Prohodul Maicii Domnului

Un copil evreu, împărtășit cu Sfintele Taine, a scăpat neatins de foc

67471_546154622070651_64358784_n

In părțile Răsăritului trăia un evreu ce avea un copil de șapte ani. Deci, într-una din zile, luându-se cu alți copii de-ai creștinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să se bage de seamă, a intrat într-o biserică și a primit Cinstitul Trup și Sânge al Domnului, după cum i-a văzut și el pe ceilalți copii că au făcut; căci preotul n-a știut, crezând că e un copil de creștin și l-a împărtășit. Iar după ce a luat și anafura, ducându-se acasă, a spus părinților săi.
Atunci tatăl său, ca un vrăjmaș al lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de prunc, după cum socotea ca un rătăcit al Legii lui Moise, a luat nevinovatul copil și l-a aruncat într-un cuptor cu foc, punând încă și alte multe lemne, ca să ardă mai repede. Însă Cel ce a păzit neatinși pe cei trei tineri în mijlocul cuptorului haldeilor a acoperit și pe acel binecuvântat copil și nu a ars de focul cel mistuitor, ci ședea în foc ca și cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.
De aceasta auzind maica lui, a alergat plângând, socotind că-l va găsi prefăcut în cenușă. Însă ducându-se împreună cu alții care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind; nici îmbrăcămintea, nici perii capului nu erau atinși.
Și după ce l-au scos afară, înspăimântați și înfricoșați, au strigat cu toții că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui, ca să moară de asemenea moarte. Și așa s-a și făcut; căci legându-l pe dânsul și aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.
Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”. Atunci au înțeles că Preasfânta a fost aceea care l-a acoperit, pentru că primise darul Sfintei Împărtășanii.
Astfel, evreica, cunoscând credința cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă și alți evrei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci! Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestire, Bacău, 2005, pp. 180-181)

Dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu!

machiaj

As dori să vă povestesc o minune ce mi s-a întâmplat în timpul venirii și șederii Cinstitului Brâu al Maicii Domnului în Edessa. De mai bine de 10 ani sunt chinuit de o problemă de sănătate, pe care medicii o numesc fistulă arteriovenoasă în afara carotidei. Această boală a dus la un anevrism de sânge care s-a canalizat pe partea dreaptă a feței. Astfel că a ajuns să se creeze o umflătură ce depășea 10 centimetri.
Doctorii au caracterizat această boală ca fiind unică în periodicele internaționale de medicină și nimeni dintre ei – cel puțin în Grecia – nu și-a asumat operația. De curând am găsit medici dispuși să mă opereze, într-un spital în America, însă operația este foarte scumpă.
Când a venit Brâul Maicii Domnului în Edessa, am mers să mă închin cu toată credința ce o aveam în suflet. Doar ce am ajuns în fața raclei, și am spus înlăuntrul meu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă!”. M-am închinat și am atins locul unde aveam acea problemă. Apoi, am stat în picioare pentru a urmări Sfinta Liturghie arhierească. La un moment dat, am simțit contracții în partea dreaptă a feței. Le simțeam pentru prima oară și erau atât de blânde, încât imploram să continue, pentru că, oricât ar părea de exagerat, simțeam că mă ajută ceea ce se întâmplă. Primul meu gând a fost: „Oare o fi ascultat Maica Domnului rugăciunea mea?”. Imediat am simțit o blândă destindere în acel loc al feței.
Când am ajuns acasă am constatat un lucru uimitor. Pentru prima oară după trei ani, ochiul meu drept nu mai era presat de umflătură. Îl țineam cu totul deschis, nu cum era până atunci. Umflătura se micșorase și puteam să vorbesc mai bine, mai mult, nici gura nu mai era atât de strâmbă ca înainte. În același timp, nodul ce exista în afara carotidei acum dispăruse. Am discutat cu soția mea, care a constatat și ea schimbarea. Am mulțumit Maicii Domnului și am vorbit despre minunea ce mi se întâmplase.
În ziua următoare am mers din nou la biserică și m-am închinat Cinstitului Brâu. Am vorbit cu un preot despre tot ceea ce trăisem, despre minunea pe care am simțit-o. Uimitor pentru mine era că atâta timp cât vorbeam cu acel preot, plângeam. Plângeam ca un mic copil. Nu m-am simțit niciodată astfel. Auzisem în trecut de minuni, însă nu dădeam nici o importanță, iar acum trăiam eu însumi una!
Am întâlnit mai apoi un prieten medic, care a observat diferența. I-am spus: „Este normal ca o formațiune care crește, dintr-odată să dea înapoi, chiar și cu puțini centimetri?”. Mi-a răspuns că nu, arătându-se în mod special impresionat. Din punctul său de vedere, ca doctor, mi-a spus: „Este posibil ca organismul să dea un impuls pentru a se coagula punctul în care există problema”. După ce i-am explicat însă ceea ce se petrecuse, a rămas fără glas.
Am continuat să merg în fiecare zi să mă închin Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Astăzi, când vă scriu, umflătura s-a micșorat și mai mult. Nu știu care va fi evoluția ei. Cu toate acestea întâmplarea pe care am trăit-o a fost o minune pentru mine și o voi spune totdeauna, slăvind harul Cinstitului Brâu. Nu m-a schimbat doar în privința problemei mele de sănătate, ci și ca om. Am simțit cum mă cuprind brațele Maicii Domnului. Mare este harul dat ei!

Cu prețuire,
Simeon și Sofia Slatinis

Legatura harica dintre Maica Domnului si toti sfintii

331

Intre Fiul lui Dumnezeu si Sfanta Fecioara Maria este o dubla relatie de rudenie: trupeasca 337si spirituala. Cea trupeasca este definita de apelativul „Nascatoare de Dumnezeu” sau Maica Domnului, asa cum o numeste Sfanta Elisabeta si cum o numesc de atunci credinciosii in Biserica. Rudenia spirituala are la baza cealalta fateta a dogmei teotokologice, exprimata prin apelativul „Pururea-Fecioara Maria”. Aceasta se arata si prin calitatea de „Mireasa” a Fiului lui Dumnezeu, indicand disponibilitatea totala si delicatetea iubirii feciorelnice, cu care ea il primeste in sine. Astfel „Fecioara nu e numai Maica, ci si Mireasa Lui. Are astfel o indoita iubire in ea. Ea se face Maica Creatorului dar numai pentruca se face Mireasa Lui si crede ca El a iubit-o asa de mult, ca a binevoit sa se faca Mirele ei.”(Parintele Dumitru Staniloae)
Prin intruparea Sa, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu nu o scoate pe Sfanta Fecioara Maria din solidaritatea cu intregul neam omenesc. El intra de bunavoie, prin Sfanta Sa Maica si ca om in relatie de rudenie trupeasca cu toti urmasii lui Adam. Ca Dumnezeu, ca Logos divin El este Pantocrator al umanitatii de la crearea acesteia, toate ratiunile fapturilor create avandu-si centrul lor in El. Dar ca om El isi arata iubirea Sa de oameni incepand cu Sfanta Sa Maica si prin ea o extinde la toti care, prin smerenie si ascultare se aseamana Sfintei Fecioare. Daca teologia, cultul si spiritualitatea ortodoxa au avut permanent grija sa nu separe pe Maica Domnului de Fiul si Mantuitorul ei si al lumii, aceeasi grija au avut-o si pentru a nu separa pe Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu de intreg neamul omenesc si indeosebi de sfinti. S-a urmarit cu perseverenta lucrul acesta pentru a se afirma adanca solidaritate sau comuniune a oamenilor, restaurati prin intruparea si jerfta Mantuitorului si care se va desavarsi deplin in eshaton. Sfantul Simeon Noul Teolog confirma lucrarea unificatoare a Mantuitorului fata de cei credinciosi, materializate sub forma dublei impartasiri de El a celor ce se unesc cu El: „Fiul lui Dumnezeu si al neprihanitei Fecioare impartartaseste sfintilor, cum s-a spus, din firea si fiinta Tatalui celui impreuna vesnic, harul sau dumnezeiesc; iar din firea si fiinta celei ce L-a nascut pe El in chip propriu si cu adevarat, trupul pe care l-a luat din ea. Si precum din plinatatea Lui noi toti am luat (Ioan 1, 16), asa si din trupul neprihanit luat din Prea Sfanta Sa Maica, primim toti; si precum Fiul ei si Dumnezeu s-a facut Hristos si Dumnezeul nostru dar a fost si fratele nostru, asa si noi -o, negraita iubire de oameni – ne facem fii ai Nascatoarei de Dumnezeu, Maica Lui si frati al lui Hristos”(Sfantul Simeon Noul Teolog). Harul dumnezeiesc pe care il primesc sfintii si toti credinciosii de la Hristos Domnul, este impartasit de El prin intermediul trupului Sau indumnezeit. Acelasi trup, insa, provine din trupul preacurat al Maicii Sale, si prin aceasta toti cati se unesc cu Hristos se unesc si cu Maica Sa, devenind prin har fii ai ei. Pe aceasta se intemeiaza solidaritatea dintre Maica Domnului si toti sfintii, caci impartasindu-se de Hristos, acestia adancesc legatura lor personala cu Nascatoarea de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria. Adancind si mai mult descrierea legaturii spirituale dintre Maica Domnului si sfinti, Sf. Simeon afirma dubla relatie ce se stabileste intre ei: „Maica lui Dumnezeu este Stapana si imparateasa si Doamna si Maica tuturor sfintilor, iar sfintii toti sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de alta parte sunt fiii ei, intrucat se impartasesc din preacuratul trup al Fiului ei. Caci trupul Domnului este trupul Nascatoarei de Dumnezeu.” (Sfantul Simeon Noul Teolog).
Cel ce fundamenteaza relatia spirituala dintre toti sfintii este insusi Mantuitorul Hristos, a carui prezenta tainica si pnevmatica in sufletele lor ii uneste intre ei si in jurul Maicii Domnului, care este cea mai apropiata de Ei. Altfel spus, cu cat se apropie ei prin credinta, faptuire si cunoastere de El, ca de izvorul vietii lor spirituale, umplandu-se de lucrarea sfintitoare a Duhului Sfant, cu atat se apropie si de Maica Domnului, ea insasi inaintand la nesfarsit spre Dumnezeu, ca un varf spiritual al umanitatii restaurate. Pe langa dubla legatura dintre Maica Domnului si sfinti, Sf. Simeon identifica trei moduri ale rudeniei trupesti si duhovnicesti dintre acestia: „Rudenii ale ei sunt sfintii in chip intreit. Dupa un chip pentru ca au rudenia din acelasi lut si din aceeasi suflare sau suflet, dupa al doilea chip, pentru ca au comuniune si partasie cu ea, prin trupul luat din ea; iar dupa al treilea, pentru ca prin sfintenia ce se infaptuieste in ei dupa Duh, fiecare are in sine prin ea pe Dumnezeul tuturor zamislit in sine, precum L-a avut si ea. Caci desi L-a nascut si trupeste, dar L-a avut intreg in sine intotdeauna si-L are si acum si pururea si duhovniceste, si-L are la fel, in chip nedespartit.” (Sfantul Simeon Noul Teolog)
Observam o gradatie a celor trei tipuri de rudenie, pornindu-se de la unitatea de fire a tuturor urmasilor lui Adam, ridicandu-se prin unitatea data in Trupul lui Hristos, care provine din trupul Nascatoarei de Dumnezeu si culminand cu unitatea desavarsita pe care o lucreaza Duhul Sfant in sfinti, prin multitudinea de daruri revarsate in ei sau prin inflorirea aceluiasi har dumnezeiesc, pe care il impartaseste Duhul Sfant din umanitatea indumnezeita a Domnului Hristos. Toate aceste legaturi trupesti si duhovnicesti converg, prin lucrarea Duhului Sfant, spre o tot mai deplina si adanca comuniune, care, sa nu uitam, se realizeaza in Biserica, sacramental si se exprima atat de plastic in randuiala Proscomidiei din Liturghia Ortodoxa. Intre afirmatiile anterioare ale Sf. Simeon Noul Teolog descoperim una, care atrage atentia asupra faptului ca acesti sfinti primesc harul de la Mantuitorul Hristos si de la Duhul Sfant prin intermediul Maicii Domnului. In imnul-acatist al Buneivestiri (Icosul 10, Stihul 4) adresandu-se Maicii Domnului, imnograful afirma: „Bucura-te datatoarea Darului celui dumnezeiesc”. Cele semnalate mai sus sunt de natura sa puna intr-o lumina noua raportul dintre Maica Domnului si sfinti (intelegandu-se aici si credinciosii Bisericii), accentuand si mai mult comuniunea dintre ei. O apreciere superficiala a acestei invataturi ar putea conduce la concluzia gresita ca Maica Domnului se substituie cumva Fiului ei sau Duhului Sfant, pentru faptul ca ea daruieste oamenilor harul necreat al Sfintei Treimi. In acest sens neam apropia foarte mult de pozitia catolica, potrivit careia Sfanta Fecioara Maria mijloceste direct intre oameni si Dumnezeu-Tatal, ocolind oarecum pe Fiul si Duhul Sfant.

