Harismele Parintelui Proclu, Vestea adormirii Parintelui Iustin și dorul de Dumnezeu . Mărturia doamnei doctor Oana Maria Smoc: “Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească”

1

***

1

File de pateric. Părintele Proclu, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018: Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte…

[Mărturia doamnei] Oana Maria Smoc, medic stomatolog (Iaşi)

L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Bârnova. Eram tineri studenţi şi mergeam în excursii pe la mănăstiri. Aşa l-am cunoscut pe părintele Proclu.
Sfinția sa avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde şi de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu. De câte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Am găsit un citat în Sfântul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult şi mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu:

„Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă. Mintea care a dobândit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure de supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget”.

A venit odată cineva la el şi i-a spus: „A venit părintele cutare la noi, la mănăstire, şi a zis că eşti aşa și aşa, eşti rău şi înşelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puţin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam şi spuneam şi mai multe, încă a zis puţine“.

1Eu am avut o perioadă când eram deznădăjduită. Însă, în timpul unei slujbe, am simţit iubirea lui Dumnezeu. Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers atunci la părintele Proclu şi mă chinuia gândul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soţul şi copiii, era şi maica, sora părintelui. Părintele mi-a zis la un moment dat: „Sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt îţi dă o mângâiere şi vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înţelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înţelege.” Mi-am zis în gând: „Măi, părintele vorbeşte cu mine; i-aş spune, dar … ei, părintele vorbeşte, aşa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune lucrul ăsta. Mi-am zis că nu pot să spun, că e ceva subiectiv, sunt şi copiii. Şi părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideţi cu noi la Iaşi. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soţul meu.

Și astfel părintele a stat la noi, în Iaşi, într-un apartament în care nu locuiam. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu şi cu el. Şi iar a început părintele: „Sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt îţi mângâie inima şi vrei să vorbeşti cu cineva, dar nu ai cu cine, că trebuie să te înţeleagă”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar începi, părinte?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învârtea lingura în farfurie, şi apoi a spus iar acelaşi lucru. Atunci am gândit: „Măi, dacă zice şi a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar ştie ce gândesc eu”. Şi a zis şi a treia oară, zâmbind ghiduş: „Sunt momente când vrei să spui cuiva, dar nu te înţelege”. Atunci am început să spun, dar nu am spus decât două-trei cuvinte, căci el a continuat spunând ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, şi-a împreunat mâinile în rugăciune, s-a schimbat la faţă, a început să facă cruce şi să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Strălucea tot, lacrimile îi şiroiau pe obraz. Am avut senzaţia că sunt în faţa Sfântului Serafim de Sarov, aşa se schimbase la faţă, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile şi iradia pace, lumină şi bucurie. După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi au început să îmi şiroiască lacrimile şi am spus şi eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Părintele mi-a făcut o demonstraţie despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Aşa cum s-a rugat părintele în faţa mea, aşa, cu mila Domnului, am putut să mă rog şi eu pentru un timp. Îmi ţâşneau şi mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă. Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta.

Părintele Proclu vorbea des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni şi vorbea despre virtuţi, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colţ spre el şi ziceam în minte: „Părinte, dacă aş avea şi eu o fărâmă din dorul sfinţiei voastre de Dumnezeu…”. Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în braţe, a făcut cruce pe capul meu şi a zis:

„Dar dintre toate virtuţile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte”.

Ne mai spunea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul… să nu te doară capul pe tine. Pe el îl doare capul”. Era tot timpul glumeţ, spunea lucrurile foarte blând, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă şi avea cuvânt cu putere multă. Spunea, de asemenea:

„Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci când treci dincolo eşti treaz şi ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gândurile, pentru că gândurile sunt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva şi vrei să îi spui un lucru urât, să nu îi spui atunci. Aşa să îi spui la gând: «Am să îi spun, dar nu azi, mâine», că până mâine îţi trece. Dacă nu îţi trece mâine, atunci mâine ai să spui: «am să îi spun poimâine»”.

În ultima vreme era foarte trist şi spunea mereu că iadul e gol și că toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pământului. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plângă. Asta o repeta de multe ori.

M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l târască în ispitele care au apărut. Părintele, însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!”

