Cum a trăit o româncă pe pielea ei sloganul „Vrem spitale, nu Catedrale”

O întamplare reală care ar trebui să ne dea de gândit

1

activenews.ro: Vrem spitale, nu Catedrale” a fost îndemnul sub care românii erau chemați să mărșăluiască frenetic în toamna lui 2015, post „Colectiv”, împotriva construirii Catedralei Mântuirii Neamului. Și sub care s-a dus pe toate fronturile o campanie antieclezială. Un slogan care s-a rostogolit rapid în spațiul public, fiind îndreptat împotriva Bisericii, a slujitorilor ei și a valorilor creștine. O poveste cu tâlc, relatată de parintele Iosif-Cristian Rădulescu pe blogul său, demonstrează că și aceia care în urmă cu doi ani strigau cât îi țineau plămânii „Vrem spitale, nu catedrale”, în împrejurările grele de viață tot la Dumnezeu și tot în Catedralele mult blamate și-au găsit liniștea și mângâierea. O poveste tulburătoare despre o româncă pro spitale și anti-catedrale, ajunsă pe meleaguri străine, fascinată în primul moment de „o societate normală”, în care Bisericile sunt dărâmate pentru a face loc „unor construcții utile”. O poveste de viață care ar trebui să ne dea de gândit.

Vrem spitale, nu catedrale

2Roxana striga cât o țineau puterile: „Vrem spitale, nu catedrale”. Se afla în mulțimea înfierbântată și nemulțumită. Se simțea legată atât de strâns de oamenii pe care îi întâlnise pentru prima dată. Împreună cu ei reușea să dea glas unei revolte pe care nu mai putea să o țină sub control. Trăia un amestec de uimire, mâhnire și revoltă că în loc de spitale se construiesc catedrale.

Trecuse curând euforia acelor zile. În inima Roxanei rămase adânc întipărită convingerea că oamenii trebuie să iasă din întunericul în care îi ținea credința. Blama statul că susține activitatea Bisericii și îi considera pe preoți niște înșelați și înșelători, vânzători de vise deșarte.

La puțin timp după demonstrațiile la care participase primi răspuns pozitiv la cererea de angajare pentru un an de zile într-o clinică de psihiatrie din străinătate. Se pregătea să lucreze pentru un an în Germania. Era fericită că va găsi acolo un sistem made in Germany, în care totul funcționează perfect, unde construcția de spitale nu este împiedicată de construirea de biserici. Încântarea i-a fost pe măsura așteptărilor când a pășit în Düsseldorf. Tocmai se dărâma o biserică din centrul orașului.

– Aici este cu adevărat o societate normală, comunică Roxana prietenului său la telefon. Abia aștept să vii să vezi în sfârșit ce înseamnă normalitate. În România nu o să avem niciodată această șansă. Astăzi am fost martoră la un gest firesc într-o societate în care rațiunea primează superstiției. A fost dărâmată o catedrală chiar sub ochii mei. Pe acel loc vor apărea construcții cu adevărat utile.

Prietenul îi împărtășea opiniile. Roxana era extrem de mulțumită de modul în care funcționau lucrurile. Se simțea apreciată și răsplătită pe măsură. Ardoarea cu care muncea zilnic peste 12 ore o epuiză însă curând. Devenea tot mai mai slăbită.

– Sunt deosebit de încântată de tot ce am învățat și învăț. Sunt însă tot mai obosită. Nu mai am răbdare să ascult pe nimeni. Am impresia că e totuși prea mult, se plângea Roxana prietenului ei.
– Nu te lăsa chiar acum. Profită de tot timpul care ți-a mai rămas. Apoi te vei întoarce și vei pune în practică toată experiența acumulată acolo, îi răspunse Paul.