In realitate lucrurile stau altfel in credinta si spiritualitatea ortodoxa. Ne ajuta sa descoperim sensul autentic al mijlocirii harice a Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu, Sf. Teofan Marturisitorul, episcopul Niceei, care precizeaza modul in care dumnezeiescul har este impartit sau impartasit de catre Duhul Sfant: „Pe acesta (adica harul) il procura si il imparte creatiei Mangaietorul. Si are ca prim vas primitor firea omeneasca luata din noi (respectiv din Sf. Fecioara) a Mantuitorului. Iar cortul cel ceresc si de viata incepator al Maicii lui Dumnezeu este al doilea, imediat dupa acela. Caci Dumnezeu Cuvantul, fiind datatorul prin fire al Duhului propriu dupa lucrare, umple mai intai casa si templul sau propriu de intreg Acesta. Apoi de acolo, Duhul Sfant, curgand ca dintr-un izvor, trece in a doua casa si templu al Sau, in Maica Sa.”
Se impun cateva precizari asupra consideratiilor cu implicatii teotokologice ale Sf. Teofan. La prima vedere s-ar parea ca ele cuprind un adevar, care n-a patruns in teologia ortodoxa, mai bine zis in manualele de dogmatica. Aceasta stare de lucruri poate fi explicata prin influentele eterodoxe de care s-au resimtit acele manuale, in special in secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, in cultul si in spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, intrucat Maica Domnului a fost preamarita in mod nedespartit de Mantuitorul Hristos, nu s-a facut nici o separatie intre lucrarea Duhului Sfant si rolul Maicii Domnului si al sfintilor in procesul mantuirii subiective, in care Duhul Sfant se manifesta tainic prin sfinti („Minunat este Dumnezeu intru sfintii sai”), cu scopul de a-i atrage catre pragul sfinteniei pe toti cei credinciosi. Modul personalist-duhovnicesc al relatiilor dintre oameni si Dumnezeu a fost mai corect inteles si mai exact experimentat prin intermediul cultului si spiritualitatii ortodoxe, decat expus si interpretat de teologia ortodoxa a secolelor trecute. Sa revenim la modul apofatic al impartasirii harului de catre Duhul Sfant si sa apelam la un alt text din Sf. Teofan al Niceei: „Iar al doilea vas este Sfanta Maria, Cortul cel de viata incepator al celei ce L-a nascut pe Acela care primeste din primul vas, adica din firea trupeasca a Mantuitorului (luata din ea) in chip nemijlocit, intreaga deplinatate a Dumnezeirii. Iar din acest al doilea vas (adica din Sf. Maria) primesc iarasi ca dintr-o visterie sau izvor de viata incepator, primele trepte ale cetelor (celor) din jurul lui Dumnezeu, adancul diferitelor Daruri ale Duhului, ce se impart si se deosebesc dupa feluri, ca si deosebirea celor ce le primesc. ”
Cel ce imparte harul sfintitor si mantuitor este Duhul Sfant, Subiect divin vesnic al vesnicelor energii necreate, ce izvorasc apofatic din adancul Fiintei divine. El transfigureaza si indumnezeieste firea omeneasca a Mantuitorului, peste care s-a odihnit la Iordan si din care a stralucit la Schimbarea la Fata de pe Tabor. Tot El va imbraca cu „putere de sus” pe Sfintii Apostoli si prin acestia pe toti cei ce vor crede si se vor boteza. Toti vor deveni „vase” sau „locasuri” ale odihnei dinamice a Duhului Sfant, unindu-se ei cu Hristos; aceasta se va produce insa, dupa o logica duhovniceasca, in ordinea apropierii lor de Mantuitorul, Fiul intrupat al Tatalui. Aceasta ordine harica a sfinteniei se observa pretutindeni in cultul Bisericii Ortodoxe: in randuiala Proscomidiei, in dipticele de la Sfanta Liturghie, in ordinea icoanelor de pe catapeteasma etc.
Pe langa viziunea pnevmatica a impartasirii harului divin, pe diferite trepte ale sfinteniei si intr-o comuniune dinamica si stabila, viziunea hristica se adauga in mod complementar. Hristos extinde lucrarea Sa mantuitoare, atasandu-i Trupului Sau taine, Biserica, pe toti cei care se unesc cu El, dar nu intr-un mod strict individual, ci legandu-i solidar unii de altii, asa cum sunt sfintii ingeri in cer, impartasindu-si reciproc cunoasterea lui Dumnezeu si darurile Duhului Sfant, incepand de la cei mai apropiati de tronul Dumnezeirii. Daca Mantuitorul Hristos voieste sa impartaseasca, prin Duhul Sfant, acelasi har prin care si-a indumnezeit firea omeneasca, mai intai Sfintei Sale Maici, apoi, prin ea ca persoana, ca printr-un alt izvor celorlalti, care stau in jurul lui, este ca toti sa formeze o unitate, un singur trup si un singur duh. Pe langa aceasta, sa nu pierdem din vedere faptul ca harul divin, ca lucrare personala a Ipostaselor divine vesnice, se impartaseste de la persoana la persoana, el purtand tainic in sine pecetea Persoanei divine, Care il daruieste si avand puterea de a personaliza pe cel ce il primeste cu vrednicie, adica de a-l edifica drept persoana integrata in comuniunea cea larga a Bisericii. Cat de departe ne aflam de modalitatea pur impersonala de raportare la gratia creata a teologiei scolastice, dupa care aceasta gratie este depozitata fie in Biserica, fie in colegiul episcopilor. Nu se mai poate observa acolo nici Subiectul divin daruitor, care este prezent, in chip nevazut, in Biserica si in Sfintele Taine, nu se mai ia in considerare in mod real nici subiectul uman primitor, care nu se mai simte introdus intr-o relatie personala, intr-o comuniune diversa si totusi unitara. S-ar mai putea adauga ca argument, tot pentru evidentierea manierei personaliste si duhovnicesti de intelegere a tainei mantuirii, faptul ca Mantuitorul Hristos, urmand sa ne daruiasca infierea de catre Tatal, ne daruieste ca Mama in mod simultan Biserica si pe Sfanta Sa Maica. Prin statutul sau de persoana desavarsit indumnezeita, care participa in mod anticipativ la starea de inviere a Fiului Sau, Maica Domnului sugereaza in modul cel mai elocvent cu putinta, starea in care se afla Biserica, in tensiune dupa Mirele ei ceresc, dar inca pe cale, in stare de jertfa si rugaciune. Pe de alta parte, tocmai pentru a arata importanta decisiva a rudeniei spirituale care se creeaza, prin puterea Duhului Sfant intre credinciosi, intre acestia si sfinti si intre toate fapturile rationale create, angajate pe drumul transfigurarii si indumnezeirii si Persoanele Prea Sfintei Treimi, Mantuitorul se foloseste de rudenia Sa trupeasca dar si spirituala cu Maica sa, pentru a oferi un model de urmat tuturor celorlalti care se impartasesc de sfintenie si de mantuire. De aceea, prin pronia divina a Logosului intrupat, Maica Domnului,” asa cum in calitatea ei de Mama a Pruncului celui dumnezeiesc a fost hranitoare a Acestuia din preacuratul ei piept feciorelnic, tot asa acum, cu darul si cu puterea Fiului ei, devine hranitoare pe plan spiritual cu har dumnezeiesc a intregii creatii, desi in chip si in sens diferit: a Aceluia, in calitate de mama iar acestora, ca stapana a intregii fapturi.”
Pana aici am aratat ca harul divin se impartaseste de Hristos Mantuitorul si de Duhul Sfant prin sfinti si in special prin Maica Domnului, cu scopul de a-i uni tot mai strans intre ei si cu Hristos, asa dupa cum diversitatea darurilor sau harismelor Duhului, departe de a imparti pe credinciosi, ii face tot mai dependenti unii de altii si pe toti de Datatorul harului. Se cuvine sa evidentiem, in acest context, si vointa insasi a Maicii Domnului de a impartasi tuturor mila sau iubirea sa catre oameni, in special cei credinciosi, rudenia sa dupa trup, dar mai ales dupa duh. Ca una ce a facut in cel mai inalt grad experienta milei si iubirii lui Dumnezeu catre ea, prin alegerea de care s-a invrednicit, ea vrea sa faca partasi acestei iubiri compatimitoare pe cat mai multi din cei renascuti prin Hristos. Mijlocirea ei in obtinerea harului nu trebuie inteleasa nici un moment ca avand un caracter juridic, formalist si exteriorist, ca si cum ea, impreuna cu toti sfintii, s-ar interpune intre oameni si Dumnezeu. Mesajul evanghelic al Maicii Domnului ramane acelasi peste veacuri: „Sa faceti tot ceea ce va spune El” (adica Hristos n.n.).
Mantuitorul nu inceteaza sa intinda nenumarate punti intre El si omenire, de natura spirituala, El insusi ramanand, fara indoiala, Calea unica spre Dumnezeu. O astfel de punte se constituie Maica Domnului, de al carei ajutor duhovnicesc, gratuit ca insusi harul divin si neconstrangator ca si acesta, are nevoie orice credincios: „Nici una din bunatati (duhovnicesti), nici cuvant, nici fapta, nici sfat, nu se ispraveste de cei ce se sarguiesc fara ajutorul tau. Pentru aceasta, da-mi-l mie pe acesta, ca sa plac lui Dumnezeu, ceea ce esti cu totul fara prihana”. Cele mentionate anterior apartin Sfantului Ioan Damaschin, cel care prin intermediul imnelor teotokologice a exprimat, poate, cel mai bine taina mijlocirii Maicii Domnului catre Fiul sau dumnezeiesc. Prin faptul ca ea insasi a fost impodobita de Duhul Sfant cu toate darurile pentru a se invrednici sa devina biserica sau locas al Fiului lui Dumnezeu intrupat, Maica Domnului reveleaza prin persona sa transfigurata, pe insusi Duhul Sfant, Datatorul sau Izvorul darurilor. Astfel se explica si smerenia si tacerea pamanteasca a Maicii Domnului, care ascundea lucrarea neintrerupta a rugaciunii, a chemarii Duhului Sfant asupra sa. Prin ea se descopera taina sfintilor, de a deveni oglinzi si vase pline ale Duhului Sfant: „Precum Fiul este chip al Tatalui, Duhul chip al Fiului, Maica acestui Fiu este chip al Duhului, nu natural si firesc, ci dupa participare si har, dar totusi oglindind fara asemanare, mai mult decat toata firea cea zidita, prototipul. Asa incat, intru ea se vad cu deplina claritate toate darurile si stralucirile Duhului, care sunt ale insusi Fiului ei. Caci unul si acelasi este chipul si una si aceeasi frumusetea amandurora.”
Nu putem incheia acest capitol al relatiei Maicii Domnului cu toti sfintii fara a ne referi la raportul dintre sfintii ingeri si ea. Acestia aveau si inainte de intrupare o cunoastere a Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu, ca Ratiune suprema a Tatalui in care sunt concentrate toate ratiunile existentelor create. Dupa intrupare sfintii ingeri il pot cunoaste, am zice, intr-un mod si mai concret, prin intermediul firii omenesti deplin pnevmatizate si transfigurate a Mantuitorului. Dar intrand in relatie de cunoastere, iubire si slujire cu Fiul facut om, ei intra in legaura si cu Aceea prin care s-a intrupat El, experiind cu uimire adancimea dragostei lui Hristos Domnul fata de Maica Sa si a dragostei de mama catre Fiul Sau, a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ei se minuneaza de intimitatea si interioritatea realizata de Logosul divin intrupat cu o faptura creata, omeneasca, care intrece relatia iubitoare si cunoscatoare pe care ei insisi o au cu El. De aceea doxologesc si mai mult iubirea chenotica aratata de Mantuitorul Hristos fapturilor rationale create, impartasindu-se si ei, prin Duhul Sfant de aceasta forma diferita de iubire, pe care Fiul lui Dumnezeu o arata si ca om. Iar iubirea pe care ei o arata lui Hristos se extinde si asupra Maicii Sale, deoarece ei pot intelege si experia intr-un mod mai intens decat oamenii iubirea jertfelnica si devotamentul nesfarsit al Sfintei Fecioare Maria fata de Fiul sau dumnezeiesc. Pe de alta parte ei pot simti mai adanc iubirea ca Om a lui Hristos, fata de oameni, daca fac experienta iubirii milostive a Maicii Domnului fata de toti cati proslavesc pe Hristos cel inviat. Propriu-zis in cer, ingerii preamaresc pe Dumnezeu impreuna cu toti sfintii, avand in frunea lor pe Maica Domnului, ca una care are cea mai mare indraznire, mai mult si decat ingerii, inaintea tronului Fiului sau si Dumnezeului nostru. Impartasirea de Hristos prin Sfanta Sa Maica o descrie Sfantul Grigorie Palama in urmatorii termeni: „Dat fiindca in ceruri este aceasta lege vesnica ca cei mai mici sa se impartaseasca de Cel ce sade dincolo de toate prin cei mai mari, iar Fecioara-Mama e incomparabil mai mare decat toti, de aici urmeaza ca prin Ea se vor impartasi de Dumnezeu toti cati se impartasesc de El si ca pe Ea o vor sti cuprindere sau receptacul al Celui de necuprins cati il cunosc pe Dumnezeu si tot pe Ea o vor canta in imne, dupa Dumnezeu, toti cati il canta in imne pe Dumnezeu”.
Intrucat ea este cea care L-a umanizat pe Fiul lui Dumnezeu, L-a incaput pe Cel neincaput, Maica Domnului se invredniceste prin El, sa cuprinda in mod apofatic harul indumnezeitor, ce izvoraste din umanitatea indumnezeita a lui Hristos. In ceruri, Mantuitorul Hristos se face acum cunoscut ingerilor doar ca Dumnezeul-Om, cunoasterea anterioara a ingerilor doar ca Dumnezeu neintrupat fiind depasita. De aceea simtindu-se si mai imbogatiti prin aceasta iubire divino-umana pe care o primesc acum de la Fiul lui Dumnezeu intrupat, sfintii ingeri doresc sa se impartaseasca de aceasta iubire si prin persoana Maicii Domnului fata de care Hristos o arata in cel mai inalt grad. Conform intelegerii Sfantului Grigorie Palama, Maica Domnului, „primind prima plinatatea Celui ce plineste toate {Coloseni 2, 19), o face cu putinta de cuprins pentru toti, impartind-o fiecaruia dupa putere si dupa masura curatiei fiecaruia; astfel incat Ea este vistieria si distribuitoarea bogatiei dumnezeirii, spre Ea se uita si in Ea isi pun increderea ierarhiile cele mai de sus ale heruvimilor si pe atat de mai mult dintre toti sunt rapiti de dorul ei in tensiune spre cele de sus, pe cat de mai mult doresc revarsarea luminii si daruirea harurilor negraite si cu obarsie dumnezeiasca, care vin prin Ea.” Intrucat prin iubirea ei culminanta de mama, spiritualizata prin indumnezeirea persoanei sale sfinte, Maica Domnului; sta in cea mai mare apropiere de Fiul sau, Mantuitorul Iisus Hristos, plina fiind de stralucirea Lui, privirile sfintilor o cauta pe ea, pentru ca in calitate de fii spirituali ai ei, sa aiba si ei indraznire catre Hristos Domnul. Iar Fiul lui Dumnezeu, facut Fiu al omului, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, cauta spre toti cu blandete, privindu-i ca frati si fii ai Sai; nedespartindu-se de iubirea Tatalui, primita prin Duhul Sfant, nu se desparte nici de iubirea Mamei-Fecioare, care intruchipeaza si inmanunchiaza iubirea tuturor oamenilor, la care se uneste, tot prin mijlocirea unificatoare a ei si inchinarea sfintilor ingeri.

Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu

Sfântul Ioan Gură de Aur şi învăţătura sa despre Maica Domnului

 

677

Preliminarii. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407)[1] este unul din marii teologi şi oratori ai Bisericii, care va rămâne peste veacuri în conştiinţa creştinilor alături de alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum: cei capadocieni ca Sfântul Vasile cel Mare (†379), Sfântul Grigorie de Nazianz (†390), Sfântul Grigorie de Nyssa (†394), Amfilohie de Iconium (†403) şi Proclu al Constantinopolului (†446); cei din Egipt ca Sfântul Chiril al Alexandriei (†444); cei din Palestina şi Cipru ca Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386) şi Sfântul Epifaniu (†403) sau scriitori de limbă latină ca Sfântul Ambrozie (†397), Fericitul Ieronim (†420), Fericitul Augustin (†430) şi Petru Hrisologul (†450). Contemporanii lui, ca şi mulţi alţi autori pe care nu i-am mai enumerat aici, sunt uniţi, mai întâi de toate, prin mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu vădită în viaţa şi faptele lor, credinţă care înseamnă şi faptul că ceea ce au gândit, ceea au scris şi au predicat a fost făcut temeinic, dar şi cu multă căldură sufletească şi bucurie sfântă în ceea ce priveşte viaţa şi lucrarea Maicii Domnului. Învăţătura despre Maica Domnului reprezintă o preocupare de căpetenie a activităţii Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti ai veacurilor al III-lea şi al IV-lea[2].
Acest studiu se constituie în primul rând într-o cercetare asupra învăţăturii Sf. Ioan Hrisostomul despre Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, care însă nu poate fi lipsit de alte câteva coordonate: evidenţierea caracteristicilor învăţăturii creştine despre castitate, despre căsătorie şi sublinierea rolului femeii în Biserică şi în lume, apoi sublinierea continuităţii şi a profunzimii învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi a autorilor bisericeşti din veacul al IV-lea în ceea ce o priveşte pe Sfânta Fecioară. Tema menţionată ne permite abordarea, în prima parte a studiului, a câtorva aspecte esenţiale din doctrina Părinţilor Bisericii. Este interesant de observat ceea ce însemna în antichitatea creştină ideea şi practica fecioriei, apoi modul cum era înţeleasă căsătoria şi, mai pe scurt, felul în care era privită femeia atât în familie cât şi în singurătate sau necăsătorită. În partea a doua analizează aspectele convergente dar şi divergente privitoare la Sfânta Fecioară aşa cum sunt rămase în diferite scrieri ale autorilor epocii în care a trăit Sfântul Ioan. Partea a treia a studiului se focalizează, bineînţeles, pe învăţătura despre Maica Domnului în operele marelui Părinte al Bisericii.