– Aveţi multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?

– Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este1 legată de moartea părintelui Iustin. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să ştim nimic despre starea lui de sănătate, eu şi soţul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00. Era zi de vară. Am urcat la maica, am stat un pic cu ea pe băncuţă. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portiţa lui, în vale, a ieşit şi se uita ca şi cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, soţul şi cu maica au mai rămas, nu au venit după mine. Părintele era gânditor. A început să îmi spună că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit nişte cântări deosebite, era ca o slujbă, se cânta foarte frumos. A ieşit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveţi aici în jur să se audă cântările până la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Şi el a zis: „Se auzea aşa de frumos, se auzea aşa tare şi aşa de frumos cântau. Şi a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă şi albă, un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt aşa călugări. A venit la mine şi mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuinţă să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuinţă acum să te rogi pentru mine». Şi apoi a ieşit părintele”. Şi tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă şi ochi albaştri. Iar eu am ieşit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.

Cred că acesta a fost momentul când l-am văzut eu de sus, de la maica. Apoi părintele Proclu s-a aşezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lângă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure şi spunea: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Şi ofta. Am întors capul şi m-am uitat să văd ce străluceşte. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic. De câte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus şi tot timpul îmi răspundea la frământările pe care le aveam pe suflet. De data aceasta se uita acolo, spre pădure, ofta şi spunea: „Uite, ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar nişte norişori, soarele în asfinţit, nici măcar un asfinţit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” şi oftând spunea: „Înfricoşător e ceasul morţii, înfricoşător e ceasul morţii”. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai străluceşte! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simţeam ca un copil prost. Şi părintele tot zicea: „Uite, uite cum străluceşte! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gândesc că o fi vreun pustnic în pădure şi părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeţi să îl căutaţi”. A zâmbit şi mi-a spus: „Nu pot eu să merg până acolo, mă dor picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicaţi unde”. S-a uitat la mine zâmbind, apoi mi-a spus oftând: „Încă nu e vremea. Am să merg şi eu acolo, dar nu acum, mai târziu. Încă nu e vremea”. Şi iarăşi a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii!” Insista pe acea strălucire. Simţeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înţeles mesajul părintelui şi nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simţeam că nu pot cuprinde.

Între timp au coborât soţul şi cu maica. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; în schimb, a început să le spună şi lor că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit cântări foarte frumoase şi a ieşit afară să vadă de unde se aude. Am mai stat puţin cu părintele şi apoi am plecat. Când am ajuns în maşină, i-am spus soţului: „Măi, părintele îmi arăta spre pădure şi tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai străluceşte!» Oare ce o fi vrut să spună?” Când am ajuns aproape de Iaşi, am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Atunci ne-am întors şi noi spre Petru Vodă. Când am ajuns aproape de racla părintelui Iustin şi l-am văzut slab, foarte slab, cu barba albă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă şi albă. „Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!” Abia atunci am priceput. Am nişte prietene maici acolo, am tras de mână pe una din ele şi i-am spus: „Uite ce am păţit. Am fost la părintele Proclu, aşa, aşa…” Ea m-a întreabat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la şase şi jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu şi s-au cutremurat şi maicile.

După înmormântarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămâni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioşi şi îi binecuvânta. Când m-a văzut, de departe a ridicat mâna şi a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Şi i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat: „Părintele Iustin a fost un sfânt”. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin.

Părintele mi-a povestit şi următoare întâmplare din tinereţea lui, pe când stătea la pustie. Mergând spre bordeiul lui, s-a întâlnit cu o turmă de mistreţi şi şi-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată fiinţa lui şi, deodată, deasupra lui a apărut o pasăre mare şi s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănâncă porcii ăştia, te mântuieşti”. Iar el a răspuns: „Eu mai am şi alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aş vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreţii au plecat, au dispărut pur şi simplu.

