Taina iertarii pacatelor

1

1. Taina iertării păcatelor. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Accentul teologic în această istorisire mateiană este însă nu atât asupra minunii vindecării trupeşti, ci asupra unei alte mari minuni de care dă seama această întâmplare, anume minunea (şi taina) iertării păcatelor.
Şi în textul paralel de la Marcu (2, 1-12) este vorba de iertarea păcatelor, şi minunea vindecării acelui om paralizat vine ca o dovadă că „putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (v. 10). Totuşi, în Evanghelia a doua accentul cade mai ales pe minunea vindecării trupeşti. De aceea, la Marcu, ne sunt date detalii cu privire la modul cum a ajuns slăbănogul în faţa lui lisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiş de cei patru inşi care-l purtau (v. 3-4). La fel de impresionantă este ieşirea din scenă a celui vindecat: „Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi parul, a ieşit înaintea tuturor” (v. 12a). Iar cei prezenţi sunt marcaţi, în mod evident, dc minunea vindecării trupeşti-, toţi „erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (v. 12b).

La Matei însă, prin modificări aparent puţin importante în raport cu textul de la Marcu, se operează o deplasare de accent, de pe minunea vindecării pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul Matei lasă deoparte detaliile neobişnuite ale intrării în scenă a slăbănogului; la fel, ieşirea acestuia din scenă este mult simplificată: evanghelistul spune simplu că el, „sculându-se, s-a dus la casa sa” (v. 7). Şi aceasta deoarece în relatarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul şi vindecarea sa trupească, ci Lisus şi lucrarea Sa de iertare a păcatelor „pe pământ’’. In cuprinsul pericopei, expresiile cele mai importante sunt cele care se referă la iertarea păcatelor – „iertate sunt păcatele tale”, în v. 2b şi 3a; şi „a ierta păcatele”, în v. 6a – şi la „puterea” lui lisus de a o săvârşi (v. 6a şi 8b).

2. „Este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup”.

In ansamblul Evangheliei de la Matei este subliniată ideea că lisus a venit în lume spre iertarea păcatelor. încă de la vestirea îngerului către dreptul Iosif, despre naşterea Mântuitorului, numele lisus este explicat astfel: „căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt 1,21). Iar la sfârşitul Evangheliei, redând cuvântul Domnului Celui înviat că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, evanghelistul înţelege, desigur, că de această putere universală ţine şi puterea iertării păcatelor.

In pericopa acestei Duminici, tema iertării păcatelor apare încă de la început. Ea este introdusă chiar prin cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul îl adresează slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2b). Această iertare a păcatelor slăbănogului nu este un simplu mijloc al vindecării trupeşti. Este adevărat că adeseori în Sfânta Scriptură păcatul apare drept cauză a bolilor trupeşti (Lev 26, 14-16; Deut 28, 21-22; II Parai 21, 15. 18-19; In 5, 14; 9, 2; I Cor 11, 30). Totuşi, slăbănogul nu se şi vindecă de boala sa trupească prin singurul cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Mântuitorului: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.

De unde ar rezulta că păcatul nu era cauza – sau, în orice caz, nu era singura cauză – a bolii sale (cf. In 9, 3). Pe de altă parte, iertarea păcatelor, adică minunea vindecării duhovniceşti, este prezentată ca fiind de mult mai mare importanţă decât cea a vindecării trupeşti: „Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te şi umblă?” (v. 5).

Este limpede că Iisus înţelege că „mai lesne” este a zice al doilea cuvânt. Astfel, Domnul învaţă că a vindeca numai prin cuvânt o boală atât de grea precum aceea a slăbănogului care-l fusese adus pe o targa este un lucru cu mult mai uşor decât iertarea păcatelor. Şi El săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la arsa ta” (v. 6). lată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Mântuitorului (din v. 5-6): „Ce vi se pare mai uşor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului?
Negreşit, e mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum şi ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut” (Omilii la Matei, XXIX, 2, în volumul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, PSB, 23, Bucureşti, 1 994, p. 365-366).

3. Iisus are puterea de a ierta păcatele. Împotriva cuvântului de la început de iertare a păcatelor reacţionează – deşi nu pe faţă, ci numai în forul lor interior – „unii dintre cărturari”. In rostirea lui lisus ei vedeau o hulă, pe temeiul învăţăturii bine stabilite în iudaism că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Paralelele de la Marcu (2, 7) şi de la Luca (5,21) ne arată chiar cum formulau ei această obiecţiune: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Ideea cărturarilor este justă. Intr-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că lisus este Dumnezeu. Necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului îi face să cugete „rele” în inimile lor (v. 4). Prin vindecarea trupească a slăbănogului, lisus îşi dovedeşte puterea dumnezeiască, deci, implicit, puterea de a ierta păcatele.
Iată, deci, un fapt bine stabilit: că lisus are puterea de a ierta păcatele.

Textul Evangheliei acestei Duminici însă ne obligă să facem un pas mai departe în interpretare. Numai făcând acest pas vom descoperi o trăsătură specifică lui Matei în relatarea despre vindecarea slăbănogului din Capernaum şi vom înţelege că aceasta şi este cea mai importantă trăsătură a textului mateian.

Mai întâi o remarcă: în toate cele trei texte sinoptice ale vindecării slăbănogului din Capernaum, în legătură cu iertarea păcatelor „pe pământ” se foloseşte pentru Mântuitorul titlul de Fiul Omului (Mt 9, 6; Mc 2, 10; Lc 5, 24). Folosind acest titlu, pe linia profeţiei lui Daniel (7, 13-14), Mântuitorul arată că are în vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă lucrarea Sa „pe pământ” de după înălţarea la cer, ca Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. El este prezent în Biserica Sa, conform făgăduinţei pe care a făcut-o după înviere: „lată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20). De unde rezultă că ceea ce a făcut atunci cu slăbănogul, adică faptul de a-i fi iertat păcatele, e o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat cu toţi cei care vin la El cu credinţă. Aşadar, pentru credincioşii creştini, iertarea păcatelor nu este o simplă speranţă, amânată pentru viitorul eshatologic. lisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii arată că sângele jertfei Sale se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28 şi loc. par.). Iar această jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca pe care El ne-a lăsat-o: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19; I Cor 1 1,24-25).