*

Femeia, castitatea şi căsătoria în perioada de început a Bisericii. În această parte trebuie notate două perspective teologice care se leagă de subiectul menţionat: femeia ca fecioară apoi femeia ca soţie şi mamă. Această abordare explică de ce tema privitoare la femeia creştină a fost şi rămâne de actualitate şi deosebit de folositor de studiat sub aspect critic-teologic. În demersul acesta nu putem pleca de la simple adnotări cu caracter general, pentru că nu este de ajuns a afirma faptul că femeia are rolul şi locul ei în Biserică, că are propria identitate şi că ea trebuie să fie situată într-o anumită perspectivă. Dacă ar fi ă oferim două exemple privitoare la tema femeii în societate şi în Biserică – problema hirotoniei lor apoi angajarea şi participarea acestora în viaţa ecleziastică – se poate observa că, cel puţin sub aspect bisericesc şi social, subiectul trebuie tratat cât se poate de atent. În vremurile noastre se observă uşor o încercare deturnare continuă a sensurilor învăţăturii creştin-ortodoxe, apoi întâlnirea creştinismului cu păgânismul (ca doctrine şi practici mai ales!) realitate care a dus şi duce de multe ori la tensiuni şi nu în ultimul rând datorită unor practici rituale privind femeia şi mama, practici învăluite într-o terminologie antropologică şi culturală deficitară. Toate acestea necesită un răspuns clar, „ca o abilitare a valorilor biblice unice, care se referă la femeie”[3], răspuns care ia în calcul atât exemplul şi învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos cât şi rolul şi persoana Maicii Domnului în viziunea Sfinţilor Părinţi şi a Sf. Ioan Gură de Aur în special.
Oamenii, ca „imago Dei”, sunt aşezaţi de Dumnezeu în comunitatea creaţiei şi „reprezintă slava şi voinţa Sa. Ei intervin pentru Dumnezeu în faţa comunităţii creaţiei şi, în acest sens, sunt reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ”[4]. Cu atât mai mult femeia reprezintă din punct de vedere creştin nu doar una din „coordonatele” esenţiale ale umanităţii, reflectarea chipului lui Dumnezeu în lume, alături de bărbat, ci mai ales icoana iubirii lui Dumnezeu faţă de om, purtarea Lui de grijă faţă de creaţie şi viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină”[5]. Din cartea Facerii se ştie că Dumnezeu a creat atât pe Adam şi pe Eva, adică bărbatul şi femeia, pe temeiul iubirii, al egalităţii şi al dăruirii reciproce. În legătură cu aceasta se observă deseori o incriminare de facto a strămoaşei noastre pentru păcatul săvârşit, coroborat cu o absolvire a bărbatului, nu reprezintă o gândire sănătoasă, înscrisă pe linia învăţăturii apostolice. Chiar dacă unii aduc argumente luate din Evanghelii sau de la Sf. Pavel de exemplu, trebuie afirmat că Scriptura şi Tradiţia ortodoxă subliniază unicitatea chipului lui Dumnezeu în om, deci şi unul şi celălalt, bărbatul şi femeia, sunt văzuţi ca purtători ai aceloraşi daruri din partea lui Dumnezeu şi cu aceeaşi responsabilitate. De aceea chiar Sf. Pavel spunea: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin… nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască…” (Galateni 3, 27-28). Se poate spune că pe plan harismatic, al chemării şi sensului unirii reciproce cu Dumnezeu, atât bărbatul cât şi femeia sunt egali şi coresponsabili. Atât în Scriptură cât şi în tradiţie femeia este înălţată „la rangul de organ al receptivităţii spirituale a naturii umane. În fapt promisiunea de mântuire a fost făcută femeii, ea a primit Vestirea cea bună, Hristos cel Înviat i s-a înfăţişat mai întâi ei, femeia înveşmântată în lumina soarelui reprezintă Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă”[6].
Desigur nu este posibil a se realiza în acest studiu o reliefare exhaustivă a persoanei şi a rolului femeii din punct de vedere biblic şi patristic. Trăsăturile spiritualităţii creştine privitoare la „fiinţa” femeii şi la feminitatea în general, sunt „descifrate” prin dialectica despre femeia mamă, soţie, logodnică sau sponsa Christi (mireasa lui Hristos)[7]. În Teologie se vorbeşte mult despre rolul femeii la începutul istoriei umanităţii, despre harismele ei, despre vocaţia ei de mamă dar şi despre „preoţia” ei împărătească[8]. Aparentul conflict dintre bărbat şi femeie este reluat începând cu cartea Facerii (Adam şi Eva) şi mergând până la Apocalipsă (14, 4)[9], dar acesta este desfiinţat prin evidenţierea părţilor bune a femeii (ascultarea, iubirea, dăruirea, curajul şi celelalte)[10]. Femeia, în viziune biblică şi patristică, nu are doar un mod propriu de existenţă[11], ci o harismă, o comuniune cu Dumnezeu (theophotistos), o iluminare dată de El care o face vrednică de Împărăţie. Aceasta însă nu a venit la întâmplare, ci ca rezultat al lucrării şi binecuvântării Maicii Domnului. Prin Sfânta Fecioară se ilustrează cel mai bine „partea femeiască” în ansamblul ei, în sensul că a devenit paradigmă pentru toate tipurile de existenţă feminină: mamă, soţie, castă, personificare a Bisericii (Apocalipsa 12, 1), adică Femeia prin excelenţă are a intrat în veşnicia Tatălui Ceresc.
Astfel, în Maica Domnului ca Fecioară şi Maică totodată, ca Theotokos şi Preasfântă, ca Pururea fericită şi Preanevinovată, ca Ocrotitoare şi Mijlocitoare etc., s-a regăsit în timp nu doar esenţa învăţăturii creştine despre mântuire (Bunavestire: purtarea lui Dumnezeu în fiinţa proprie, Luca 2), despre înduhovnicire („Femeie, iată fiul tău!… Iată, mama ta!”, Ioan 19, 26-27), despre ascultare (Nunta din Cana Galileii, Ioan 2), curaj (Ioan 19, 25), fidelitate (Ioan 20, 11) şi atâtea altele, ci s-a regăsit chipul Mamei, al Miresei şi al Logodnicei, pe care Dumnezeu o alege pentru a-şi exprima iubirea Sa faţă de oameni. Faptul hotărâtor al Întrupării Fiului lui Dumnezeu în/din fiinţa feminină a Maicii Domnului, adică dăruirea sângelui şi a trupului ei, Cuvântului, este răspunsul maternităţii umane feminine la chemarea făcută de Dumnezeu, este capacitatea receptivă a umanului faţă de divin[12]. De aceea, studiind câteva momente din viaţa Sfintei Fecioare se poate observa uşor trăsăturile caracteristice ale teologiei feminine ortodoxe.
Femeia castă. În antichitatea greacă fecioria „avea sens de integritate şi integrare, putinţa însăşi de a uni”[13]. La prima vedere şi Sf. Ioan Hrisostomul pare preocupat să stabilească superioritatea fecioriei faţă de căsătorie, mai ales pe temeiul că a fost prima în timp[14],dar de fapt nu neglijează deloc familia şi însemnătatea creşterii copiilor în rânduiala creştinească. Cele două teme devin complementare în teologia lui, aşa cum se va vedea din învăţătura despre Fecioara Maria.
Biserica o declară pe Maria ca Pururea Fecioară, cu sufletul şi cu trupul[15], Fecioară în esenţa Ei, având putinţa de a curăţa lumea. Textul biblic: „către o fecioară logodită…” (Luca 1, 27) înseamnă nu doar o simplă relatare a evenimentelor, ci consemnarea clară a structurii Ei sufleteşti şi trupeşti, sublinierea chemării pe care o are şi oferirea unui exemplu pentru oricare altă femeie ce luptă spre întregirea fiinţei ei întru Dumnezeu. De aceea, cuvântului creator al Părintelui ceresc de la Facere (1, 3) îi corespunde fiat-ul Maicii Domnului, care poate fi şi da-ul omenirii (şi al femeii în primul rând!) pentru restaurarea comuniunii cu Dumnezeu. În Maria, adică în Femeie, se observă răspunsul liber, jertfa cea mai de preţ pe care o poate aduce omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana purtării Pruncului Sfânt de către Sfânta Fecioară este adevărata icoană a Întrupării şi nu purtarea Pruncului de către Simeon la templu. Acolo a fost altceva, o încuviinţare şi o binecuvântare a omului din partea lui Dumnezeu. Maica Domnului având Pruncul în braţe reprezintă „treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, locul de întâlnire a celor două fiat”[16].
Femeia căsătorită. Biserica îşi găseşte în răspunsul de iubire sensul spiritual al căsătoriei şi o justifică şi prin viziunea asupra Sfintei Fecioare. Participarea la nunta din Cana Galileii a Mamei şi a Fiului, sublinierea nu în mod inutil a faptului că: „era şi mama lui Iisus acolo” (Ioan 2, 1) înseamnă că mâna lui Dumnezeu uneşte pe cei ce se iubesc şi că totul se petrece şi prin participarea Maicii Domnului, adică a feminităţii rugătoare şi mijlocitoare. Nu degeaba Sf. Ioan Gură de Aur „vede în orice căsătorie o imagine a nunţii din Cana şi astfel prezenţa reală a lui Hristos”[17]. Se poate aminti aici unicitatea şi paradoxul situaţiei Maicii Domnului: logodită cu Iosif şi totuşi dorind să rămână Fecioară[18] în care se observă caracterul ontologic şi eshatologic al căsătoriei. De ce? Mai întâi pentru că Fecioara Maria poartă în pântece pe Fiul, arătând unul din scopurile familiei: procrearea, iar mai apoi pentru că Ea este Taina şi Chipul profetic al Împărăţiei. Femeia este cunună pentru soţ (Pilde 12, 4) şi îşi creşte şi îşi iubeşte copiii (Tit 2,4), Fecioara Maria fiind cea dintâi care a împlinit acestea în viaţa Ei. De aceea toate celelalte femei îşi găsesc în Maica Domnului nu doar reconcilierea statutului lor cu cel al bărbatului în faţa lui Dumnezeu, ci şi inaugurarea sfinţeniei eshatologice. Liantul care le rânduieşte pe toate acestea este Iubirea lui Dumnezeu care află iubire-răspuns în Maica Domnului şi în oricare femeie ce trăieşte după modelul Ei. Sf. Ioan Gură de Aur ilustrează aceasta foarte bine: „Aşadar, pe câtă iubire are cineva către sine tot pe atâta voieşte Dumnezeu să avem către femeie. Suntem părtaşi aceleiaşi naturi, dar cu toate acestea dreptul şi datoria noastră către femeie ne impune încă ceva mai mult. Deşi sunt două corpuri, totuşi unul e capul şi celălalt trupul”[19].
Aşadar, se poate spune că Maica Domnului a adus natura umană la adevărata ei valoare în faţa lui Dumnezeu şi de aceea căsătoria trăită în curăţie îşi are în Ea reprezentarea cea mai de seamă. Căsătoria este, după expresia marelui Părinte antiohian, unirea intimă a două vieţi şi „taină a iubirii”[20], adică ceea ce s-a petrecut în sânul Sfintei Fecioare este omul „hristofor” care se descoperă a fi „hristofanie”: „O dată căsătoriţi, bărbatul şi femeia nu fac decât una…Voi nu sunteţi decât o singură fiinţă, o singură viaţă şi vorbiţi încă de «al tău» şi «al meu»! Cuvânt necugetat! Dumnezeu ne-a dat în comun lucruri şi îndatoriri mai mari decât bogăţia. Nouă nu ne e permis să zicem: lumina este a mea, soarele este al meu, apa este a mea…”[21]. Aşa cum vom vedea în continuare, Sf. Ioan şi alţi Părinţi ai Bisericii, nu vor fi deloc depreciativi la adresa fecioriei, a căsătoriei sau la adresa femeii, deşi la prima vedere pare că predomină o astfel de opinie[22]. Mărturia acestora despre femeie şi toate aspectele relative la ea este impresionantă şi concordantă, motivaţia fiind în primul rând cea legată de referinţa la Eva cea Nouă în care şi-au regăsit semnificaţiile profunde ale convingerilor lor lăuntrice care pot fi explicate prin două coordonate. Mai întâi din partea lor nu a fost doar respectarea strictă a Scripturii şi a Tradiţiei, ci angajamentul cald, plin de iubire faţă de persoana Ei, pe care au arătat-o lumii întregi, restabilind astfel demnitatea femeii în societate. Apoi nu s-ar putea explica locul fundamental în viaţa liturgică şi duhovnicească a Bisericii Ortodoxe pe care-l deţine Fecioara Maria fără afirmarea trăirii duhovniceşti a legăturii cu ea, cu „icoana” ei. Viaţa duhovnicească a Maicii Domnului rămâne pilda şi arhetipul trăirii lăuntrice pentru fiecare credincios şi în primul rând pentru femei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii: greci, latini, antiohieni, sirieni etc. au înţeles însemnătatea unică a Născătoarei de Dumnezeu, „rolul e unic, activ şi de prim rang în mântuirea omenirii”[23] sălăşluit înainte de toate în acel atât de smerit: „Fie mie…” (Luca 1, 38).