Când îmi relata această întâmplare, îşi făcea cruce şi spunea: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfântă!” Mie îmi venea să îl întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gândeam doar: „Părinte, după atâţia ani de călugărie încă aveați îndoială în credinţă? A trebuit să ajungeţi la vârsta asta ca să spuneţi că nu mai aveţi îndoială în credinţă?” Părintele şi-a făcut cruce din nou şi a spus: „Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfântă! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”

Pe mine părintele m-a ajutat să depăşesc mai multe ispite. Odată, aveam o ispită cu cântarea Sfinte Dumnezeule. Mi se părea prea lung cântată la slujbă. Când m-am dus la părintele, fără să-i vorbesc despre acest lucru, mi-a zis: „A fost odată un cutremur pe vremea Sfântului Patriarh Proclu, un cutremur mare-mare. A fost mare nenorocire. Unul dintre copilaşi a fost răpit cu trupul la Cer. Când s-a întors de acolo, l-au întrebat: «Ce ai auzit acolo, în Cer?» Şi copilaşul a spus: «Aşa frumos cântau îngerii…». «Şi cum cântau?» «Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare…» şi copilul a început să cânte. Aşa de frumos cânta, că toţi de acolo au început a plânge”. Şi părintele Proclu a început şi el să plângă. Își făcea cruce şi spunea: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” Ei, după ce l-am auzit pe părintele spunând asta, nu am mai avut sentimentul că această cântare este prea lungă la slujbă.
Prin rugăciunile părintelui, acum vreo trei ani, am scăpat cu viață eu şi familia mea. Am fost la el împreună cu soţul şi copiii. Era vară. Când ne-a primit, părintele nu ne-a spus absolut nimic, doar pe soţul meu l-a luat în braţe şi cât am stat, zece minute sau un sfert de oră, părintele a plâns încontinuu. Îi şiroiau lacrimile şi se ruga la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, ai milă de noi! Măicuţa Domnului, nu ne lăsa! Măicuţa Domnului ai milă!” Pe mine m-a cuprins frica, pentru că nu îl văzusem niciodată pe părintele să se roage atât de intens pentru noi. El se ruga la plecare, ne lua capul în braţe şi spunea: „Măicuţa Domnului, miluieşte! Sfinte Arhanghel Mihail, toate puterile cereşti, veniţi în ajutorul acestui suflet”. Dar acum părintele plângea încontinuu şi o chema pe Măicuţa Domnului şi se ruga aşa de frumos la ea… Era imposibil să nu îl asculte Maica Domnului, la cum plângea şi cu câtă dragoste şi delicateţe o chema în ajutor. După ce am plecat de la părintele, în drum spre Iaşi am avut o explozie de cauciuc. Eram cu o maşină 4×4, destul de puternică, avea cauciucuri noi. De obicei, soţul conduce cu viteză, cu 100 sau chiar peste 100 km/h, că sunt distanţe mari. Eram pe la Moţca, se anunţase ceva în zonă şi atunci am mers mai încet, cu 50km/h. A fost exact porţiunea unde s-a produs explozia de cauciuc, deși acestea erau nou-nouţe. Cauciucul arăta rău de tot. Atunci am înţeles de ce s-a rugat părintele așa pentru noi. Cred că rugăciunea părintelui ne-a salvat atunci.
În ultima vreme, maica ne rugase să anunţăm când venim, să sunăm la o vecină. Am avut odată o ispită mare şi am plecat spre părintele. Era iarnă, era pe la nouă seara, iar noi eram prin munţi. La un moment dat, soţul îmi zice: „Măi, noi suntem nebuni. Ce căutăm la ora asta prin munţi? Nici nu am anunţat că venim. Am bătut drumul degeaba”. I-am spus atunci în gând părintelui Proclu: „Părinte, ştii că sunt aici și ştii câtă nevoie am de tine. Te rog, deschide, trebuie să mă ajuţi”. Am oprit maşina în vale şi am urcat spre părintele. Ningea ca-n povești. Când am ajuns, părintele a deschis uşa şi a zis: „Aţi ajuns? Bine că aţi ajuns. Eram îngrijorat că nu mai veniţi…” Întâmplarea aceasta l-a topit pe soţul meu. Spunea: „Părintele ştia că venim? Dar de unde ştia?”

1– V-a vorbit despre ceasul morţii?

