Dumnezeu n-a facut moartea

1

Dumnezeu n-a făcut moartea, după cum s-a scris (Pilde I, 8), ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viaţă-făcător. Căci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică.

Căci Dumnezeu iubeşte, cunoaşte şi poate împlini tot ce e de folos fiecăruia dintre făpturi. Dacă ar cunoaşte numai, dar nu ar şi iubi, poate n-ar împlini, ci ar lăsa nedesăvârşit ceea ce a cunoscut ca bine. Iar dacă iubind nu ar cunoaşte, sau nu ar putea împlini, poate că chiar fără să vrea El, ceea ce iubeşte şi cunoaşte ar rămâne neîmplinit. Dar fiindcă şi iubeşte şi cunoaşte, şi poate împlini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fără voia noastră, ne vine spre folosul nostru. În ce priveşte lucrurile spre care ne grăbim de bunăvoie, ca unii ce ne-am împărtăşit de fire liberă, să fim cu multă grijă ca nu cumva să ne fie fără de folos. Mai ales însă când prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pildă în rai sau în Evanghelia Domnului, prin El însuşi, sau între urmaşii lui Israel prin prooroci, sau în legea harului prin apostolii Săi şi prin urmaşii acestora, e vădit că este spre tot ce poate fi mai nefolositor şi mai stricăcios să-l dorim şi să ne grăbim spre el. Iar dacă cineva ni l-ar îmbia şi ne-ar îndemna să ne grăbim spre el, înduplecându-ne prin cuvinte, sau atrăgându-ne printr-o înfăţişare iubitoare, e limpede că acesta e potrivnic şi duşman al vieţii noastre.
Ar fi trebuit, deci, ca – fie prin dorul de a trăi, sădit de El în noi, (căci de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit ?), fie prin cunoştinţa că Acela ştie mai bine ce ne foloseşte, (căci cum n-ar şti aceasta neasemănat mai mult Domnul cunoştinţei, Care ne-a împărtăşit nouă cunoştinţa ?), fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică – să nu ne fi lăsat atunci furaţi, nici vrăjiţi, nici înduplecaţi, ca să nesocotim porunca şi sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum să nesocotim poruncile şi sfaturile mântuitoare date după porunca aceea. Căci precum azi cei ce nu se hotărăsc să se împotrivească vitejeşte păcatului, nesocotind poruncile dumnezeieşti, merg spre ceea cel potrivnic, adică spre moartea lăuntrică şi veşnică, dacă nu-şi recâştigă sufletul lor prin pocăinţă, la fel protopărinţii, neîmpotrivindu-se celor ce-i îndemnau să nu asculte, au nesocotit porunca şi ca urmare îndată a trecut în faptă hotărârea vestită de mai înainte a Celui ce judecă cu dreptate. Şi, potrivit cu ea, îndată au murit cei ce au mâncat din pom.Astfel au cunoscut cu lucrul în ce constă porunca uitată de ei, a adevărului, a dragostei, a înţelepciunii şi a puterii şi de ruşine s-au ascuns, fiind dezbrăcaţi de slava care face vii în chip mai înalt şi duhurile nemuritoare, slavă fără de care viaţa duhurilor este şi se socoteşte cu mult mai rea decât multe morţi.
Că încă nu era folositor să mănânce protopărinţii din acel pom arată cel ce zice: „Căci era numai o vedere cu mintea acel pom, cum socotesc eu. Iar de ea se pot apropia fără primejdie numai cei desăvârşiţi în deprindere. Nu e bine să se apropie de ea cei ce sunt încă mai simpli şi lacomi cu pofta; precum nici hrana deplină nu le este de folos celor încă fragezi şi care au trebuinţă de lapte“. Dar chiar dacă n-ar vrea cineva să strămute la un înţeles mai înalt acel pom şi mâncarea din el, nu e prea greu, cum socotesc eu, să se vadă că încă nu le era folositoare acea hrană protopărinţilor, care erau nedesăvârşiţi. Căci mie mi se pare că ei au privit cu simţurile la acel pom şi au mâncat din el, pentru că era cel mai dulce dintre toţi pomii din rai. Iar mâncarea care este cea mai dulce la simţire nu este dintre cele cu adevărat bune, nici dintre cele totdeauna bune, sau pentru toţi bune. Ci e bună numai pentru cei ce pot să se folosească de ea, astfel ca să nu fie biruiţi; şi atunci când trebuie şi în măsura în care trebuie şi spre slava celui ce a făcut-o. Iar pentru cei ce nu pot să o folosească astfel, nu e bună.
De aceea, socotesc că s-a şi numit pomul acela pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci e propriu celor desăvârşiţi în deprinderea contemplaţiei dumnezeieşti şi a virtuţii, să privească la cele plăcute simţurilor fără să-şi depărteze mintea de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la laudele şi rugăciunile către Acela, ci să-şi facă din acestea materie şi punct de plecare al întinderii spre Dumnezeu, stăpânind plăcerea cea după simţuri până la sfârşit prin mişcarea minţii spre cele mai înalte. Aceştia, chiar dacă plăcerea aceea este neobişnuită, mare şi surprinzătoare pentru neobişnuinţa ei, nu-şi deşartă gândul sufletului către răul acela, care e socotit bun de cel biruit şi răpus cu totul de el.
Le-ar fi fost de folos, prin urmare, protopărinţilor, care trebuiau să petreacă în locul acela sfânt, să nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci să se deprindă şi mai mult şi să se îndeletnicească îndelung cu cele simple şi cu adevărat bune şi să se desăvârşească în deprinderea vederii sufleteşti. Fiind încă nedesăvârşiţi şi aflându-se la mijloc şi fiind ispitiţi cu uşurinţă de puterea dată lor spre întrebuinţare când spre bine când spre rău, nu trebuiau să treacă la cercarea celor ce prin fire pot să atragă la ele şi să pună stăpânire peste ei prin simţuri şi să câştige mintea lor întreagă şi să-i ducă la faptele rele şi să le înfăţişeze ca vrednic de crezare pe căpetenia şi pricinuitorul unor astfel de patimi, al căror început, după el, este hrănirea pătimaşă cu mâncările dulci.
Căci dacă singură vederea pomului aceluia, potrivit istoriei, a făcut pe şarpe sfătuitor vrednic de primire şi de crezare, cu cât mai mult mâncarea însăşi până la săturare? Nu e deci limpede că nu era încă folositor ca să mănânce protopărinţii din acela prin simţuri? Şi nu trebuia, deci, ca urmare, să fie scoşi din raiul lui Dumnezeu, ca unii ce au mâncat înainte de vreme din el, ca să nu facă locul acela dumnezeiesc, loc de sfat în vederea răului şi de împlinire a lui? Oare nu trebuiau să primească îndată şi moartea trupului cei ce au călcat porunca? Dar Stăpânul a avut îndelungă răbdare.
Hotărârea cu privire la moartea sufletului, care a venit la îndeplinire prin călcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului, (căci părăsindu-L noi, ne-a părăsit şi El, fără să ne silească, ca pe unii ce aveam voie liberă), a fost vestită de mai înainte de către Dumnezeu cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-am spus. La ea a adăugat şi a pus pe deasupra hotărârea cu privire la moartea trupului. Dar rostind-o pe aceasta, a întârziat trecerea ei la îndeplinire, din adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni, pentru viitor. El n-a zis către Adam: „Întoarce-te de unde ai fost luat“, ci: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“. Cei ce ascultă cu pricepere, pot vedea şi în aceste cuvinte, că Dumnezeu n-a făcut moartea sufletului, nici a trupului. Căci n-a zis nici mai înainte poruncind: „muriţi în ziua în care veţi mânca“, ci : „veţi muri în ziua în care veţi mânca“. Nici acum n-a zis : „Întoarce-te în pământ !“, ci „te vei întoarce“, prevestind şi îngăduind ceea ce avea să se întâmple şi neîmpiedicând, din pricina dreptăţii.
Deci protopărinţii aveau să ajungă la moarte, precum ne aşteaptă aceasta şi pe noi, care trăim încă. Trupul nostru s-a făcut muritor. Aceasta este ca o moarte îndelungată, mai bine zis ca nenumărate morţi, una urmând alteia, până ce vom ajunge toţi la moartea cea una şi ultimă şi care dăinuieşte. Căci ne naştem şi spre stricăciune; şi apărând în viaţă ne destrămăm până ce vom înceta să fim. Niciodată nu suntem cu adevărat aceiaşi, chiar dacă părem să fim celor ce nu iau aminte. Precum focul, apucând trestia subţire de la un capăt, şi fiind mereu altul, are ca măsură a existenţei sale lungimea trestiei, asemenea şi noi care ne schimbăm avem ca măsură fiecare porţia de viaţă ce ne este dată.

