, 10).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Osana înseamnă mântuit

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Prin urmare, așa cum osana este rostit în psalmul despre care vorbim și care este tradus: Mântuieşte-ne pe noi acum, şi ebraica are Doamne, mântuieşte-ne. Iar cuvintele binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului sunt luate din acelaşi psalm şi aceste cuvinte se pot referi doar la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar noi, fireşte, tot Lui Îi atribuim și restul profeției.

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Acelaşi psalm vorbeşte despre piatra din capul unghiuluicea nebăgată în seamă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea a luat acest verset de laudă din psalmul 117 şi nimeni nu se îndoieşte că acolo se psalmodiază despre Domnul. Prin urmare, cu dreptate se vorbeşte mai înainte despre El, în acelaşi psalm, Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului (Psalmul 117, 22), pentru că Hristos, pe Care evreii L-au respins, ca ziditori ai legilor propriei tradiţii, a devenit un memorial (lat. monumentum) pentru credincioşii din ambele popoare, anume, evreii şi neamurile. Cât despre faptul că Hristos este numit piatra cea din capul unghiului în acest psalm, tocmai despre aceasta s-a cântat în mare slavă în Evanghelie, prin vocea celor care L-au urmat şi a celor care Îi mergeau înainte.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

12, 13b Împăratul care vine în Numele Domnului

În numele Tatălui

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

În numele Domnuluiînseamnă în numele Tatălui (deşi Augustin notează că poate fi înţeles că El vine în numele Lui întrucât şi El Însuşi este Domnul citând, destul de interesant, citatul de la Ioan 5, 43 – n.tr), aşa cum Domnul nostru Însuşi a spus altundeva evreilor necredincioşi: am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; altul va veni în numele său, şi pe el îl veţi primi (Ioan 5, 43). Hristos a venit în numele Tatălui pentru că, prin tot ceea ce a făcut sau a spus, avea ca preocupare să-L slăvească pe Tatăl Său şi să propovăduiască oamenilor că El este Cel care trebuie să fie slăvit. Antihristul va veni în nume propriu şi, deşi poate este cea mai păcătoasă persoană dintre toate şi un mare ajutor al diavolului, se va considera potrivit a se numi pe sine Fiul lui Dumnezeu, deși va fi împotrivă şi înălţat deasupra a orice se poate numi Dumnezeu şi va fi cinstit cu închinare (2 Tesaloniceni 2, 4).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Întoarcerea Împăratului

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Domnul a dăruit, cu ajutorul venirii Sale, un mai mare har acelora din perioada mai târzie decât ceea ce a dăruit celor din Vechiul Testament. Pentru că ei, într-adevăr, obişnuiau să audă de la slugile Lui despre Împăratul care va veni şi s-au bucurat într-o anumită măsură, având în vedere că au aşteptat această venire. Dar cei care au fost într-adevăr în prezenţa Lui, care au fost eliberați şi au avut părtăşia harului Său, deţin mai mult har şi o mai mare bucurie pentru că Împăratul a sosit. Aceasta este şi ceea ce David a spus: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul; să se veselească de mântuirea Lui (Psalmul 34, 8). Şi din acest motiv, la intrarea Sa în Ierusalim, toţi cei care erau în cale L-au recunoscut pe David, regele lor, în durerea sufletului Său, şi şi-au aruncat hainele pentru El şi au aranjat drumul cu ramuri verzi, strigând cu mare bucurie şi mulţumire: Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus (Matei 21, 9). Ceea ce s-a spus de către David cu privire la Fiul lui Dumnezeu, s-a împlinit în persoana Lui… El Însuşi era Cel vestit de profeţi ca Mesia, al cărui nume este slăvit în lumea întreagă.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 4, 11, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

A deveni împărat nu este o înălţare pentru Domnul

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Ce suferinţă psihică trebuie să fi îndurat conducătorii evrei când au auzit o aşa mare mulţime de oameni proclamându-L pe Hristos Împărat! Dar ce onoare era pentru Domnul să fie Împăratul Israelului? Cât de minunat putea fi pentru Împăratul veşniciei să devină Împărat al lumii pământeşti? Hristos nu era Împăratul Israelului, ca să pretindă omagiu, ca să pună săbii în mâinile soldaţilor Săi şi să-Și subjuge duşmanii prin război. El era Împăratul Israelului prin manifestarea autorităţii Sale împărăteşti asupra sufletelor lor, prin faptul că ține cont întotdeauna de interesele lor, prin aducerea în împărăţia Sa cerească a celor a căror credinţă, nădejde şi iubire erau îndreptate către El Însuşi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut, în marea Lui bucurie, să Fie Împăratul Israelului era o smerire, nu o înălţare, un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Pentru că El, Cel care a fost numit pe pământ Regele iudeilor, este în ceruri Împăratul îngerilor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 14 Iisus stă aşezat pe un asin

Iisus a împrumutat asinul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Din motive ce țin de organizarea statului, unele ordine (administrative) ale cetăţenilor romani… sunt încoronate cu cununi de lauri… Există de asemenea şi cununi provinciale din aur, având nevoie de capuri mai mari de statui în loc de cele ale oamenilor. Dar ordinele voastre (diverse oficii clericale ale celor cărora el le scrie – n.tr) şi magistraturile voastre şi chiar locul de întâlnire care este Biserica sunt ale lui Hristos. Aparțineți Lui pentru că ați fost înscriși în cartea vieţii (Filipeni 4, 3). Acolo sângele Domnului slujește pentru haina voastră purpurie şi lungul drum este Însăşi crucea Lui. Acolo securea stădeja la rădăcina pomului (Matei 3, 10). Acolo mlădiţa este din rădăcina lui Iesei (Isaia 11, 1). Nu contează statutul cailor cu cununile lor. Domnul vostru, atunci când potrivit Scripturii, a intrat în Ierusalim biruitor, nu a avut un asin al său. Unii îşi pun încrederea în carele lor, alţii în caii lor. Dar noi căutăm ajutorul în numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalmul 19, 8).

(Tertulian, Cununa 13, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Asina şi mânzul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Totuși cum s-au petrecut toate dacă ceilalţi evanghelişti spun că El a trimis pe ucenici şi a zis: Dezlegaţi asina şi mânzul (Matei 21, 2), pe când Ioan nu spune nimic de acest fel, ci doar găsind un asin tânăr, a şezut pe el (In. 12, 14). Probabil ambele evenimente au avut loc, însă doar după ce asina a fost dezlegată, și doar atunci când ucenicii au adus-o, Hristos a găsit mânzul şi S-a aşezat pe el.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Supunerea neamurilor

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Şi de-ndată ce, contrar obiceiurilor Sale de zi cu zi, doar la acest eveniment Hristos apare stând pe un mânz, nu spunem că a stat pe el pentru că era o distanţă lungă până la cetate, pentru că nu erau mai mult de două mile depărtare (vezi și Ioan 11, 18), și nici nu spunem asta pentru că era mulţime de oameni. Deoarece este cert că în alte ocazii, când era găsit împreună cu o mulţime de oameni, nu a făcut aceasta; dar El face aceasta pentru a arăta că este pe cale să aducă în stăpânirea Sa, ca popor nou, pe cei necurați dintre neamuri şi să-i conducă la principiile dreptăţii şi la Ierusalimul cel de sus, a cărui prefigurare este Ierusalimul pământesc. În acest Ierusalim, acest popor, fiind curăţit, va intra cu Hristos, Care va fi slăvit de neprihăniții îngeri, a căror închipuire sunt copiii. Şi El numeşte pe măgar mânz, pentru că oamenii dintre neamuri nu au fost învăţaţi în evlavia pe care credinţa o înfăptuieşte.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

12, 15 Regele Sionului soseşte pe mânzul asinei

Nici o însemnare despre regele iudeilor decât la Hristos

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Zaharia a profeţit despre aceasta spre finalul profeției sale, după întoarcerea sa din Babilon. Dar acolo nu este nici o însemnare despre vreun rege evreu până la acea dată, aşa cum prevede proorocia, în afară de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care aceasta s-a și împlinit… Dar oare ce a vrut să arate mergând pe asin, dacă nu umilința și smerenia ce au marcat prima Sa venire?

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

Împăraţii păcătoşi în contrast cu Împăratul păcii

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Pentru că toţi regii lor au fost majoritatea nedrepţi şi lacomi şi i-au supus pe ei la războaie, El le-a spus: Credeţi-Mă, nu sunt ca aceştia. Eu sunt blând şi smerit… și a demonstrat aceasta prin intrarea Sa, nu în fruntea unei armate, ci smerit, mergând pe un asin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Recunoaşte-L pe Cel pe care Îl slăveşti

(In. 12, 15)Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Această faptă a Domnului este arătată în scrierile proorocilor, deși conducătorii evreilor nu au văzut în aceasta împlinirea profeţiei… Da, în acel popor, deşi ticălos, deşi orb, acolo a rămas încă fiica Sionului, care este Ierusalimul… Ei i se spune: Nu te teme… Recunoaşte-L pe El, Cel pe care Îl slăveşti, şi nu tremura când El suferă. Acela este sângele care va şterge păcatul tău şi va răscumpăra viaţa ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 16 Ucenicii lui Iisus nu înţeleg

Ignoranţa de la început a apostolilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Însă observaţi înţelepciunea evanghelistului, că nu îi este ruşine să arate ignoranţa de care dădeau mai înainte ucenicii. El scrie că ei nu cunoșteau cele ce se petreceau. Pentru că s-ar fi supărat dacă, rege fiind, ar fi aflat că El urma să sufere asemenea lucruri şi să fie tratat așa cum a fost tratat. În plus, ei nu ar fi putut cunoaşte imediat înţelesul împărăţiei despre care a vorbit. Pentru că un alt evanghelist spune că au înţeles acelea ca fiind vorba despre o împărăţie din această lume (Matei 20, 21).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Rațiunea ucenicilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Evanghelistul nu ezită să menţioneze neștiința ucenicilor și nici înţelegerea lor de pe urmă, dat fiind faptul că nu l-a interesat respectul oamenilor, ci slava Duhului şi astfel arată ce fel de oameni erau ucenicii înainte de înviere şi ce fel de oameni au ajuns după înviere.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 17- 18 Mulţimea de la mormântul lui Lazăr aduce mărturie

Mulţimea cu uşurinţă convinsă de martori

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

Adunarea oamenilor simpli, auzind ceea ce s-a întâmplat, a fost repede convinsă de cei care au mărturisit că Hristos l-a înviat pe Lazăr şi a rupt puterea morţii, așa cum au spus proorocii. De aceea au mers şi ei şi L-au întâmpinat.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Cel care a biruit moartea

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

De vreme ce prin Adam a venit moartea, care i-a supus pe toţi, ei au auzit prin proorocii lor şi au crezut că moartea va fi învinsă. Când au văzut că aceasta s-a făcut prin Domnul nostru, care a înviat un om mort de patru zile, au luat ramuri de palmier şi au ieşit să-L întâmpine ca pe Cel ce este biruitor asupra morţii care apasă umanitatea şi L-au slăvit cu imne pe măsură. Având în vedere că fariseilor nu le plăcea acest lucru, le-au reproşat aceasta oamenilor, spunându-le că Îl urmează în deşert, dar reproşul lor era inutil, de vreme ce oamenii mergeau oricum după El.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 17-18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

1

Acatistul Intrarii Domnului in Ierusalim

Rugaciunile incepatoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru Numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau, vie Imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Apoi se zic Condacele si Icoasele:

Condacul 1

Alesule Împărat al Sionului de Sus, Blândule Biruitor şi Dreptule Izbăvitor, Cel ce întru cele de sus eşti purtat de Heruvimi şi cântat de Serafimi, Te vedem acum pe mânz de asin intrând in Ierusalim, la patima cea de voie. Pentru acesta ne închinăm coborârii Tale celei negrăite şi cu stâlpări şi ramuri de copaci, Te întâmpinăm în smerenie si cu pruncii Îti cântăm: Binecuvântat esti Cel ce vii intru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Icosul 1

Cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor au văzut, cu frică şi cu cutremur din înăltimile ceresti, intrarea Ta în Ierusalim, la patima cea de bună voie, Hristoase Mântuitorule. În chip nevăzut Te-au urmat cu Apostolii şi cu pruncii evreilor au cântat: “Osana întru cei de Sus” si au zis unele ca acestea:
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, că ai cercetat şi ai săvârsit mântuirea poporului Tău;
Binecuvântat esti, Stăpâne Hristoase că ai venit si ai dăruit prin Cruce mântuirea fiilor Tăi;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit să-l chemi pe Adam din adâncurile iadului;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai venit să slobozeşti pe Eva din mâhnirea cea de demult;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai binevestit pace lui Israel şi mântuire neamurilor;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai vestit Noul Legământ prin curgerea Sângelui Tău;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 2

Văzându-Te Marta şi Maria pe Tine, Iisuse, că ai venit iarăşi în Betania cu şase zile înainte de Paşti, Ţi-au gătit cină mare, iar Lazăr, fiind unul din cei ce şedeau la masă. Marta cu sârguinţă Iţi slujea, Dătătorule a toate, Maria, însă, partea cea bună si-a ales, fiindu-Ti recunoscătoare pentru învierea fratelui ei si, luând o litră cu mir de nard curat, de mare pret, Ti-a uns preacuratele Tale picioare şi le-a şters cu părul capului ei, şi cu iubire, din preaplinul inimii Ţi-a cântat: Aliluia!