– Acum vreo trei ani, când maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniţi la sora, pentru că Duhul Sfânt are să îi dea ei cuvânt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. Am uitat repede de cuvintele părintelui Proclu. Însă, în urmă cu câteva săptămâni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare, mare de tot. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iaşi în altă direcţie, dar prin Paşcani mi-am schimbat direcţia și am ajuns la maica. M-a primit cu nişte cuvinte… Era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus nişte cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel şi, fără să ştie absolut nimic de ispita mea, fără să ştie ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte aşa l-a învăţat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jigneşte, îţi spune că eşti prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maica a continuat: „Şi încă un lucru. Aşa l-a învăţat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puţinul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău»”. Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica şi abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.

– Ne-aţi spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Ştiţi şi alţi părinţi pe care îi îndrăgea în mod deosebit?

– Știu că pe părintele Crăciun Opre de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întâlnit o singură dată în viaţă şi m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam şi de câte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun şi doamna preoteasă. La fel, când ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu şi simţeam că sunt apropiaţi, deşi s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amândoi vorbeau în pilde şi îţi aduceau bucurie în suflet.

Ultima dată când l-am văzut pe părintele, a zis aşa:

„Eu, când voi trece dincolo, dacă voi afla milă în faţa lui Dumnezeu, cât pot nu am să vă uit şi aşa am să spun: «Doamne, pe toţi câţi au trecut pragul chiliei mele învredniceşte-i să dobândească un colţişor de Rai!»”

(File de pateric. Părintele Proclu, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018)

Reclame

Tăcere şi mărturisire

1

– Parinte, Biserica este astazi clatinata de multe devieri. Ce atitudine sa avem fata de ele?

– Cei ce marturisesc aparandu-si credinta sunt ca niste apologeti ai vremurilor acestora. Este dovada de curaj si de sacrificiu sa marturisesti pentru ca astazi, cand adevarul este sistematic ascuns cu mestesugire diplomatica, riscul este foarte mare: sa-ti pierzi serviciul, sa ajungi pe drumuri, sa intri la puscarie, sa fii caterisit …

– Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

– Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ti vinde sufletul, este o datorie. A nu marturisi este exagerat, a tacea este mai grav.

– Si cand trebuie sa taci?

– Cand o fi timpul. Trebuie sa stii cand sa taci si cand sa marturisesti. Dar de cele mai multe ori tacerea este ascundere a acestor realitati, o tradare a adevarului. Stim ca un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe cand trecea prin lume, a tacut in fata unui evreu care i-a ocarat credinta lui cum ca nu e dreapta. Si urmarea a fost ca Sf. Paisie, cand a ajuns el la manastire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, vazand ca darul de la Botez s-a departat de la el. A fost de acord [cu evreul] si a cazut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat sa stai de-o parte. Aceasta se intampla cand esti intr-o pozitie defavorizata, cand nu ai pe ce sa te sprijini. Daca ai un sprijin puternic, ai mai multa indrazneala sa marturisesti, te avanti fara frica precum copilul care are langa el pe tatal. Pai, noi nu-l avem pe Hristos si pe sfintii sai si tot adevarul la care ne-am angajat? Credinta noastra nu-i putin lucru, este marturisita de sfintii Parinti prin viata, cu cuvantul si chiar cu moartea lor. Stam pe un reazem neclintit, pe care ceilalti nu-l au. Biserica noastra crestina Ortodoxa nu e o scornire omeneasca, e din vesnicie, nu-i o institutie pamanteasca, e de la Dumnezeu. Trebuie sa pastram linia Sfintilor; ei nu treceau usor cu vederea, povatuiau, mustrau si sareau cand era vorba de erezie.

– Dar aceia erau Sfinti. Noi, pacatosi fiind, putem marturisi la fel ca ei?

– Bineinteles. Oricand o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucreaza, iar harul este cel care lucreaza, iar harul acelasi este, ieri si azi si in veci. Noi suntem fiinte nevrednice si ne facem si mai nevrednici daca ramanem caldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinti.

– Cine-i indreptatit sa marturiseasca?