O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii (Rom. XI, 33) şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Dacă n-ar fi fost moartea aceea (a lui Hristos) şi înainte de ea n-ar fi fost muritor neamul nostru ieşit dintr-o astfel de rădăcină, nu ne-am fi îmbogăţit în fapt cu pârga nemuririi; şi nu am fi fost chemaţi la cer; nu s-ar fi înscăunat firea noastră la dreapta măririi cerului, mai presus de toată stăpânirea şi puterea (Evrei VIII, 1). Aşa a ştiut Dumnezeu să preschimbe cu iubire de oameni lunecările noastre din abaterea cea de bună voie, spre mai bine, prin înţelepciunea şi puterea Sa.

Sfantul Grigorie Palama, Filocalia vol. VII, Ed. IBMBOR

Báôïðáéäéïî1

Cuvânt de mare folos pentru începatori. Cum sa-si înceapa viata în chip folositor si mântuitor cei ce s-au lepadat de lume si au venit la viata calugareasca

preot-cruce-monah-calugar-600x429

Omul care s-a lepadat de lume si de toate lucrurile ei si a venit la acest stadion al vietii calugaresti, daca a facut acest lucru pentru Dumnezeu si daca s-a hotarât sa învete acest mestesug al mestesugurilor, ca sa nu-i fie zadarnica iesirea sa din lume, se cuvine chiar de la început sa îndeplineasca cu hotarâre ostenelile duhovnicesti, din tot sufletul si cu râvna arzatoare. De aceea, ca o introducere la stiinta stiintelor (vorbesc despre nevointa noastra), scriu aceste rânduri pentru acei care parasesc lumea si vin la aceasta scoala, asa cum si noi le-am primit de la Parintii nostri. Asadar, cel ce s-a dezbracat de omul cel pamântesc din afara si de toate cugetele lui si odata cu haina calugareasca s-a îmbracat în omul cel ceresc, se cuvine sa se scoale la miezul noptii, înainte de Utrenie si sa-si faca rânduita rugaciune si apoi sa mearga cu toata fratimea la pravila obsteasca. În biserica, sa stea de la început pâna la sfârsit, cu toata grija si vegherea, urmarind cu mare atentie citirea celor sase Psalmi, a catismelor si a cuvintelor Sfintilor Parinti, fara sa slabeasca, fara sa se sprijine, când într-un picior, când în altul, fara sa se rezeme de pereti sau de stâlpi. Sa-si tina mâinile strâns împreunate, picioarele amândoua bine puse în pamânt, capul nemiscat, fara sa se întoarca încoace si încolo, nelasând mintea sa rataceasca, nici gândurile sa iscodeasca sau sa ia aminte la soaptele celor neglijenti. Ci, privirea si sufletul sa-i fie neratacite, atente numai la cântare, la citire si la întelesul cuvintelor cântate sau citite ale Dumnezeiestilor Scripturi, pe masura puterii sale, ca sa nu-i scape fara folos nici un cuvânt si sufletul fiind hranit si întarit cu toate, sa ajunga la cainta, la umilinta si la dumnezeiasca luminare a Sfântului Duh.
Deci va îndemn pe toti ca pe unul singur, parintilor, fratilor si fiilor, si va dau aceasta porunca mântuitoare, sa va straduiti ca astfel sa începeti lucrarea virtutii sau mai bine-zis lucrul lui Dumnezeu, pentru care vom primi de la milostivirea Sa pe masura râvnei plata ostenelilor noastre, încât nimeni din voi sa nu asculte slujba fara de lacrimi. Da, frate, daca te obisnuiesti sa împlinesti aceasta osteneala, în scurt timp vei spori si vei ajunge la starea omului desavârsit, la masura vârstei plinatatii lui Hristos. Ca straduindu-te sa nu lasi sa treaca fara lacrimi slujba Bisericii, te obisnuiesti cu acest mare bine si sufletul se hraneste si în timpul catismelor si a troparelor pe care le cânti, cu dumnezeiestile cugetari ascunse în ele, iar mintea se înalta la cele mai presus de minte. Si varsând dulci lacrimi, îti petreci timpul din Biserica ca în cer împreuna cu puterile cele de Sus. Ia-ti aceasta hotarâre: sa nu parasesti niciodata slujba obsteasca înainte de sfârsit, afara de mare trebuinta sau de nevoie trupeasca, ci stai în Biserica, cum ti-am spus, în picioare si cu rabdare, fiindca „cine va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui” (Matei 10,22). La început, nu-ti vei da seama de harul primit, dar mai apoi îl vei simti si vei primi îndata luminarea care vine de la Atotputernicul Dumnezeu. Daca s-a sfârsit slujba Utreniei, nu începe îndata ce ai iesit vorba unul cu altul, risipindu-te si flecarind, ci dupa rugaciunea din chilie, pe care totdeauna s-o faci cu lacrimi si cu mare atentie, se cade sa ai si o îndeletnicire trupeasca. Apuca-te deci de ea fara zabava. Daca este o ascultare, treci la ea; daca este un lucru manual, începe lucrul; daca e o lectura, treci la citit. Dar cu nici un chip sa nu stai nelucrator în chilie, ca nu cumva lenea sa-ti fie învatatoare a tot felul de patimi, pe care ma tem si sa le numesc.

Sa nu înconjori manastirea ca sa vezi lucrul sau ascultarea altora, ci pazeste tacerea si aceasta prea cuprinzatoare lepadare, care se numeste înstrainare. Ia aminte numai de sineti si de ascultarea ta oricare ar fi. Fara blagoslovenia parintelui tau duhovnicesc sa nu intri în chilia nimanui, afara de cazul ca esti trimis de staret sau de altcineva din conducerea manastirii. Si când te duci, ia aminte sa nu asculti, nici sa rostesti alte cuvinte afara de trebuinta pentru care esti trimis, iar dupa ce ti-ai îndeplinit ascultarea, întoarce-te degraba. Daca în cale vezi vreun frate singur sau vorbind împreuna cu altii fara rost, fa-le metanie si treci în tacere. Adu-ti aminte de cuvântul Psalmistului: „Fericit barbatul care n-a umblat în sfatul necredinciosilor si în calea pacatosilor n-a statut si pe scaunul pierzatorilor n-a sezut” (Psalmul 1,1) si nu te aseza cu ei. Astfel de oameni sunt un fel de ciuma, cum zice Pavel: „Vorbele rele strica obiceiurile cele bune” (I Corinteni 15,33); ca ce altceva aduce ciuma, daca nu tocmai aceasta stricaciune? Nu sta la taifas cu flecarii si nu zice: Vreau sa aud si eu ceea ce spuneti, ci, repet, fa-le metanie si pleaca. Pastreaza tacerea si înstrainarea. Tacerea zicându-ti: Ce as avea bun de spus eu, care nu-s decât noroi si prostie? Ba mai mult, strain si nevrednic de a vorbi si de a asculta si de a fi socotit cu oamenii. Înstrainarea, aceasta deplina lepadare, cugetând si zicându-ti: Cine-s eu, lepadatura, omul de nimic, netrebnicul si milogul, ca sa intru în chilia cuiva? Vazându-ma, nu-si va întoarce el fata, ca de la o urâciune? Nu-mi va zice el: Ce vine acest scârbos sa-mi spurce chilia? Vorbeste-ti astfel, punându-ti înainte pacatele tale, dar nu numai cu buzele, ci din adâncul sufletului. Chiar daca de la început nu vei putea s-o spui din toata inima, însa, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu vei izbuti. Numai, asculta-ma pe mine, încearca frate sa începi acest lucru, apuca-te sa-l pui în practica, spune cum te învat eu si Dumnezeu nu te va lasa! El te iubeste nespus de mult si vrea ca si tu sa vii la cunostinta adevarului si sa te mântuiesti.
Dupa ce ti-ai petrecut astfel vremea dinaintea Liturghiei, mergi iarasi la slujba Bisericii cu graba si cu râvna mare. Tine rânduiala pe care ti-am dat-o pentru Utrenie si nu uita niciodata întristarea. Stai cu cutremur, ca si cum ai vedea pe Fiul lui Dumnezeu gata de a fi jertfit pentru tine. Si daca esti vrednic si ai cuvenita dezlegare, apropie-te cu frica si cu bucurie sa te împartasesti cu bunatatile cele negraite. Iesind dupa rugaciunea cea din urma, mergi cu toata lumea la masa, fara sa te desparti de fratii tai. De esti rânduit sa servesti la masa, fii ca si cum ai sluji lui Hristos, si nu oamenilor, plin de dragoste fata de toti, ca fata de niste sfinti sau mai degraba, o spun din nou, ca si cum ai sluji lui Hristos. Îmbratiseaza în sufletul tau pe fiecare dorind sa fii cu totul si cu dragoste la îndemâna fiecaruia si fii încredintat de sfintenia pe care o vei agonisi din aceasta slujire. Iar daca te-ai asezat la masa cu toata lumea, ia aminte la cele ce îti poruncesc în Domnul, ca unui prea iubit, parinte si frate. Nu întinde mâna cu îndrazneala la bucatele de pe masa, înainte de a începe sa manânce fratii cei mai vârstnici si înainte de binecuvântarea preotului. Când începi sa manânci împreuna cu ceilalti parinti si frati, fii atent numai la tine, în desavârsita reculegere si liniste, fara a adresa cuiva nici un cuvânt, cu atentie la citire, hranindu-ti si sufletul, precum îti hranesti trupul, din cuvintele insuflate ale Duhului Sfânt. Ca omul fiind îndoit alcatuit, adica din suflet si trup, se cade sa aiba si masa si hrana îndoita; trupul cel simtitor si pamântesc sa-l hranesti cu mâncare simtitoare scoasa din pamânt, iar sufletul nematerialnic si dumnezeiesc, cu hrana nematerialnica si dumnezeiasca a cuvântului. Nu te uita iscoditor la portia care ti-a fost servita, ca e mai mica sau mai mare, ci ceea ce ti s-a dat primeste si manânca cu toata multumirea. Dar manânca cu înfrânare, fugind de tot prilejul de saturare, ca unul ce te socotesti nevrednic de masa obsteasca a fratilor si cugeta în sineti si zi unele ca acestea: Cine sunt eu, gunoiul si nevrednicul, ca sa stau la masa împreuna cu acesti sfinti? Spunându-ti într-una astfel, socoteste-te din adâncul sufletului un mare pacatos, asemenea unui sarac zdrentaros, care, aflându-se în mijlocul unor oameni mari si bogati, îmbracati cu haine stralucite si de mult pret, sta nemiscat de rusine, neîndraznind sa vorbeasca sau sa se apropie de dânsii. Asa poarta-te si tu cu toti. Alege-ti totdeauna locul cel din urma si rusineaza-te sa stai mai sus si numai de unul. Pe toti socoteste-i bogati în virtute, iar pe tine sarac si gol, nevrednic sa stai împreuna cu ei si sa privesti la dânsii. Când începi sa manânci, adu-ti aminte de pacatele tale si cugeta iarasi: Oare nu-mi vor fi mie spre osânda si judecata cele puse înainte, de care vreau sa ma ating? Ca eu din copilarie n-am ascultat nimic, nici n-am împlinit sfintele porunci ale lui Dumnezeu, Care a facut acestea si ni le-a dat drept hrana. Deci, cum ma voi împartasi din aceste bunatati eu, nevrednicul si osânditul, ca si acesti sfinti parinti? Cu ce obraz sa manânc, sa beau si sa ma bucur cu acesti sfinti, eu care sunt departe de la fata Stapânului meu, sluga netrebnica si nerecunoscatoare, mai înainte de a ma fi cait si de a fi primit iertarea lui Dumnezeu, Care este prieten al unor oameni ca acestia care nu au pacatuit, sau chiar daca au pacatuit s-au pocait si au primit iertare de Sus? Niciodata nu voi face aceasta! Ci voi mânca si voi bea numai ca sa traiesc, ma voi chinui si ma voi întrista, pentru ca Dumnezeu, cautând spre mine si vazându-mi strâmtorarea si întristarea cea de buna voie, sa Se milostiveasca de mine si sa-mi ierte faradelegile cele fara de numar.