Icosul 2

Intelesul cel greu de pătruns al venirii Tale la patima cea de voie neputând să-l priceapă, Iuda, care, voind să Te vândă, s-a tulburat văzând că Maria Îti unge cu mir picioarele Tale, Doamne, a zis: De ce s-a făcut această risipă? Mirul acesta se putea vinde cu trei sute de dinari si să fie dati săracilor. Dar el a zis aceasta, nu pentru că avea grijă de săraci, ci pentru că era fur. Tu însă, Doamne, stiind că în curând vei suferi moarte, ai îndreptăţit această femeie, zicând: “Să o lăsăm, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”. Pentru aceasta, cinstind venirea Ta la patima cea de bunavoie, Îţi cântăm aşa:
Binecuvântat esti, Doamne, ca la cina ai fost gătit de Maria pentru îngropare;
Binecuvântat eşti, Iisuse, că ai fost osândit la moarte de către Iuda, în sufletul lui, încă fiind în Betania;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit în Betania, în casa păcii, ca să primeşti ungere cu mir de la Maria;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit la Ierusalim, la patima de bunăvoie, ca să vestesti lumii întregi iubirea;
Binecuvântat eşti, Cel ce pe Lazăr L-ai sculat din morti, ca venirea Ta să fie cu putere;
Binecuvântat eşti, Cel ce Însuţi Te-ai sculat din mormânt, ca intrarea Ta să fie cu tărie;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 3

Stăpâne Hristoase, ai plecat din Betania, si apropiindu-Te de Betfaghe, ai trimis pe doi din ucenicii Tăi, zicând: Mergeţi in satul dinaintea voastră şi acolo veţi găsi un asin şi un mânz legat, pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată; si dezlegându-I să Mi-l aduceti. Si dacă va întreba cineva: Pentru ce îl dezlegaţi?, veţi zice că Domnului îi trebuieste, si să cântati: Aliluia!

Icosul 3

Plecând ucenicii, au adus manzul asinei şi şi-au pus hainele peste acesta. Tu, însă, Dumnezeu fiind, purtat de Heruvimi, pentru noi te-ai aşezat pe mânzul asinei si, ca un Impărat blând, cu pace ai săvârşit intrarea în cetatea Părintelui Tău David. Pentru aceasta si noi Te întâmpinăm cu aceste laude:
Binecuvântat esti, Cel ce împreună cu Tatăl, întru cele înalte şezi pe tron, dar ai binevoit să stai şi pe mânzul asinei;
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri eşti închinat de Puterile Înalte, iar pe pământ ai primit închinare de la prunci;
Binecuvântat eşti, Cel ce împărăteşti cu tărie veacurile si ai venit cu slavă în Ierusalim;
Binecuvântat eşti, Cel ce priveşti la cei smeriti si cu blândete ai venit Întru ale Tale;
Binecuvântat eşti, Cel ce şezând pe asin necuvântător, ai vrut să dezlegi necuvântarea cea de demult;
Binecuvântat eşti, Cel ce întru cele de jos primind micşorarea, sus, în ceruri, ai şezut împreună cu Tatăl şi cu Duhul;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 4

Furtună de gânduri îndoite imi tulbură mintea, cum voi putea cânta cu vrednicie taina coborârii Tale, Doamne, că, având tron Cerul, ai şezut pe mânzul asinei, ca să-l cauţi pe om, vrând să dezlegi necuvântarea lui cea mai dinainte, ca să se plinească cele spuse de Zaharia, proorocul, care zice: „Bucură-Te foarte, fiica Sionului, veseleste-Te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul Tău vine la Tine drept Biruitor; smerit şi călare pe mânzul asinei”. Pentru aceasta preaslăvim intrarea Ta cu pace, călare pe mânz, în Ierusalim şi din adâncul sufletului Îti cântăm: Aliluia!

Icosul 4

Auzind multimile care au venit la prăznuire, că Tu, Doamne, intri în Ierusalim, s-au adunat împreună şi îşi aşterneau hainele lor pe cale, alţii tăiau ramuri de copaci, şi mergând în urma Ta cântau: Osana, fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărătia ce vine întru numele Domnului şi tatălui nostru David! Osana, întru cei de sus! Pentru aceasta, si noi, în această zi de înainte prăznuire, purtând semnele Învierii Tale, ramuri de copaci, ca unui Biruitor al mortii iti cântăm:
Binecuvântat eşti, Împăratul lui Israel, Care ai venit să cauţi Împărăţie care nu este din lumea aceasta;
Binecuvântat eşti, Fiul lui David, Cel ce nu ai vrut să frângi trestia plecată;
Binecuvântat eşti, Păstorul cel Bun, care ai venit să cauţi oaia cea pierdută;
Binecuvântat eşti, Mielule fără răutate, care ai voit să Te aduci jertfă pe Tine însuti;
Binecuvântat eşti, Stăpâne al făpturii, care ai fost întâmpinat cu iubire de zidirea Ta;
Binecuvântat eşti, împăratul Slavei, care ai fost întâmpinat de ucenici cu slavă împărătească şi proslăvit de prunci;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 5

Fiind din veac îmbrăcat în frumusete si tărie Dumnezeiască, Doamne, ai venit cu slavă în Sion si Te-ai urcat pe muntele Măslinilor, ca să se împlinească proorocia lui Naum: Iată, ca pe munţi sunt picioarele celui ce binevesteşte, ale celui ce vesteşte pacea! Prăznuieste Iuda sărbătorile Tale si împlineşte făgăduinţele Tale! Şi să se împlinească iarăşi, altă proorocie a părintelui Tău David: Văzut-au Dumnezeule, alaiul Tău, alaiul Dumnezeului Meu, celui întru sfinţi. Când însă Te-ai apropiat de poalele muntelui Măslinilor, mulţimea ucenicilor a început să se bucure, să laude pe Dumnezeu cu mare glas, proslăvindu-Te îndoit pentru minunile ce le-a văzut la Tine zicând: Binecuvântat este Împăratul Cel ce vine întru numele Domnului! Pace, pe pământ şi slavă întru cei de sus! Pentru aceasta şi noi astăzi, ca un Nou Israel, ca o limbă a bisericii bucurându-ne, cântăm: Aliluia!

Icosul 5

Văzând fariseii că bucuria poporului se inmulţeşte foarte şi ucenicii Tai strigă cu mare glas, mâniindu-se pe Tine, Cel ce Te-ai coborât din munte, Ti-au zis: învaţătorule, opreşte-i pe ucenicii Tai. Tu, insă, Doamne, le-ai răspuns: dacă aceştia vor tăcea, atunci pietrele vor vorbi, aşa cum a proorocit profetul Avacum, zicând: Căci piatra cea din zid strigă şi grinda din capriorii casei îi răspunde. Pentru aceasta şi noi având sufletele si inimile reci precum piatra, totusi, dupa cuvântul Tău nu încetăm a Te lăuda asa:
Binecuvântat esti, Doamne Dumnezeul nostru, căci ai venit la Ierusalim să mântuieşti pe cei păcătoşi;
Binecuvântat eşti, Hristoase Mântuitorul nostru, Cel ce ai vestit credincioşilor Tăi, că eşti aproape de noi;
Binecuvântat eşti, Fiul Tatălui, Cel ce ai venit ca prin Jertfa Crucii Tale să împaci cele cereşti cu cele pământesti;
Binecuvântat eşti, Fiul Omului, Cel ce ai venit să vesteşti lumii întregi marea iubire a Tatălui Ceresc;
Binecuvântat esti, Împărate al Celor ce împărătesc, că impărătia Ta este impărătie vesnică;
Binecuvântat eşti, Stăpâne al Stăpânitorilor, că împărăţia Ta este in tot neamul;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 6

Propovăduitorii puterii Tale Dumnezeieşti, Doamne, fiind cu Tine în Betania, au mărturisit în Ierusalim că pe Lazăr din mormânt l-ai ridicat. Pentru aceasta şi poporul Te-a întâmpinat, auzind că ai săvârşit această minune. Si oamenii grăiau unul către altul: de ce aşteptăm şi nu ieşim întru întâmpinarea Fiului lui David, cu stâlpări si cu ramuri de finic, ca să se împlinească Scriptura: Mă voi urca în finic să rup ramurile lui, pentru că Acesta este finicul dreptăţii şi despre El a grăit David: Dreptul ca finicul va înflori. Si aşa, cu ramuri în mâini Ţi-a cântat poporul: Osana! dar cu toate acestea, mai apoi, cu săbii şi cu ciomege au iesit la Tine, ca la un tâlhar, că nu stiau să cante: Aliluia!

Icosul 6

Strălucind în toată slava si frumusetea, când Te-ai apropiat de cetatea lui Dumnezeu, Sionul, cetatea Marelui Împărat, ai văzut, Doamne, de pe înăltimile Eleonului, toate clădirile templului si alte zidiri ale cetăţii că erau frumoase foarte. Atunci ai plâns pentru sfânta cetate, Doamne, precum plânge un tată iubitor pentru fiii săi si cu lacrimi ai zis: Dacă ai fi cunoscut si tu măcar în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Si îndată ai mai zis: Vor veni peste tine zile, când dusmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părtile. Si te vor face una cu pământul cu fiii tăi, şi nu vor lăsa piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale. Iar noi, văzându-Te ca un Bun Păstor, care se întristează pentru oile sale, Îţi cântăm:

Binecuvântat esti, Păstorule cel Mare, care ai venit să cauţi oaia cea pierdută;
Binecuvântat esti, Arhiereule al bunătăţilor ce vor să fie, care ai binevoit să pătimeşti pentru neputinţele noastre;
Binecuvântat eşti, Mijlocitorul Legământului celui nou, care ai dorit să mântuieşti din veşnica moarte pe oamenii cei căzuti;
Binecuvântat esti, Judecătorule Atotdrept, pentru că Drept eşti şi drepte sunt judecăţile Tale;
Binecuvântat esti, Mântuitorule Atotmilostiv, pentru că milostiv ai fost si cu mila Ta umpli tot pământul;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 7

Vrând să izbăvesti neamul omenesc din robia vrăjmaşului, Iisuse, ai venit la Ierusalim, ca să se împlineasca Scriptura care zice: S-a arătat Domnul dumnezeilor în Sion. Si intrând acolo, s-a cutremurat tot oraşul, iar unii, ieşind în întâmpinarea Ta, au strigat cu glas mare: Osana, Fiul lui David! altii, mirându-se, s-au întrebat: Cine este acesta? O, nebunilor bătrâni si falsilor învătători! Toate casele cetăţii propovăduiesc minunile Tale. Toată Iudeea este plină de binefacerile Tale, iar ei se întreabă: Cine este acesta? Lazăr abia a înviat si nu văd cine l-a scos din moarte? Abia a iesit din curtea lui Iair si nu văd cine este Cel ce a înviat pe fiica acestuia şi nu vor să-Ti cânte ca unui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Minunat Te-ai arătat, Iisuse, când ai intrat cu slavă în Ierusalim si, îndată, ca un Arhiereu, ai cercetat Templul Sfânt. În casa Tatălui Tău ai venit cu putere, ca să se împlinească cele spuse de sfântul prooroc Avacum: Dar Domnul este în templul Său cel sfânt, pământul întreg să tacă înaintea Lui; si îndată ai izgonit pe cei ce vindeau si cumparau acolo, zicând: Casa Mea, casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Iar noi, înfricosându-ne de mânia Ta cea dreaptă, Doamne, Te rugăm să locuiesti în casa Ta in toate zilele vieţii noastre, să privim frumuseţea Ta, şi, cercetând biserica Ta cea sfântă, să Te Slăvim asa:
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri, nu locuieşti în biserici făcute de mâini omeneşti, dar în biserică pământeasca ai intrat cu slavă;
Binecuvântat eşti, Cel ce locasul slavei Tale iubindu-l pe pământ, biserica ai întărit-o în faţa grijilor lumesti;
Binecuvântat eşti, Doamne al puterilor, căci ai iubit sălaşul Tău, mai mult decât sălaşul păcătoşilor;
Binecuvântat eşti, Împăratul slavei, că mai bună este o zi în locaşurile Tale, decât o mie în locasurile păcătoşilor;
Binecuvântat eşti, Cel mare în Sion, pentru că sfânt şi înfricoşător este numele Tău;
Binecuvântat eşti, Cel ce locuieşti în Ierusalim, că sfântă este biserica Ta si minunat esti întru dreptatea Ta;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 8

Mare şi preaslăvită minune ai săvârsit Hristoase, când, pe neaşteptate ai intrat în biserica Ta şi acolo pe schiopii si orbii ce au venit la Tine i-ai vindecat ca un Dătător de lumină si Doctor milostiv, că adevărul merge înaintea Ta, precum a grăit David si astfel ai izvorât tuturor, în aceasta mare zi de înainte prăznuire, bucurie, adevăr, lumină şi viaţă, cum a spus mai înainte proorocul Sofonie: Bucură-Te foarte, fiica Sionului, că Domnul a înlăturat judecăţile rostite împotriva ta. Domnul este în mijlocul tău şi nu vei mai vedea nici o nenorocite. Domnul Dumnezeul Tău este cu tine si te va înnoi, spune Domnul: şi voi mântui pe cel strâmtorat şi pe cel lepădat îl voi primi. Pentru aceasta şi noi, veselindu-ne în această zi de sărbătoare, îţi cântăm: Aliluia!