– Cine are unele convingeri si le marturiseste. Oricine. Nu ne bagam in probleme pe care nu le cunoastem si nu suntem in stare sa le sustinem, dar de cele pe care le cunoastem ne tinem de ele. Iar daca vrei sa faci o apologie mai serioasa trebuie sa ai o cunostinta duhovniceasca, un har special de la Dumnezeu sa faci aceasta, cum faceau Sfintii. De nu – trebuie sa ai o ratiune bogata care sa sintetizeze corect ce au spus dascalii Bisericii.

– Ce amestec este justificat cu celelalte credinte, cu celelalte biserici?

– Biserica Ortodoxa este vesnica prin Hristos Dumnezeu, e netrecatoare, nu are nevoie sa se amestece cu nimic altceva ca sa nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amesteca. Nici macar nu poti avea o relatie. Vin foarte multi oameni si ma intreaba ce sa faca: sa mai intre sau nu in bisericile in care s-au facut slujbe ecumenice? Eu le-am spus ca, atunci cand vor vedea ca se vor impartasi unii de la altii, sa nu mai stea. Dar nici asa. Ne temem de cuvintele Sfintilor Parinti care interzic sa stam sub acelasi acoperis cu ereticii. Ba canoanele spun ca nici cu crestinii necununati sa nu stai la masa, darmite cu ereticii. In cazul acesta ea nu mai e Biserica. De altfel e si prorocit ca toate organizatiile ecleziastice vor cadea groaznic si deodata, chiar si institutia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este inchinare la idoli, iar dogma infailibilitatii papale este o latura a umanismului, dupa cum spune si Sf. Iustin Popovici, reinviind idolatria. Toti se inchinau si venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tacut si s-au supus ideologiei comuniste chiar siliti, socotesc ca sunt asemenea inchinatorilor la idoli.

– Oamenii nu mai sesizeaza aceste pericole, fiind manipulati usor prin mass-media. Cum mai pot fi treziti?

– Din ignoranta turma nu are habar pe cine preamareste. E foarte greu sa convingi o masa de oameni cand toti preamaresc acelasi lucru. Ce sa-i mai spui bietului om? Face si el precum aceia din antichitate, cand se hotara moartea unui filosof. Se dadusera niste scoici pe care sa scrie oamenii votul lor. O batrana a scris sa fie omorat. Cineva o intreaba: cunosti mata pe acesta? Nu-l cunosc, raspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Daca asa au facut toti, am facut si eu ca ei.

– Dar daca nu ai o traire ortodoxa, ce putere mai are marturisirea ta?

– Daca nu ai traire ortodoxa nici sa nu indraznesti sa spui ceva. Dar chiar asa, cand ai cat de putin si te temi sa nu pierzi dreapta credinta, Iti da Dumnezeu si putere, si intelepciune sa marturisesti, si curaj, si spirit de jertfa. Cel mai important e sa fii acolo, pe calea cea stramta. Ce credeti, ca traitorul este musai cel ca face paraclise si acatiste si crede ca face mare ascultare, ignorand adevarurile de baza ale Bisericii? Ascultarea se face pana la mantuire. Adica, cand ti-a periclitat starea de mantuire, nu mai asculti.

– Si cum iti dai seama?

– Foarte simplu. Cand traiesti putin, Dumnezeu iti descopera mult. Tu sa-ti faci datoria ta de crestin, ca-ti da El intelepciunea careia nu-i vor putea sta impotriva toti potrivnicii.

– Dar daca apara adevarul cu rautate?

– Depinde. De unde stim noi ca un aparator al Ortodoxiei o face cu rautate? Pai, nu este decat sa ma manii pe pacat si pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca-i sfintita palma celui care-l loveste pe eretic. Nu pot sa spun eu ca cel ce face o constatare, o analiza, o face numaidecat patimas. O fi si asta, dar nu intru totul. Mai este si putina jertfa. Ca n-o fac pentru a castiga drepturi personale, mosii, ci pentru ca-mi ia credinta. Atunci nu mai e de stat pe ganduri. Atunci cand imi confisca casuta mea, sa zic: Fie numele Domnului binecuvantat! Insa ce a facut Iov cand voia vrajmasul sa se atinga de sufletul lui? Nu l-a predat, mai. De trup sa nu ne pese, dar sufletul trebuie pazit. Daca ne pierdem dreapta credinta, asta inseamna ca ne pierdem sufletul. Cum sa ni-l vindem? Ramanem ortodocsi.