*

Sfinţii Părinţi ai veacurilor III-IV şi învăţătura lor despre Maica Domnului. Aşa cum s-a putut observa în Scriptură se arată că Preasfânta Maică a Domnului a născut pe Mântuitorul lumii, pe Mesia, fără să cunoască bărbat, ca Fecioară. „Avem drept mărturie la aceasta însăşi convorbirea dintre sfântul mesager, Arhanghelul Gavriil şi Preasfânta Fecioară Maria” (Luca 1, 30-34)[24]. Sfintele Evanghelii de la Matei şi de la Luca, descriu pe Iisus din Nazaret şi pe „Fecioara” logodită cu Dreptul Iosif şi arată că Aceea care a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu în lume este Mamă a Fiului lui Dumnezeu. În timpul vieţii publice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, datele despre Fecioara Maria sunt dispersate, ea neocupând un loc prioritar în predicarea Evangheliei. Totuşi, în Evanghelia copilăriei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, accentul cade pe credinţa, pe alegerea dumnezeiască şi pe sfinţenia vieţii Sfintei Sale Maici. Trecerea gradată, de la Eva la „femeia” care va naşte pe Cel ce va zdrobi capul şarpelui, la „Fiica Sionului” sau „Noul Israel”, apoi la Fecioara Maria (ale cărei trăsături sunt comune cu ale Bisericii), se regăseşte de-a lungul întregii Scripturi. Această trecere este prezentată concentrat în capitolul 12 din Apocalipsa Sfântului Ioan. Se poate afirma, aşadar, că Fecioara Maria este mereu prezentă în conştiinţa creştinilor din perioada apostolică şi post apostolică şi că a avut un rol deosebit în iconomia mântuirii. Ne putem întreba însă ce anume s-a petrecut în perioada imediat următoare până în timpul Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu învăţătura Bisericii despre Maica Domnului? Cum anume s-a structurat această învăţătură şi dacă ea a luat amploare sau dimpotrivă? Şi mai ales: ce are specific măreţul Părinte antiohian?
În ceea ce priveşte prezenţa Maicii Domnului în scrierile Sfinţilor Părinţi, se poate afirma că referirile lor, deşi puţine la începuturile creştinismului, s-au înmulţit odată cu libertatea de exprimare a credinţei (313), mai ales datorită necesităţii contracarării diverselor erezii şi secte. Învăţătura despre Maica Domnului a devenit chiar o „problemă”, mai ales în secolul al V-lea, prin disputele dintre Nestorie şi Sfântul Chiril, când a fost necesară o întrunire sinodală pentru clarificarea acesteia (Efes, 431). Vom încerca să ilustrăm toate aceste aspecte prin abordarea câtorva autori emblematici pentru acea perioadă.
Astfel, dacă la Sfântul Irineu sau la Sfântul Justin Martirul paralela Eva-Fecioara Maria era centrată pe ideea de feciorie, constituind unul din termenii esenţiali ai comparaţiei, la Sfântul Ioan Gură de Aur antiteza dintre ele este văzută şi prin prisma lucrării la mântuire a Maicii Domnului. Sfântul Irineu a continuat învăţătura Sfântului Apostol Pavel şi a Sfântului Policarp, al cărui ucenic a fost, îmbogăţind-o şi arătând că în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt cuprinşi toţi oamenii datorită lucrării mântuirii Lui. Această învăţătura s-a numit „recapitularea” tuturor în/întru Hristos, de fapt fiind o realitate cu un dublu aspect: unul negativ, adică stricarea morţii şi a păcatului şi un aspect pozitiv, adică restaurarea chipului lui Dumnezeu în întreaga umanitate; în ceea ce priveşte învăţătura lui despre „Noul Adam” şi „Noua Evă” aceasta vine astfel pe un făgaş al gândirii perfect echilibrat. Teologia Sfântului Irineu este una de profunzime, întemeiată pe studierea Scripturilor şi pe o logică indubitabilă, fapt uşor de înţeles dacă ne gândim la epoca respectivă şi la scrierile pe care le-a alcătuit[25]. În termeni convergenţi şi divergenţi el oferă, prin aşezarea în paralel a două perechi de persoane, o întreagă Teologie, formulările lui cu privire la Fecioara Maria fiind deosebit de sugestive. Fecioara Maria „a fost sieşi şi întregului neam omenesc pricina mântuirii” (Împotriva ereziilor, III, 22), a fost „avocata” sau „apărătoarea” Evei (Împotriva ereziilor, V, 19). Aceste cuvinte arată că atributele Sfintei Fecioare sunt legate de lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, iar rolul pe care-l îndeplineşte ea însăşi este unul esenţial.
În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Justin Martirul şi Filosoful trebuie spus că el este primul autor care răspunde la întrebarea fundamentală: de ce Dumnezeu S-a făcut Om? În interiorul acestei întrebări el lămureşte şi pe cea a Naşterii lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. Datorită ei Mântuitorul Hristos poate fi numit, în sens propriu, Fiul Omului[26]. El abordează paralela Eva-Maria în mod antitetic, scoţând în evidenţă faptul că primele comunităţi creştine aveau o conştiinţă clară asupra realităţii biologice şi a maternităţii virginale al Maicii Domnului şi, totodată, asupra răspunsului ei liber, de acceptare în a deveni Mama lui Dumnezeu pe pământ[27]. Prin Eva, încă fecioară, a căzut Adam, dar cu ajutorul Mariei, care a fost tot Fecioară, se naşte Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Întrupat: „Eva, încă nepervertită, a primit cuvântul şarpelui şi a născut nesupunerea şi moartea. Maria, însă, Fecioară fiind a primit cu credinţă şi cu bucurie vestea pe care îngerul Gavriil i-o aduse. De aceea ea a răspuns: «Mă încred în cuvântul tău». De la ea s-a născut Acesta despre care am arătat că vorbesc atâtea scrieri. Cu ajutorul Aceluia Dumnezeu nimiceşte şarpele viclean, pe îngerii şi oamenii asemănători lui şi eliberează din moarte pe cei care se căiesc şi cred în El”[28].
Aceşti doi Sfinţi Părinţi menţionaţi aici realizează un „progres” în înţelegerea rolului Fecioarei Maria în iconomia mântuirii şi prin abordarea principiului recapitulării care este îngemănat cu principiul „recirculării” în istoriei mântuirii sau mai precis în şi prin persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fecioara Maria intră în acest proces ca anti-tip al strămoaşei Eva, iar rolul ei nu este pur biologic şi în nici un caz negativ, ci are puternice motivaţii morale şi spirituale. Prin aceştia, învăţătura despre Fecioara Maria a dobândit un statut teologic în deplinul înţeles al cuvântului, pe care l-a respectat şi l-a promovat şi Sf. Ioan Gură de Aur.
În continuare vom aborda câteva aspecte ale teologiei mariale la alţi doi autori, poate cei mai apropiaţi de Sf. Ioan Gură de Aur: Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz. Pentru teologia şi pentru viaţa lor au fost cinstiţi de Biserică împreună şi au fost consideraţi mari dascăli ai lumii şi ierarhi. Se ştie că autorii capadocieni au fost influenţaţi de creştinismul alexandrin pe care ei l-au cunoscut îndeaproape şi cu care aveau legături strânse. În operele lor locurile legate strict de Fecioara Maria sunt puţine, dar dobândesc o importanţă teologică covârşitoare. Inspirându-se din învăţătura Sfintelor Evanghelii referitoare la Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ei au analizat ceea ce reprezintă aceasta în plan uman şi au arătat că Fecioara Maria este modelul desăvârşit de vieţuire pentru toţi cei care vor să o urmeze[29]. Astfel, Sf. Vasile cel Mare mărturiseşte că Întruparea este „o taină înfricoşătoare” a lui Dumnezeu, mai presus de orice înţelegere omenească, taină pe care nu se cuvine să o cercetăm decât prin credinţă, păstrând adevărul Sfintei Scripturi. Fiul lui Dumnezeu, mărturiseşte el, S-a coborât în pântecele Sfintei Fecioare şi S-a smerit pe Sine, dând un semn deosebit al lui Dumnezeu, căci altfel El s-ar tăgădui pe Sine. Este demn de subliniat şi faptul că fecioria sau curăţia Maicii Domnului nu este „autonomă”, nu vine de la sine, ci este rezultatul lucrării lui Dumnezeu în timp, după naşterea ei pe pământ şi nu înainte sau în timpul naşterii ei din părinţii trupeşti. Ca şi la Sf. Ioan Gură de Aur imaginea Maicii Domnului rămâne puternic ancorată în realitatea pământească, dar se subliniază totodată în mod clar că puterea lui Dumnezeu a „acoperit-o” şi a umplut-o de har, dăruindu-i o viaţă desăvârşită pe care ea a dus-o în smerenie şi ascultare: „Toate acestea (pe care Hristos le-a împlinit) sunt nesocotite de cei ce cred că a venit în lume cu trup ceresc. Dacă Dumnezeu Cel Născut cu trup nu l-ar fi luat din plămada lui Adam, ce rost ar mai fi avut sălăşluirea în Fecioara Maria?”[30]. Apoi: „Care este lucrarea iconomiei lui Dumnezeu? Trupul unei Fecioare Sfinte! Şi care sunt temeiurile lucrătoare ale acestei Naşteri? Sfântul Duh şi acoperirea puterii Celui Preaînalt!”[31].
Anticipând învăţătura despre Fecioara Maria stabilită la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes la care ea a fost numită oficial „Theotokos” şi asemănându-se prin aceasta cu Sf. Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă şi că prin acest titlu de onoare dat Sfintei Fecioare este arătată mai întâi unitatea Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică unirea ipostatică dintre firea divină şi cea umană în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat din Fecioara Maria. Citatul celebru din Scrisoarea către preotul Cledonius, arată cât de mult ţinea Sfântul Grigorie la Sfânta Tradiţie a Bisericii referitoare la Fecioara Maria şi cât de mult se apropia de învăţătura Patriarhului Constantinopolului: „Dacă cineva nu socoteşte pe Sfânta Maria, Născătoare de Dumnezeu este în afara Dumnezeirii. Dacă cineva ar spune că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal, şi nu S-a format în ea dumnezeieşte şi omeneşte (dumnezeieşte, pe de o parte, că a fost fără bărbat, iar omeneşte, pe de altă parte, că a fost după legea sarcinii), de asemenea este fără Dumnezeu… Dacă cineva introduce doi fii, pe unul care este din Dumnezeu şi Tatăl, iar pe cel de-al doilea care este din mamă, dar nu unul şi acelaşi, acela să cadă din înfierea făgăduită celor ce cred drept”[32].
O idee centrală în Teologia acestui Sfânt Părinte este aceea că între Dumnezeu şi Fecioara Maria, pentru împlinirea Întrupării Domnului, a fost o legătură reală, un „schimb” de daruri duhovniceşti nemaiîntâlnit până atunci: „El S-a Născut, dar fusese mai înainte Născut. S-a Născut din femeie, dar şi din Fecioară. Aceasta omeneşte, aceea dumnezeieşte. Aici, jos, fără de tată, iar acolo, sus, fără mamă. Această lucrare întreagă aparţine Dumnezeirii. El a fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul care era în pântece, săltând de bucurie la venirea Cuvântului pentru care s-a născut”[33].
Se observă, aşadar, că Sfântul Grigorie de Nazianz nu vorbeşte pe larg despre o doctrină asupra Maicii Domnului, ci în texte scurte, răsfirate de-a lungul scrierilor sale, dar are meritul că mai înainte de Sinodul de la Efes (431), el a arătat că numele de „Theotokos” este cel firesc şi consacrat pentru Fecioara Maria. Sfântul Grigorie a mers aici pe linia unui maximalism doctrinar: cine nu primeşte acest nume este în afara lui Dumnezeu[34].