Roxana a cedat la un moment dat după atâtea ore de lucru în spital, după atâtea cursuri de perfecționare, după atâtea discuții interminabile înainte și după serviciu în cadrul colegiului medical. Dormea doar patru ore pe noapte, iar mintea îi era încărcată de problemele pacienților, de grija hârtiilor, de teama de a eșua, de lipsa prietenilor, de presiunea unei noi zile în care trebuia să dea randament desăvârșit pentru a susține sistemul perfect.

– Domnule doctor, aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre câteva probleme persoanale, se adresă Roxana celui mai bun doctor din clinica la care lucra.

– Cu cea mai mare plăcere. O să vă fac o programare, răspunse scurt domnul Schmidt.

– Am nevoie urgentă de ajutorul dumneavoastră. Vă rog să mă primiți cât puteți de repede, insistă Roxana.

– Nicio problemă. În 3 săptămâni, pe 12 februarie, ora 11:30. Vă aștept, răspunse doctorul și se grăbi la vizita medicală.

Roxana simțea că i se năruie ultima speranță. Nu mai avea deloc liniște. Trupul îi tremura de oboseală. Nu mai putea asimila nimic, nu mai putea gândi, nu mai putea închide niciun ochi noaptea.

– Fă-ți programare la un alt doctor, o sfătuia Paul. Nu se poate să nu fie undeva cineva cu care să vorbești despre aceste probleme.

– Am sunat la toate clinicile de psihiatrie. Nu există niciun loc liber. Sunt toate ocupate, răspunse cu glas stins Roxana.

– Mai încearcă, sunt convins că vei reuși. Am încredere, o încurajă Paul.

Roxana sună peste tot, dar nu găsi posibilitatea unei programări urgente. Încercă ultima variantă și sună la cea mai nouă clinică.

– Bună ziua. Mă numesc Roxana Pintilescu și sunt doctor psihiatru la clinica din Holthausen. Aș dori o programare la clinica dumneavoastră.

– Pentru un pacient de-al dumneavoastră?

– Eu sunt pacientul. Aș dori să încep o terapie cu domnul doctor Fisch.

– Din păcate, domnul doctor Fisch nu mai face programări până anul viitor în martie. Vă recomand însă clinica din Grafenberg. Se va deschide în două săptămâni.

– Nu se poate nici cu internare? întrebă Roxana.

– Internare? Nu ați citit în ziar că nu mai sunt paturi la psihiatrie?

Roxana trânti receptorul dezănădjuită. După atâtea telefoane nu găsi un loc la un cabinet de psihoterapie și nici măcar la spital, ea care îngrijea cu atâta devotament pacienții cu afecțiuni psihice. Nu îndrăznea să se ducă la colegii ei. Îi considera pe toți incompetenți în afară de doctorul Schmidt. Nici nu voia să își prescrie singură un tratament. Avea nevoie să vorbească. Știa foarte bine că sufletul nu îl poți trata cu pastile.
Se anunță bolnavă la serviciu și se hotărî să facă o plimbare prin Düsseldorf. Mergea și nu știa pe unde o poartă pașii. Avea sentimentul că nu a fost niciodată pe acolo, deși fusese de mult ori prin centrul orașului. La un moment dat zări o catedrală la intrarea căreia se afla o placă pe care scria: Parohia Ortodoxă Română Düsseldorf. Își făcuse curaj și intră în catedrală. Întâmplător acolo era părintele Macarie care împacheta diferite lucruri.

– Măcar aici este cineva cu care pot vorbi în limba mea, se gândi Roxana.

Se așeză în ultima bancă. Pe bancă zări o carte a părintelui Paisie Aghioritul. O deschise la întâmplare și ochii i se fixară pe niște cuvinte care o făcură să tresară: „Fără duhovnici buni bisericile se golesc și se umplu psihiatriile, închisorile și spitalele”. Ceva îi atinsese inima și o făcu să se ridice și să intre în vorbă cu părintele căruia îi relată stările prin care trecea. Părintele o asculta cu atenție și nu scotea niciun cuvânt. Pe măsură ce vorbea, Roxana se simțea tot mai bine, mai eliberată. După ce povesti tot ce avea pe suflet, îi mulțumi părintelui și îi dădu o carte de vizită.