4. Puterea iertării păcatelor dată „oamenilor”. Matei face însă un pas mai departe. In celelalte două Evanghelii sinoptice, relatarea se încheie cu menţionarea uimirii celor prezenţi, care exclamă: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”, după Marcu (2, 12), sau: „Am văzut astăzi lucruri minunate”, după Luca (5, 26). Este clar că şi unul, şi celălalt au în vedere minunea vindecării trupeşti. In schimb, încheierea de la Matei, pe de o parte – şi pe linia orientării generale a pericopei mateiene atrage atenţia asupra minunii celei mai mari, aceea a iertării păcatelor; iar pe de altă parce evidenţiază faptul că puterea iertării păcatelor este un dar pe care, prin Hristos, Dumnezeu l-a dat Bisericii şi că ea se exercită prin oameni: „Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor” (Mt 9, 8).

Intr-adevăr, Evanghelia de la Matei nu numai că ni-L prezintă pe Iisus-Fiul Omului ca pe Cel ce iartă păcatele, ci subliniază faptul că El a dat această putere şi Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, Bisericii Sale. în două rânduri, în această Evanghelie, Mântuitorul Se referă în mod direct la puterea iertării păcatelor dată oamenilor. Anume, prima dară în cuvântul adresat lui Petru, după ce acesta, la Cezareea lui Filip. L-a mărturisit că este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Fericindu-I pentru această descoperire primită de la Tatăl, lisus a adăugat; „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cernii” (Mr 16, 16-19).

5. Iertarea păcatelor – Sfântă Taină a Bisericii. Textul acesta este foarte important deoarece arată că iertarea păcatelor se săvârşeşte în Biserică. Mântuitorul Îşi exprimă aici, în mod direct, intenţia dea întemeia Biserica, a cărei temelie este credinţa în mesianitarea şi divinitatea Sa, mărturisită de Sfântul Petru în numele tuturor Apostolilor. Hristos este „Capul trupului, adică al Bisericii”, zice Sfântul Apostol Pavel (Col 1, 18), care-i scrie, printre altele, ucenicului său, Timotei: „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui vin, stâlp şi temelie adevărului” (I Tim 3, 15). Sfinţii Părinţi numesc adeseori Biserica „spital” (duhovnicesc), deoarece ea este locul în care ne vindecăm de rănile păcatelor; iar pe părinţii duhovnici, care administrează darul iertării păcatelor, ei îi numesc „doctori”.
Deşi cuvântul citat este adresat lui Petru, aceasta nu înseamnă că numai acest Apostol a primit puterea de a lega şi de a dezlega, adică puterea iertării păcatelor. Un alt text de la Matei ne arată că, de fapt, Mântuitorul a dat această putere tuturor Apostolilor, liste vorba ele un cuvânt al Său din aşa-numita „cuvântare bisericească” (sau despre viaţa comunitară): „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18, 1 8).

Aceste cuvinte sunt întărite de Mântuitorul Hristos după înviere. Sfânta Evanghelie de la Ioan ne spune că, arătându-li-Se ucenicilor Săi în seara Duminicii învierii, Domnul le-a dat nu numai făgăduinţa, ci şi harul iertării păcatelor: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 21-23). Avem aici ceea ce putem considera un cuvânt testamentar al Domnului Celui înviat. Acest cuvânt este deosebit de important, Domnul spunând că trimiterea Sa de către Tatăl spre iertarea păcatelor se prelungeşte în lume prin trimiterea ucenicilor Săi, purtători ai Duhului Său Celui Sfânt.

6. Preoţii şi harul iertării păcatelor. Am spus şi în alte rânduri că Sfântul Matei este, prin excelenţă, un exponent al Bisericii sale. Numeroase texte şi trăsături specifice primei Evanghelii ilustrează preocuparea bisericească a evanghelistului. El scrie din Biserică – fiind membru activ al Bisericii sale şi, cum. o arata opera sa, ca un neîntrecut învăţător creştin (catehet) – şi pentru Biserică. încheind pericopa acestei Duminici cu referirea la faptul că Dumnezeu a dat oamenilor puterea iertării păcatelor, Sfântul Matei are în vedere o situaţie prezentă în mod permanent în Biserică, unde oamenii sfinţiţi prin Taina Hirotoniei împărtăşesc tuturor harul vindecării duhovniceşti.
Câte leagă şi dezleagă ei pe pământ sunt legate şi dezlegate şi în cer. Dumnezeu confirmă în cer ceea ce săvârşesc pe pământ cei mandataţi de Hristos cu harul iertării păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că mai ales pentru aceasta este cu totul minunată şi înfricoşată slujirea preoţească şi mai mare decât slujirea îngerilor: „Au şi stăpânitorii pământului – zice el – puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de alega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus: „Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus iarăşi: „Tatăl a dat roată judecata Fiului” (In 3, 22). Văd, însă, că toată această puterea fost încredinţată de către Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti” (Despre preoţie, 5, în voi.: Sfântul loan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 59-60).