Cugeta astfel si adu-ti aminte de acestea necontenit. Iar când manânci sa ai hotar si masura încât sa nu ajungi niciodata la saturare, ci sa ramâi cu mult mai prejos de nevoie, pâna la masura pe care o poti rabda. Tot asa si cu bautura, una sau doua sorbituri sa fie de ajuns si numai la vreme rânduita. În timpul mesei nu asculta de cugetul care te îndeamna sa faci alegerea între cele servite, ci fereste-te a mânca ceea ce ti se pare bun, manânca numai ceea ce ti se pune înainte; iar daca se servesc fructe sau bucate mai îmbietoare, si cugetul îti zice: „Acestea-s bune, ia si manânca”, fii curajos si nu te lasa biruit; nu te atinge de ele, ca nu alta pricina a izgonit pe Adam din Rai, decât rodul pomului „bun la mâncare si placut ochilor la vedere” (Facere 3,6), pe care el mâncându-l a fost dat afara, izgonit si osândit la moarte si la stricaciune. Deci cei ce voiesc sa se întoarca în Rai sau mai degraba în Împaratia Cerurilor, trebuie sa tina înfrânarea si sa n-o calce niciodata, chiar si în aceste amanunte, ca nu cumva putin câte putin sa cada în cele mai rele si mai urâte pofte. Daca fratii care se afla cu tine la masa te îndeamna sa manânci si sa bei ceva mai mult, nu raspunde nimic, ci fa asa: împreuna-ti mâinile la piept, ridica-te putin, apleaca-ti capul si zi cu glas încet: Iertati! Acest raspuns sa-l dai la toata lumea si întotdeauna. Nu cauta sa faci cuiva placere cu cele pe care tu nu le manânci, nici nu primi nimic de la nimeni. Daca nu bei vin, nici nu cauta sa capeti si mai ales sa nu-l dai altui frate, afara de cazul când acesta ar fi venit la tine din alta parte, pentru vreo treaba oarecare. Nu primi niciodata sa manânci cu cineva, iar seara sa nu manânci si sa nu bei niciodata, ca din acestea se nasc toate relele. Acestea sunt cursele si capcanele diavolului; ispititoare la început, ele ascund otrava mortii. Cine ma crede, va fugi de ele, si cine pazeste cuvintele mele, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu va fi la adapost si nepagubit de ele; ceilalti însa, fara sa-si dea seama, sub haina calugareasca duc o viata lumeasca si nu vad prapastiile în care cad. Tu, scumpe frate, pazeste cu statornicie aceste rânduieli, chiar daca pentru aceasta ar trebui sa mergi pâna la moarte, fiindca altfel nu vei putea sa scapi de dracul lacomiei pântecelui.
Sa stii si aceasta ca, daca le vei pazi, diavolul nu te va putea rabda si va porni împotriva-ti pe toti dezordonatii, care te vor coplesi de mustrari, sau de glume: te vor invidia ori te vor lua în râs si-ti vor face mii de necazuri, ca sa te lasi de buna ta hotarâre si de faptele cele mântuitoare. Daca pe toate le vei rabda, preaiubite, Dumnezeu Mântuitorul nostru te va întari si-ti va darui multa mângâiere. Asadar chiar daca altii manânca la masa, iar tu nu manânci, fie ca servesti, fie ca nu, nu uita sa zici mereu: „Daca m-as fi pocait si eu si daca as fi primit iertarea pacatelor, m-as bucura si as mânca si eu cu fratii, dar fiindca nefericitul de mine, din pricina faptelor mele rusinoase sunt nevrednic, voi primi aici dupa faptele mele”. Zicând astfel, constrângeti stomacul cât de mult poti. Cât priveste locul de cinste, departe de a-l cauta sau a-l dori vreodata, sa nu ai pentru el decât ura din adâncul sufletului, ca pentru o pricina si prilej de mândrie. Iar smerenia ta te va înalta si fiind tu, cel din urma, vei ajunge primul între toti precum scrie: „Cel ce se înalta pe sine se va smeri si cine se smereste se va înalta” (Matei 23,12).

Dupa ce te-ai ridicat de la masa împreuna cu toata obstea si dupa ce ai multumit lui Dumnezeu si ai luat binecuvântare de la preot, alearga în tacere la chilie, închide usa si pune mâna pe carte. Dupa ce ai citit putin, daca este vreme de vara, întinde-te putin pe rogojina pentru câteva clipe de somn. Si daca te-ai ferit de îmbuibare si ai fost cumpatat la masa, cu pâine si cu apa, cu verdeturi sau cu naut, vei dormi putin si te vei scula degraba. Iar daca esti în timpul iernii, dupa o scurta citire, treci la lucrul mâinilor, pâna ce toaca va da semnalul de Vecernie. Atunci mergi iarasi la slujba bisericeasca, stai înaintea lui Dumnezeu cu frica si cu atentie, înalta catre Domnul cântarea si marturisirea ta, fara sa spui cuiva nici un singur cuvânt. Dupa Vecernie, daca ai destula tarie si te lipsesti de mâncare si bautura, si manânci numai o data în zi, nu mic câstig vei avea din participarea la slujba de seara, din rugaciunea de noapte si din priveghere; daca nu, multumeste-te cu un posmag si cu un pahar cu apa, afara de boala si de slabiciune de stomac. Dupa ce ti-ai facut împreuna cu fratii rugaciunile de seara, fa o metanie la picioarele staretului, ca la însusi picioarele lui Hristos, primeste de la el binecuvântare, închina-te la sfintele icoane si mergi în tacere la chilie, fara a spune nimanui nici un cuvânt.