– Mă bucur să mai putem vorbi. Aș dori să mai vin, dacă se poate, spuse Roxana cu glas înveselit.

– Cu mare drag, doamnă doctor Pintilescu. Sunați-mă când simțiți nevoia, îi răspunse părintele.

– Eu aș dori să ne întâlnim față către față aici la biserică. Îmi face mult mai bine să vorbesc personal cu dumneavoastră, replică Roxana sătulă de telefoane.

– Cu mare drag, însă așa cum vedeți noi împachetăm lucrurile întrucât trebuie să părăsim această biserică.

– De ce trebuie să părăsiți această biserică? se miră Roxana. E o catedrală impresionantă.

– Această catedrală în care am fost găzduiți va fi demolată. Din păcate, deocamdată nu mai avem unde sluji, răspunse părintele trădându-și îndurerarea.

Roxanei nu îi venea să creadă. Cum să se dărâme o catedrală în care un om făcea o lucrare atât de mare? Cum să fie dat afară un om care îi adusese atâta mângâiere? Cum să fie alungat singurul om care și-a făcut timp să îi asculte durerea? Era uimită, mâhnită, revoltată.

Satanistul Andrei Găluț, singurul supraviețuitor al trupei „Goodbye to Gravity”, hotărât să revină pe scenă după doi ani de la tragedia din Colectiv

A gasit ce a cautat

4

3

Andrei Găluț este singurul supraviețuitor al trupei „Goodbye to Gravity”, care și-a văzut finalul în clubul Colectiv, și este cel care trebuie să se confrunte zi de zi cu imaginile de coșmar în care și-a pierdut cei mai buni prieteni și pe iubita care avea să-i devină și soție.

1

2

Solistul formației „Goodbye to Gravity” se afla în clubul Colectiv în seara de 31 octombrie 2015, când susținea un concert de lansare a unui nou album pe care fanii așteptau nerăbdători să îl asculte. Cântărețul s-a trezit din comă după multe luni într-un spital din Olanda, unde s-a văzut în situația să lupte pentru propria-i viață, în condițiile în care își pierduse definitiv o bună parte dintre prieteni și nici pe iubita lui, Mădălina Strugaru, cea cu care avea de gând să se căsătorească și să întemeieze o familie, nu avea să o mai vadă vreodată. În ciuda dramei cu care a fost nevoit să trăiască, Andrei a dovedit că este un luptător și a continuat să facă eforturi pentru a rămâne în viață.
După ce și-a petrecut mai mult de un an prin Olanda pentru a urma tratamente de recuperare, Andrei Găluț s-a întors acasă, mai exact în luna februarie a acestui an, în Arad, unde familia și cei apropiați l-au susținut necondiționat și l-au ajutat să se refacă și să-și găsească motivația de a merge mai departe.
Andrei Găluț și-a găsit portița de evadare dintr-o lume în care credea că nu se mai regăsește tot cu ajutorul muzicii. Acesta încă speră că va reuși să reîntregească trupa Goodbye to Gravity pentru a ține imaginea colegilor săi eternă în inimile fanilor.

„Andrei îşi doreşte să cânte din nou, dacă se poate să refacă formația, deşi va fi greu să îi înlocuiască pe colegii decedaţi în incendiul din 30 octombrie 2015. Nu poate să uite prin ce a trecut şi speră ca într-un an jumătate să revină pe scenă”, povestea un apropiat al artistului anul trecut.
Surse din apropierea cântărețului au spus că acesta încă are de gând să renască cu ajutorul muzicii și să se întoarcă pe scenă, potrivit Click.