7. O Sfântă Taină pentru noi. Taina iertării păcatelor este o minunată lucrare a lui Hristos, mereu prezentă în Biserica Sa. Este o taină asupra căreia şi mai târziu, ca şi în zilele petrecerii în trup a Mântuitorului, cugetă „rele” oamenii neduhovniceşti. Redând opoziţia cărturarilor iudei faţă de Iisus şi acuza pe care I-o aduceau că „huleşte”, Sfântul Matei are în vedere, desigur, şi opoziţia iudaismului, din vremea în care îşi scria el Evanghelia, faţă de Biserica lui Hristos şi faţă de Sfintele Taine ale ei. Astfel de „cărturari” necredincioşi n-au lipsit niciodată. Totdeauna s-a lovit Biserica de opoziţia lor. Astăzi, nu mai puţin ca altădată, sunt destui cei care contestă şi hulesc învăţătura mântuitoare a Bisericii despre taina iertării păcatelor şi despre puterea exercitării ei în Biserică, prin episcopi şi preoţi. Contestă această învăţătură mulţi dintre creştinii din afara spaţiului ortodox, care nu recunosc Taina Hirotoniei şi nici faptul că în Biserică a fost dată oamenilor puterea iertării păcatelor. Dar, în mod practic, şi cei care se consideră „ortodocşi”, dar refuză să vină la Sfânta Taină a Mărturisirii sau chiar o batjocoresc, sunt şi ei dintre cei care, ca şi adversarii de odinioară ai Mântuitorului, cugetă „rele” împotriva acestui mare har pe care El l-a lăsat Bisericii spre mântuirea noastră.
Slăbănogul cu totul neputincios din Evanghelia acestei Duminici ne închipuie pe fiecare dintre noi. Prin noi înşine, suntem cu toţii ca şi acesc om, cu totul neputincioşi în a face ceva pentru vindecarea, pentru mântuirea noastră. Cu toţii avem nevoie să ajungem în faţa Domnului Hristos Mântuitorul şi să auzim de la El acest cuvânt: „Iertate sunt păcatele tale!” Nu cumva, deşi ne considerăm credincioşi, n-am ajuns încă să preţuim îndeajuns acest mare har ce ne stă la îndemână? Nu cumva, în loc să ne folosim cu smerenie şi cu încredere de puterea cerească negrăită, mereu prezentă în Biserica lui Hristos, suntem şi noi înclinaţi să cugetăm „rele” la adresa oamenilor prin care se exercită această putere?

Sau poate că, asemenea slăbănogului, suntem lipsiţi de îndrăzneală. Poate că păcatul ne-a făcut necutezători. Să nu deznădăjduiţii! Să venim la Domnul şi la Biserica Sa cu credinţa slăbănogului şi a celor care-l purtau, ca şi noi să auzim de la El cuvântul: „îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”

Pr. Prof. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Reclame

Duminica vindecarii slabanogului din Capernaum

1

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii – Vindecarea slăbănogului din Capernaum

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.
2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.
4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.
7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.
8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. (Matei 9, 1-8)

“Iubiţi credincioşi,
Duminica de astăzi este privită aşa cum ar trebui să fie privite toate duminicile puse înainte de către Sfânta noastră Biserică, adică în ansamblu, urmărind gândul lui Dumnezeu, urmărind planul Lui de mântuire a lumii. Și aşa aş vrea şi v-aş îndemna să faceţi şi dumneavoastră: să puneţi în legătură duminica de astăzi cu duminica ce-a trecut şi cu duminica ce va să fie, pentru că la Dumnezeu trecutul, prezentul şi viitorul una sunt, într-un continuu azi.

Pildele înfăţişate în aceste duminici sunt, deci, într-o strânsă legătură, într-o desfăşurare continuă ce ne ridică treptat către Dumnezeu. Și am văzut duminica trecută cum Mântuitorul a vindecat doi demonizaţi, duminica de astăzi ne înfăţişează vindecarea unui slăbănog în Capernaum, iar duminica următoare vindecarea a doi orbi şi a unui mut. Este vorba, deci, despre vindecare.
Auzim mereu în Evanghelie istorisindu-se câte un caz sau altul de vindecare, de câte un om sau altul, un bărbat sau o femeie, care au fost vindecaţi. Și pare aşa de simplu când citim în Evanghelie. Este vorba despre o nevoie sufletească sau trupească şi vedem pe Dumnezeu că vine în întâmpinarea acestei nevoi, se întâlneşte cu cel aflat în suferinţă şi îl vindecă. Și ne întrebăm: De ce nu este aşa de simplu și în viaţa noastră de zi cu zi? Toţi avem nevoie de vindecare, toţi avem nevoie de câte ceva, toţi suntem într-un necaz, toţi avem o suferinţă. Şi de ce nu ne întâlnim cu Dumnezeu?

Un părinte al Bisericii spunea odată: Dacă este cineva cu bunăvoire, Dumnezeu îl va întâlni undeva. Deci dacă este cineva cu bunăvoire. Bunăvoirea noastră, doar ea se poate întâlni cu voia cea bună a lui Dumnezeu. Deci de ce nu ne vindecăm? Pentru că noi omitem un lucru; citim în Evanghelii atâtea cazuri de vindecare, dar omitem un fapt, și anume acela că Dumnezeu Hristos pe pământ nu i-a vindecat pe toţi, ci a ales câte unul, câte doi din marea gloată, adresându-se lor și adresându-se, mai ales, nevoii lor duhovniceşti, de cele mai multe ori o nevoie nerostită. De ce s-au vindecat aceia? Pentru că aceia, atunci când au cerut Harul lui Dumnezeu, şi-au deschis inima lui Dumnezeu, nu şi-au deschis inima vindecării. Ei pe Dumnezeu L-au căutat, nu simpla vindecare.

Pentru ca să primeşti, deci, Harul lui Dumnezeu, trebuie să te îndrepţi către El. Boala, neputinţa, suferinţa, toate acestea ne pun într-o situaţie foarte complicată, ne pun într-o încurcătură din care cu greu ieşim, pentru că ele ne arată că suntem neputincioşi, că suntem muritori. Ele ne arată: „tu nu ai ce să-mi faci! Iată, eu mor şi tu nu ai ce să-mi faci!” Eşti neputincios în faţa bolii, în faţa suferinţei, în faţa morţii. Or această suferinţă nu putem să o ducem. Vedem suferinţă în jurul nostru, vedem ploi devastatoare, calamități, auzim de cazuri din ce în ce mai grozave, şi ce facem noi? Ne speriem, ne îngrozim, ne blocăm cu mintea în suferinţă. Nu reuşim să vedem dincolo de ea. Vedem numai durere, dar nu vedem ce este dincolo de durere. Şi Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească. De ce să ne izbăvească? De neputință? Dar asta suntem!