Icosul 8

Totul ai fost iubire, Preadulce Iisuse, pentru aceasta Îţi aduce laudă preaiubitul Israel din gura celor ce sug şi a pruncilor fără răutate, în timp ce batrânii si învătătorii hulesc pe Dumnezeu, întrebând: Cine este Acesta? Pruncii teologhisesc, cântându-Ţi: Osana, Fiul lui David!, şi cu stâlpări şi cu ramuri de copaci Te întâmpină în templu, prevestind astfel învierea Ta din morti. Învredniceşte-ne şi pe noi, cei stăpâniţi de mândrie, să fim precum pruncii, fără răutate, că a unora ca acestia este Împărăţia Cerurilor, ca din inimă curată, împreună cu dânşii să-Ti aducem aceste laude:
Binecuvântat esti, Cel cântat întru cele de Sus de Serafimi, dar care ai primit cântare de la pruncii cei fără de răutate;
Binecuvântat esti, Cel purtat întru cele înalte de Heruvimi, dar de inimile curate eşti purtat ca un Dumnezeu pe pământ;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit să ridici cortul cel căzut al lui David, pentru ca iarăsi să luminezi cortul cel lăuntric al sufletelor noastre;
Binecuvântat eşti, Cel ce casa Ta ai făcut-o casă de rugăciune, pentru ca pe noi, cei ce aveam sufletele peşteri stricate de tâlhari, să ne faci iarăşi casă curată a Duhului Sfânt;
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri esti slujit de mii şi mii de îngeri şi mulţimile toate stau înaintea Ta;
Binecuvântat esti, că multimile de copii Ţi-au cântat pe pământ şi popoarele Te-au întâmpinat;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei se sus!

Condacul 9

Multimea toată de cărturari si arhierei, văzând, Iisuse, minunile pe care le-ai săvârşit în templu şi pe copii cântând: Osana, Fiul lui David!, s-au tulburat şi Ţi-au zis: Auzi ce spun aceştia? Tu, însă, le-ai zis: Au niciodata nu aţi auzit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit Lauda? Noi, însă, mirându-ne de împietrirea si cruzimea inimilor lor, cântăm, precum copiii întru nevinovăţia inimii, cântarea îngerească: Aliluia!

Icosul 9

Ritorii cei mult grăitori nu pot să-Ti aducă multumire vrednică pentru micsorarea Ta cea negrăită, Hristoase, căci acum de bunăvoie ai venit la Ierusalim, ca să rabzi crucea; pentru aceasta ai ascuns celor inţelepti Dumnezeirea Ta şi ai descoperit-o pruncilor, care, cu inimă curată, au simţit mai mult decât părintii lor, că Tu eşti cu adevărat Hristos. Învredniceşte-ne si pe noi să mărturisim cu suflete curate si buze neîntinate, Dumnezeiască Slava Ta si să-Ti cântăm aşa:
Binecuvântat eşti, Cel ce prin cuvintele Tale ai luminat şi ai înţelepţit pe prunci, luminează şi înţelepţeşte gândurile şi inimile noastre;
Binecuvântat esti, Doamne Dumnezeule, deschide si ochii nostri să pricepem minunile din legea Ta;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai păstorit pe Israel, păstoreşte-ne şi pe noi întru blandetea duhului la loc cu verdeată;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai păzit pe Iacob, sălăsluieste-ne întru curătia inimii la loc cu ape linistite;
Binecuvântat eşti, Împăratul păcii, strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna;
Binecuvântat eşti, Soare al Dreptătii, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei sus!

Condacul 10

Vrând să mântuieşti neamurile, Hristoase Dumnezeul nostru, ai ales pe unii dintre elinii care au venit să se inchine la praznic, ca să Te vadă pe Tine. Pentru aceasta venind ei la FiIip au grăit: Vrem să-L vedem pe Iisus Acela împreună cu Andrei, Ţi-au spus Tie. Tu, însă le-ai răspuns ca nu a venit incă ceasul, ca să se preaslăveasca intru aceasta Fiul Omului. Întru ale Tale, ai venit si ai Tăi nu Te-au primit şi la moarte Te-au osândit. Şi grăuntele de grâu nu aduce roadă, daca nu moare sub brazdă; astfel şi Tu, prin moartea Ta, ai adus multă roadă întru neamuri, ca să se împlinească cele spuse mai înainte de Isaia proorocul, că Te-ai aratat celor ce nu Te caută. Pentru aceasta, veniti, neamuri, şi vedeţi astăzi pe Împăratul Cerului, Care şade pe tron înalt, Care a intrat in Ierusalim, stand pe mânzul asinei, ca toti cu o singura gură şi o singura inima sa-I cantam: Aliluia!

Icosul 10

Tu esti Împăratul Cel Veşnic, blând, drept, biruitor, Mângâietorul nostru! Tu ai venit la Ierusalim în aceasta zi, şezând pe un blând mânz de asin, să potoleşti iuţimea cea de cal a pamântenilor. Pentru aceasta, blândetea Ta să fie chibzuită povaţă pentru toti oamenii si să cunoască ei că Tu Te uiti la cel blând, la cel tăcut şi la cel se teme de cuvintele Tale. Pentru asta vor preface săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare şi nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia. Noi însă, fiind blânzi cu duhul şi smeriţi cu cugetul, Îl primim cu bunăcuviinţă pe Stăpânul Cel Preablând, care a venit să frângă mândria celui viclean si întru blândetea duhului Îi cântăm:
Binecuvântat esti, Cel ce Te-ai urcat în Sion, ca să binevesteşti pace lui Israel;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai propovaduit Ierusalimului, ca să vestesti mantuire neamurilor;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit sa binevestesti celor sărmani anul placut Domnului si să vindeci pe toţi cei zdrobiti cu inima;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit sa vestesti robilor dezrobirea si să-i slobozeşti întru bucurie pe toţi cei apăsati;
Binecuvântat eşti, că ai adunat pe cei împovăraţi de păcate, precum closca puii sub aripi, ca să-i mântuieşti prin Cruce;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit la îngropare, ca un grăunte de grâu căzut în pământ, ca să-i înnoieşti prin înviere pe cei căzuţi în adâncurile iadului;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 11

Cântare de umilinţă: Osana! Îti aducem cu pruncii cei nevinovaţi, Hristoase, si cântându-Ti: Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, îţi gătim sfantă, curată şi duhovnicească prăznuire cu stâlpări şi ramuri de copaci, pentru că ai intrat din nou în templul cel lăuntric al sufletelor noastre asa cum ai făgăduit zicând: Nu vă voi lăsa orfani, ci iarăsi voi veni la voi. Căci cine Mă iubeşte pe Mine şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui. Si Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Fie binecuvântata intrarea Ta! Vino şi Te aşează pe tronul mintii noastre, asa cum ai stat pe mânzul asinei, şi împărăţeşte peste inimile noastre şi dezleagă toată necuvântarea patimilor noastre, ca precum copiii cei de demult, cu stâlparile pururea înflorite ale curătiei, sa-Ti cântăm iarăsi: Aliluia!

Icosul 11

Astăzi, Dumnezeiescul Templu s-a luminat cu lumină cerească, când L-ai cercetat, Hristoase, şi L-ai curăţat de vânzătorii cei lumesti, si împreună cu el s-a luminat întreaga sfântă cetate, aşa cum mai înainte a spus Isaia: din Sion va ieşi legea şi slava Domnului din Ierusalim, că ai venit spre patima si ai adus lumină si bucurie si iubire prin Crucea Ta, Hristoase. De aceea, ai spus ucenicilor Tăi înainte de patimă: Încă puţin timp este lumina cu voi, mergeti cât aveti lumină, ca întunericuI să nu vă cuprindă. Credeţi în lumină ca să fiti fiii luminii. Aceasta ai spus-o, Doamne, pentru ca în timpul patimilor Tale, lumina credinţei să nu se stingă în ucenicii Tăi şi să nu umbIe în întunericul necredinţei, nestiind pe unde merg, iar toţi cei ce cred în Tine să-Ti cânte:
Binecuvântat esti, Iisuse, Soarele Dreptăţii, Cel proslăvit şi pururea fericit de credinciosii Tăi;
Binecuvântat esti, Lumină lină si neînserată, că ai venit si ai intrat în Ierusalim;
Binecuvântat esti, Hristoase, Lumina lumii, că lumea vicleană Te urăste;
Binecuvântat eşti, Cel ce locuiesti intru lumina cea neînserată, care ai venit să luminezi lumea cu strălucirea Învierii Tale;
Binecuvântat eşti, Lumina cea preadulce şi pururea vie, ce Te-ai arătat în Sion, ca să luminezi întunericul sufletului meu;
Binecuvântat eşti, Sfeşnic prealuminos şi arzător, care iarăsi aprinzi sfesnicul cel stins al meu;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei sus!

Condacul 12

Harul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, precum l-ai dat, mai înainte, pruncilor evreiesti care Ti-au cântat “Osana” si au cunoscut Dumnezeirea Ta. Şi acum, în aceste preacinstite zile, fii iarăsi aproape de noi, Doamne, mai ales de cei ce cheamă numele Tau in duhul blândetii si al păcii, al smereniei şi al iubirii: Învredniceşte-ne şi pe noi sa simtim Harul venirii Tale, ca pacea Dumnezeiască, ce întrece toată mintea, să cerceteze inimile noastre şi astfel luminând sufletele noastre intru umilintă si cu veselie, să-Ti cântăm cântarea: Aliluia!