În seara de vineri, 31 octombrie 2015, clubul Colectiv a găzduit unul dintre cele mai așteptate concerte ale trupei „Goodbye to Gravity” pentru lansarea noului album „Mantras of War”. Seara care ar fi trebuit să fie una dintre cele mai speciale s-a transformat într-un adevărat coșmar care a răpit viețile a 64 de persoane, în mare parte tineri.

b1.ro

cititi si: AICI

Ereticii se roaga pentru satanisti = ecumenism

46 de preoti s-au rugat aseara la Sibiu pentru victimele din Colectiv

1

Un gest graitor… Aseara, la Catedrala Mitropoltana din Sibiu a fost savarsita Taina Sfântului Maslu, pentru cei răniți în accidentul de la Clubul Colectiv și pentru familiile acestora. La sfatanaslujba a participat un sobor de 46 de preoți din Eparhia Sibiului.

sibiunews.net

Parastas pentru satanistii de la Colectiv

Parastasul de 6 luni. Preoții sunt la Colectiv. Voi unde sunteți?

O duzină de jurnaliști, cu camerele de filmat înșirate în semicerc, ca la declarațiile oficiale, vreo zece părinți îmbrăcați în haine cernite și, în spatele lor, câțiva curioși ieșiți pe stradă de prin casele din jur. Opt preoți și unsprezece seminariști. Patru – cinci lumânări aprinse. E parastasul de 6 luni pentru cei care au murit în urma incediului din Colectiv. Astăzi, potrivit rânduielilor bisericești, este prima zi în care se pot oficia astfel de slujbe după sărbătoarea Sfintelor Paști. Preoții sunt aici. Voi unde sunteți?
Imediat după tragedie, Biserica a fost acuzată public că n-a avut viteză de reacție. Deși un preot a fost acolo, încă din primele momente, venit odată cu pompierii. Lipsa de inspirație sau mai degrabă decența l-au ținut departe de camerele de filmat care disecau fiecare moment al tragediei, în acea seară. Nevăzându-se la televizor, e ca și când acel preot n-ar fi fost acolo.
Apoi, în zilele ce au urmat, consolatorii de ocazie s-au perindat prin fața oceanului de lumânări și a camerelor de luat vederi aprinse la intrarea în fabrica Pionierul. Preoții ortodocși au ținut atunci slujbe în biserici, pentru odihna celor adormiți. Slujbele n-au fost transmise la televizor. E ca și când nu s-ar fi făcut.
Ȋn fiecare sfârșit de lună din cele ce au urmat după tragedia din Colectiv, preoții au venit aici și au făcut slujbe de pomenire. Nu pentru cei vii care nu mai vin la Colectiv, ci pentru iertarea păcatelor și odihna celor morți. Astăzi a fost parastasul de 6 luni. Preoții sunt la Colectiv. Voi unde sunteți?
Unde e oceanul de lumânări aprinse și unde e neconsolarea voastră? De coliva celor 64 de tineri plecați dintre noi țin acum doar câteva rude, plângând în timp ce preoții cântă „veșnica lor pomenire”. Țin și jurnaliștii aflați împrejurul lor. Suntem doar câțiva oameni. Voi unde sunteți?
După slujbă, o mamă spală cu lacrimi poza înrămată a fiului ei, care n-a mai avut loc în altarul improvizat din fața fabricii și, rămasă pe trotuar, a fost acoperită de praf. Mama șterge poza încet, cu drag, ca și cum și-ar mângâia băiatul, apoi o sărută. Era singurul ei copil. Și singurul ei sprijin. La parastasul lui de 6 luni, ea nu are pe nimeni alături. Doar preoții sunt aici. Voi unde sunteți?
Poate ați fost ocupați sau n-ați știut. Poate ați uitat. Poate nu credeți în rânduielile bisericești, în slujbe, pomeni sau parastase. Dar, dacă n-ați fi crezut, de ce ați fi strigat atunci că nu vin preoții? Atunci când voi veneați la Colectiv, pentru că nu erați așa de ocupați și pentru că încă mai țineați minte…
Ȋn tragedia din Colectiv și-au pierdut viața 64 de tineri. Ei sunt în „Cer”. Iar părinții lor sunt singuri acum sub crucea durerii. Voi unde sunteți?

sursa