De ce să ne izbăvească? De moarte? Dar altfel cum vrei să ajungi la viață? Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne întregi cum am fost sau fă-ne întregi cum am vrea să fim. Uneşte-ne Tu mintea şi inima, fă-ne pe noi fii ai Tăi!” Bine, este simplu pentru Dumnezeu, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne vindece, foarte lesne Îi este lui Dumnezeu să ne facă din nou întregi. Dar vrem noi lucrul acesta? Suntem noi gata să primim această vindecare? Pentru că, dacă Îi cerem lui Dumnezeu: „Doamne, fă-ne din nou întregi, fă-ne din nou deplini, ca să slujim Ţie!”, înseamnă că din momentul acela va trebui să-I slujim Lui. Va trebui să fim ca şi Hristos în mijlocul mulţimilor.

Suntem noi gata să facem asta? Suntem noi gata să lăsăm de acum înainte păcatul și să ne lipim de bine? Suntem noi gata să-i iertăm pe toţi şi suntem noi gata să nu avem nimic murdar în inima noastră? Nu suntem gata! Şi mergem cu şovăire. Şi atunci Îi cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească doar de suferinţă. Şi întârzie această vindecare, pentru că noi nu ştim ce să facem cu ea.

Vrem noi viaţă? Dar ce viaţă vrem noi? Viaţă fără Dumnezeu vrem noi sau vrem aşa, o viaţă căldicică? Eh, mai facem şi una dina aia, şi două din celelalte, și mergem înainte. Uităm ce zice în Deuteronom: Şi a mâncat Iacob şi s-a îngrăşat şi s-a lăţit şi a zvârlit din picioare cel iubit. Iată ce facem noi cu darul lui Dumnezeu! Este foarte trist, fraţi creştini, că noi, în felul ăsta, Îl folosim pe Dumnezeu, ne folosim de El, fără să-I înţelegem durerea, fără să-I înțelegem iubirea. Luăm vindecarea şi am plecat. Şi Îi întoarcem spatele, iarăşi şi iarăşi Îi întoarcem spatele. Este foarte trist.

Dar să vedem în ce fel aceste vindecări ne sunt istorisite în cele trei duminici: cea care a trecut, aceasta şi cea viitoare. Asupra cui se îndreaptă atenţia? Pentru că aşa ar trebui să venim la biserică, iubiţi credincioşi: ştiind dinainte ce urmează, citind Evanghelia şi încercând să o transformăm în viaţă şi nu în orice fel de viaţa, ci în viaţa noastră. Și asta n-o putem face decât dacă ne vom pune noi în acel context şi vom vedea care este locul nostru în această pildă, cu cine ne identificăm noi? Dar să vedem Dumnezeu întâi către cine se îndreaptă? Duminica trecută vedem că cel vindecat n-a fost întrebat nimic, a fost lăsat cumva în spate, la urmă. De ce? Pentru că el era demonizat, pentru că personalitatea lui era aproape inexistentă. Şi de aceea Hristos i-a alungat pe demoni, de aceea i-am văzut pe demoni că vorbeau în locul celui bolnav. Şi noi suntem de multe ori tentaţi să-l judecăm pe cel pătimaș, dând vina pe el şi năpustindu-ne asupra lui. Dar uităm că şi el, ca si noi, şi el, deci, este robit, şi poate nu face ceea ce vrea să facă.

Duminica de astăzi am zice că ne arată, ne scoate înainte credinţa celor patru prieteni ai celui vindecat. Duminica viitoare vom vedea că Hristos se va adresa direct celui vindecat. Să vedem, deci, în duminica de astăzi, care ar fi locul nostru. Cu cine ne-am potrivi noi, unde am fi noi? Ce personaj? Am fi noi oare cei patru a căror credinţă L-a silit pe Dumnezeu să-l vindece? Am fi noi oare fariseii care au început să cârtească şi să judece de sus până jos? Am fi noi oare oamenii aceia care, văzând minunea, L-au slăvit pe Dumnezeu care dă oamenilor – aşa scrie, care dă oamenilor! – atâta putere? Deci care n-au putut să vadă pe Dumnezeu în Fiul omului. Sau suntem noi cel vindecat? Dacă privim cu superficialitate, vom crede că toată atenţia se îndreaptă către cei patru prieteni. Dacă vom citi şi pasajul paralel de la Sfântul Evanghelist Marcu, unde cei patru sunt înfăţişaţi mult mai detaliat decât la Sfântul Evanghelist Matei, cu atât mai mult vom crede aşa. Dar haideți să vedem ce spune Sfânta Evanghelie: Iisus văzând credinţa lor – a celor patru adică – S-a întors către slăbănog şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale.
Deci atenţia, fraţii mei, se îndreaptă către cel vindecat. Şi i-a spus aşa: Îndrăznește, fiule! Îl vedem pe Hristos, despre Care la începutul Evangheliei se spune că a intrat în oraşul Său. Care oraş? Capernaum. Capernaum se tâlcuieşte „cetatea mângâierii”. Îl vedem pe Hristos că vine nu ca în Vechiul Testament, cu fulgere, cu tunete, uneori cu îngrozire, dar, oricum, în ceaţă, în ghicitură. Îl vedem că vine ca Păstorul Cel blând Care zice: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale. Ce înţelegem noi de aici? În primul rând vedem că sursa bolii este păcatul. Păcatul. Dar ce este păcatul? Păcat, în limba greacă, nu înseamnă a te opune binelui, ci înseamnă deviere de la ţintă. Păcat înseamnă, deci, să te îndrepţi către Dumnezeu şi să ajungi în cu totul altă parte. Deci păcat înseamnă depărtare de Dumnezeu.