Dupa ce ai închis usa, ia mai întâi o carte, citeste cu atentie cam trei foi, apoi ridica-te la rugaciune, cântând linistit si rugându-te lui Dumnezeu, ca unul care nu-i auzit de nimeni. Stai cu îndrazneala, adunându-ti gândurile si nu lasa sa se întoarca în alta parte, împreuna-ti mâinile, apropie-ti picioarele si le tine nemiscate în acelasi loc. Închide ochii ca sa nu priveasca vreun lucru si sa se risipeasca mintea; înalta-ti inima si mintea la ceruri si la Dumnezeu, cerând de Sus cu lacrimi si cu suspine milostivirea Sa. Psalmii sa-ti fie rânduiti de parintele tau duhovnicesc; de ajuns pentru a scoate din ei simtaminte de cainta si de întristare, si de ajuns pentru puterea si râvna ta atât cântarea de Psalmi, cât si numarul de metanii si timpul de stat în picioare, ca sa nu te vezi rusinat de constiinta ta care ti-ar putea zice: Ai fi putut sta mai mult în picioare, sa cânti si sa te marturisesti lui Dumnezeu. Sa ai rânduit ca si rugaciunile de dimineata si cele de seara sa cuprinda si o marturisire catre Dumnezeu. Daca ti-ai sfârsit rugaciunea, mai citeste putin, apoi treci la lucrul mâinilor si continua privegherea pâna la prima straja, adica pâna la al treilea ceas din noapte. Apoi, dupa ce te-ai sculat si ai citit „Fericiti cei fara prihana în cale…” (Psalmul 118,1), pecetluieste-ti tot trupul cu semnul Sfintei Cruci si întinde-te pe rogojina si dormi pâna la miezul noptii. Apoi vei urma precum s-a aratat mai sus.

Mai sunt gândurile din inima, pe care trebuie sa le marturisim în fiecare ceas de se poate parintelui duhovnic. Daca nu, sa nu treaca cel putin seara, preaiubite, si îndata dupa Utrenie cerceteaza-te si marturiseste-i tot ceea ce ti s-a întâmplat. Sa ai în el o încredere neclintita, chiar daca toata lumea l-ar ocarî si l-ar ponegri, chiar daca tu însuti cu ochii tai l-ai vedea facând desfrânare, nu te sminti si nu slabi cu credinta catre el, ci asculta de Cel ce a zis: „nu judecati si nu veti fii judecati” (Matei 7,1). De vei face asa în fiecare zi si daca te vei lupta astfel, Dumnezeu nu va zabovi de Sus sa te cerceteze, ci îti va trimite harul si ajutorul Preasfântului Sau Duh din Sfântul Sau Lacas si te va umbri putin câte putin, si sporind în lucrul tau, vei creste dupa masura duhovniceasca si vei ajunge la vârsta de barbat desavârsit, la masura vârstei plinirii lui Hristos, luminat si luminând ca soarele cu lumina cunostintei, pe toti cei ce se apropie de tine si te întâlnesc, slavind cu viata si cu faptele tale pe Dumnezeu. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Despre sfintele nevointe

1

Virtutile urmeaza una dupa alta, ca sa nu fie calea virtutii neplacuta si grea; si pentru ca se dobindesc pe rind. Si asa faptele grele savirsite pentru bine se fac placute ca unele ce se intaresc unele pe altele in bine. Caci nimeni nu poate dobindi cu adevarat neagonisirea, de nu se convinge pe sine si nu se pregateste sa rabde incercarile cu bucurie. Si nimeni nu poate sa rabde incercarile, decit cel ce a crezut ca e ceva mai presus de tihna trupeasca, protivnica necazurilor de care s-a pregatit sa se faca partas si pe care e gata sa le primeasca.
Deci in tot cel ce s-a pregatit pe sine, se misca intii iubirea de necazuri, apoi se iveste gindul de a se face sarac de lumea aceasta. Si tot cel ce voieste sa se apropie de necaz mai intii se lipseste prin credinta de toate, apoi se apropie de necazuri. Dar cel ce se lipseste pe sine de lucrurile materiale, dar nu se lipseste de lucrarea simturilor, adica de vaz si de auz, isi pricinuieste siesi un indoit necaz si se va chinui si necaji in chip indoit[1]. Mai bine zis ce folos e ca se lipseste de lucrurile supuse simturilor, iar prin simturi se indulceste de ele? Caci ceea ce patimea inainte prin faptele in legatura cu ele, patimeste si acum din patimile pentru ele, pentru ca amintirea obisnuintei cu ele nu se departeaza din cugetarea lui. Caci daca nalucirile lor ivite in cugetare pricinuiesc omului durere, chiar in lipsa lucrurilor insele, ce sa spunem despre infatisarea lor apropiata? Drept aceea, buna este retragerea, caci ajuta foarte mult. Pentru ca ea imblinzeste cu barbatie gindurile si sadeste putere in vietuire si invata pe om sa suporte cu multa rabdare necazurile ce-i vin neaparat prin aceasta[2].
Sa nu cauti sa primesti sfat de la cineva care nu se afla in vietuirea ta, chiar daca ar fi foarte intelept. Incredinteaza mai degraba gindul tau unui om neinvatat, dar care a facut cercarea lucrurilor, decit unui filozof invatat, care vorbeste din citiri, fara cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experienta)? Cercarea sta nu in a primi cineva privirea unor lucruri, fara sa fi luat cunostinta lor in sine insusi, ci in a simti in chip limpede prin cercare folosul si paguba lor, pentru faptul ca a petrecut in ele timp indelungat[3]. De multe ori un lucru pare pagubitor, dar inlauntrul lui are o lucrare plina de folos. In acelasi fel socoteste si despre lucrul dimpotriva. Adica, de multe ori un lucru pare sa fie de folos, dar inauntru e plin de vatamare. De aceea, multi dintre oameni afla paguba in lucrurile ce par sa aduca un cistig. Dar nici de la acestia nu primim marturia adevarata a cunostintei[4]. Foloseste-te deci de sfatuitorul acela care stie sa probeze cu rabdare lucrurile care cer o dreapta socoteala (un discernamint). De aceea nu oricine e vrednic de crezamint cind da un sfat, ci numai acela care mai intii si-a chivernisit bine libertatea lui si nu se teme de invinovatiri si de clevetiri.
Cind afli deci pace neschimbata in calea ta, teme-te, pentru ca esti departe de cararea pe care pasesc picioarele obosite ale sfintilor. Caci cu cit pasesti mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Imparatiei si te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atita sa ai mai mult ca semn taria incercarilor ce te intimpina. Si cu cit te apropii si inaintezi, cu atit se inmultesc incercarile impotriva ta. Cind simti deci in sufletul tau incercari mai felurite si mai tari, sa stii ca in acele timpuri sufletul tau a primit cu adevarat in ascuns o alta treapta mai inalta si i s-a adaugat la starea in care se afla un har nou. Caci dupa masura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor incercari. Nu intelege prin ele incercarile lumesti, care se intimpla unora pentru ca au pus friu rautatii in lucrurile vazute, nici tulburari trupesti, ci incercari ce se potrivesc calugarilor care se linistesc, pe care le vom deosebi mai pe urma[5].
Iar daca sufletul sufera de vreo slabiciune si nu poate rabda incercarile cele mari si se roaga sa nu intre in ele, iar Dumnezeu il asculta, sa stii ca in masura in care te intareste fata de incercarile cele mari, in aceeasi masura te invredniceste si de darurile cele mari. Caci nu da Dumnezeu un dar mare, fara o mare incercare. Pentru ca dupa incercari a rinduit Dumnezeu si darurile, potrivit cu intelepciunea Lui, pe care nu o pricep cei ziditi de El. Drept aceea, din necazurile grele ce ti se intimpla prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, sa cunosti cita cinste a primit sufletul tau din partea maririi Lui. Caci pe masura intristarii, e si mingiierea.

Intrebare: Care e deci mai inainte: incercarea si apoi darul, sau intii darul si dupa el incercarea?