Icosul 12

Cântând venirea de voie la IerusaIim, spre patimă, şi coborârea Ta cea negrăită, ne închinăm, Hristoase, cinstitei Crucii Tale şi bucurandu-ne cu pruncii evreieşti, Te întâmpinăm cu stâlpări şi ramuri de copaci, gatindu-Ti prăznuire. Te proslăvim şi credem ca Tu cu adevărat esti Mesia, Hristos, Cel ce ai venit si iarăsi vei veni să judeci vii si mortii. Nu vei veni pe mânz de asin, ci ca un Împărat al împăraţilor si Domn al celor ce stăpânesc, al cărui nume este “Cuvântul lui Dumnezeu” urmându-Ti nu copiii, ci toată oastea cerească, cântând cu glas de tunet: Aliluia, mântuirea, cinstea, şi puterea si slava este a Domnului nostru, ca a împărăţit Domnul Cel Atotputernic. Cei ce aşteptăm această venire slăvita si coborârea Ta din Sionul Ceresc, de la Dumnezeu, proslăvim în Sionul pamântesc venirea Ta către jertfa pentru toată lumea, cântându-Ţi aşa:

Binecuvântat esti, Fiul Tatălui, Cel ce L-ai încununat pe om cu slavă şi acum vii să Te încununezi cu coroană de spini, pentru ca să faci roditoare firea noastră cea purtătoare de spini;
Binecuvântat esti, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, si prin Sângele Tău ne faci pe noi, cei căzuti, mai albi decât zăpada;
Binecuvântat esti, Mire al sufletelor si al trupurilor noastre, cel ce ai iesit din palatul Tău, pentru ca nimeni să nu se ascundă de iubirea Ta;
Binecuvântat esti, Păstorul Cel Bun, care ai intrat acum în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu le ia din mâinile Tale;
Binecuvântat eşti, Învăţătorul nostru, Care nu ai încetat să Te rogi pentru Sion până la jertfirea Ta pe Cruce, ca pe prietenii Tăi să-i mângâi la Cina cu cuvântul si cu iubirea;
Binecuvântat esti, Mântuitorul nostru, Care, în pătimirea Ta, ai binevoit să Te îmbraci în veşmânt roşu, ca pe noi să ne îmbraci în veşmântul mântuirii si cu haina veseliei să ne împodobesti;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 13
O, Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Care mai înainte de veci Te-ai gătit spre jertfire, acum vii la Ierusalim spre patima cea de bună voie. Primeşte această puţină rugăciune a noastră, adusă cu stâlpări şi ramuri de fapte bune, ca în aceste preacinstite zile să umblăm pe urmele preacuratelor Tale picioare şi în liniştea şi blândeţea duhului, în umilinţă şi în curătia inimii să fim cu Tine în toate zilele călătoriei noastre pământeşti. Învredniceşte-ne să ne împărtăşim, fară de osândă, de bucuria Sfintei Tale Învieri, aici pe pământ, iar după intrarea în Ierusalimul Ceresc să ne unim cu Tine în veci si să cântăm împreună cu toti Sfintii cântarea îngerească: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zice iarasi Icosul 1 ( Cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor au văzut, cu frică şi cu cutremur din înăltimile ceresti, …) si Condacul 1 (Alesule Împărat al Sionului de Sus, Blândule Biruitor şi Dreptule Izbăvitor, …).

Apoi se zice aceasta rugaciune:

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti întru cele înalte cu Tatăl şi eşti purtat pe aripi de Heruvimi si cântat de Serafimi, care în zilele venirii Tale în trup ai binevoit pentru a noastră mântuire a sedea pe mânzul asinei şi ai primit binecuvântarea pruncilor, ai venit în Sfânta Cetate a Ierusalimului, mai înainte cu sase zile de patima cea de bunăvoie, ca să mântuiesti lumea prin Cruce, prin îngroparea şi Învierea Ta! Şi precum atunci oamenii, care şedeau in întuneric si în umbra mortii, având ramuri de copaci şi stâlpări de finic Te-au întâmpinat pe Tine, Fiul lui David, mărturisindu-Te, aşa şi pe noi, care acum în această zi de înainte prăznuire, purtând în mâini stâlpări şi ramuri de copaci, păzeşte-ne şi ne mântuieste. Si precum acele popoare si copiii Ti-au adus Osana!, învredniceste-ne şi pe noi să Te slăvim în psalmi şi cântări duhovniceşti, cu suflete curate şi buze neîntinate, în aceste zile ale patimilor Tale şi să dobândim, fără de osândă, a ne împărtăsi de bucuria Sfintei Învierii Tale si să cântăm si să proslăvim Dumnezeirea Ta, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte si cu Preasfântul si Bunul si de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii, vecilor. Amin.

*

1

Iisus – Imparatul nostru si cele 4 intrari ale Sale in viata si in istorie. “Pana astazi, urmasii fariseilor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate, sa-L scoata cu totul din inimile oamenilor”. Predica Pr. Boris Raduleanu la Duminica Floriilor

1

“Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos…”

Duminica Floriilor

“Osana, Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”
(Ioan XII, 1-18)

Frati si surori crestine,
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am implinit 40 de zile de nevointa, straduinta, rascolire, cercetare, de adancire a vietii si sufletelor noastre. Asa cum s-a framantat 40 de ani poporul iudeu in pustie, regretand ca n-a crezut in puterea lui Dumnezeu, prin care sa intre in Pamantul Fagaduintei, asa cum a staruit Moise 40 de zile ca sa poata vedea pe Dumnezeu in Muntele Sinai, cum a staruit proorocul Ilie 40 de zile ca sa vada pe Dumnezeu pe Muntele Horeb, cum 40 de zile a fost ispitit Iisus in pustie de diavol ca sa-L biruiasca, tot asa si noi, 40 de zile, fiecare in felul lui, am staruit sa ajungem la ziua de azi, pentru a intampina pe Iisus Hristos, ca El sa intre – ca Imparat – in viata si in sufletele noastre. In aceste 40 de zile, noi toti ne-am rugat la sfintii care ne sunt mai apropiati, la sfintii pe care ii invocam de obicei. Dar Sfanta Biserica ne pune inainte, in chip deosebit, in perioada Postului Mare, trei sfinti pentru a-i lua ca indrumatori ai vietii noastre: Sfantul Grigorie Palama, care prin invatatura lui iscusita ne arata cum si cat putem cunoaste pe Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul care ne ajuta ca si noi sa ne cataram pe treptele virtutii pentru a ajunge mai aproape de Hristos si Sfanta Maria Egipteanca, marea pacatoasa, care prin pocainta a putut ajunge intocmai cu ingerii. Cu ajutorul lor si al tuturor celorlalti sfinti, am implinit cele 40 de zile si am ajuns la intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim. De maine intram in Sfanta Saptamana a Patimilor Domnului.
Voi starui pe scurt sa subliniez, pe langa evenimentul Intrarii Domnului in Ierusalimul pamantesc, inca alte trei “Intrari” ale Lui ca Imparat, in viata si in istoria noastra.

1. Prima Intrare a lui Iisus Hristos este Intruparea Sa

1623742_729857450371672_1766586240_nEl, Dumnezeu fiind, este Imparatul intregii creatii, este din vesnicie Imparat. Creatorul nu poate fi decat Imparat fata de creatia Sa. Dumnezeu este Imparat peste tot pamantul, spune psalmistul, Imparat vesnic, Imparatul cerului. El, “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din cer si S-a intrupat“, avand insa adeziunea omului – Fecioara Maria.
Iisus Hristos, Imparatul cel din vesnicie, este vestit de inger la Buna Vestire, ca fiind Fiul Celui Prea Inalt, dar si Fiu al lui David, a carui Imparatie nu va avea sfarsit. Magii Il cauta intreband: “Unde este regele iudeilor, cel ce s-a nascut?“. Poporul Il numeste adeseori Fiul lui David si Iisus nu neaga aceasta denumire. El recunoaste astfel ca este Mesia, Cel preavesiti de prooroci si asteptat de tot poporul. Intrebat de Pilat: “Tu esti regele iudeilor?”, El raspunde “tu zici – eu sunt Imparat”, dar adauga “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta… acum, imparatia Mea nu este aici“ (Mt. XXVII, 11; Ioan XVIII, 33-37). La Creatie, Dumnezeu a incredintat lui Adam conducerea lumii vazute. Adam, in natura lui umana ne cuprindea pe toti, intreaga omenire. Supunandu-se satanei, Adam a trecut acestuia stapanirea lumii, iar pacatul lui s-a rasfrant asupra tuturor urmasilor sai. Satana a devenit astfel printul lumii vazute. Iisus, desi era Imparat din vesnicie, ca Dumnezeu, s-a facut Om pentru ca in natura Lui umana sa biruiasca pe satana, sa cucereasca astfel suprematia lumii si sa instaureze Imparatia lui Dumnezeu pe pamant. Iisus da lupta cu satana in calitatea Sa de Fiu al Omului.
Dar, Dumnezeu fiind, Iisus purta in Sine intreaga omenire. Prin Intrupare, El a luat natura umana neprihanita din Fecioara, ramanand Dumnezeu nelimitat, care strabate prin toate si umple toate. El n-a luat Trupul personal din Fecioara Maria si sa ramana in afara de trup in tot restul firii, ci a cuprins intreaga fire, de la Adam si pana in veac; a “uns” tot trupul cu dumnezeirea, cum spun Sfintii Parinti. Ceva mai mult, venind la Botez, la Iordan, el a luat asupra Sa, si-a impropriat si toate pacatele noastre, ale omenitatii intregi, ne-a cuprins pe toti in Sine, ca sa ne curete si sa ne mantuiasca. De aceea, luptand El cu statana, ca Fiu al Omului, s-a luptat pentru toti; biruind pe satana, l-a biruit pentru toti.
Biruinta lui Iisus impotriva satanei formeaza incoronarea lucrarii Sale pamantesti. Dar1 ultima biruinta a fost Crucea pe care s-a scris ca o sentinta si pecete a biruintei Lui: “Iisus Hristos Imparatul Iudeilor“. Prin moartea si Invierea Sa, “capul sarpelui a fost zdrobit“. Daca Adam a cazut pentru ca nu s-a supus lui Dumnezeu, Iisus biruieste supunandu-Se Tatalui pana la moarte.
Deci, Imparatia lui Iisus in lume a luat fiinta abia dupa Invierea Sa. Abia dupa Inviere, El a spus: “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“. Numai atunci si-a trimis ucenicii sa boteze toate neamurile in numele Sfintei Treimi. Numai atunci Dumnezeu Tatal i-a dat toata puterea in cer si pe pamant, si nu ca Fiul Sau unic din Sfanta Treime, ci ca Celui ce este Dumnezeu-Om, Care s-a smerit si a biruit in natura Sa umana, devenind vrednic de a primi puterea deplina asupra lumii.

2. Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim

1Intrarea Domnului Iisus Hristos in Ierusalim este un eveniment ingradit intre marea minune a invierii lui Lazar si Saptamana Patimilor. Biserica ii acorda o mare insemnatate, socotind-o printre cele 12 sarbatori Imparatesti ale anului. Si iata de ce:
Intrarea triumfala a lui Iisus in Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca in care El a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. De data aceasta, chiar El singur isi pregateste intrarea conform profetiilor, ca sa fie recunoscut dupa Lege ca este Mesia, Imparatul lui Israel. De aceea, inainte de a intra in cetate, trimite doi ucenici ca sa-I aduca manzul unei asine pentru a intra calare pe el, dupa cum prevestise proorocul Zaharia:

“Salta de bucurie fiica Sionului… Imparatul tau vine calare pe asina“ (Zah. IX, 9; Mt. XXI, 4).

Iisus voia sa precizeze El Insusi, din timpul vietii, ca este Mesia, Imparatul lumii cel asteptat, a carui imparatie nu va avea sfarsit. In vederea acestei Imparatii Dumnezeu a creat lumea; Imparatia lui Dumnezeu este cauza si scopul creatiei. Intrervenind caderea, Iisus a coborat in lume pentru a o instaura din nou. De-a lungul vietii Sale a vestit neincetat “apropierea” ei, si-a inceput chiar propovaduirea spunand: “pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor“, si-a trimis ucenicii sa vesteasca, acelasi lucru. Intrand ca Imparat in Ierusalim, Iisus anticipeaza biruinta Sa apropiata, ca si biruinta finala a omenirii intregi pe care o purta in Sine.
Poprul Il intampina pe Iisus ca pe Mesia, cu ramuri de finic. Multimile mergeau inaintea Lui, altele veneau dupa El. Isi asterneau hainele, isi asterneau prin aceastea sufletele la picioarele Lui, ca sa le curateasca si sfinteasca. Era intampinarea bucuriei. Oamenii simteau ca insusi Dumnezeu a venit pe lume, pentru a aduce salvarea si mantuirea ei. Poporul Il intampina cu strigate, repetand psalmul mesianic:

“Osana! bine cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului, Osana intru cei de sus” (Marcu XI, 9-10; Matei XXI, 9; Luca XIX, 38).

Acest Psalm, 117, era cantat la marea Sarbatoare a Corturilor. Atunci, in ziua a 7-a a 1sarbatorii, se faceau procesiuni solemne cu ramuri de finic, salcii si palmieri. Agitand buchetele de ramuri verzi, se inconjura altarul, parca in intampinarea Celui ce trebuia sa vina, Mesia Cel asteptat. Se canta:

“Osana, Binecuvantat Cel ce vine in numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua“.