I-a zis: Îndrăzneşte, fiule! Ca şi cum i-ar fi spus: De ce te temi să te apropii de Mine? Au doar te temi de păcate? Socoţi că păcatele sunt cele care stau între tine şi Mine? Că aşa socotim, că păcatele stau între noi şi Dumnezeu. Dacă asta este problema ta, dacă păcatele sunt cele care te apasă, păi nu te teme – cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur – vino la Mine, Eu sunt doctor! Cine altcineva poate să şteargă păcatele în aşa fel încât să nu mai rămână nicio urmă? Eu! Păcatele stau între tine şi Mine? – zice Dumnezeu. Şi Îl auzim şi prin gura proorocului Isaia care zice: Veniţi să stăm de vorbă – spune Dumnezeu – şi de vor fi păcatele voastre ca roşeala, ca lâna le voi face de curate; de vor fi ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi. Păcatele sunt problema? Eu sunt rezolvarea lor! Dar nu păcatele stau între noi şi Dumnezeu, cum spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, ci îndreptăţirea noastră de sine. Păcatele nu sunt un motiv să ne împiedice să ne îndreptăm către Dumnezeu. Dimpotrivă! Ar trebui să fie un motiv care să ne grăbească mergerea către Dumnezeu.

Şi i-a zis: Îndrăzneşte, fiule!, ca şi cum acela făcuse ceva bun. Nu te teme, nu-i chiar aşa cum crezi tu. Vino, apropie-te! După ce a zis asta? După ce a văzut credinţa fraților lui. Şi aici iarăşi să fiţi atenţi la un aspect. Vedem în jurul nostru mulţime de oameni suferind, bolind, foarte multă durere vedem în jurul nostru. Şi vedem din Evanghelia de astăzi că mult poate credinţa celorlalţi pentru vindecarea noastră. Vedem că rugăciunea pentru celălalt are mare putere, pentru că – şi să nu uitaţi asta – Dumnezeu întotdeauna curăţeşte rugăciunea noastră pentru celalalt. Dacă noi ne rugăm pentru noi înşine, rugăciunea noastră nu va avea același efect; dar dacă ne rugăm pentru aproapele, indiferent de că de păcătoşi am fi, Dumnezeu curăță această rugăciune a noastră pentru ceilalţi, de dragul lor. De dragul lor! Şi putem, avem această putere să-L silim pe Dumnezeu, să nu-L lăsăm: Nu Te las, Doamne, până nu-l vindeci! Nu Te las până nu-l ridici pe fratele meu. Nu pentru mine îţi cer, ci pentru fratele meu, și nu Te las până n-ai să faci asta. Aceasta este sfântă îndrăzneală!

Dar iarăşi, ni se pare simplu să facem asta. De ce n-o facem? Pentru că nu înţelegem de unde putem să avem noi puterea aceasta, de unde putem să avem această mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Două sunt sursele acestei puteri, ale acestei îndrăzneli: una este Harul lui Dumnezeu, care, prin nevoinţa noastră, s-a vărsat din belșug în inimile noastre, şi a doua chiar cel în cauză, cel care are nevoie să fie vindecat. De unde aveau această putere cei patru prieteni ai slăbănogului dacă nu de la slăbănog? Slăbănogul, care, poate, odată a fost întreg, sănătos, sau poate nu, nu ştim asta, dar care a reuşit să stârnească prietenia celor patru, a reușit să aprindă dragostea în inima lor în aşa măsură încât aceia nu puteau să-l vadă cuprins de această boală, nu aveau pace. Pentru că dragostea nu îi lăsa. Și ar fi preferat să fie ei în locul lui. Or această dragoste deschide orice poartă, şi în primul rând pe cea a milei lui Dumnezeu.
Dar slăbănogul a fost cel care a câştigat credinţa celor patru. De aceea Hristos, văzând credinţa lor, a zis: Îndrăzneşte, fiule! Adică: Bine ai făcut! N-ai avut îndrăzneală să vii la mine, dar iată că ceea ce ai făcut tu în inimile celorlalți a fost mai puternică decât îndrăzneala ta. Noi vrem să fim ajutați de ceilalţi, dar ne purtăm cu nepăsare, nu ne pasă de cel de lângă noi. El are treaba lui, eu o am pe a mea. Aşa să fie oare?… De ce nu ne silim noi să câştigăm inimile celorlalți? De ce nu ne silim în această şi aşa scurtă viaţă să lăsăm o amintire luminoasă în inimile celorlalţi? Pentru că să ştiţi, fraţi creştini, cel care este în inimile celorlalţi, în inima unuia sau a mai multora, acela nu poate să rămână în iad. Acela nu poate să rămână în iad! Siliţi-vă să lăsaţi măcar o rază de lumină în inimile celor din jurul vostru, siliţi-vă să nu păstraţi pe nimeni murdar în inima voastră. Şi atunci să îndrăzniţi, că ci nu veţi muri.

Deci două lucruri ar trebui să ne rămână bine, bine întipărite: să nu rămânem blocaţi cu mintea în suferinţă, să nu ne lăsăm nici inima paralizată de frică, de spaima în faţa morţii, în faţa durerii, ci să căutăm să trecem dincolo. Să căutăm să vedem în suferinţă bucuria vindecării, să căutăm să vedem în moarte învierea. Şi când vom mai cere lui Dumnezeu să fim izbăviţi, să ne gândim Cui cerem asta. Şi încă ceva: după ce aţi primit iertare, după ce aţi primit izbăvire, gândiţi-vă, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, ce a fost nevoit Hristos să facă pentru a putea da această vindecare. Ce a trebuit să facă pentru fiecare din noi. Şi atunci nu vom mai lua în uşor această vindecare, nu ne vom mai lua decât în serios mântuirea noastră. Şi mântuirea o vom înţelege ca şederea în preajma lui Dumnezeu. Şi pe aceasta să o căutăm! Și acesta este primul lucru la care trebuie să ne gândim. Dacă vrem vindecare, să o vrem de la Dumnezeu, ca, fiind vindecați, să fim împreună cu Dumnezeu. Nu vrem vindecare și atât.