Raspuns: Nu vine incercarea, daca n-a primit sufletul mai intii in ascuns o marire peste masura lui. Ε duhul harului, pe care l-a primit mai intii. Despre aceasta da marturie incercarea Domnului si la fel incercarile apostolilor. Caci n-au fost lasati sa intre in incercari pina ce n-au primit mingiierea. Pentru ca celor ce se impartasesc de bunatati li se cuvine sa rabde incercarile pentru ele. Caci dupa bine vine si necazul pentru el. Asa i-a placut lui Dumnezeu sa faca in toate [6].
Dar daca asa se intimpla, adica daca harul vine inaintea incercarii, totusi simtirea incercarilor vine inaintea simtirii harului, pentru probarea libertatii. Caci niciodata nu se arata in vreunul harul inainte de a gusta incercarile. Deci harul vine in minte inainte, dar in simtire, mai pe urma[7]. Drept aceea se cuvine ca in vremea acestor incercari sa avem doua simtiri protivnice ce nu sint intru nimic asemenea: acestea sint bucuria si frica. Bucuria ca te afli umblind pe calea calcata de sfinti, mai bine zis de Cel ce a dat viata tuturor. Si lucrul acesta e vadit din cunostinta (diagnoza) ce ti-o dau incercarile. Iar frica trebuie s-o avem ca nu cumva din pricina mindriei sa fim ispititi de acestea[8]. Dar cei smeriti cu inima sint inteleptiti de har, ca sa le poata deosebi pe acestea si sa cunoasca care este ispita ce se iveste ca un rod al mindriei si care, cea care se iveste ca o lovitura de pe urma iubirii[9]. Caci incercarile din abatere si din sporirea vietuirii in bine se deosebesc de ispitele ce vin din parasirea cea spre povatuire, pentru trufia inimii.

Incercarile prietenilor lui Dumnezeu, care sint cei smeriti la cuget

Incercarile ce sint aduse de toiagul duhovnicesc spre inaintarea si cresterea sufletului, prin care se deprinde si se probeaza sufletul ce se nevoieste, sint acestea: pregetarea, ingreunarea trupului, moleseala madularelor, trindavia, zapaceala cugetarii, inchipuirea slabiciunii trupului, incetarea nadejdii pentru o vreme, intunecarea gindurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului si cele asemenea acestora. Din aceste ispite omul dobindeste un suflet insingurat si parasit si o inima omorita si smerita. Si prin acestea este pus la incercare daca vine la dorirea Ziditorului. De aceea, Purtatorul de grija le rinduieste pe acestea spre puterea si trebuinta celor ce le primesc pe ele. In ele sint amestecate mingiierea si strimtorarile, lumina si intunericul, razboaiele si ajutoarele si, scurt vorbind, ingustarea si largimea. Ele (de se folosesc spre bine) sint semnul sporirii omului prin ajutorul lui Dumnezeu[10].

Ispitele dusmanilor lui Dumnezeu, care sint cei mindri

Iar ispitele venite prin parasirea lui Dumnezeu, impotriva celor nerusinati ce se inalta in cugetele lor in fata bunatatii lui Dumnezeu si nedreptatesc aceasta bunatate prin mindria lor[11], sint acestea: ispitele aratate ale dracilor, care sint si ele mai presus de hotarul puterii sufletului [12], lipsirea de puterile intelepciunii aflatoare in ei, simtirea napraznica a nalucirii curviei, ingaduita impotriva lor spre smerirea trufiei lor, minierea grabnica, vointa de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, dispretuirea inimii, desavirsita amagire a mintii, hule impotriva numelui lui Dumnezeu, ginduri nebunesti pricinuitoare de ris, mai bine zis de plins, faptul de a se face de risul oamenilor si de a-si pierde cinstea lor, de a se face de rusine si de ocara prin lucrarea dracilor in multe feluri, in chip ascuns si aratat, pofta de a se amesteca si petrece cu lumea, de a grai si vorbi aiurea totdeauna, in chip nebunesc, si de a nascoci pururea vreo noutate printr-o proorocire mincinoasa, de a fagadui multe peste puterea proprie. Si acestea sint cele sufletesti.

Iar in cele trupesti i se ivesc unuia ca acesta intimplari dureroase ce staruie pururea in impletire cu el si sint anevoie de destramat, intilniri cu oameni rai si necredinciosi; ba i se intimpla sa cada pe miinile unor oameni ce-l necajesc, sa i se clatine inima mereu si dintr-odata, fara pricina, din frica lui Dumnezeu. Acestia patimesc de multe ori caderi mari de pe stinci si de pe locuri inalte; si alte asemenea acestora, ce li se intimpla spre zdrobirea trupului. Si, in sfirsit, lipsa celor ce-i pot sprijini inima din puterea lui Dumnezeu si a nadejdii credintei lor; si, pe scurt, cite neputinte mai presus de putere sint aduse asupra lor, impreuna cu cele din ei. Toate acestea cite le-am insirat si le-am numarat fac parte din felurile ispitelor mindriei.

Iar inceputul acestora se iveste in om cind incepe sa se socoteasca pe sine intelept in ochii sai. Si acesta se misca in toate aceste rele dupa masura primirii unor astfel de ginduri ale mindriei.

Drept aceea, cunoaste din felurile ispitelor caile usuratatii cugetarii tale. Iar de vezi vreunele din aceste incercari amestecate in incercarile spuse inainte de ele, cunoaste ca in masura in care ai din acestea, in aceeasi masura s-a cuibarit in tine mindria.

Despre rabdare

Asculta iarasi si un alt fel. Toate greutatile si necazurile ce nu sint rabdate au in ele un chin indoit[13]. Caci rabdarea omului micsoreaza apasarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mingiierii si o putere care obisnuieste sa se nasca din largimea inimii. Dar aceasta putere e greu sa o afle omul in necazurile lui fara darul dumnezeiesc, care se iveste din urmarirea rugaciunii si din varsarea lacrimilor.

Despre lipsa de curaj

Cind Dumnezeu voieste sa necajeasca pe om si mai mult, il lasa sa intre pe miinile lipsei de curaj. Si aceasta naste in el puterea tare a trindaviei [akedia], prin care gusta o sugrumare a sufletului care e una cu gustarea gheenei. Iar din aceasta vine duhul iesirii din minti[14], din care rasar zeci de mii de ispite: zapaceala, iutimea, hula, defaimarea, gindurile sucite, mutarea dintr-un loc in altul si cele asemenea acestora. Iar de intrebi care este pricina lor, iti voi spune ca negrija. Leacul tuturor acestora este unul. Si in mina acestuia afla cineva indata mingiierea in sufletul sau. Si care este acesta? Smerita cugetare a inimii. Fara aceasta nu poate surpa cineva zidul acestor rele, ci le face mai degraba sa-l copleseasca[15].

Sa nu te minii pe mine ca-ti spun adevarul. Ţi-l spun, pentru ca nu l-ai cautat in sufletul tau. Dar de voiesti, intra in tara lui si vei vedea cum iti da tie dezlegare de rautatea ta. Caci pe masura smeritei tale cugetari, ti se da tie si rabdarea in necazurile tale [16]. Si dupa rabdarea ta se usureaza si greutatea necazurilor tale si vei dobindi mingiiere. Iar dupa mingiierea ta, se mareste dragostea catre Dumnezeu. Si dupa dragostea ta, se mareste bucuria ta in Duhul cel Sfint.

Totusi pe cei ce sint fii cu adevarat, Preamilostivul nu binevoieste sa-i scoata din incercarile lor, nici nu-i izbaveste de aceste incercari, ci-i imbraca cu rabdare in ele. Si toate aceste bunatati le primesc in mina rabdarii lor, spre desavirsirea sufletelor lor[17]. Hristos, Dumnezeul nostru, sa ne invredniceasca prin harul Lui sa rabdam relele pentru dragostea Lui, intru multumirea inimii. Amin.

Note:

[1] A nu avea niste lucruri, dar a privi la ele, e un chin indoit: unul consta in a nu le avea, altul in a le dori. Dorinta face neposedarea lor mai chinuitoare decit simpla neposedare.
[2] Avem aci o ilustrare a legaturii intre incercare si ispita: cind esti lipsit de anumite lucruri, suferi de o incercare, de un necaz; cind le ai, suferi de ispita de a le folosi pentru placere. Ε bine cind faci sa treaca ispita in incercare. Limba româna are doua cuvinte pentru aceste stari: incercare si ispita. Limba greaca si slava au un singur cuvint: […] Dar si in limba româna, data fiind trecerea fluida de la una la alta, e greu de a decide totdeauna care din cei doi termeni trebuie ales.
[3] Adevarata incercare, sau «cercare» sau experienta, cere deci si timp, nu ajunge o gustare trecatoare a unei situatii. Aceasta ne arata ce pret trebuie sa punem pe parerile unor teologi care se ocupa prin «studiu» (prin «cercetare») cu mistica, dar nu au facut prin traire indelungata experienta vietii in Dumnezeu.
[4] Nici de la cei care, parind ca fac lucruri rele, implinesc lucruri bune si viceversa, sa nu primim sfaturi, ci de la cei ce au o viata buna in toata limpezimea: de la cei ce fac binele prin fapte ce se arata ca bune (se poate ca aci sa fie vorba si de un fel de aplicare a dictonului: «Scopul scuza mijloacele»). Dar textul spune in continuare ca nici acestia nu sint lipsiti de clevetiri, de defaimari. Dar un semn in plus al bunatatii lor este ca nu raspund la fel la asemenea clevetiri, ci-si pastreaza pacea lor.
[5] Nu e vorba de incercari ce se intimpla calugarilor care se afla inca in treapta faptuirii, pentru ca se infrineaza de la faptele rele. Ε vorba aci de incercarile mai mari care vin peste cei din treapta inalta a linistirii. Nici acestia nu au pace neschimbata pe calea lor. Si nu e bine cind o au. Caci nu mai au prilejul sa-si intareasca incordarea in lupta pentru pazirea linistii.
[6] O aplicare a sinergiei la suportarea necazurilor. Si o intelegere a acestei sinergii (a impreuna-lucrarii libertatii cu harul), ca un mijloc de sporire duhovniceasca. Omul, dind rabdarea sa, nu o da fara sa fi primit harul pentru aceasta rabdare. Si aceasta inscrie o linie de crestere duhovniceasca in viata lui. Dupa suportarea unei incercari cu ajutorul unui har, vine o alta incercare mai mare pe baza unui har mai mare.
[7] Asa e si cu harul Tainelor. Întii se ascunde saminta in pamint, apoi se arata rodul ei. Harul se da intr-un moment, dar lucrarea lui e indelungata si efectele se arata treptat. Totusi chiar asa ascuns, harul ajuta de la inceput omului in suportarea incercarilor, in lupta cu pornirile spre pacat. Observam aci expresia «simtirea harului», care va fi reprosata sfintului Simeon Noul Teolog de Hausherr. Sfintul Simeon va spune sa nu astepte cineva mintuirea daca nu ajunge la simtirea harului. Sfintul Isaac conditioneaza simtirea harului de rabdarea si biruirea incercarilor.
[8] Aci se face o deosebire clara intre incercari si ispite, dar se arata si trecerea usoara de la unele la altele. Încercarile ne pot deveni ispite. Ca in cea mai mare parte a scrierii, avem si aci o magistrala infatisare a complexitatii contradictorii a starilor sufletesti. Trebuie sa ne bucuram de incercari (de ceea ce ne doare); si in acelasi timp trebuie sa ne temem ca nu cumva indulcindu-ne numai de bucuria durerii incercarilor, sa cadem in ispita mindriei ca le putem suporta.
[9] Ceea ce se iveste ca rod al mindriei este ispita, dar poate fi si incercare (necaz); iar ceea ce se iveste ca lovitura de pe urma iubirii este incercare, dar poate fi si ispita. Numai discernamintul distinge cind fiecare din aceste urmari este incercare sau ispita.
[10] Toate acestea au atit aspectul de incercari, cit si pe cel de ispite. Depinde de cum sint folosite: pentru iesirea din ele spre Dumnezeu, sau pentru caderea deplina. Vointa omului e cea care le da ultima calificare. Ele sint o cumpana pusa in fata omului, ca sa o aplece fie intr-o parte fie in alta. Fara ele, adica fara biruirea lor, nu poate inainta omul spre Dumnezeu. De aceea se dau pe masura nivelului la care a ajuns omul, pe masura capacitatii lui de a cistiga din ele.
[11] Nedreptatesc bunatatea lui Dumnezeu prin mindrie, pentru ca folosesc darurile date lor de aceasta bunatate, ca sa le faca neplacute oamenilor, ca acestia sa se plinga pentru ca Dumnezeu le-a facut acelora parte de unele daruri, ca sa le foloseasca impotriva semenilor lor.
[12] Sint ispite de la draci ce intrec puterea sufletului de a le rezista, precum sint daruri de la Dumnezeu, care sint mai presus de puterea naturala a omului. Dar cele din urma maresc puterea omului, pe cind cele dintii o anuleaza si pe cea pe care el o are.
[13] Rabdarea e o tarie spirituala care micsoreaza taria necazurilor. Prin faptul ca nu le rabzi, nu le micsorezi si nu le inlaturi. De suportat tot le suporti, caci n-ai ce face. Dar suportarea fara rabdare e indoit sau insutit de grea. Cu cit rabzi necazurile cu voia, cu atit pui un efort care le margineste puterea; cu cit esti mai fara rabdare in ele, cu atit le maresti chiar prin aceasta, parindu-ti de nesuportat, fara limita si de nestapinit prin puterea ta. Necazul care-ti apare, cind nu-l rabzi, ca nemarginit, il marginesti, il stapinesti prin rabdare, caci in ea e puterea lui Dumnezeu care-l margineste. Propriu zis simti aceasta putere cum il limiteaza. Ε si aceasta o forma a sinergiei: cu cit te incordezi mai mult in rabdare, cu atit puterea lui Dumnezeu iti ajuta sa biruiesti necazul. Aceasta se spune in continuare.
[14] Lipsa de curaj e una cu sporirea trindaviei, ca renuntare la efortul de a rabda necazurile. Dar ea mareste chinul pina la proportiile unui chin de iad. Aceasta e nelimitarea iadului, care are in ea si un element subiectiv. Aceasta duce la deznadejde si la o adevarata iesire din minti. Caci e o inrudire intre iesirea din minti, deznadejde si intre sentimentul ca greutatea si durerea nu au margini. Ε in toate o lipsa de intelegere a realitatii limitate a necazului; e o intindere subiectiva a intunericului la nesfirsit. Deznadejdea si iadul sint legate astfel de slabirea vointei de a rabda si slabirea vointei, de lipsirea de harul dumnezeiesc.
[15] Smerita cugetare, fiind o recunoastere a autolimitarii prin cunoasterea nesfirsirii puterii dumnezeiesti, vede prin aceasta si limitarea necazurilor si primeste puterea rabdarii lor. De aceea, unde e smerita cugetare nu poate fi iadul nelimitarii parute a necazurilor si a patimilor care sint pricina lor. Unde se vede nelimitarea lui Dumnezeu, nu se mai poate trai o alta nelimitare, cea a iadului. Prin aceasta smerita cugetare ce are evidenta nelimitarii lui Dumnezeu, limitam si durerile ce ni le poate pricinui apropierea mortii si poate ca si urmarile ei nelimitate. Iar cum prin marirea subiectiva a durerilor, le dam si un fel de marire reala pentru noi, asa prin limitarea subiectiva a urmarilor mortii, le limitam si in mod obiectiv.
[16] Este de remarcat paradoxul ca smerenia, care e autolimitare si care pare lipsa de efort, implica in ea cel mai mare efort si deci si puterea de rabdare a necazurilor, de limitare a lor, prin evidenta nelimitarii puterii dumnezeiesti pe care o traieste.
[17] Dumnezeu nu-i cruta de necazuri pe cei iubiti, pentru ca fara ele n-ar spori in virtutea rabdarii si a smereniei. Dar dindu-le necazuri, le da si putere sa rabde si sa se smereasca.

Sfantul Isaac Sirul, Filocalia, volumul X, Traducere si note de Pr . Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1981

1

Pocainta schimba hotararea lui Dumnezeu

1

Exemplul ninivitenilor

„Nu sunt profet, nici fiul profetului” (Amos 7,14), însă ştiu cu acrivie viitorul şi strig cu glas mare şi puternic că, dacă dorim să ne schimbăm şi să ne îngrijim pentru sufletul nostru şi să ne depărtăm de răutate, nu ni se va întâmpla niciun lucru neplăcut şi întristător. Şi faptul acesta îl ştiu bine din iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi din cele pe care le-a făcut şi asupra bărbaţilor, şi asupra cetăţilor, şi asupra neamurilor, şi asupra popoarelor întregi.

Pentru că şi cetatea ninivitenilor a ameninţat-o şi le-a spus locuitorilor: „încă trei zile şi Ninive va pieri” (Iona 3,4). Deci ce s-a întâmplat, spune-mi, a fost pierdută Ninive şi a fost răsturnată cetatea? S-a întâmplat cu desăvârşire invers! Cetatea s-a înălţat şi a devenit mai strălucitoare, şi cu toate că a trecut atâta vreme nu şi-a pierdut slava ei, ci chiar şi astăzi cu toţii o cântăm şi o admirăm. Pentru că de atunci a devenit un liman minunat pentru toţi cei care păcătuiesc, fiindcă nu-i lasă deloc să cadă în deznădejde, ci îi cheamă pe toţi la pocăinţă, şi, prin câte a săvârşit şi prin câte s-a desfătat prin pronia lui Dumnezeu, totodată îi şi convinge ca niciodată să nu deznădăjduiască pentru mântuirea lor, ci să arate un mod de vieţuire minunat, si, prin nădejdea către Dumnezeu, să creadă că sfârşitul lor va fi neapărat buri. Pentru că cine nu se înalţă sufleteşte când aude pilda lor, chiar dacă este mai netrebnic decât toţi?
Prin urmare, Dumnezeu a preferat să nu se adeverească proorocia Lui şi să nu piardă cetatea. Mai mult decât atât, însă, nici profeţia n-a dezminţit-o. Deoarece, dacă oamenii ar fi rămas în aceeaşi răutate şi nu s-ar fi împlinit hotărârea lui Dumnezeu, cineva ar fi putut să osândească toate câte s-au spus, deoarece nu s-au adeverit. Dar fiindcă ei s-au schimbat moral şi s-au îndepărtat de motivul care a provocat profeţia, şi Dumnezeu Şi-a îndepărtat mânia de la ei, cine va putea să osândească profeţia şi să susţină că au fost minciuni toate câte s-au spus prin ea? Pentru că şi Legea pe care Creatorul a aşezat-o la început tuturor oamenilor, vorbind prin profet, Pe ea a ţinut-o şi atunci. Deci, care este Legea: „Şi dacă Poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să-i fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că-l voi întocmi şi-l voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l fericesc” (Ieremia 18, 7-9).