– Cum sa te supui stapanirii de azi?

– Ne supunem in cele ce nu impiedica porunca lui Dumnezeu. Ma supun pastorului care intra si iese pe usa. Dar cel care intra ca furul pe aiurea, chiar si prin altar, si prin scoala, prin carciumi, prin droguri, prin homosexualitate si toate faradelegile, pe acela n-am voie sa-l ascult. Noi, care avem raspundere, ce facem?

– Si daca te caterisesc?

– Caterisirea este omeneasca. Dar Sfintii cate prigoniri si nedreptatiri n-au rabdat, de care mai degraba nu suntem noi vrednici? Nu asa s-a intamplat si cu Sf. Ioan Gura de Aur? Dar nu s-a dat inapoi. Asta nu l-a impiedicat cu nimic sa marturiseasca in continuare adevarul.

– Este o vrednicie a fi prigonit?

– Pai, este o vrednicie, caci asta inseamna ca traiesti oleaca. Daca n-ar fi fost sangele martirilor, care au marturisit dreapta credinta in fata prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut mostenirea aceasta de care ne bucuram acum.

– Care este cea mai mare problema a Bisericii astazi?

– Primejdia cea mai mare este ca noi, de 2000 de ani, sapam la temelia Sfantului Altar slujind cu nevrednicie. Raul este in noi.

Interviu cu Părintele Rafail Berestov despre problemele vremurilor noastre

1– Binecuvântaţi, Părinte.

– Dumnezeu sa vă binecuvânteze.

Astăzi apar tot mai multe cărţi care ne învaţă cum să supravieţuim în situaţii extreme: în caz de calamităţi naturale, războaie, acte teroriste. în ele găsim recomandările militarilor, ale vânătorilor, ale alpiniştilor, dar, pe lângă acestea, pe ce ar trebui să mizeze creştinul ortodox în situaţii excepţionale?

– Desigur, pe dreapta credinţă. Bineînţeles că el trebuie să aibă un duhovnic şi duhovniceşte să se mărturisească lui. Să fie iubitor de aproapele său, să aibă rugăciune neîncetată. Noi trebuie să ne întrunim duhovniceşte. Eu îi sfătuiesc pe fraţii mei monahi să se ocupe cu gimnastica. Când eram în munţi, eu îi sfătuiam să facă sport pentru a se întări fizic. Noi ştim că suntem bolnavi cu toţii, dar când ne ocupăm cu sportul şi postim cu bărbăţie, devenim mai puternici fizic şi mai hotărâtori.
În genera,l noi trebuie să ne ocupăm nu numai cu sportul, tineretul credincios ar trebui să se unească în grupuri, să înveţe arta milităriei, sportul, lupta. De asemenea, să însuşească deprinderea de a împuşca, de a alerga, să facă diverse exerciţii militare şi, dacă e posibil, să înveţe a folosi toate tipurile de armament.

– Părinte, din ce cauză mulţi locuitori ai Moscovei, ai Sankt-Petersburgului şi ai altor oraşe mari, caută să cumpere case în locuri ascunse sau în sate părăsite?

– Aici este o necesitate dublă. Una este globalizarea, care destrăbălează tineretul, drogurile, toată murdăria video, iată de ce se duc familiile în locuri ascunse. Celălalt scop este – în caz de război, masonii-satanişti, urâtorii de oameni, doresc să piardă o mare parte din omenirea care trăieşte în oraşele mari. Dacă vor lovi în toate oraşele mari, atunci vor distruge foarte multă lume, deoarece milioane de oameni trăiesc acolo.
De aceea noi trebuie să ne dispersăm, să dobândim putere militară pentru a ne apăra viaţa şi ţara, să locuim împreună pentru a putea lupta împotriva globalizării, care este pregătirea pentru primirea peceţii lui antihrist. în general, toată lumea se uneşte în numele lui antihrist, dar noi trebuie să ne unim în numele lui Iisus Hristos. Aceasta va fi deja o luptă cu antihristul. Astăzi toată politica devine o teologie: ori cu antihrist ori cu Hristos. Noi suntem cu Hristos, şi trebuie să murim pentru Iisus Hristos, aşa cum El a murit pentru noi. Amin.