Al doilea lucru îl înţelegem din exemplul slăbănogului, care, iată, s-a făcut nouă dascăl. Să nu ne purtăm cu nepăsare cu cei din jurul nostru! Spunea odată Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos: Să-ţi duci viaţa ta astfel încât oamenii să nu-și dea seama că tu exişti pe pământ; dar atunci când vei muri să laşi în urma ta un mare gol. Iată delicateţe, iată mod de a ne purta, iată amintire luminoasă lăsată în inimile celor din jur, lumină care nu ne va lăsa să fim în întuneric. Zice un părinte în Patericul Egiptean că în aproapele ne este şi viaţa şi moartea noastră. În aproapele! Și încă zic Sfinţii Părinţi că sfârșitul lumii despre care am auzit vorbindu-se atât de des, şi mai ales acum, în ultima perioadă, fiind loviţi de aceste nenorociri, deci acest sfârșit al lumii va veni atunci când nu va mai fi cărare de la om la om. Eu nu zic: fraţii mei, să întăriţi cărările astea, lărgiţi-le sau nu le lăsaţi să piară ca să nu mai vină sfârşitul lumii. Nu! Sfârşitul lumii trebuie să vină. Apocalipsa se va împlini cuvânt cu cuvânt. Dar dacă vom face aşa, dacă ne vom sili să aducem o rază de lumină în inimile celorlalți, dacă ne vom sili – căci Iubiţi-vă unii pe alţii este poruncă; nu este sfat, este poruncă! Ne-am silit noi vreodată, am luat-o ca pe o poruncă? Nu cred. Deci dacă ne vom sili să iubim pe ceilalţi şi vom fi, cum zice Scriptura, că frate ajutând pe frate este ca o cetate întărită şi că unde este dragoste și unire, acolo a poruncit Dumnezeu viaţa şi binecuvântarea în veac, dacă vom face aşa, atunci și numai atunci vom înţelege de ce Apocalipsa se termină cu aceste cuvinte: Amin. Vino, Doamne Iisuse!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi. Amin.

Parintele Hrisostom de la Putna

Comentarii Patristice – Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum

1

Duminica a 6-a după Rusalii – Ev. Matei 9, 1-8

(Mt. 9, 1) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să se treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura:înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4).

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

Au adus la El, precum am spus mai devreme, un al doilea slăbănog, zăcând pe pat, deoarece nu putea umbla. Și Iisus, văzând nu credința celui care a fost adus înainte, ci a celor ce-l purtau, i-a spus slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Ce smerenie minunată. Se adresează ca unuifiu acestui nenorocit și infirm slăbănog cu mădularele uscate, față de care preoții nici nu se aplecau să-l atingă. Cu adevărat a devenit fiu, căci păcatele sale au fost iertate. În același duh cu metafora biblică (termenul tropologia însemnă la origine, în general, o interpretare alegorică. De la sfârșitul secolului al IV-lea, a început să însemne în mod strict o alegorie biblică, precum în acest exemplu de la Ieronim – n.tr.) , un suflet ce zace în trupul său, cu puterea mădularelor pierdută, este vindecat de către Doctorul desăvârșit, Domnul. Dacă prin mila Sa sufletul este vindecat, va primi destulă putere ca să-și ia de-ndată patul singur și să umble.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

Băgați de seamă, frații mei, că aici Dumnezeu nu cercetează dorințele celor bolnavi. Nu așteaptă să vadă credința celui neștiutor sau să probeze dorințele lipsite de simț ale bolnavului. Însă, nu refuză să ajute credinței altuia, încât doar prin har El oferă ceea ce lipsește. De fapt, frații mei, când cercetează doctorul vreodată sau verifică dorințele celor suferinzi? Căci este oare cu putință ca un bolnav să fie împotriva dorinței de a se vindeca?

(Petru Hrisologul, Predica 50.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

În pericopa vindecării slăbănogului sunt aduse și alte numeroase persoane pentru a primi vindecare. Cuvintele prin care vindecă Iisus sunt vrednice de cugetare. Slăbănogului nu-i spune Ești vindecat. Nu-i spune Scoală-te și umblă. Ci-i spune Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Slăbănogul este un urmaș al primul om creat, al lui Adam, iar printr-o persoană, prin Hristos, toate păcatele lui Adam sunt iertate. În acest caz, persoana care trebuie vindecată este adusă de către îngerii slujitori. Este numit și acum fiu, deoarece omul este lucrarea de căpătâi a lui Dumnezeu. Îi sunt iertate păcatele sufletului și îi este promisă și iertarea primei greșeli. Nu cred că slăbănogul a comis vreun păcat (care să-i fi adus boala) , mai cu seamă că Domnul a spus în alt loc că orbirea din naștere nu este pentru păcatele cuiva sau pentru cele ale părinților săi (vezi In. 9, 1-3).

(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Citim la prooroc cuvintele lui Dumnezeu: Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale (Is. 43, 25). Cărturarii L-au acuzat de blasfemie, pentru că aveau prejudecăți în interpretarea cuvântului lui Dumnezeu. Dar Domnul, știind gândurile lor, se arată pe Sine a fi Dumnezeu care cunoaște cele ascunse ale inimii. El rupe tăcerea, zicând: Cu aceeași măreție și putere prin care vă cunosc gândurile, pot ierta și păcatele; convingeți-vă singuri de ceeace a primit slăbănogul.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Numai Dumnezeu poate cunoaște ceea ce este în mintea cuiva. Că Iisus are această cunoștință vedem din mai multe locuri. Iisus arată aici că este cu adevărat Dumnezeu și egal cu Cel din care S-a născut. Face asta arătându-le vădit ceea ce gândeau, căci unii se întrebau în sinea lor dacă El nu este altceva decât Dumnezeu. Dar întrucât le era frică de mulțime, nu mărturiseau aceasta. Le-a arătat gândurile lor spunând: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

Și, cu siguranță, dacă era cineva care să fie deranjat, ar fi fost slăbănogul suferind, deoarece se pare că a fost uitat cu totul. Imaginați-vă că se plânge, gândind: am venit să primesc vindecare, dar tu vorbești despre iertarea păcatelor mele. De unde știi aceasta? De ce schimbi subiectul? Dar slăbănogul nu a spus nimic de acest fel, ci se încredințează autorității Celui ce vindecă.