Prin urmare, păzind această lege, deoarece şi-au schimbat modul vieţii lor, i-a salvat, şi fiindcă s-au îndepartat de răutate, i-a izbăvit de mânia Lui. A cunoscut virtutea barbarilor şi de aceea l-a obligat pe profet să plece acolo degrabă. Astfel s-a cutremurat şi atunci cetatea auzind glasul profetului. N-a suferit nicio rana ci, dimpotrivă, s-a folosit de teamă pentru că acea teamă a născut mântuirea, ameninţarea a alungat pri-mejdia, hotărârea pieirii a oprit distrugerea. Oh, lucru nou şi nemaiîntâlnit! Hotărârea care a ameninţat cu moartea a născut viaţa! Hotărârea dată a fost anulată, purtare potrivnică cu ceea ce se întâmplă în cazul judecătorilor, în cazul acestora vedem următoarele: când hotărârea s-a dat, este dusă la îndeplinire.
La Dumnezeu se întâmplă invers: pronunţarea hotărârii o face nevalabilă. Deoarece, dacă nu s-ar fi vestit, ei n-ar fi auzit că au păcătuit; dacă n-ar fi auzit, n-ar fi evitat pedeapsa, nu s-ar fi bucurat de acea salvare stranie. Cum de nu este straniu faptul ca judecătorul să scoată hotărârea, iar osândiţii s-o anuleze prin pocăinţă? Pentru că n-au plecat din cetate ca şi noi acum, ci au rămas în cetate. Cetatea a fost cursa, şi ei au făcut-o zid, a fost vale şi prăpastie, şi ei au arătat-o turn. Au auzit că vor cădea clădirile, însă n-au plecat din ele, ci s-au îndepărtat de păcate. Nu s-a îndepărtat fiecare de casa lui, ca şi noi acum, ci s-a îndepărtat fiecare de calea cea rea. Oare zidurile, zice proorocul, au născut mânia lui Dumnezeu? Noi suntem cauza rănii/ noi înşine să pregătim medicamentul! Au crezut că se vor mântui nu prin schimbarea locului de şedere, ci prin prefacerea modului vieţii.
Aşa au făcut barbarii şi noi nu ne ruşinăm, nici nu ne acoperim faţa, pentru că, în timp ce ei şi-au schimbat modul vieţii, noi ne schimbăm locurile, făcând precum cei beţivi, şi ne mutăm în ascuns lucrurile noaste? Stăpânul Se mânie împotriva noastră şi noi, în loc sa ne îngrijim să îmblânzim mânia Lui, ne mutăm lucrurile aici şi acolo, şi căutăm să ne punem la loc sigur averea, în timp ce trebuia să căutăm locul unde să ne păzim sufletul? Mai mult, nici aceasta nu trebuie să căutăm, ci să ne asigurăm sufletului prin virtute şi prin viaţă virtuoasă. Pentru că şi noi, dacă ne-am fi mâniat şi ne-am fi pornit împotriva unui slujitor de-al nostru, şi l-am fi văzut că în loc să dea răspuns de apărare pentru motivul mâniei noastre îşi adună hainele şi mobila camerei sale ca să le strângă şi ca să plece, n-am fi răbdat dispreţuirea aceasta cu blândeţe.

Prin urmare, să încetăm cu această grijă nepotrivită de plecare, şi fiecare dintre noi să-I spunem lui Dumnezeu: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Psalmul 138, 7) Să urmăm cugetarea filosofică a barbarilor! Ei s-au căit fără să aibă mărturii, pentru că hotărârea lui Dumnezeu n-a amintit: „Dacă vă întoarceţi şi vă pocăiţi, voi ocroti cetatea!”, ci doar: „încă trei zile şi Ninive va fi pierdută”. Deci ce au gândit barbarii? „Cine ştie dacă Dumnezeu Se va răzgândi să ne trimită relele pe care a spus că le va trimite asupra noastră? Cine ştie acest lucru?” Barbarii nu cunosc sfârşitul întâmplării şi nu trec cu vederea pocăinţa, nu ştiu modul iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi se schimbă sprijinindu-se pe lucruri necunoscute. Pentru că n-au văzut pe alţi niniviteni care s-au pocăit şi s-au salvat, nici nu i-au citit pe profeţi, nici nu i-au ascultat pe patriarhi, nici nu s-au bucurat de sfaturi, nici n-au primit îndemnuri, nici nu erau siguri că neapărat prin pocăinţă îl vor îndupleca pe Dumnezeu. Pentru că ameninţarea nu le-a spus nimic despre aceasta. Deci s-au îndoit şi au tăgăduit salvarea, dar s-au pocăit cu toată sinceritatea.
Astfel, ce justificare vom avea noi când aceia care, deşi n-au fost siguri de finalul fericit, s-au schimbat atât de mult, în timp ce tu, care eşti sigur de iubirea oameni a lui Dumnezeu şi care ai primit multe mărturii ale ei, şi i-ai ascultat pe profeţi şi pe apostoli, şi ai fost învăţat de chiar aceste lucruri, să nu te îngrijeşti să ajungi nici la aceeaşi măsură a virtuţii cu barbarii? Deci această virtutea oamenilor a fost mare, însă cu mult mai mare a fost iubirea de oameni a lui Dumnezeu pe care poţi s-o descoperi din însăşi mărimea ameninţării. Pentru că din această motiv n-a adăugat Domnul la hotărâre cuvintele: „Dacă vă pocăiţi, voi avea milă de voi!” ca aceasta să rămână nevăzută şi ca să le mărească frica şi apoi să-i îndrume mai degrabă spre pocăinţă.
Şi profetul, deoarece ştie dinainte viitorul şi cugetă că vor rămâne neîmplinite toate câte au fost spuse, se ruşinează. Dumnezeu însă nu se ruşinează, ci un lucru caută: mântuirea oamenilor şi îndreptarea robului Său. Pentru că atunci când a intrat în corabie a răsculat degrabă marea şi a pricinuit furtuna, ca să afli că acolo unde există păcat acolo este şi vreme rea, acolo unde există neascultare, acolo este şi furtună. Şi cetatea s-a cutremurat pentru păcatele ninivitenilor, dar s-a zdruncinat şi corabia pentru neascultarea profetului, prin urmare, corăbierii l-au aruncat pe Iona în largul marii şi corabia nu s-a scufundat. Dar noi trebuie să scufundăm păcatul şi neapărat cetatea se va mântui.
Astfel, aşa cum pe acela nu l-a ajutat fuga, la fel şi noi n-avem niciun folos din fugă. Lui, dimpotrivă, fuga i-a făcut rău. A fugit de uscat, dar n-a scăpat de mânia lui Dumnezeu. A fugit de uscat şi a adus pe mare furtuna. Şi nu numai că n-a câştigat niciun bine din fugă, dar şi pe cei care l-au primit în corabie i-a adus în primejdia cea mai rea. Şi când a plutit cu corabia, şi marinarii şi cârmacii erau de faţă, corabia întreagă a fost în primejdie, când a fost aruncat însă în largul mării şi prin pedeapsa aceasta a alungat păcatul neascultării, şi a ajuns în corabia uriaşă şi sigură, mă refer la pântecele chitului, unde a aflat multă linişte. Şi aceasta s-a întâmplat ca săînvăţăm că, aşa cum pe cel care trăieşte în păcat, nu-i este de folos nici corabia, la fel şi pe cel care scoate de deasupra lui păcatul, nici marea nu-l pierde, nici fiarele nu-l sfâşie.
Prin urmare, valurile l-au luat şi nu l-au înecat, chitul l-a primit înăuntrul lui şi nu l-a ucis, ci şi fiara mării şi stihiile ei l-au dat lui Dumnezeu nevătămat ca moştenire preţioasă. Şi prin toate acestea profetul a învăţat să fie iubitor de oameni, paşnic, şi să nu se arate mai aspru decât marinarii nesăbuiţi, decât valurile sălbatice şi decât fiarele. Pentru că şi marinarii, nu din primul moment, ci după aceea, când i-a prins nevoia cea mare l-au aruncat în mare, apoi şi marea şi chitul l-au păzit cu multă iubire, deoarece toate acestea au fost rânduite de Dumnezeu.
Prin urmare, proorocul s-a întors la Ninive, a propovăduit, a ameninţat, a convins, a salvat, a înfricoşat, a îndreptat, i-a sprijinit pe barbari doar prin predica sa. Pentru că n-a avut nevoie de o predică de mai multe zile, nici de sfătuire continuă, ci, după ce a spus acele cuvinte simple, i-a condus la pocăinţă. De aceea Domnul nu l-a dus imediat din corabie în cetate, ci marinarii l-au predat mării, marea chitului, chitul lui Dumnezeu, Dumnezeu ninivitenilor, şi prin acest mare cerc a readus fugarul în cetate, ca să-i înveţe pe toţi că este cu neputinţă ca cineva să scape din mâinile lui Dumnezeu. Toţi să afle că oriunde s-ar întâmpla să meargă omul care călătoreşte împreună cu păcatul, va suferi nenumărate rele, şi chiar dacă nu este de faţă cineva dintre oameni, firea însăşi, din peste tot, se va răzvrăti împotriva lui cu multă putere.