*

Maica Domnului în scrierile Sf. Ioan Gură de Aur. Trebuie afirmat de la bun început că Sfântul Părinte a scris despre Maica Domnului în mai multe opere ale sale cu o dragoste şi căldură deosebită.
Nu i-a consacrat ei nici o lucrare specială şi nu a abordat tema aceasta în mod constant, ci, ca majoritatea Părinţilor, a vorbit sau a scris despre Maica Domnului ocazional, atunci când diferite momente din istoria Bisericii i-au oferit prilejul. O posibilă explicaţie a acestei atitudini mai reţinute a Sfântului Ioan ar fi aceea că el, fiind format la Şcoala din Antiohia, dobândise o cunoaştere teologică mai puţin speculativă, o teologie care punea mai puţin accentul pe firea dumnezeiască a Mântuitorului şi mai mult pe cea omenească. Numele de “Theotokos”, dat de teologii alexandrini Maicii lui Dumnezeu, era aproape necunoscut printre teologii antiohieni[35]. Acest fapt este sugestiv pentru atitudinea avută de Sfântul Ioan şi de alţi Părinţi ai Bisericii.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost mai puţin speculativ în scrierile sale, fiind aplecat mai mult spre latura morală a vieţii. Se poate considera că Sfântul Ioan nu a avut niciodată intenţia de a o aşeza pe Fecioara Maria, Maica Domnului, într-o lumină pe care nici Sfintele Evanghelii nu au prezentat-o[36]. Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat-o pe Fecioara Maria aşa cum era: o femeie simplă, rugătoare, curată cu sufletul şi cu trupul şi, prin aceasta, vrednică de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Iată câteva exemple în acest sens:
„Venit-au fecioarele ca să vadă pe Fiul Fecioarei, minunându-se că Făcătorul laptelui şi al sânurilor, primit hrană de copil de la Mama Fecioară […] Astăzi Cel născut din Tatăl mai presus de minte şi de cuvânt, pentru mine se naşte din Fecioară, tot mai presus de minte şi de cuvânt. Atunci S-a născut din Tatăl după fire mai înainte de veci, după cum ştie Cel ce L-a născut. Astăzi se naşte iarăşi mai presus de fire, după cum ştie harul Duhului cel Sfânt. Naşterea Lui de sus adevărată este, iar naşterea de jos, fără de minciună. Cu adevărat din Dumnezeu, Dumnezeu S-a născut şi cu adevărat Acelaşi, din Fecioară, Om S-a născut […] Tatăl a născut fără curgere, iar Fecioara a născut fără stricăciune…nici Fecioara n-a suferit stricăciune născând, căci a născut prin Duhul”[37].
„El a ocrotit-o de neliniştea şi marea supărare care ar fi cuprins-o. Sarcina ar fi fost prilej de teamă şi cutremur mare pentru ea, neştiind de unde-i vine şi, crezând că ceva rău i s-ar fi întâmplat, ar fi putut să se arunce în apă sau să se înjunghie singură decât să sufere ocară”[38].
Se observă că Sfânta Fecioară Maria este înfăţişată prin „icoane” cât se poate de apropiate de uman, fără rezonanţe care să scandalizeze pe cineva, dar intenţiile sunt cât se poate de clare: atragerea atenţiei asupra credinţei adevărate. Fecioara Maria a fost credincioasă, smerită şi a primit în deplină ascultare mesajul dumnezeiesc. Ea stă sub puterea şi lucrarea lui Dumnezeu Însuşi!
Aşa cum am afirmat deja, Sf. Ioan a fost preocupat mereu de una din temele consacrate ale antichităţii creştine, aceea a fecioriei, temă ce i-a oferit posibilitatea raportării la viaţa creştinilor pe care îi voia pe calea virtuţilor. Învăţătura lui despre feciorie a devenit în literatura patristică una din învăţăturile clasice, la care mulţi Sfinţi Părinţi vor face apel[39].
În mod aparent chipul Maicii Domnului în Teologia Sfântului Ioan Gură de Aur este realizat dintr-o perspectivă umană, obişnuită, dar este o mărturie foarte clară despre ea şi rolul pe care l-a avut la Întrupare. Motivul acestei abordări este câştigarea atenţiei cititorilor şi scoaterea în evidenţă a credinţei adevărate, chiar cu riscul ca unele cuvinte ale sale să pară contradictorii[40].
Taina Întrupării Domnului din Fecioara Maria. După cum s-a arătat deja, în operele Sfântului Ioan învăţătura despre Maica Domnului nu este înfăţişată pe larg. Sfântul Ioan vorbeşte, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, de dinaintea lui, evidenţiind „taina”, inefabilul produs în sânul Maicii Domnului, iar la învăţăturile acestea el adăugă pe aceea a necesităţii cinstirii ei. Nici o minte omenească, ar fi putut spune autorul, nu poate lămuri ceea ce s-a petrecut cu Fecioara Maria la Bunavestire: „Nici Arhanghelul Gavriil, nici chiar Evanghelistul Matei nu pot spune nimic în afara faptului că Hristos S-a Născut prin puterea Duhului Sfânt, dar nici unul nu spune cum s-au petrecut aceasta, fiind o minune mai presus de minte. Să nu crezi că ai priceput taina doar că ai auzit cuvintele: «din Duhul Sfânt». Chiar după ce am auzit aceasta mai rămân multe altele pe care nu le-am cunoscut. Acestea sunt: cum a putut încăpea Cel Necuprins în pântecele ei? Cum a putut naşte o Fecioară şi să rămână Fecioară? Spune-mi: cum a zidit Duhul cel Sfânt, Templul Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei? Cum a luat din trupul ei, nu trupul cu totul, ci partea aceea din care El S-a născut? Evanghelistul spune că Hristos S-a sălăşluit în trupul ei: «Iată va lua în pântece» (Matei 1, 23), iar Pavel spune asemenea: «Născut din femeie» (Galateni 4, 4) ca să se închidă gurile celor ce spun că Hristos a trecut prin Maica Sa ca printr-un canal”[41].
Se observă la Sfântul Ioan aceeaşi grijă deosebită pentru înţelegerea unirii ipostatice (adică a firilor divină şi umană în Persoana Mântuitorului Hristos) şi a rolului Sfintei Fecioare Maria care este garanta Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, autorul subliniază absoluta transcendenţă a Întrupării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe de altă parte subliniază realitatea omenităţii Sale, adică a Trupului Domnului luat din trupul Maicii celei Sfinte. Precum odinioară Sfântul Ignatie sau Sfântul Irineu, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă credinţa noastră în Hristos, Cel Unul, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care există din veci şi care a luat carnea sau trupul nostru. „Cuvânt nepătimitor fiind, S-a făcut trup. S-a făcut trup pentru ca să se sălăşluiască întru noi. Dumnezeu nu S-a făcut, ci era! De asta S-a făcut trup, ca să-L primească ieslea pe Cel pe care nu-L încăpea cerul. De asta S-a aşezat în iesle, ca să primească hrană de copil de la Maica-Fecioară, Cel ce hrăneşte lumea. De asta Părintele «veacului ce va să fie» (Isaia 9, 5) este ţinut ca Prunc la sân în braţe fecioreşti, tocmai pentru ca şi magii să se poată apropia de El”[42].
Sfântul Ioan respinge doctrinele gnosticilor şi ale docheţilor ca fiind absurde, punând mai multe întrebări care, departe de a fi retorice sunt, de fapt, argumente pentru păstrarea credinţei moştenite de la început în Biserică şi pe care nimeni nu se cuvine să o înţeleagă după voia proprie. Iconomia mântuirii în Domnul Hristos nu lasă loc de interpretări, iar atitudinea fiecărui creştin trebuie să fie una plină de credinţă şi smerenie: „Ce ar avea El în comun cu noi dacă Trupul luat de El ar fi fost altfel decât al nostru sau din altă substanţă decât a noastră? Cum am mai spune că El este din rădăcina lui Iesei? Cum ar mai fi El mlădiţă şi floare din rădăcina aceasta? Sau cum ar mai fi El “Fiul Omului”? Sau ce motiv am mai avea noi să chemăm pe Maria Maica Sa? Sau cum se mai trage El din seminţia lui David? Cum a mai luat chip de rob? (Filipeni 2, 7) Cum am mai ţine învăţătura care spune: «Şi Cuvântul Trup S-a făcut…»? (Ioan 1, 14) Cum ar mai fi putut spune Pavel romanilor «…şi din care după Trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu…» (Romani 9, 5)”[43].
Printr-o exprimare uşor de înţeles, Sfântul Ioan vorbeşte de realitatea Întrupării şi de rolul Fecioarei Maria. Strădania lui este spre o abordare practică, concretă a acestui subiect, şi denotă faptul că el se adresa creştinilor în mod direct. El voia să-i facă să înţeleagă cât mai uşor ceea ce a fost prezenţa Maicii Domnului la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.
Fecioară şi Maică. Sfântul Ioan Gură de Aur nu are nici o umbră de îndoială că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost zămislit şi S-a născut din Fecioara Preacurată Maria, Maica Domnului. Pe baza învăţăturii Sfintei Scripturi, el arată că Naşterea Domnului în lume a fost Taină a Lui, la care Fecioara Maria s-a făcut părtaşă cea dintâi iar apoi noi toţi:
„Ce să spun? Ce să grăiesc? Iată Pruncul este înfăşat în scutece şi stă în iesle. De faţă-i şi Maria, Fecioară şi Mamă!”[44].
„Atunci când te întreabă un iudeu: «Cum a putut naşte o fecioară?», spune-i şi tu: «Cum a putut cea în vârstă şi stearpă să nască?», căci pentru acela se vor ridica astfel două piedici: vârsta înaintată a femeilor şi lipsa rodirii lor. În Fecioara nu a fost decât o singură piedică: lipsa legăturii trupeşti. De aceea, cea stearpă a pregătit calea Fecioarei. Şi aşa înţelegem ce a închipuit aceea care era stearpă, adică să credem că Naşterea feciorelnică este vrednică de crezare, aşa cum spun şi cuvintele Arhanghelului Gavriil. Acela i s-a arătat şi i-a spus: «Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi-I vei pune numele Iisus» (Luca 1, 31). Ea a rămas uimită şi fără de glas, dar apoi a spus: «Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?» (Luca 1, 34). Şi ce a răspuns îngerul? «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1, 35). Nu căuta răspuns pentru înţelegerea acestora în lumea aceasta, de vreme ce ceea ce s-a petrecut întrece orice pricepere”[45].
Minunile făcute de Dumnezeu în Vechiul Testament (minunea cu Sara, soţia lui patriarhului Avraam şi cea cu Elisabeta, soţia preotului Zaharia) sunt considerate argumente pentru susţinerea învăţăturii despre fecioria Maicii Domnului. Ceea ce spunea proorocul Isaia (7, 14) este şi aceea tot o prevestire a naşterii feciorelnice a Maicii Domnului: „Dacă ea nu ar fi fost Fecioară nu ar mai fi vorbit ca despre un semn, căci ştim că semnul este ceva ce trece peste firea obişnuită a lucrurilor, este ceva nou şi neaşteptat, este ceva care aduce multă uimire celor ce-l văd sau aud de el. Iată de ce a fost numit semn, căci a fost ceva nemaiîntâlnit. Nu ar mai fi spus că va fi semn dacă s-ar fi petrecut în chip obişnuit. Deci, dacă cele spuse de proorocul sunt despre o femeie care naşte în chip obişnuit, de ce mai numeşte aceasta semn, de vreme ce se petrece în fiecare zi? Prin urmare, la începutul cuvântului său nu a spus simplu: «Iată o fecioară», ci «Iată, Fecioara…». Prin adăugarea articolului, el arată pe singura Fecioară, deosebită de celelalte toate”[46]. În aceste locuri se găseşte una din ideile principale ale învăţăturii Sfântului Ioan Gură de Aur: unicitatea Maicii Domnului. Ea a fost singura Fecioară în înţelesul cel mai deplin al cuvântului, Fecioară trupeşte şi sufleteşte, iar rolul ei a fost unic.
Printr-o dialectică subtilă, combinând evenimente şi idei din Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan ajunge la afirmarea adevărului despre Maica Fiului lui Dumnezeu. Aici se află şi o abordare practică a problemei Naşterii din Fecioara Maria, cu o logică care urmează sensul invers decât cel al ereticilor. Un alt sprijin îşi află Sfântul Ioan în persoana Dreptului Iosif[47]. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur tratează problema aceasta în chip diferit de alţi Sfinţi Părinţi, el reuşeşte să aducă un plus de lumină în lămurirea învăţăturii despre fecioria Maicii Domnului: „Iosif nu ar fi fost aşa de puţin tulburat la auzul cuvintelor îngerului despre «Fecioara», dacă nu ar fi auzit deja cuvintele lui Isaia. Pentru un bărbat care meditase îndelung la cuvintele proorocului, minunea Maicii-Fecioare nu mai era ceva nou pentru el, ci era ceva cunoscut”[48].
Iată că Sfântul Ioan vorbeşte despre minunea Fecioarei-Maice nu doar ca o noutate ci, pentru cei ce cunosc Sfintele Scripturi, ca despre un eveniment cunoscut şi aşteptat. Analiza sa este dusă mai departe prin sublinierea calităţii Maicii Domnului de Pururea-Fecioară. Prezenţa Dreptului Iosif, în analiza autorului, este şi ea o garanţie că Sfânta Fecioară nu a avut legături trupeşti cu vreun bărbat. Pentru cei ce nu credeau în cuvintele Fecioarei din Sfintele Evanghelii (Luca 1, 34), zicând că ea a rămas Fecioară „până ce” a născut pe Mântuitorul iar apoi nu a mai fost fecioară, Sfântul Ioan le aduce înaintea ochilor prezenţa Dreptului Iosif lângă ea. Dreptul Iosif a fost un bărbat care a cunoscut Sfintele Scripturi, a meditat mult timp la ele şi putea cel mai bine să cunoască starea Sfintei Fecioare. Imaginea lui de bărbat credincios, smerit, înţelegător al cuvintelor lui Dumnezeu fac din el un apărător puternic al curăţiei Maicii Domnului şi, deci, al credinţei adevărate.
Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă explicit „pururea-fecioria” Maicii Domnului, în primul rând, pe baza Sfintelor Scripturi: „Cuvintele «până ce» (Matei 1, 25) nu trebuie să ne facă să înţelegem că el (Dreptul Iosif) a cunoscut-o după aceea. Mai curând acestea ne fac să înţelegem că Fecioara a rămas curată până la Naşterea lui Iisus. În Scriptură se obişnuieşte să se folosească cuvintele «până ce» fără să se arate o limitare a timpului. Evanghelistul foloseşte şi el expresia aceasta pentru a arăta ceea ce a fost înainte de Naşterea lui Iisus, fără a mai arăta, însă, ceea ce a fost după aceea”[49].
Este deosebit de interesant faptul că, deşi adevărul despre „pururea-fecioria” Maicii Domnului nu este afirmat în mod explicit în Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Gură de Aur îl deduce tocmai pe baza acesteia! Adevărul este scos la iveală printr-o reflecţie atentă a autorului şi, mai ales, datorită cinstirii deosebite pe care o avea faţă de ea. El nu ar fi putut scrie astfel de cuvinte la adresa Maicii Domnului dacă nu ar fi cinstit-o şi nu ar fi chemat-o în rugăciune. De exemplu, atunci când autorul răspunde la obiecţiile ereticilor privind aşa-numiţii „fraţi” ai Domnului (Matei 12, 46-50; Marcu 3, 31-35; Luca 8, 19-21), Sfântul Ioan adaugă: „Dacă Iosif ar fi cunoscut-o pe Maria şi ar fi avut-o de soţie, atunci de ce Domnul, la Patima Sa pe Cruce, a încredinţat-o ucenicului Său ca şi când nu ar mai fi fost nimeni altcineva care să-i poarte de grijă? De ce, întrebi tu, Iosif şi ceilalţi sunt numiţi «fraţii» Domnului Iisus? Aceia sunt numiţi «fraţii» lui Iisus în acelaşi fel în care Iosif este numit «soţul» Mariei. Dumnezeu a vrut să acopere această mare taină cu multe văluri, aşa încât Naşterea cea dumnezeiască să rămână ascunsă o vreme”[50].
Iată că printr-un silogism ingenios, fără vreo conotaţie negativă, Sfântul Ioan Gură de Aur apără pururea-fecioria Maicii Domnului: Dreptul Iosif şi „fraţii” Domnului sunt persoanele care sprijină lucrarea lui Dumnezeu şi o judecată dreaptă. Fecioara Maria, Maica Domnului, este purtătoarea unei mari Taine a lui Dumnezeu, iar Dreptul Iosif, cel ce a ocrotit-o, este chezaşul curăţiei ei. Autorul găseşte şi o altă dovadă în sprijinirea acestui adevăr: încredinţarea Maicii Domnului Sfântului Ioan Evanghelistul. La fel, „fraţii Domnului” nu sunt decât rude ale ei şi ale Fiului ei, fără să presupună vreo legătură trupească a Sfintei Fecioare cu Dreptul Iosif sau cu altcineva.
Este concludent faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur face trimitere la învăţătura Sfântului Irineu de Lyon despre „Taina cea ascunsă” sau Naşterea minunată a Fecioarei Maria, subliniind prin aceasta înălţimea ei duhovnicească, starea aleasă în care trăia, departe până şi de orice închipuire păcătoasă. În alte locuri Sfântul Ioan a făcut legătura dintre Fecioara Maria şi evenimente din Vechiul Testament[51]. Nume precum: „pământul nelucrat”, „noua Evă”, „noul Eden” sunt doar câteva dintre numirile Maicii Domnului în lucrările acestui Sfânt Părinte. Punerea în antiteză a Maicii Domnului cu Eva sau trimiterea la „pământul raiului”, nelucrat de mână omenească, arată, în gândirea Sfântului Ioan, însemnătatea ei în iconomia mântuirii lumii. Ea este o mărturie a vieţii noi dobândite: „El o numeşte «Eden» sau «pământ gras» pentru că acest pământ al raiului a fost închipuire a celeilalte Fecioare. Căci primul pământ a adus pentru noi grădina raiului, fără sămânţă, aşa cum Fecioara a născut pe Hristos fără sămânţă bărbătească. Dacă vreun iudeu te întreabă cum poate o fecioară să nască, răspunde-i aşa: cum poate un pământ nelucrat să rodească minunate flori? Pentru că în limba evreiască «eden» înseamnă «pământ gras»”[52]. Şi: „O fecioară ne-a scos pe noi din rai, dar prin Fecioara am aflat iarăşi viaţa veşnică”[53].
Concluzii. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris, ca şi contemporanii lui, cu o dragoste şi o fervoare deosebită referitor la Maica Domnului. Chiar dacă nu-i aminteşte niciodată cu titlul de „Theotokos”, ceea ce nu este deloc o deficienţă, el a folosit expresii echivalente prin care a scos în evidenţă maternitatea ei divină. De fapt, ceea ce l-a preocupat foarte mult a fost tema fecioriei care i-a dat totodată posibilitatea referirii la viaţa morală a creştinilor pe care ocârmuia sufleteşte. De aceea învăţăturile lui despre feciorie, despre soţii creştini care trăiesc împreună cu copiii lor în curăţie şi credinţă, au devenit în literatura patristică nu doar învăţături clasice, la care mulţi Sfinţi Părinţi vor face apel, ci adevărate repere mereu atât de actuale.
În mod aparent chipul Maicii Domnului în Teologia Sfântului Ioan Gură de Aur este realizat dintr-o perspectivă umană, obişnuită, dar este o mărturie foarte clară despre ea şi rolul pe care l-a avut la Întrupare. Motivul acestei abordări este câştigarea atenţiei cititorilor şi scoaterea în evidenţă a credinţei adevărate, chiar cu riscul ca unele cuvinte ale sale să pară contradictorii[54]. Se poate spune că autorul pe care l-am tratat aici este unul idealist care are însă un simţ practic deosebit, iar datorită amplei sale experienţe pastorale ştia foarte bine cum să-şi tempereze cuvântul rostit ca şi cel scris. El nu a stăruit asupra specificităţii caracterului feminin, dar a văzut în Sfânta Fecioară Maria smerenie, puritate şi spirit de jertfă pe care le-a propus Tradiţiei creştine drept pildă înălţătoare de zidire duhovnicească. Privite din perspectiva sa, „problemele” fecioriei, a femeii căsătorite sau nu, relaţiile de familie sunt nu doar elucidate, ci înnobilate. Cinstirea pe care o acordă marele ierarh femeii şi, în mod special, Prea Sfintei Fecioare Maria este deosebită. Viziunea sa despre Maica Sfântă cuprinde o serie întreagă de idei care se convertesc într-o adevărată binecuvântare pentru toţi cei ce se împărtăşesc de ele. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur este şi va rămâne un Părinte iubit, un mentor spiritual şi un teolog mărturisitor prin viaţa sa adevărurile de credinţă.