La intrarea in Ierusalim, Iisus este intampinat cu acelasi strigat. Toata cetatea s-a cutremurat. Insusi Cel asteptat a venit.
Dar daca unii L-au intampinat ca pe Imparatul, altii s-au intaratat impotriva Lui, ca si la intrarea Lui in lume. La Nastere, magii I-au adus daruri ca unui rege, pastorii I s-au inchinat ca Celui vestit de ingeri, ca Mantuitorului lumii. Irod insa a scos sabia ca sa-L ucida. La intrarea in Ierusalim, regasim tot doua categorii. Unii “Osana“, altii “rastigneste-L“. Fariseii si carturarii au hotarat rastignirea Lui, chiar inainte de a-L judeca. Desi au vazut puterea Lui Dumnezeiasca prin care L-a inviat pe Lazar, desi au vazut minunile, faptele, invatatura Lui, nimic n-a putut sa-i convinga. La farisei domina ura impotriva Lui. Trebuie nimicit. Ne incurca, ne impiedica de a ajunge sa dominam noi peste toate popoarele lumii.
Cele doua categorii le regasim pana in ziua de azi. Si pana astazi, in locul magilor, adevaratii oameni de stiinta se inspira de la adevarul adus de Dumnezeu in lume; si pana astazi in locul pastorilor, oamenii cu inima curata se inchina inaintea Lui; dar tot pana astazi in locul lui Irod si al fariseilor, urmasii lor scot sabia ca sa-L nimiceasca; daca se poate – sa-L scoata cu totul din istorie. Sa acoperi soarele ca sa nu mai straluceasca? Sa acoperi luna ca sa nu mai lumineze? Este lipsa judecatii umane, vointa rea, care nu vrea sa recunoasca existenta unui Creator si Mantuitor, dorind sa-L stearga din istorie si din inimile oamenilor.
Dar Imparatia lui Dumnezeu va veni. Momentul Intrarii Domnului in Ierusalim marcheaza venirea Ei in slava. Ea a coborat in lume dupa Inaltarea lui Iisus si Coborarea Duhului Sfant si se zideste de-a lungul timpului pana la a doua venire, la Parusie.

3. A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre

1A treia Intrare a Domnului nostru Iisus Hristos este in sufletele noastre, al fiecaruia dintre noi. Iata, spune Iisus, in Apocalipsa Sfantului Ioan: “Eu stau la usa si bat“ (III, 20), la usa inimii fiecaruia.
Daca vei auzi si vei voi, vei deschide, si Eu, Iisus, voi intra si voi cina impreuna cu tine si tu cu Mine.
Cat de aproape este Iisus de fiecare dintre noi! “Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, a spus El. Dar fiind inlauntrul nostru, El asteapta ca noi, de buna voie sa-I deschidem usa, pentru ca El sa se instaureze Imparat in sufletele noastre.
Iisus ne-a invatat care este binele si cum sa-I urmam, ne-a aratat calea desavarsirii pentru toti oamenii si anume calea divino-umana, cu Dumnezeu si prin Dumnezeu: Dumnezeu prin om si omul prin Dumnezeu. Aceasta este calea vietii pe care ne-a dat-o Iisus, pentru a ne intoarece la Dumnezeu Tatal, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu sa se instaureze – cu voia noastra – in noi si in lume. Iisus ne-a daruit si Adevarul abosolut din care sa scoatem adevarurile vietii noastre. Adevarul este Darul Lui, numai sa-l intelegem si sa ni-l insusim. “Fara de Mine nu puteti face nimic” a spus El si asa este!
De 2000 de ani, Iisus, cu bunatatea, cu blandetea, cu intelepciunea Lui, bate la usa inimii fiecaruia, ca sa-I deschidem si sa putem spune impreuna cu Apostolul Pavel:
Nu mai sunt eu, nu mai sunt eu egoistul, nu mai sunt eu mincinosul, egolatrul, stricatul. Nu! De acum inainte Hristos este in mine, de aceea si port numele Lui de crestin.
Dar trebuie sa marturisim ca si in noi insine coexista doua cai: si da; si nu; si: Iti deschid; si: nu-Ti deschid. Stiu ca ma ajuti, dar stiu ca imi restrangi si voia mea, de om ticalos. Asa cum spune tot Apostolul Pavel: “nu fac binele pe care-l voiesc, ci fac raul pe care nu-l voiesc“. Si daca il fac, o face pacatul din mine, o face ispita satanei. Totusi eu sunt cel care raspund de faptele mele. Deci, vedeti, chiar atunci cand blandul Iisus bate la usa inimii mele, si atunci eu spun: Da, vino, Doamne, dar si: nu veni; faca-se voia Ta, dar si: eu vreau sa fac voia mea. Asta sunt eu, om. Asta suntem toti. Totusi trebuie sa luptam cu noi insine. In aceasta lupta nu suntem singuri, Iisus Hristos este cu noi. Pentru cel ce se incredinteaza Lui, toate sunt cu putinta.
Iisus isi zideste Imapratia de-a lungul istoriei prin lupta cu fortele negative, dusa prin oameni. Dumnezeu nu stapaneste lumea din afara, ci dinlauntrul ei, prin noi, oamenii. Este o lupta la care participa cei care slujesc pe Iisus si nu s-au inchinat satanei, ci au biruit prin viata lor personala, prin renasterea lor spirituala. Iisus zideste prin acestia Imparatia Sa. Este o lucrare ce se implineste in timp, in Biserica. Prin Sfanta Liturghie, Imparatia lui Dumnezeu coboara neincetat in lume. De aceea, Sfanta Liturghie si incepe prin cuvintele: “Binecuvantata este Imparatia Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh“. Impartasirea constienta cu Sfintele Taine ale lui Hristos reprezinta intrarea faptica in Imparatie.
Noi nu traim intr-o lume in care Imparat este Dumnezeu, dar noi putem cunoaste pe Imparat si Imparatia Lui in noi si in Biserica. Ne si rugam neincetat:

“Vie Imparatia Ta… precum in cer, asa si pe pamant“.

Imparatia lui Dumnezeu, ca si viata de veci, incepe de aici, inainte de Invierea de obste. De 1fapt, trairea, in mod concomitent, a celui vesnic cu cel din timp este taina si bucuria vietii spirituale, este trairea Imparatiei lui Dumnezeu, care este Dreptate, Pace, Bucurie in Duhul Sfant. Crengutele acestea mici, verzi, pe care le purtam in ziua de astazi, sunt semnul biruintei. Cu ele Il intampinam pe Iisus, primindu-L Imparat.

4. Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei

Ultima Intrare a lui Iisus in lume este la sfarsitul istoriei. Atunci va veni Fiul Omului ca Imparat biruitor, cu putere multa, intru slava Sa si toti ingerii impreuna cu El insotindu-L la a doua Lui venire, numita si Parusie. Atunci toti oamenii vor invia.
Prin biruinta personala, si Inaltarea Sa, Iisus Hristos a indrepartat pe satana din cer, dar nu l-a eliminat din creatie. Dupa Inaltare, satana a fost aruncat din cer pe pamant (Apoc. XII, 9). Toata lupta lui Iisus cu satana desfasurata in cursul vietii Sale pamantesti, este reluata si dusa de intreaga omenire. Hristos urmeaza sa biruiasca prin vointa si participarea tuturor. El ne-a cuprins pe toti in Trupul Sau cosmic, S-a jertfit, a biruit pentru toti, lasand insa ca fiecare sa-si aleaga si sa-si hotarasca viata sa. Libertatea nimanui nu este stirbita, fiecare a ramas liber sa se integreze – sau nu – in Hristos si sa castige – sau nu – Imparatia lui Dumnezeu. Daca, in timpul vietii pamantesti a lui Iisus Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu era in lumea aceasta, dupa Inaltare si Coborarea Duhului Sfant, ea incepe sa se zideasca in lume, pentru ca la Invierea de obste sa devina triumfatoare. In orice caz, la Imparatia lui Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin Duhul Sfant intru Hristos. El a rascumparat si mantuit omenirea. Numai prin El poate fi biruit satana si omenirea poate cunoaste indumnezeirea prin Duhul Sfant.
1Dupa cum rezulta din Apocalipsa, toata istoria reprezinta lupta oamenilor cu ei insisi si cu satana, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu, care la inceput era in germene, cat “un graunte de mustar“, sa creasca. Ea se ia cu nevointa si silinta de catre oameni, de neamuri, de lumea toata. Istoria nu este un timp care se implineste oricum, insumand un numar de vieti omenesti. Istoria este o lupta si o lucrare a intregii omeniri care trebuie sa-si decida soarta. Tot ceea ce patimeste Hristos, retraieste omenirea care creste, recapituland Trupul Lui cosmic. Inaintea sfarsitului, Iisus prevesteste razboaie, foamete, cutremure, molime. Cei ai lui Hristos vor fi prigoniti, defaimati, ucisi, dupa cum El Insusi a fost defaimat si ucis. Altii isi reneaga credinta. Vor aparea hristosi mincinosi, iubirea de Dumnezeu va seca. Dar Evanghelia va fi vestita la toate neamurile, ca sa nu spuna nici un neam ca nu a auzit de Hristos-Dumnezeu. Atunci, se va auzi trambita si cei morti se vor scula, iar cei ce se vor gasi in viata se vor schimba. Sfarsitul va veni ca fulgerul. Noi nu putem cunoaste nici ziua, nici ceasul lui. Doar Dumnezeu Tatal il cunoaste, intrucat sfarsitul depinde si de oameni, de intoarcerea lor la Dumnezeu.
Noi, din pacate, nu tinem seama de acest mare eveniment care ne-a fost prevestit. Noi lucram, furam, amagim, ne mandrim, fara sa tinem seama ca este un sfarsit, ca toti vom invia in Hristos. Toti vom da socoteala de faptele noastre, toti vom aparea in fata Judecatii, de-a dreapta sau de-a stanga, dupa cum am fost caramizi prin care Iisus si-a zidit Imparatia sau unelte de-ale satanei prin care a fost vandut. Cele doua categorii le regasim astfel pana la sfarsit, la Judecata de Apoi.
Chiar daca Parusia se savarseste si de-a lungul istoriei, ea are loc in mod vadit la sfarsit, in1 eshatologie. Raportul dintre Dumnezeu si lume se va schimba atunci. Dumnezeu se va apropia de lume in asa fel incat El va deveni o realitate evidenta, nemijlocita. Nu cunoastem amanunte. Stim insa ca atunci, Adevarul, Dreptatea si Iubirea lui Dumnezeu vor fi Principiul unic al vietii, singura lege. Pe pamant se va pogorî Noul Ierusalim, in care omului ii va fi dat “a fi pururea cu Domnul“, intr-o comuniune permanenta “fata catre fata” cu El. Pamantul si cerul si intreaga faptura vor fi transfigurate intr-un cer nou si pamant nou. Intre Facator si faptura, intre Hristos si om nu va mai fi distanta, si Dumnezeu va imparati in mod vadit peste toti.

“Atunci si Fiul Insusi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie totul intru toate”, in vecii vecilor, Amin.

(Din: Preot Boris Raduleanu, Semnificatia marilor Sarbatori crestine. Predici, vol. 1, Ed. Bonifaciu, Bucuresti, 2005)

sursa: cuvantulortodox

996536_491605180924213_192454254_n

Cum era serbata Intrarea Domnului in Ierusalim, in urma cu 1500 de ani

1

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.
Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.
Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice“ – document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.
Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi împăratul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.
În timpul secolelor al VI-lea – al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

„Semnele biruinţei purtând…“

La Intrarea în Ierusalim, Hristos a fost întâmpinat de mulţime de bărbaţi, femei şi copii, care purtau în mâini ramuri verzi de finic şi îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“
Din timpuri străvechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruinţei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic.
La Intrarea în Ierusalim acestea capătă o semnificaţie mult mai bogată: arată mai dinainte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.
Deşi în Noul Testament se spune că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu finic, de-a lungul vremii şi în funcţie şi de clima ţării respective s-au folosit şi alte ramuri (măslin, mirt, liliac). În ţara noastră este obiceiul să se aducă la biserică şi să se binecuvânteze ramuri de salcie.

Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim

Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârşitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.

Duminica Stâlpărilor

„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paştilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârşit, de la cântatul cocoşilor şi până dimineaţa, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii şi la cea a Crucii, duminica dimineaţa deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numeşte «Martyrion». Se numeşte Martyrion pentru că este pe Golgota, şi anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, şi de acolo (numele) de Martyrion.
După ce s-au săvârşit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârşi slujba, arhidiaconul înalţă glasul şi zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toţi la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalţă glasul şi zice: «Azi, la ceasul al şaptelea din zi, să fim gata în Eleona».
După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la biserica Învierii şi acolo fiind săvârşite cele ce sunt rânduite a se face duminica în biserica Învierii după ieşirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbeşte să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al şaptelea din zi toţi să fie în biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăţa Domnul“.