Prin urmare, să nu încercăm să ne asigurăm mântuirea noastră prin fugă, ci prin prefacerea modului nostru de viaţă. Nu cumva socoteşti că, deoarece rămâi în cetate, de aceea Dumnezeu Se mânie şi din cauza aceasta vrei să fugi? Fiindcă ai păcătuit, de aceea Domnul S-a mâniat! Prin urmare, alungă păcatul, şi de acolo de unde vine motivul rănii, de acolo să opreşti izvorul răului. Pentru că şi medicii ne recomandă să ne vindecăm bolile prin cele potrivnice bolilor. Deci de la multa mâncare a apărut fierbinţeala? Prin flămânzire să vindeci boala!

Din pricina melancoliei s-a îmbolnăvit cineva? Medicamentul potrivit pentru boala aceasta, spun medicii, este veselia. La fel trebuie să facem şi noi pentru bolile sufletului. Lenevirea ne-a pricinuit mânie? S-o respingem prin lucrare şi să arătăm mare schimbare. Avem un ajutor foarte puternic pentru scopul acesta, postul, şi împreună cu postul, lupta continuă şi frica de primejdie. Prin urmare, s-o impunem acum sufletului, acum când este vremea cea bună, pentru că astfel uşor vom putea să-l constrângem să facă toate câte dorim. Fiindcă cel care este stăpânit de teamă şi de cutremur, şi este izbăvit de orice petrecere bună şi trăieşte cu frică, uşor poate să filosofeze şi cu multă râvnă Isă primească seminţele virtuţii. (Omilie la statui, 5, IE.P.E. 32,124-136. P.G. 49, pp. 75-78)

Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur, vol VI, Editura Egumenita

2

Primirea iertarii

1

A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Pe de altă parte – iar acest lucru e la fel de important – omul trebuie să fie în stare de a primi iertarea ce i se oferă. Noi nu avem dreptul să refuzăm, să respingem sau să tăgăduim iertarea pe care Dumnezeu sau o anumită persoană ne-o dăruieşte întotdeauna cu un anumit preţ. Persoana pe care noi am rănit-o, după ce şi-a depăşit sfâşierea suferinţei sale, ne spune: „Fie ca, de acum înainte, pacea să fie între noi. Rana pe care mi-ai priciriuit-o s-a cicatrizat şi durerea a trecut. Ai fi putut să mă omori, dar prin harul lui Dumnezeu am rămas în viaţă. Te iubesc îndeajuns încât să-ţi pot acorda această -pace pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu”. Noi va trebui atunci să fim în stare să ne împăcăm şi să-i primim iertarea.
Deseori mândria ne împiedică să primim iertarea: „Cum să primesc iertarea şi să recunosc astfel că sunt, într-adevăr, vinovat? Sunt conştient că nu pot face nimic pentru mine şi că singur cel pe care l-am umilit, rănit şi jefuit, poate să mă restabilească în demnitatea mea de om. Cum pot eu să depind până într-atât de aproapele meu?” Poate fi foarte greu de primit iertarea tocmai din pricina acestui orgoliu, pentru că nu vrem să fim restabiliţi în demnitatea noastră prin favoarea aproapelui; vrem să posedăm în noi înşine această demnitate sau să dobândim acest drept prin propriile noastre eforturi. Dar dreptul la iertare nimeni nu l-a dobândit vreodată prin propriile sale puteri. Tot aşa cum nimeni nu a dobândit vreodată dreptul de a fi iubit.

A primi iertarea înseamnă că cineva te iubeşte îndeajuns de mult încât să ia asupra sa păcatul tău şi să-l curăţească în el însuşi. Iată de ce trebuie să fim pregătiţi să ne supunem şi să primim această umilire salvatoare. Ne vom afla pe calea tămăduirii numai în măsura în care vom putea să primim, din tot sufletul şi cu întreaga conştiinţă, iertarea dăruită de aproapele nostru.

In acest fel l-a tămăduit Hristos pe Apostolul Petru, adică a restabilit integritatea celui ce suferise o mare cădere, sfărâmându-se lăuntric în ţăndări prin lepădarea sa. El, într-un anume fel, a adunat toate aceste ţăndări şi a făcut din ele un om integru. Astfel se explică de ce Petru a putut să vorbească mai apoi cu Hristos cu o atât de mare încredere, ca de la egal la egal. Când Domnul i-a spus: „Vino după minei” (Ioan 21,15-23), Petru L-a urmat. Intorcându-se însă, l-a văzut pe Ioan la o oarecare distanţă şi L-a întrebat pe Mântuitorul: „Dar cu acesta ce se va întâmpla? Tu mi-ai redat mie viaţa; nu are, oare, şi el nevoie să-i redai viaţa?” Acum Domnul îi răspunde cu severitate: „Ceea ce voi face cu el, nu te priveşte pe tine; tu urmează-Mă…” Aceste cuvinte Hristos ni le adresează fiecăruia dintre noi, cu condiţia ca şi noi să fi trecut prin această probă de foc, să fi fost copleşiţi de ruşine, să fi consimţit să primim această durere acută, de necuprins în cuvinte, care ne atinge atunci când devenim conştienţi de starea noastră de păcătoşenie.

Atunci începe bucuria, bucuria pocăinţei. In cartea Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan, autorul povesteşte cum un om din satul Sfântului Siluan a comis în tinereţe o crimă şi a fost închis în temniţă unde şi-a ispăşit vina. După o vreme viitorul Stareţ Siluan l-a văzut pe acest om cântând la armonică şi jucând la sărbătoarea satului.

Ingrozit, s-a apropiat de el şi i-a spus: „Cum poţi să dansezi şi să te bucuri, când ai ucis un om?” Acel fost criminal i-a răspuns: „E adevărat, dar cât am stat la închisoare m-am pocăit în chip deplin şi am simţit deodată că Hristos m-a iertat. Acum sunt un om nou.” Iată ce aduce pocăinţa: o viaţă nouă, o reînnoire, o naştere de sus. Aceasta poate fi doar parţială sau doar o pregustare a vieţii veşnice, însă a vieţii, veşnice venite cu putere, cucerind omul în întregime.

Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii; Editura Reîntregirea

1

Despre folosul si pericolele nevointei trupesti

1

După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus omul este şi blestemul pământului. „Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! In sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta”. (Fac. 3,17-19).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului, cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare şi adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea de toate zilele.

Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea dumnezeiască de a-l pedepsi pe om se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii Părinţi înţeleg cuvântul „pământ” în sens de „inimă”.

Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi palămidă; la fel inima, înveninată de păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, din cauza firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase. La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului. Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o muncă obositoare a sufletului; apoi, printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi se păstrează.
Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere un asemenea efort încât este numit „nevoinţă ascetică”. Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Fac. 3, 18-19). Aici prin cuvântul „pământ” trebuie înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.
Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier – plug, grapă, hârleţ – cu ajutorul cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca simţămintele trupeşti şi pătimaşe ce o stăpânesc să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează asceza.
Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără niciun rost, ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii sale şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi atrage mânia dumnezeiască, la fel ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară (Mt 22,12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa, o inimă lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţă trupească a călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte, priveghează şi face si alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală, întemeindu-şi speranţele pe nevoinţele sale ascetice. El nu va aduna niciun fruct, nu va secera nicio bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze Pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fără folos; îşi va pierde timpul care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.
Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a produce roade de acelaşi fel. Abandonarea sau neglijarea nevoinţelor ascetice face ogorul impropriu pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de periculoasă, dacă nu mai mult, ca abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu, în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor. In schimb, trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte, atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc al lui Dumnezeu, templu „nefăcut de mână omenească”. Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Imi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Şirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe trupeşti – folositoare pentru viaţa duhovnicească – în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

Sfantul Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Editura Renasterea

1

In ce chip putem ramane liberi

1

Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.
Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1