Dar cei răi și plini de sine plănuiesc întotdeauna împotriva faptelor bune ale altora. De aceea, îi mustră, dar o face pe merit, de parcă ar spune: pentru că nu ați crezut primului meu cuvânt, deși era cu putere, țineți cont că mai adaug ceva: dezvăluirea tainelor voastre.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 29.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 9, 5) Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

Este mai ușor a spune decât a face. Deși păcatele slăbănogului erau iertate, numai Cel ce le-a iertat știa cel mai bine. Pentru scoală-te şi umblă, a putut mărturisi atât cel care s-a ridicat, cât și cei ce l-au văzut ridicându-se. Iată un semn trupesc care să justifice un semn spiritual, deși impactul său are rolul de a struni imperfecțiunile trupului și ale sufletului. Ni se dă o înțelegere a păcatului și a multor slăbiciuni ce aveau să vină. De asemenea, poate că păcatele sunt iertate mai întâi ca sănătatea să fie restaurată, de vreme ce cauzele infirmității au fost șterse.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 9, 6) Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.

Mai mult decât atât, ca să se poată înțelege că El se afla în trup, că poate ierta păcatele și restaura sănătatea trupurilor, Iisus a spus: Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a spus apoi slăbănogului:Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. I-ar fi putut spune doar ridică-te, dar, pentru că fiecare lucru săvârșit trebuie explicat, a adăugat ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Prima dată a iertat păcatele, apoi și-a arătat puterea de a reda sănătatea. Apoi, cu luarea patului, a făcut înțeles că trupurile vor fi eliberate de infirmități și suferințe; iar în cele din urmă, prin întoarcerea slăbănogului la casa sa, le-a arătat credincioșilor că li s-a dat înapoi calea spre raiul din care a plecat Adam, părintele tuturor, care a decăzut prin murdăria păcatului.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 9, 7-8) Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

Vedeți cum se descoperă ca fiind Creatorul, atât al sufletelor, cât și a trupurilor? Vindecă paralizia, atât din trup, cât și din suflet. Vindecarea sufletului este dovedită prin vindecarea trupului, chiar și când trupul rămâne o creatură care se târăște pe pământ. Mulțimile nu-și dădeau seama cine este El: Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. El a continuat, prin lucrările Sale zilnice, să-i deștepte și să le înalțe gândirea. Nu ar fi fost puțin lucru ca El să fi fost considerat mai mare decât ceilalți, ca venind de la Dumnezeu. Dacă ar fi gândit aceasta în mințile lor, ar fi descoperit mai apoi că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. (Vindecarea slăbănogului a făcut mulțimea să priceapă mai bine cine este Iisus. Deși nu s-au ferit să-l numere pe Iisus printre ființele umane, lăsând încă deschisă posibilitatea de a-L acuza de blasfemie – n.tr).

Însă, ei nu au primit limpede aceste lucruri și de aceea nu L-au recunoscut. Ei spuneau:acest om nu este de la Dumnezeu! Cum poate fi acest om de la Dumnezeu? Mințile lor se frământau continuu asupra acestor gânduri.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 29.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 9, 7-8) Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

Admirația, iar nu teama trebuie să aducă această vindecare. Pentru a anticipa cele viitoare prin acest adevăr, mulțimile se temeau de cuvântul și de faptele Domnului. Este înspăimântător să mori fără a avea păcatele iertate de către Hristos, căci nimeni nu se întoarce în casa veșniciei decât dacă și-a agonisit iertarea păcatelor. Au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. Învățătura ajunge la limanul potrivit și, încetând frica din ei, Dumnezeu este preaslăvit pentru că a dat o asemenea putere oamenilor. Dar aceasta a fost doar datorită lui Hristos, căruia I se cuvenea ca Tatăl să-I împărtășească firea Sa. De aceea a putut face toate acestea, căci puterea lui Dumnezeu este nețărmurită. Altfel,slava ar fi venit doar de la cel vindecat și nu de la toți ceilalți. Însă aici, motivul pentru preaslăvirea oferită lui Dumnezeu este acesta: Prin Cuvântul lui Dumnezeu,, s-a dat omenirii putere,pentru iertarea păcatelor, pentru învierea trupurilor și pentru întoarcerea în rai.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Icoana Maicii Domnului din Kazan (Kazanskaia) – 8 iulie (22 octombrie)

1

1

Sărbătoarea icoanei Maicii Domnului din Kazan, de pe 22 octombrie, a fost stabilită în semn de recunoștință pentru salvarea Moscovei și a întregii Rusii de invazia poloneză din 1612, prin mijlocirea Maicii Domnului.

Perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea este cunoscută în istoria Rusiei ca „epoca necazurilor”. Țara suferea de pe urma atacurilor armatei poloneze care batjocorea credința ortodoxă, jefuind și arzând biserici, orașe și sate. Prin înșelăciune au reușit să cucerească până și Moscova. Ca răspuns la apelul Preafericitului Patriarh Ermoghen (12 mai), poporul rus s-a ridicat în apărarea pământului său natal. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan a fost trimisă armatei conduse de Cneazul Dimitrie Pojarski.

Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (28 octombrie), în predica sa din ziua prăznuirii arătării icoanei Maicii Domnului din Kazan (8 iulie), a zis:

„Maica Domnului a eliberat de la nenorocire și durere nu doar pe cei drepți, ci și pe cei păcătoși de asemenea. Dar care păcătoși? Cei care se întorc la Tatăl Ceresc precum fiul risipitor, bătându-și pieptul lor precum vameșul și plâng la picioarele lui Hristos, precum femeia cea păcătoasă care a spălat picioarele Lui cu lacrimile ei, și le-a șters cu părul capului; și se mărturisesc Lui precum tâlharul pe cruce. Sunt astfel de păcătoși cărora Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le acordă atenție și se grăbește pentru a-i ajuta, izbăvindu-i de la nenorociri mari și dureri”.