Procesiunea din Duminica Floriilor

„Prin urmare, la ceasul al şaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor şi anume la biserica Eleona şi vine şi episcopul. Se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac, de asemenea, lecturi. Şi când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri şi acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să şadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează şi aici imne şi antifoane potrivite cu locul şi ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.
Când se apropie ceasul al unsprezecelea se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».
Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care – mici fiind – îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.
Din vârful muntelui şi până în oraş şi de acolo până la biserica Învierii, prin tot oraşul, merg absolut toţi pe jos; dar şi doamnele şi bărbaţii de vază, câţi sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat…»; şi aşa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la biserica Învierii. Ajunşi aici, deşi târziu, se face totuşi Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozeşte poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie)

pr. Bogdan Dedu

sursa

Intrarea Domnului in Ierusalim

1

Saptamana a sasea din post este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre” (Vineri, tripesnit).
De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemislotiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles duhovnicesc. Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane:
„Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare”, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata”. De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam”.
Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.
Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: invierea lui Lazar si Intrarea Domnului in Ierusalim.
Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar: „Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarasi le spune: „Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania”. Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei invieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului: „Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foame!”
Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar”. Ca sa inteleaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.
Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.
Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne”. Sau: „Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ti aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului” (Duminica seara).
A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea”, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Si, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteste si ne inmultim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata”. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii. Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.
Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra in Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pentru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si „Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se smereste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un Imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de „Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale. Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa intampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.
Daca invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, Il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii „Osana” si-I asternem haine pe cale.
Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama: „Veniti si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”. Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intampinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dragoste fara rezerve.
De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca „Dragostea desavarsita alunga frica” (I Ioan 4, 18).
Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinul, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam „Osana”, intampinam pe Biruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut biruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, semnele de biruinta pe care le tinem in mana.
Carturarii si fariseii crapa de zavistie: „Invatatorule, cearta-Ti ucenicii, nu auzi ce striga pruncii?” „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, vazand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.
Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. In partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobeasca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea Il intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o Insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfintelor Patimi. Carturarii si fariseii, vazand marea minune a invierii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. „Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: „Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).
Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel intampina pe Domnul intrand in Ierusalim.
„Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecer-nia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…”.
„…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”.

Parintele Petroniu Tanase

sursa

Cine, cum si de ce asteapta Floriile?

1

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor), Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei“. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

În a şasea săptămână din Postul Mare comemorăm intrarea Domnului în Ierusalim. În toate celelalte duminici, prin pildele Mântuitorului, prin relatarea despre minunile pe care le-a săvârşit Domnul, prin învăţăturile date de Acesta, prin exemplele unor mari sfinţi (unii nevoitori de tineri, cum au fost Sfinţii Grigorie Palama şi Ioan Scărarul, alţii convertiţi, cum a fost Maria Egipteanca), am fost invitaţi să ne pregătim mai intens pentru Ierusalimul ceresc, adică pentru Împărăţia lui Dumnezeu pe care o putem vedea în Hristos Cel înviat şi o putem pregusta în bucuria comemorării Învierii Domnului. Nu putem ajunge însă acolo fără să trecem prin Ierusalimul pământesc. De vreme ce creştinul este următor lui Hristos, ar fi de neînţeles ca el să nu treacă într-un fel sau altul (realmente, simbolic sau comemorativ) prin Ierusalimul pământesc, să nu calce oarecum pe acolo pe unde a călcat Domnul Însuşi.
Din relatările Evangheliştilor, am înţeles că Mântuitorul a fost de trei ori în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui (Ioan 2, 13-15; 6, 4; 12, 1-13, 1 şi urm.). Sărbătoarea Floriilor semnalează ultimul pelerinaj istoric al Mântuitorului Hristos la Ierusalim.

Sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor

De data aceasta, venirea Sa la Ierusalim era aşteptată de multe persoane. Timpul şi locul respective parcă păreau să favorizeze producerea unui mare eveniment istoric. Lumea aştepta parcă acest eveniment. Mai toţi presimţeau că sosise timpul prielnic împlinirii speranţelor şi năzuinţelor lor: judecarea acestei lumi şi scoaterea afară din ea a diavolului, stăpânitorul ei (Ioan 12, 31).
Era şi timpul împlinirii Tainei Fiului lui Dumnezeu făcut Om, taină din care să se împărtăşească mulţi, taină pusă la temelia unei noi perioade şi forme de devenire istorică şi supraistorică a lumii. Un nou început. Un act de creare a unei lumi – Biserica – de data aceasta în interiorul universului creat cândva, fundamentat nu numai pe atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu, ci pe filantropia Lui şi pe sacrificiul Său suprem. O lume la care fiecare om va avea acces printr-un act responsabil de fidelitate faţă de Cel care S-a jertfit pentru el. La prima creaţie Dumnezeu a făcut toate din iubirea Sa totală. Era un prim pas în procesul de creare a unor realităţi (universul întreg şi oamenii) în perspectiva eshatologiei lor fericite. Acum se pune un nou început. Începutul unei lumi în care omul devine partener al lui Dumnezeu, nu numai beneficiarul atotdărniciei iubirii divine. Omul va co-participa la constituirea acestei lumi în el şi în jurul său prin răspunsul liber şi responsabil dat în credinţă sacrificiului suprem pus la temelia noii creaţii în Taina lui Hristos ce urma să se împlinească peste câteva zile în Ierusalim. Pentru constituirea nucleului acestei lumi, Mântuitorul Îşi pregătise ucenicii pe durata celor trei ani ai activităţii Sale publice.
Urcând de la Ierihon spre Ierusalim, Mântuitorul spunea ucenicilor că în Ierusalim Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi care-L vor batjocori şi-L vor ucide. Entuziasmul şi aşteptările ucenicilor erau prea mari ca să priceapă realismul acestor spuse. Ei se raportau la această Taină în felul lor: Petru, nevăzând perspectiva sacrificiului lui Hristos, Îl îndemna pe Acesta să renunţe la a mai merge la Ierusalim, agonisindu-şi cuvinte nemăgulitoare din partea lui Iisus: „Oare, nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau“?
Fiii lui Zevedeu Îi cereau lui Iisus ca atunci când El se va stabili în slava Sa (nu era vorba desigur de slava la care aspira Iisus, ci de cea la care gândeau ei), să-i facă cei mai apropiaţi sfetnici ai Săi, încât unul să stea de-a dreapta, iar altul de-a stânga Sa. Ba mai mult, chiar mama lor, una dintre femeile cu stare care-L însoţeau pe Iisus şi-L ajutau din venitul lor, a intervenit în acest sens pentru fiii ei (Matei 20, 20-22). Acestora Mântuitorul le va spune că nu ştiu ce cer. Şi era normal. Hristos nu mergea la Ierusalim să se urce pe tronul lui David, ci pe Cruce.

Căutat de autorităţile evreieşti

De venirea Mântuitorului la Ierusalim se interesau mai-marii preoţilor şi fariseii. Aceştia luaseră hotărârea uciderii lui Iisus (Ioan 11, 53). În Talmud se spune că Iisus fusese căutat timp de patruzeci de zile prin intermediul anunţurilor şi prin urmărire. Autorităţile porunciseră că, dacă cineva ar fi aflat unde S-ar fi găsit Iisus, să le dea de ştire ca să-L prindă (Ioan 11, 57). Evanghelistul Ioan ne relatează că, aflând de hotărârea acelora, Iisus se retrăsese în Efraim, o cetate de la marginea ţării. Cu câteva zile înaintea Paştelui, mai-marii preoţilor se adunaseră în templu şi-L aşteptau pe Iisus, considerând că Acesta nu putea fi absent de la festivităţile legate de marele praznic al Paştelui. Şi totuşi au constatat că Iisus nu sosise, încât îşi puneau întrebări cu privire la prezenţa sau la absenţa Acestuia de la sărbătoarea Paştelui (Ioan 11, 56).
Momentul apariţiei lui Iisus în Ierusalim era aşteptat de autorităţile iudaice cu mare interes, chiar dacă el nu era din aceeaşi categorie cu interesul arătat de ucenici şi de mulţimile care-L însoţeau pe Iisus. De reţinut este că Iisus, cunoscând intenţiile şi măsurile luate de autorităţile iudaice, a venit la Ierusalim făcând să se împlinească nu atât planurile acestora, ci rânduiala lui Dumnezeu. Părăsind valea Iordanului, Iisus a trecut prin Ierihon. La ieşirea din acest oraş a vindecat doi orbi şi pe Bartimeu. Acesta nu a mai plecat la casa lui, ci L-a urmat pe Iisus. Evenimentul acesta a făcut ca numărul celor care-L urmau pe Iisus să crească semnificativ. În sâmbăta dinaintea Paştelui, Iisus s-a oprit în Betania, unde prietenul său Lazăr şi surorile au făcut ospăţ mare în cinstea Lui. Acolo Maria, sora lui Lazăr, I-a uns picioarele cu mir de nard, gest apreciat de Iisus ca fiind făcut spre îngroparea Sa. A doua zi Iisus, grupul de ucenici care-L însoţeau şi cei care, auzind că Iisus se găsea în Betania, veniseră să-L vadă pe El şi pe Lazăr cel înviat au pornit spre Sfânta Cetate. Mulţimile de oameni care veneau din Ierusalim spre Betania se întâlnesc cu cei care au pornit din Betania spre Ierusalim. Numărul simpatizanţilor lui Iisus va creşte simţitor, ridicându-se la câteva mii de oameni.
Evangheliştii ne relatează că, apropiindu-se de Betfaghe, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, spunându-le: „Mergeţi în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un asin pe care nu a încălecat niciodată nimeni; dezlegaţi-l şi-l aduceţi la Mine!“ (Luca 19, 29-30). El le semnalează că, dacă stăpânul îi va întreba cu privire la gestul lor, să-i spună că acel asin trebuie Domnului şi stăpânul se va învoi să ofere asinul împrumut Domnului. Ucenicii au mers şi au adus Domnului asinul. Evanghelistul Matei relatează că era vorba de o asină şi mânzul ei. Probabil că era un mânz destul de dezvoltat, încât să poată susţine o persoană. Evangheliştii Marcu şi Luca au relatat, se pare, doar despre animalul pe care S-a aşezat Domnul, nu şi despre mama acestuia.

Prorocul întru care se împlinesc prorociile

Porunca dată celor doi ucenici şi urmările îndeplinirii ei scot în evidenţă încă o dată o serie de calităţi ale Celui care de bună-voie acum intra în Ierusalim.
Mai întâi, se văd calităţile profetice ale Mântuitorului: El ştie în amănunt cele cu privire la asinul de care avea nevoie pentru intrarea în Ierusalim. În al doilea rând, Iisus arată că este Regele mesianic al lui Israel (Luca 19, 12-14). De acum, Iisus începe să-Şi facă publică demnitatea împărătească: El intră în cetate călare, precum regii.
În Orient, cu ocazia vizitelor paşnice în diverse localităţi, regii nu foloseau caii, ci asinii. Caii erau folosiţi numai în situaţii de război, în acţiuni militare. Evangheliştii semnalează că Mântuitorul a precizat că asinul ce trebuia adus la El nu mai fusese încălecat de nimeni. La evrei era obiceiul era ca animalele pe care călăreau regii să nu fi fost călărite de nimeni. De obicei, animalele de călărie (inclusiv asinii) sunt pregătite în acest sens de specialişti. Nu a fost cazul asinului pe care S-a aşezat Domnul. De data aceasta, ucenicii au aşezat hainele lor pe asin şi peste ele S-a aşezat Iisus. Aceasta sugerează că Iisus este Împărat peste toate: peste cer şi pământ, peste toată făptura, peste lumea vie şi nevie. Pe de o parte, Iisus Se încadra în cutumele locale şi ale timpului Său, iar pe de altă parte, modul intrării Sale în Ierusalim corespundea profeţiei lui Zaharia care spunea: „Bucură-te, fiică a Sionului! Veseleşte-te, fiică a Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei!“ (Zaharia 9, 9; Matei 21, 5; Ioan 12, 15). Intrarea Domnului în Ierusalim nu era una revoluţionară, ci una mântuitoare, nu sfida prin strălucire, autoritate şi distanţă faţă de oamenii obişnuiţi, ci apropia prin smerenie şi blândeţe.
Toate aceste evidente împliniri mesianice în Iisus au făcut ca mulţimile de oameni care-L însoţeau pe Acesta să confirme, şi ele, că aşteptau intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, cei care vedeau alaiul ce mergea spre Ierusalim se comportau ca în faţa unui rege: tăiau ramuri din copaci şi le aşezau pe calea pe care trecea Iisus, alţii aşterneau hainele lor pe unde trecea Iisus, iar alţii purtau în mâini ramuri de finic. Erau frunze de finic aduse din regiunile unde creştea acest arbore, special pentru sărbătoarea Paştelui.