Note

[1] Deşi nu este cazul să insistăm aici asupra datelor sale biografice, menţionăm totuşi câteva date esenţiale din viaţa sa, date care explică într-un anume fel evlavia profundă pe care o avea faţă de Maica Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut, cel mai probabil, între anii 344-354 în Antiohia Siriei, tatăl său fiind un latin, Secundus, mare dregător militar, iar mama Antuza dintr-o familie creştină bogată, putând încă de mic să cunoască rugăciunea şi evlavia marială. După obiceiul vremii, a fost botezat la maturitate (pe la anul 372) de către episcopul Meletie al Antiohiei care iarăşi i-a sădit în suflet credinţa în Sfânta Fecioară. Din anul 381 când a fost hirotonit diacon (de acelaşi episcop Meletie), iar de pe la 386 a ajuns preot prin grija episcopului Flavian, fiind mai mult timp predicator în bisericile din Antiohia, aşadar în timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia a desfăşurat a bogată activitate predicatorială şi misionară, a slujit şi Maicii Domnului. Din anul 397 când a ajuns episcop al capitalei imperiului, fiind hirotonit de către episcopul Teofil al Alexandriei, activitatea sa a dus-o pe mai multe planuri (ca de exemplu combaterea numeroşilor eretici iudeo-creştini şi anomei, combaterea luxului şi a desfrâului din palatele imperiale, dar şi apropierea faţă de clerici şi chiar faţă de oamenii obişnuiţi). A făcut misiune şi în afara graniţelor imperiului, a scris multe comentarii la Epistolele pauline, la Evanghelii, s-a preocupat de legăturile cu curtea imperială şi cu episcopul Teofil al Alexandriei. Se ştie că acesta din urmă a reuşit în anul 399, la Stejar, să-l depună pe Sfântul Ioan, care apoi a revenit pe scaunul Constantinopolului. Totuşi în anul 404, Sfântul Ioan a fost arestat în palatul patriarhal şi exilat în Armenia. Nici intervenţiile credincioşilor, nici chiar papa Inocenţiu nu au putut face nimic pentru susţinerea lui. Din cauza legăturilor pe care le păstra cu cei credincioşi lui a fost din nou exilat la Pytius, un orăşel pe malul Mării Negre. A murit însă pe drumul către acest oraş mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Abia în anul 438 împăratul Teodosie cel Mare a adus în Constantinopol moaştele sale pe care le-a aşezat în Biserica Sfinţilor Apostoli. Împăratul a încercat astfel să repare greşeala mamei sale, împărăteasa Eudoxia, care l-a persecutat pe Sfântul Ioan. Opera sa, foarte mare, este de o importanţă deosebită. În cele 18 volume din Migne sunt cuprinse: Omilii asupra mai multor cărţi ale Sfintei Scripturi, atât din Vechiul Testament cât şi din Noul Testament, opere dogmatico-polemice (ca de exemplu: Contra anomeilor, Contra iudeilor, Contra lui Iulian), cuvântări şi scrisori (La Naşterea Domnului, La Botezul Domnului, La Înviere, Către Teodor cel căzut, Despre feciorie) şi altele (vezi Preot Prof. Dr. Ioan Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956 şi ediţia revizuită şi editată la Sfânta Mânăstire Dervent cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, 2000, p. 199-208).
[2] Vezi: Pr. Adrian Dinu, Maica Domnului în teologia Sfinţilor Părinţi, Editura Trinitas, Iaşi, 2004.
[3] Preot Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 271. „Femeia” ca subiect de meditaţie creştină nu reprezintă o prioritate din punct de vedere ortodox, dar problematica feminină actuală ridică anumite aspecte pe care nici o Biserică şi cu atât mai puţin cea Ortodoxă nu le poate neglija (vezi: Anca Manolache, Din problematica feminină actuală, în „Mitropolia Banatului”, anul XXXV (1985), nr. 7-8, 430-441).
[4] Jürgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie. O perspectivă ecologică asupra creaţiei, editori Pr. Emil Jurcan şi Pr. Jan Nicolae, tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscop al Albei-Iulia, Centrul de Cercetare în Pedagogie pastorală şi psihoterapie ortodoxă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 231.
[5] Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.
[6] Paul Evdokimov, Taina Iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Traducerea Gabriela Moldoveanu, verificarea şi îmbunătăţirea traducerii Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Asociaţia medicală creştină CHRISTIANA, Bucureşti, 1994, p. 44.
[7] Ibidem, p. 41.
[8] Philippe Lefebvre, La Vierge au Livre. Marie et l’Ancien Testament, Épiphanie, Les Éditions du Cerf, Paris, 2004; Laroche, Pr. Michel-Philippe, THEOTOKOS Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceză de Dora Mezdrea, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2004.
[9] Se pot aminti aici femei mai mult sau mai puţin „celebre” care ilustrează această realitate: femeia lui Lot (Facere 19), Dina (Facere 34), Tamara (Facere 38), Batşeba (II Regi 11), femeia lui Samson (Judecători 14), Izabela (III regi 21), femeia lui Iov (Iov 2), femeia slujnică (Luca 22, 56), Irodiada (Matei 14; Marcu 6), Safira (Fapte 5) şi multe altele.
[10] Ar fi de amintit aici „cazurile”: Debora şi Iaela (Judecători 4), Rut, femeia văduvă din Sarepta Sidonului (III Regi 17), Estera şi multe altele. În Noul Testament pot fi amintite femeile mironosiţe (Matei 28), femeia păcătoasă (Luca 7), femeia lui Pilat (Matei 27, 19) şi bineînţeles Maica Domnului.
[11] Paul Evdokimov, op. cit., p. 39.
[12] Ibidem, p. 44.
[13] Ibidem, p. 49.
[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVIII la Facere, P.G. 53, 153 şi Despre feciorie, 14, P.G. 48, 543, după Pr. Prof. Const. Corniţescu, Chipul mamei Sfîntului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, anul XXIX (1977), nr. 9-10, p. 617.
[15] Pentru evidenţiere oferim textul unui Părinte contemporan cu Sf. Ioan Hrisostom: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu cea singură Preacurată şi cu sufletul şi cu trupul, cea singură mai presus de toată curăţia şi de toată înţelepciunea şi fecioria, cea care, singura, te-ai făcut lăcaşul a tot darul Preasfântului Duh şi, de aceea, Înseşi puterile cele nematerialnice şi îngereşti le covârşeşti cu neasemănarea, cu curăţia şi cu sfinţenia trupului, caută spre mine cel pângărit şi întinat, şi cu sufletul şi cu trupul, cu întinăciunea împătimirii şi a vieţii mele trăite în dezmierdări” (Sf. Efrem Sirul, Rugăciunea întâia către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în „Cuvinte şi învăţături”, cartea a treia, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Eftimie, Episcopul Romanului, Editura Bunavestire, Bacău, 1996. p. 539).
[16] Paul Evdokimov, op. cit., p. 48. În alte reprezentări Maica Domnului apare ca Mijlocitoare (ca în icoana Deisis), Rugătoare şi Ocrotitoare a omenirii, adică locaş al sălăşluirii lui Dumnezeu pentru că tot ceea ce este Ea nu e autonom ci slăvirea lui Dumnezeu, atingerea scopului şi a dorinţei veşnice a Lui.
[17] Ibidem, p. 56.
[18] Paradox care s-a transpus mai târziu printre iudei care nu mai ştiau nimic despre Iisus, deşi văzuseră totul s-au mai degrabă credeau că ştiu totul: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (Ioan 6, 42).
[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, XX, traducere în româneşte în volumul: „Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui întru sânţi părintelui nostru Ioan Chrisostom”, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1852, de archim. Theodosie Athanasiu, Iaşi, 1902, p. 198, după Pr. Dr. Constantin Mihoc, op. cit., p. 121.
[20] Idem, Omilia la Epistola I Corinteni, PG 51, 230, după Paul Evdokimov, op. cit., p. 59.
[21] Idem, Omilia 3: Despre Căsătorie, IV, 198, după Pr. Prof. Gh. Busuioc, Din învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur în legătură cu familia creştină, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul XLVI (1970), nr. 1-2, p. 38.
[22] A se vedea în acest sens: David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere din limba engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, cap. II: Teologia căsătoriei în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 78-134.
[23] Pr. Michel-Philippe Laroche, THEOTOKOS Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceză de Dora Mezdrea, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 11.
[24] Père Justin Popovitch, Philosophie orthodoxe de la vérité, Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe, traduit du serbe par Jean-Louis Palierne, Tome deuxième, L’Âge d’Homme, Lausanne-Genève, 1993, p. 224.
[25] Sf. Irineu de Lyon, Demonstraţia propovăduirii apostolice, traducere, introducere şi note de Prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, Bucureşti, 2001 (a se vedea şi: Irénée de Lyon, Démonstration de la prédication apostolique, nouvelle traduction de l’arménien avec introduction et notes par L. M. Froidevaux, S.C., 62, Les Editions du Cerf, Paris, 1959); şi Împotriva ereziilor („Sources chrétiennes” nr. 263-264 (cartea I), 293-294 (cartea a II-a), 210-211 (cartea a III-a), 100 (cartea a IV-a) şi 152-153 (cartea a V-a).
[26] Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Apologia I, 23; 30-35, în „Apologeţi de limbă greacă” (=ALG), Bucureşti, 1997, p. 55 şi 60-65; Dialogul cu iudeul Tryfon, 48, în ALG, p. 189.
[27] În Sfânta Scriptură, Eva este numită „mama tuturor celor vii” (Facere 3, 20), dar pentru Părinţii şi scriitorii bisericeşti rolul ei fost în contradicţie cu voinţa lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Eva a transmis viaţa în sens trupesc, omeneşte, însă tot ea a fost şi pricinuitoarea căderii neamului omenesc în păcat. Cu o intuiţie deosebită, autorii creştini au atribuit numai Fecioarei Maria atributul de „Maică a Vieţii”, în sensul că ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu, care este adevărata Viaţă a lumii.
[28] Sfântul Justin Martirul, Dialogul cu iudeul Tryfon, 100, P.G., 6, 709–712 (în ALG, p. 277-278).
[29] Georg Säll, Die Mariologie der Kappadozier im Lichte der Dogmengeschichte, în „Theologische Quartalschrift”, 131, Berlin, 1951, p. 163-188; 288-319 şi 426-457.
[30] Idem, Scrisoarea 261, P.G., 32, 969 B-C.
[31] Idem, Despre Naşterea lui Hristos, 3, P.G., 31, 1464 A.
[32] Sfântul Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 101, P.G., 37, 177 C–180 A.
[33] Idem, Cuvântarea 29, 19, P.G., 36, 100 A-B.
[34] Ibidem, 29, 4, P.G., 36, 79 A.
[35] Cf. MFC, p. 171-179.
[36] Aşa numitele îndoieli sau „defecte” ale Fecioarei Maria care s-ar regăsi, după cum afirmă unii, în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, sunt de fapt consideraţii moralizatoare asupra persoanei şi a rolului ei, cu trimitere la starea creştinilor de atunci şi susţinerea unei credinţe drepte în Mântuitorul Hristos. Nu se poate accepta faptul că Sfântul Ioan a elaborat doar „o teologie personală, novatoare”, lipsită de legătura cu Sfinţii Părinţi de dinaintea sa.
[37] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 24-25.
[38] Idem, Omilii la Matei, 4, 3, P.G., 57, 45.
[39] Ibidem, p. 25: „Că a născut Fecioara astăzi o ştiu!… Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în tăcere şi am primit ca prin cuvinte să nu-l iscodesc […] Pentru ce? Pentru ca fiind văzut să mă înveţe şi învăţându-mă să mă povăţuiască spre ceea ce nu se vede”. În textul acesta ca şi în multe altele, de altfel, se observă adresarea personală a autorului şi asumarea în sens duhovnicesc a „evenimentului” Naşterii Fiului din Fecioara apoi transmiterea lui întregii zidiri. Autorul reia sintagmele Eva-Maria, Fecioară-Mamă, Născut din Tatăl-Născut din Maria etc., aşezându-le în formă interogativă şi dându-le prin aceasta mai multă strălucire şi vitalitate. Efectul scontat este atins: cititorul, ca şi ascultătorul de odinioară, sunt atraşi de frumuseţea adevărurilor divine şi ajung la credinţa curată în Dumnezeu şi în Maica Domnului.
[40] Idem, Omilii la Matei, 4, 3, P.G., 57, 45.
[41] Ibidem, P. G. 57, 43.
[42] Idem, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului…, p. 31.
[43] Idem, Omilii la Matei, 4, 3, P.G., 57, 45.
[44] Idem, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului…, p. 31-32.
[45] Idem, Omilii la Facere, 49, 2, P.G., 54, 446.
[46] Idem, Comentariu la Isaia, 7, 5, P.G., 56, 84.
[47] Idem, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului…, p. 31: „De faţă-i şi Iosif, aşa-numitul tată. E bărbat, se zice, şi Ea femeie se numeşte. Nume legiuite, dar goale de împreună vieţuire. Gândeşte-le până la cuvinte şi nu până la lucruri”.
[48] Idem, Omilii la Matei, 5, 2, P. G., 57, 56.
[49] Ibidem, 5, 3, P. G., 57, 58.
[50] Ibidem.
[51] Idem, Cuvânt la Crucea Domnului…, p. 83: „Ascultă acum! Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Fecioară a fost Eva – nu cunoscuse încă bărbat – lemn a fost pomul şi moarte a fost pedeapsa dată lui Adam. Şi iată iarăşi Fecioară, lemn şi moarte, aceste semne ale înfrângerii, au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei, Maria, în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos”.
[52] Idem, Despre schimbarea numelor, 2, 3, P.G., 51, 129.
[53] Idem, Comentarii la psalmi, 44, 7, P.G., 55, 193.
[54] A se vedea: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 4, 3, P.G., 57, 45.