Știind că au suferit astfel de nenorociri pentru păcatele lor, întreaga națiune și oastea au ținut post trei zile. Cu rugăciune, ei s-au întors la Domnul și la Pururea Fecioara pentru ajutor. Rugăciunea le-a fost ascultată. Sfântul Serghie de Radonej s-a arătat Sfântului Arsenie (care a devenit ulterior episcop de Suzdal), spunându-i că Moscova va fi eliberată, dacă oamenii se vor ruga în continuare Maicii Domnului.

Pe 22 octombrie 1612, armata rusă a eliberat Moscova de polonezi. Cneazul Dimitrie Pojarski a construit o catedrală în cinstea Icoanei Maicii Domnului din Kazan în Piața Roșie din Moscova, unde a așezat icoana. Imediat au început să circule copii ale icoanei, iar în 1811 a fost sfințită catedrala din Sankt Petersburg, purtând hramul icoanei Maicii Domnului din Kazan.

În 1649 a fost instituită o sărbătoare în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan. Până în zilele noastre, această icoană este cinstită de către poporul rus.

O copie a renumitei icoane a Maicii Domnului din Kazan a ajuns în Portugalia și apoi în proprietatea Papei Ioan Paul al II-lea, care a returnat-o Rusiei în 2004, după ce ani de-a rândul s-a rugat înaintea ei, în propria reședință. Această icoană a fost așezată în Catedrala Icoanei – Kremlin. În urma expertizelor, ea este datată din 1730.

Icoana Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka – 8 iulie

2

Icoana Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka este prăznuită pe 8 iulie, odată cu icoana Maicii Domnului din Kazan.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află în Catedrala „Sfântul Arhanghel Mihail” din Sitka, Alaska, și este una dintre cele mai cinstite icoane din America de Nord.

Icoana este atribuită celebrului iconograf Vladimir Lukici Borovikovski (1758-1826), un protejat al Împărătesei Ecaterina a II-a. El a învățat tainele zugrăvirii icoanelor la Academia de Arte din Sankt Petersburg, Rusia. Borovikovski a pictat multe dintre icoanele din Catedrala Icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sankt Petersburg.
Icoana din Sitka este o copie a icoanei Maicii Domnului din Kazan și a fost pictată pe pânză, la dimensiunile 91,44 x 44,45 cm. Icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint frumos ornamentată. Catedrala din Sitka a primit icoana în dar de la muncitorii din Compania Ruso-Americană în anul 1850, la doi ani după ce Catedrala a fost târnosită. Chiar dacă salariile lor erau mici, acești oameni au contribuit cu generozitate la zidirea și înfrumusețarea catedralei.
Foarte multe minuni au fost atribuite icoanei Maicii Domnului „Kazanskaia” din Sitka. Se crede că cei ce o privesc în ochi pe Fecioara Maria atunci când se roagă înaintea icoanei primesc alinare în necazurile lor.
Datorită privirii blânde pe care o are Maica Domnului, icoana este descrisă ca „o perlă de artă bisericească din Rusia, care transmite blândețe, puritate și armonie” și „cel mai frumos chip al Maicii Domnului cu Pruncul Dumnezeisc în brațe”.

Inițial, icoana a fost așezată pe iconostasul principal al Catedralei „Sfântul Arhanghel Mihail” din Sitka. Acum icoana este așezată în partea stângă a catedralei, într-un iconostas propriu.

Icoana Maicii Domnului „Eleusa” din Novgorod – 8 iulie

1

Pe data de 8 iulie 1337, un îngrijitor de la Biserica „Sfânta Treime” din Novgorod a auzit un zgomot în interiorul bisericii și a mers să vadă ce se întâmplă. Acesta a fost uimit să vadă că icoana Maicii Domnului care era așezată pe al doilea nivel de icoane, deasupra ușii dinspre nord a iconostasului, a părăsit locul său și plutea în aer. Din ochii Fecioarei Maria curgeau lacrimi.

Îndată a fost înștiințat Arhiepiscopul Alexie, care a venit la biserică înconjurat de cler și de o mulțime de oameni. După aceasta, a fost făcut un iconostas special, în care a fost așezată icoana Maicii Domnului, după care s-a stabilit ca dată de prăznuire, ziua de 8 iulie.

În același an, orașul Novgorod a fost cuprins de ciumă. Oamenii au mers în număr foarte mare să se roage înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ciuma a dispărut. În anul 1352, Arhiepiscopul Vasile a instituit o procesiune anuală cu icoana Fecioarei Maria, care se face de la Biserica „Sfânta Treime”, până la Biserica „Sfânta Sofia”.

În vara anului 1366, Biserica „Sfânta Treime” a ars, dar icoana „Eleusa” plutea în aer, deasupra flăcărilor. Arhiepiscopul Alexie a venit îndată la biserică și, după ce a rostit mai multe rugăciuni, icoana a coborât în mâinile lui. Imediat după aceasta, focul s-a stins în mod minunat, dar pe spatele icoanei a rămas o urmă de arsură de șapte centimetri, ca mărturie a minunii.

Marele Cneaz Ivan al III-lea a luat icoana la Moscova în anul 1397, unde a rămas până în anul 1508. În acea perioadă, Maica Domnului i-a apărut în vis Cneaghinei Maria și i-a poruncit ca să ducă icoana înapoi la Novgorod.

Faptele bune ale aproapelui, dacă te irită…

1

Îmi descrii indiferenţa şi neîmpăcarea ce o simţi pentru cea cu care stai în chilie, din cauză că împarte cu simplitate lucruri surorilor. Ia cercetează-ţi inima şi vezi, oare nu din zavistie se tulbură? Desigur, ai putea să-i spui despre aceasta, dar pentru ce te mânii din cauza bunătăţii ei? Cel ce-şi aduce aminte de moarte şi se teme de chinurile veşnice, acela în tot chipul se sileşte să se îndrepteze şi mai mult se cercetează.

Domnul a zis: „Dacă voi nu veţi ierta fiecare fratelui său greşalele lor, aşa şi Tatăl vostru cel Ceresc va face vouă” (Matei 18, 35).

(Sfântul Iosif de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 196)

1