Mesia, ovaţionat în cetatea lui David

În mod obişnuit, la întâmpinarea unei personalităţi dragi şi însemnate, oamenii ovaţionează. Aşa a fost şi atunci: cei care erau înainte şi cei care veneau pe urmă strigau o serie de ovaţii, pe de o parte, demne de un rege, pe de altă parte, adresate lui Dumnezeu sau lui Iisus Însuşi perceput ca Mesia, ca Mântuitor. Au fost cu siguranţă mai multe ovaţii. Evangheliştii au consemnat câteva, suficiente să ne arate entuziasmul şi calitatea celor care-L însoţeau pe Iisus. Nici o ovaţie războinică! Nici o ovaţie agresivă! Sunt ovaţii care îmbracă mai degrabă forma rugăciunii.
Cele mai frecvente ovaţii au fost, se pare: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine, a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!“ (Marcu 11, 10), „Osana, Fiul lui David; bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!“ (Matei 21, 9), „Binecuvântat este Împăratul Care vine întru numele Domnului! Pace-n cer şi slavă întru cei de sus!“ (Luca 19, 38), „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ (Ioan 12, 13).
Cuvântul „Osana“ nu este un nume, ci expresia grecească a verbului ebraic „hoşiâ-ah-nà“, care înseamnă „ajută-ne!“. Această formă verbală este o invocare, nu neapărat o formulă de politeţe. Vedem că se adresează lui Iisus, ca Fiu al lui David, Cel ce vine întru numele Domnului.
Din întrebările pe care trimişii lui Ioan Botezătorul I le-au pus Mântuitorului, ştim că formularea „Cel ce vine“ (Matei 11, 3) se referea la Mesia. Iar Mântuitorul le-a răspuns trimişilor lui Ioan cu un citat din profetul Isaia (Isaia 29, 18-19; 35, 5), încredinţându-i că El este Mesia. Folosirea frecventă a invocării „Osana!“, urmată de „Cel ce vine întru numele Domnului“ şi de „Fiul lui David“, ne arată că mulţimile vedeau în Iisus pe Cel care putea să le ajute pentru că venea în numele Domnului şi pentru că avea origine davidică, aşa cum ştiau din profeţiile Vechiului Testament că trebuia să fie Mesia. Prin urmare, El nu era un rege ca oricare rege pâmântesc, ci era adevăratul Împărat al lui Israel. Invocarea „Osana“ putea să se adreseze şi lui Dumnezeu (Iahve) să-i ajute în cele superioare celor de pe pământ sau să-L ajute pe Iisus să instaureze Împărăţia Păcii, care nu este pacea pe care şi-o dau oamenii, ci una venită de Sus.
Cu siguranţă, nu acestea au fost mulţimile dintre care unii vor striga peste câteva zile: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!“. Aceştia din urmă făceau parte din masa de manevră folosită de puternicii zilei atunci când voiau să dea o justificare „populară“ unor acţiuni care să-i avertizeze, ţinând departe de evenimente poporul autentic.
Ovaţiile mulţimilor erau spontane, autentice şi corespunzătoare personalităţii lui Iisus. Numai că El ştia care va fi finalitatea intrării sale în Ierusalim. Aştepta şi El acest moment, cu toate că, omeneşte vorbind, şi-ar fi dorit să treacă de la El „paharul“ suferinţelor pe care avea să-l bea. Iisus mergea tăcut, îngândurat ca un rege care vedea realmente responsabilităţile sale. Un rege mâhnit pentru că nu reuşise să adune pe fiii lui Israel cum îşi adună cloşca puii sub aripi că, pentru neascultarea lui Israel, minunatele ziduri ale cetăţii sfinte şi ale templului urmau să fie dărâmate, încât să nu mai rămână piatră pe piatră, că fiii lui Israel vor avea parte în curând de atrocităţi de neimaginat, ceea ce s-a şi adeverit în anii 67-70 şi cei care au urmat. Era Regele care cunoştea cu adevărat tainele domniei Sale peste o împărăţie care nu se limita la fruntariile Iudeii sau ale Palestinei, o împărăţie care, într-adevăr, avea nevoie de ajutor de Sus. Privirea Lui nu se îndrepta spre cetăţuia Antonia, unde se afla garnizoana romană, ci spre Roma însăşi, care avea să fie cucerită cândva de ucenicii Săi, nu cu armele, ci cu Duhul lui Dumnezeu.

„Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“

Ovaţiile oamenilor au fost atât de evidente încât cei din cetate s-au întrebat cu mirare ce se petrece. Au aflat că avea loc intrarea în Sfânta Cetate a prorocului din Nazaretul Galileii, iar autorităţile au semnalat Mântuitorului jena pe care aceste ovaţii le-o provocau. Nu I s-au adresat lui Iisus cu vreo formulă jignitoare, ci cu apelativul „Învăţătorule“. Îl recunoşteau ca atare, chiar dacă hotărârea uciderii Lui şi toate măsurile în acest sens fuseseră de mult luate. Evenimentul intrării în Ierusalim era atât de important şi perspectiva lui atât de evidentă, încât nu mai putea fi limitat. De aceea, Iisus le-a răspuns sec autorităţior care I-au cerut să potolească mulţimile: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“ (Ioan 19, 40). Altfel spus, dacă pruncii şi ceilalţi care ovaţionau tăceau, ar fi strigat pietrele. La un asemenea eveniment ar fi ovaţionat până şi necuvântătoarele, creaţia întreagă, pentru că întreaga creaţie aştepta cu suspine negrăite evenimentul împlinirii Tainei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu (Romani 8, 20-24).
Ţinta intrării Mântuitorului în Ierusalim era, desigur, templul, casa de rugăciune, spaţiul în care în mod firesc se cuvenea să stea. De acolo a alungat pe cei care, prin îndeletnicirile lor, necinsteau casa de rugăciune. Tot acolo a avut şi primele dispute cu cei pregătiţi să-L prindă în cuvânt. După ce evenimentul intrării în Ierusalim şi-a atins efectul, Mântuitorul, spre a nu grăbi deznodământul prezenţei Sale în Sfânta Cetate, S-a întors discret în Betania, unde avea mai multă siguranţă. De acolo Se va întoarce a doua zi în Ierusalim şi evenimentele se vor produce aşa cum ne-au istorisit Evangheliştii.
Faţă de intrarea Domnului în Ierusalim creştinii au arătat un respect deosebit. Sfinţii Părinţi au prins evenimentul intrării Domnului în Ierusalim nu numai în calendar, ci şi în memorialul şi în simbolismul liturgic. În cadrul uneia dintre părţile Sfintei Liturghii, proscomidia, preotul pregăteşte Cinstitele Daruri de pâine şi vin spre preschimbarea lor în Trupul şi Sângele Domnului prin rugăciunea către Dumnezeu Tatăl. În centrul Sfântului Disc (unul dintre vasele liturgice) preotul aşază partea centrală a prescurii pe care se află pecetea IS-HR-NI-KA (adică Iisus Hristos biruieşte), adică Sfântul Agneţ (de la grecescul agnos, care înseamnă miel), care Îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos Care urmează să fie jertfit. În momentul Vohodului Mare de la Sfânta Liturghie, Cinstitele Daruri (de pâine şi vin) sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă. Sfânta Masă simbolizează Golgota istorică unde a fost jertfit Hristos, din coasta Căruia a curs Sângele sfânt al Dumnezeu-Omului spre mântuirea lumii. Pe Golgota locaşului sfânt (biserica), la fiecare Sfântă Liturghie, prin lucrarea Sfântului Duh şi rugăciunea comunităţii eclesiale, se actualizează Jertfa de pe Golgota din Ierusalimul de altădată, spre împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele euharistic al lui Hristos în vederea sfinţirii lor prin participarea reală la jertfa lui Hristos. Intrarea cu Cinstitele Daruri în Sfântul Altar simbolizează intrarea Domnului în Ierusalim. De aceea, înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri, credincioşii din sfânta biserică se roagă cântând imnul liturgic „Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana!“, una dintre ovaţiile celor prezenţi la intrarea Domnului în Ierusalim.
Prin acest imn, noi, cei de azi, devenim contemporani cu cei care acum mai bine de două mii de ani strigau la fel cu ocazia intrării Domnului în Ierusalim. Momentul intrării Domnului în Ierusalim, după cum am văzut, a fost aşteptat de mulţi. Unii au fost luaţi de acest eveniment prin surprindere, neştiind iniţial cine era realmente Hristos.
Spre deosebire de aceia, noi, cei de azi, ştim cine este Domnul Hristos. Prin urmare, noi Îl aşteptăm? Dacă da, alături de care dintre cei despre care am vorbit mai sus? Ştiind acum mai bine decât toţi ceilalţi cine a fost şi cine este Iisus, trebuie să profităm de această ştiinţă, încât să-L aşteptăm cum se cuvine, făcând roade vrednice de ştiinţa noastră şi de Cel pe Care-L cunoaştem, pe Care-L ovaţionăm şi-L slăvim, Căruia ne rugăm şi cu al Cărui Trup şi Sânge ne hrănim spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

pr. prof. dr. Vasile Raduca

sursa

Duminica Floriilor – Intrarea Domnului in Ierusalim

1

In ciuda osanalelor datorate invierii lui Lazar si a asteptarilor poporului, adica a „primirii imparatesti” (Sfantul Chiril al Alexandriei), intrarea Imparatului Hristos in Ierusalim s-a facut in smerenie deplina. Episoadele petrecute in timpul intrarii lui Hristos in oras, unde dupa putine zile avea sa sufere chinuri cumplite, iar in cele din urma, sa fie rastignit si sa invieze, sunt descrise de Sfintii Evanghelisti (Matei 21,1-11, Marcu 11,1-10, Luca 19,28-40, Ioan 12, 12-16).
Intrarea Domnului in Ierusalim – ca de altfel toate evenimentele imparatesti – a fost propovaduita de profeti in Vechiul Testament. Proorocul Zaharia spunea: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusalimului, caci iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului (Zaharia 9,9-10).
Prezenta lui Hristos inseamna prezenta iubirii de oameni si a ingaduintei, nu a dreptei judecati sau a osandei. Hristos S-a intrupat si a venit in Ierusalim in chip de rob, ca mire si ca miel neprihanit care se da pe sine spre jertfire, smerit ca picatura de ploaie ce cade pe lana fara sa faca zgomot, iar prin acest chip umil El i-a rasturnat de pe tronuri pe cei puternici si i-a ridicat pe cei smeriti (Sfantul Chiril al Alexandriei).Hristos a venit catre oameni asa cum vine mirele la nunta, adica plin de dragoste si de smerenie, nu ca un stapanitor. De altfel, dragostea nu poate fi legata de stapanire si de tiranie.
Hristos este Imparatul noului Israel al harului lui Dumnezeu. Insa Imparatia Sa nu are legatura cu gandirea si cu slava lumeasca, pentru ca este o imparatie a iubirii si a smereniei. Hristos a intrat in Ierusalim si in istorie in chip diferit fata de ceilalti imparati si stapanitori. El nu era un tiran inconjurat de acoliti si de aghiotanti si nici nu ducea dupa Sine o multime de ostasi care traiau in belsug, cereau biruri sau ii puneau pe oameni la munci injositoare si vatamatoare. Steagul lui Hristos erasmerenia, saracia si simplitatea (Sfantul Grigorie Palama).
Atunci cand comenteaza intrarea lui Hristos in Ierusalim, Sfintii Parinti au in vedere si atmosfera obisnuita a acelei epoci, cand imparatii si conducatorii militari intrau in orase cu multa autoritate si putere. Insa Hristos nu detinea o asemenea putere si nici nu voia sa Se impuna oamenilor in acest fel. De aceea, Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune ca Hristos nu avea sceptru si trambite, ci a venit intr-o saracie desavarsita; nu era insotit de sabii, de arme si de sulite, asa cum, in semn de cinste, se insoteau stapanii pamantesti, ci Se purta cu smerenie deplina; nu avea oameni inarmati, scuturi, blazoane incrustate in aur, coifuri si platose, ci numai blandete fara margini, bunatate nemasurata si cumpatare desavarsita.
Smerenia lui Hristos este expresia iubirii si simplitatii Sale, nu o virtute exterioara prefacuta. Omul simplu din fire si iubitor este neaparat un om smerit. Smerenia lui Hristos, impletita cu simplitatea si cu dragostea Sa, reprezinta in realitate energia Sa necreata, care provine din firea simpla a Dumnezeirii. De aceea, atunci cand sfintii se invrednicesc sa il vada pe Hristos in slava, ei sunt coplesiti de dragostea si de smerenia Sa. Hristos este bland si smerit cu inima, dupa cum El insusi a spus-o.