sursa

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa

646

1. Cinstirea Maicii Domnului în timpul vietii sale pămînteşti.

Încă din timpurile apostolice şi pînă în zilele noastre, toţi cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale.
Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumezeu-Duhul Sfînt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăşluit întru ea supunîndu-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci „cînd era spînzurat pe Cruce”, nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărturisesc credinţa în Sfînta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului?
Chiar din zilele vieţii sale pămînteşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii Apostoli au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Intre toţi, cel mai mult Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan care, împlinind porunca Dumnezeiescului ei Fiu a luat-o la sine şi a îngrijit-o ca pe propria sa mamă din clipa în care Mîntuitorul i-a spus de pe Cruce „Iată mama ta” (Ioan 19, 27).

2. Cei dintîi potrivnici ai cinstirii Maicii Domnului

Cu cat credinţa în Hristos se întindea şi numele Mîntuitorului era slăvit în tot pămîntul, iar împreună cu El şi Cea care primise să-I fie Maică -, cu atît mînia potrivnicilor lui Hristos creştea împotriva ei. Maria a fost mama lui Iisus.
Ea a arătat o nemaiauzită curăţie şi, mai mult, fiind acum în cereştile lăcaşuri este un sprijin pentru toţi creştinii. Prin urmare, toţi cei care-L urau pe Iisus Hristos şi care nu credeau în El, cei care nu-I înţelegeau învăţăturile sau, mai bine spus nu voiau să le înţeleagă aşa cum le-a înţeles Biserica, cei care doreau să pună în locul dumnezeieştilor învăţături ale lui Hristos propriile judecăţi omeneşti, toţi aceştia şi-au aţintit ura pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru Biserică asupra Preacuratei Fecioare.
Au urmărit să-i ştirbească cinstea, pentru ca în acest fel să poată distruge şi credinţa în Fiul său. Au dorit să-i ştirbească cinstirea printre oameni pentru a putea să schimbe din temelii întreaga învăţătură creştină. În pîntecele Fecioarei s-a întîlnit omul cu Dumnezeu. Ea a fost cea aleasă a-I sluji Fiului lui Dumnezeu, ca scară pentru a Se pogorî El din Ceruri.
A defăima cinstirea sa înseamnă a smulge creştinismul din rădăcini, a-l distruge din înseşi temeliile sale.

3. Încercările iudeilor şi ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului

Hulitorii iudei au priceput curînd că era cu neputinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea era cu mult mai uşor a-i dovedi viaţa vrednică de laudă. Aşadar au lăsat la o parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgînii (Origen, împotriva lui Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară atunci cînd L-a născut pe Hristos.
Grăiau chiar că profeţiile care vorbeau despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor Iisus era slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa.
S-au aflat chiar tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta proorocie a lui Isaia (Isaia 7, 14) zicea: „Iată, tînăra va lua în pîntece”.
Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvîntului ebraic Aalma este „tînără” şi nicidecum „fecioară”, aşa cum „greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor şaptezeci), unde acest verset spune: „Iată, Fecioara va lua în pîntece”.

4. Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod ecumenic

Cand toti cei care au îndrăznit să hulească împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere, vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui Dumnezeu. In secolul al V-lea Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi născut decît numai pe omul Iisus, în Care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu.
La început i-a îngăduit numai unui preot al său, Atanasie să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi a început el însuşi să propovăduiască în biserică această străină învăţătură, cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”, de vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece si dormind într-o iesle.

5. Încercarea iconoclaştilor (luptătorilor împotriva sf. icoane) de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi

Dupa cel de-al treilea sinod a toată lumea, creştinii atît în Constantinopol, cît şi în celelalte părţi ale Imperiului, au început a cere cu şi mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice.
Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiţi şi a multora aflaţi în nenorociri. De multe ori a pus pe fugă duşmanii care împresurau Constantinopolul, arătîndu-se astfel ca apărătoare preaputernică a cetăţii, oarecînd chiar arătînd în chip văzut Sfîntului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperămînt întinzîndu-se asupra credincioşilor ce stăruiau noaptea în rugăciune în biserica din Vlaherne.

6. Rîvnă fără cunoştinţă. (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
Cînd aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci cînd slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. în ea se spune că „Preabinecuvîntata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă).
Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungînd astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, cînd abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începînd cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspîndească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sînul Bisericii Soborniceşti, pierzînd prin aceasta darul Duhului Sfînt.
Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6).
Iar Sfîntul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).
Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvîntul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14).
Aşadar, Cuvîntul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfîntul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”; puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).
Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvîntul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvîrşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.
Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi răsfrînge în ea înalta înţelepciune a Creatorului.
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!

Sf. Ioan Maximovici

645

Pammakaristos, locaşul Celei Preafericite

1

Nepământeană taină ascunde această măreaţă biserică. Timp de 131 de ani, locaşul Celei Preafericite a fost Patriarhia Ecumenică a Ortodoxiei. Când ajungeţi la Constantinopol, în nici un caz nu uitaţi să-i treceţi pragul!

Fethiye Camii

Astăzi, turcii o numesc Fethiye Camii – Moscheea Victoriei. Dacă Murad III, în 1587, nu ar fi cu­cerit Georgia şi Azerbaidjanul, poate că Patriarhia s-ar fi aflat şi acum la Pammakaristos. Cine poate şti? După cucerirea acestor popoare, părându-i-se sultanului că în Capitală creş-tinii nu prea s-au bucurat de isprava sa, a hotărât să-i umilească prin pre­schimbarea Patriarhiei în Moscheea Victoriei. Creştinii au mutat în grabă toate odoarele sfin­te într-o altă biseri­că, mai ferită. „Re­modelatorii” s-au apucat serios de trea­bă, însă, pentru a termina la vreme amenajarea noii mos­chei, multe din­tre mozaicurile sfinte le-au ascuns sub straturi groase de var. Sultanul, is­pitit de frumu­seţea Bisericii Celei Prea­fe­ricite, ardea de ne­răbdare să şi-o însuşească. În urma restaurării, efectuate de către Institutul Bizantin din SUA, ace-laşi care s-a ocupat şi de Mănăstirea Chora, au ieşit la iveală mai multe mozaicuri, executate într-o tehnică inegalabilă. Unele au necesitat doar o simplă curăţire, în vreme ce altele au fost restaurate cu migală. Reconstruită din temelii de către Mihail Tarhont Glabas, un mare demnitar (protostrator) al împăratului Andronic II Paleologul (1282-1328) – Pammakaristos este una dintre puţinele biserici ale oraşului păstrate din perioada Paleologilor. După căderea cetăţii în mâinile turcilor, biserica va rămâne ortodocşilor. Patriarhia îşi va stabili sediul aici, după ce o scurtă perioadă (de doar 3 ani) „staţionase” la Biserica Sfinţilor Apostoli. Aici au fost mutate multe dintre comorile scăpate de furia celor trei zile de jaf îngăduite de sultan odată cu cucerirea cetăţii. La Pa-mmakaristos se presupune că a avut loc celebra întâlnire dintre Pa-triarhul Ghenadie Scholarul şi Mahomed II Cuceritorul. Ce s-ar fi întâmplat dacă sultanul – care fusese cât pe-aici să se convertească –, aşa cum spun cronicile, ar fi trecut cu adevărat la Ortodoxie în acele zile?
Tot în biserica Celei Preafericite, un Sinod local a denunţat falsa unire de la Florenţa, reglementând relaţiile dintre Dreapta Credinţă şi romano-catolici.

Astăzi – Taina veşniciei

Icoana hramului acestei biserici se află în prezent la Biserica Patriarhiei din Fanar. Este aşezată în partea dreaptă, între Stâlpul Flagelării şi racla Sf Teofana. Executată în mozaic, la fel ca şi icoana Sfântului Ioan Botezătorul (care provine tot de la Biserica Celei Preafericite şi se află tot aici), aceasta este considerată una dintre ma-rile icoane făcătoare de minuni ale Ortodoxiei. A fost realizată cu o desăvârşită măiestrie artistică în veacul al 11-lea, precedând mozaicurile de la Sfânta Sofia. În Biserica Celei Preafericite impresionează, pe o boltă a unui paraclis, icoana în mozaic reprezentându-L pe Hristos Pantocrator. Proorocii au de ase­menea o strălucire cerească. Sce­na Bote­zului, singura rămasă dintre toate scenele praznicale, este de neuitat. Într-un alt mozaic impresionant este reprezentată scena magilor aducând daruri Risipitorului de daruri sfinte.
Fiecare colţişor al bisericii, de altfel, îţi spune ceva. Fiecare ungher te umple de pace. Raţiunea încetează în faţa tainei. Imaginaţia, sătulă de lucrurile lumeşti, este inutilă. Risipa aceasta de Har devine cel mai preţios lucru din întreg Universul. O simt toţi cei care vin la Pammakaristos. Mângâierea Maicii Domnului acoperă orice suflet zdrobit. Nu ştii dacă Liturghiile săvârşite odinioară aici te poartă în acest „zbor”de pace lăuntrică. Nu ştii dacă fericirea aceasta neînţeleasă nu izvorăşte cumva din moaştele unor sfinţi ascunse în zidirea sfântului locaş. Te simţi în această casă a Maicii Domnului ca după o spovedanie adâncă. Nu ai cuvinte pentru nimic din jur, nu ai „alfabet”. Doar timpul doare, ase­menea unei cruci vestind veşnicia.
Eu unul am simţit că nu merit să fi ajuns aici. Vei constata doar la plecare, iubite pelerin, că aici este cu adevărat locaşul Celei Preafericite.

Gheorghițã Ciocioi

sursa