Ce reprezinta manzul si asina

Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, smerenia lui Hristos se vede din faptul ca a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Sfantul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el (Ioan 12,14). La randul sau, Evanghelistul Matei spune ca ucenicii I-au adus lui Hristos asina si manzul: Au adus asina si manzul si deasupra lor si-au pus vesmintele, iar El a sezut peste ele (Matei 21, 7). Sfantul Evanghelist Luca vorbeste despre faptul ca Hristos S-a asezat pe manz, nu pe asina (Luca 19,35).
Dupa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, intre Evanghelisti nu exista nici o contradictie. Hristos a intrat in Ierusalim sezand pe manzul asinei. Ucenicii au adus manzul la Hristos, dar impreuna cu manzul au adus-o si pe mama manzului, adica pe asina. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei scrie peste ele, nu a vrut sa spuna ca Hristos S-a asezat in acelasi timp si pe asina si pe manz. Aceste cuvinte pot fi interpretate in doua chipuri diferite. In primul rand, a sezut peste ele se refera la hainele pe care ucenicii le-au asezat pe manz. In al doilea rand, daca ar fi sa interpretam ca a sezut peste ele inseamna ca a sezut pe amandoua animalele care au fost aduse la Hristos, atunci El a sezut mai intai pe asina si mai apoi pe manz, ceea ce simbolizeaza ca mai intai s-a odihnit in sinagoga iudeilor, iar mai apoi in poporul ce venea dintre neamuri.
Sfintii interpreti ai textelor evanghelice arata ca aceste fapte au un inteles simbolic. Cuviosul Eftimie Zigabenul spune ca Hristos a sezut pe manz, care este inchipuirea poporului dintre neamuri, iar in spate venea asina, care este inchipuirea poporului iudaic. Aceasta inseamna ca, dupa ce Hristos va vesti Evanghelia catre neamuri si dupa ce Se va odihni intru ele, vor veni si iudeii, care se vor intoarce la credinta in Hristos.
Daca vom considera ca atat manzul cat si asina simbolizeaza poporul dintre neamuri, atunci sederea lui Hristos pe asina arata ca El a venit sa omoare inselaciunea idolatriei lipsite de judecata, iar sederea pe manz arata ca a venit sa tina in frau avantul nestapanit pe care il aveau popoarele spre necredinta, pentru ca nu exista nimic mai fara de judecata decat necredinta si mai indaratnic si nesupus decat neamurile care se inchina la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Acest episod a fost proorocit in Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care S-a tras dupa trup si Hristos, si profetind intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Patriarhul Iacov spune printre altele: Acela isi va lega de vita asinul Sau, de coarda manzul asinei Sale (Facerea 49, 11).Din aceasta proorocie intelegem ca Hristos este via, iar corzile, adica organele vegetale prin care vita de vie se infasoara pe lemne si se tine de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin care Domnul a legat de El pe manzul asinei, adica pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile vitei Mantuitorului, au adus neamurile la credinta in Hristos si le-au unit cu via cea adevarata, care este Insusi Hristos.
Potrivit Evanghelistilor care prezinta aceste fapte (Matei, Marcu si Luca), Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai in satul de dinaintea lor, acolo unde se gaseau o asina legata si un manz cu ea. Hristos le-a cerut sa dezlege acele doua animale si sa le aduca la El.
Talcuind acest episod, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca satul de dinaintea lor este viata aceasta pamanteasca, iar orasul este viata cereasca, adica Raiul din care a cazut Adam prin pacatul pe care l-a savarsit. Nimeni altul in afara de Hristos nu putea sa ne faca sa intram din nou in locul de unde am fost alungati. Asina si manzul reprezinta omenirea intreaga. Manzul esteprotoparintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin inselatorie, iar asina, care este un animal necurat, reprezinta neamurile momite de idoli si murdarite cu sange necurat.Hristos ii trimite pe ucenici la intreaga omenire pentru ca acestia sa ii aduca la El atat pe iudei, cat si pe cei dintre neamuri si sa alcatuiasca Biserica din crestini proveniti din randul iudeilor si a neamurilor. Dezlegarea acestor animale si a ceea ce ele simbolizeaza poate fi facuta numai de oameni mari, nu in sensul varstei trupesti, ci in sensul credintei, al dragostei, al dreptatii, al intelepciunii, al barbatiei si al virtutii. Asemenea barbati sunt Apostolii, care au fost trimisi in lume pentru a propovadui si a plini Biserica lui Hristos. Ucenicii lui Hristos, adica Sfintii Apostoli, au dezlegat toate neamurile din intunericul ce inseamna necunoasterea lui Dumnezeu, inselarea, pacatul, robia celui rau si stapanirea intunericului acestui veac, ducandu-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta deasupra tuturor acestor neamuri si imparateste peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).
Atunci cand Hristos Şi-a trimis ucenicii sa dezlege manzul, El le-a spus ca, daca vor intalni pe cineva care sa-i intrebe pentru ce fac aceasta, sa raspunda ca Ii trebuie Domnului. Şi cu adevarat, atunci cand ucenicii au dezlegat manzul, unii din cei care erau de fata au intrebat: de ce dezlegati manzul? Dar cand ucenicii au raspuns ca este porunca lui Hristos, i-au lasat (Marcu 11,5-6).
Acest lucru arata puterea stapanitoare a lui Hristos, pentru ca, fiind Dumnezeu, El conduce lumea si nimeni nu poate sa Ii stea impotriva. Toate lucrurile au fost zidite de El si toate sunt conduse de energia Sa necreata.
Dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti, daca manzul este omenirea ce a fost dezlegata din legaturile pacatului, putem sa ne gandim ca cei care se aflau de fata ii simbolizeaza pe viclenele stapanii, care nu s-au putut opune poruncii lui Hristos, ci, asa cum talcuieste Sfantul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la stapanul lor, Satana, si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea, imediat s-a facut sfat si intrunire a celor vicleni impotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana ca urma sa se intample ceva, pentru ca manzul a fost dus la domnul sau si nu mai era al lor, iar ei nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gandit ce trebuie sa faca si astfel, i-a indemnat pe carturari si pe farisei sa pregateasca moartea lui Hristos. Nefericitii nu stiau insa ca moartea lui Hristos avea sa ne daruiasca noua viata vesnica, iar pogorarea Sa la Iad urma sa duca la ridicarea noastra la ceruri.

Fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului

Proorocul si imparatul David se intoarce la Dumnezeu si spune: eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul Tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit (Ps. 72, 22-23).
David se lasa cu incredere in voia lui Dumnezeu, pentru ca are credinta desavarsita ca El il va indruma in cel mai bun chip cu putinta.
Sfantul Andrei al Cretei face legatura dintre acest fragment din Psalmi si episodul pe care il analizam, spunand ca omul trebuie sa se faca dobitoc in ceea ce priveste simplitatea mintii, la fel ca manzul ce mergea fara a se opune dupa ucenicii care il dezlegasera si il duceau la Hristos. Omul trebuie sa asculte fara cartire de cel care si-a asumat indrumarea sa duhovniceasca in Hristos si sa devina astfel manz al Domnului, izbavit de orice nebunie care il face asemenea animalului. Abia atunci va inceta sa paseasca pe pamantul grijii lumesti, sa se incovoaie sub povara incercarilor si sa se ingreuieze cu greutatea patimilor impotriva firii, pentru ca, ridicandu-se deasupra grasimii vietii pamantesti, purtandu-se deasupra placerilor carnii si calcand pe balonul de sapun al slavei desarte, el va fi manz al lui Hristos si se va face „car al tronului Heruvimilor“.
Omul indepartat de Dumnezeu devine dobitoc pentru ca este stapanit de necugetatele pofte si voile trupesti si pentru ca se supune poftelor omului celui vechi. Insa atunci cand dobandeste smerenia in Hristos si leapada aceasta lipsa de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este intelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram inaintea Ta”.
Sfantul Atanasie cel Mare invata ca fiecare dintre noi se aseamana manzului ce a fost legat cu legaturile pacatului. De aceea, trebuie sa-L rugam pe Hristos sa-i trimita la noi pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginti, altul cu preacurvia, altul cu betia, altul este stapanit de slava desarta, altul nedreptateste, altul rapeste avutul aproapelui sau si al saracului, altul ia dobanda peste dobanda si, in general, fiecare dintre noi a slabit prin nedreptatile sale. Din acest motiv, cu totii avem nevoie de tamaduire de la Mantuitorul Hristos: „Şi avem nevoie de El sa ne trimita si noua pe ucenicii Sai ca sa ne dezlege din legaturile diavolului“.
Atunci cand omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplina fata de ucenicii Domnului, el este dus fara indoiala inaintea tamaduitorului Hristos, Care il vindeca de toate slabiciunile si il face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa ne facem dobitoace cugetatoare si vom fi sfintiti de Hristos.

Semnificatia asternerii vesmintelor

Atmosfera triumfala si sarbatoreasca a intrarii Domnului in Ierusalim si bucuria iudeilor rezulta si din faptul ca oamenii isi asterneau vesmintele pentru ca Hristos sa treaca peste ele. Acest lucru era obisnuit in cazul intrarii in orase a regilor si a generalilor incununati de victorie.
Din Sfintele Evanghelii vedem ca au fost asternute doua feluri de vesminte. Mai intai, Apostolii si-au pus hainele pe manzul pe care S-a asezat Hristos, dupa care unii dintre iudei si-au asternut vesmintele pe pamant, pe unde avea sa treaca manzul ce il purta pe Hristos. Şi [Apostolii] au adus manzul la Iisus si si-au pus hainele pe el si Iisus a sezut pe el. Şi multi isi asterneau hainele pe cale… (Marcu 11,7-8).
Vesmintele Apostolilor care au fost asezate pe manz sunt virtutile acestora, pe care Hristos sta asezat. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, aceasta inseamna ca, daca sufletul omului nu se impodobeste cu virtutile apostolice, Dumnezeu nu poate domni peste el. Viata apostoliceasca este fundamentul venirii si biruintei lui Hristos in inima omului. A asterne hainele noastre nu inseamna altceva decat a ne supune carnea si voia in fata duhului, pentru ca numai astfel ne putem invrednici sa ne inchinam Patimii lui Hristos si slavitei Sale Invieri (Sfantul Grigorie Palama).
Vesmintele care au fost asezate pe manz nu simbolizeaza numai virtutile Apostolilor, ci si harul care le-a fost dat acestora. Hristos a fost facut cunoscut la toate popoarele prin har (Tit, Episcopul Vostrelor). Asadar, sfintii Apostoli nu ar fi putut savarsi toata aceasta lucrare daca nu ar fi avut harul lui Hristos.
Sfantul Evanghelist Luca consemneaza un amanunt foarte reprezentativ prin intelesul pe care il are. El spune ca ucenicii si-au asternut vesmintele pe manzul pe care S-a suit Domnul, iar in continuare, in vreme ce Hristos inainta, isi asterneau hainele pe cale inaintea Lui: Iar pe cand mergea El, asterneau hainele lor pe cale (Luca 19,36).
Talcuind asezarea hainelor Sfintilor Apostoli la picioarele manzului, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca hainele reprezinta legile morale care sunt asternute sub picioare. Aceste legi morale sunt poruncile lui Dumnezeu, adica sa nu fii desfranat; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Sfintii Apostoli si-au asternut vesmintele pe cale pentru ca noi sa nu mai pasim pe pamant si sa nu mai mergem insotiti de dorinte si de pofta pantecelui, adica sa nu fim stapaniti de patimile partii poftitoare si ale partii irascibile a sufletului.
Trebuie sa fim atenti si sa nu pasim pe pamant, pentru ca Apostolii si-au asternut pentru noi vesmintele, adica poruncile lui Hristos. Pentru ca primim acest ajutor, putem urca foarte sus, fiindca, in loc sa ne aplecam fruntea spre pamant, ne-o plecam in fata lui Hristos, asa cum a facut Sfantul Ioan Teologul. Astfel, omul nu-si mai taraste picioarele pe pamant, ci paseste in ceruri. In mod vadit, aici este vorba despre virtutea practicii (a faptei) si despre virtutea teoriei (a vederii lui Dumnezeu). Prin practica trebuie sa ne luptam pentru a ne curati inima, iar prin teorie sa ajungem la comuniunea cu Dumnezeu.
Faptul ca Apostolii si-au scos hainele si le-au asezat ca sa treaca peste ele Hristos mai inseamna printre altele ca cei care sunt vrednici a-L slavi pe Hristos trebuie sa il lege pe omul cel vechi si sa il supuna Domnului. Atunci, Hristos va veni la acestia si ii va sfinti, iar carnea lor nu se va mai rascula impotriva duhului (Cuviosul Teofilact).

IPS Hierotheos Vlachos
Predici la marile sarbatori, Editura Egumenita

sursa