– Amin. Rezultă că globalizarea nu este doar un proces mondial de unificare economică, politică, teritorială, cum ar fi Comunitatea Europeana, Nord-Americană, Africana şi altele, dar este un proces duhovnicesc ce ţine de mântuirea noastră în Hristos. Adică, felul în care noi privim globalizarea este în legătură strânsă cu credinţa noastră în Domnul nostru Iisus Hristos?

– Exact aşa este. Dacă noi nu vom înţelege ce-i asta globalizare şi vom fi atât de relaxaţi, indiferenţi şi orbi cum ne spun şi ierarhii noştri: „luaţi (n.n. documentele actuale), asta nu-i nimic, asta nu are nici o putere, luaţi sau nu luaţi aceste cifre, este doar o ademenire”. Cifrele anume sunt o simbolistică ori diavolească, ori a lui Hristos. Anume această simbolistică a cifrelor poartă în ea duhul lui antihrist.
Dacă noi o vom lua, noi ne vom împreuna cu antihrist şi cu numele lui 666. De aceea pentru credinţa noastră în Iisus Hristos, noi vom lupta pentru salvarea Ortodoxiei, şi pentru Rusia (n.n. respectiv, fiecare va lupta pentru patria lui, noi – pentru Moldova). Şi ne vom uni în schituri, în mănăstiri, în comunităţi, ca să fugim din această lume destrăbălată. Noi ne vom uni în numele lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă comunitate creştinească în zilele noastre?

– Aceasta este o unire în numele lui Iisus Hristos. Preotul cu parohia lui pleacă din lumea aceasta plină de sminteli într-un sat sau poate chiar şi în pădure, şi acolo în linişte şi singurătate îşi educă fii duhovniceşti. Ei toţi se unesc în numele lui Iisus Hristos. Acolo ei se roagă, acolo îşi învaţă copii, acolo sunt medici, care îi lecuiesc pe bolnavi, acolo ei au gospodăria lor, ei se mântuiesc, rugându-se. Poate chiar au prin preajmă şi schituri de călugări.

– Dar nu aveţi în vedere oare crearea acestor comunităţi aşa cum ameredienii au fost nevoiţi să se retragă în rezervaţii atunci când îi urmărea pericolul de cucerire? Nu înseamnă asta oare că astăzi poporul rus trebuie să-şi creeze rezervaţii în propria ţară?

– Aceasta ar putea fi chiar convenabil ca noi să ne retragem în asemenea rezervaţii, cât mai departe de aceşti cuceritori. Noi fugim de ei şi ne unim în numele lui Iisus Hristos, în comunităţile noastre creştine, cu fii noştri duhovniceşti, ne rugăm, ne mântuim, îndeplinim rolul nostru pe pământ, ne ostenim, facem rugăciuni, ne bucurăm, organizăm sărbători.

– Ceea ce s-a întâmplat de fapt cu ameredienii a fost o urmare a cucerii continentului. Să înţelegem că şi Rusia este astăzi cucerită?

– Exact, Rusia este cucerită şi doar Rusia şi Europa, ci în mare parte, toată lumea ori e cucerită, ori luptă, aşa cum americanii luptă cu arabii, vrând să-i unească cu Israelul, să-i supună Israelului

– Părinte, dar crearea acestor comunităţi, izolarea într-un stat liber, nu înseamnă laşitate şi trădarea Rusiei, lăsarea ei în mâinile duşmanilor?

– Unirea în numele lui Hristos este o bărbăţie. Probabil vom fi prigoniţi, şi chiar tare prigoniţi, dar noi vom fugi de lume, ca să nu-i smintească pe copii noştri, să nu devină narcomani, beţivi, pederaşti şi aşa mai departe. Ei îşi vor crea comunităţi ca în primele veacuri – comunităţi în numele lui Iisus Hristos. Vând totul, se unesc şi totul devine comun. Anume aşa sunt comunităţile noastre, asemănătoare cu cele din primul secol al creştinismului. Cu smerenie, în dragoste comună, în boală, în suferinţe, în bucurii – totul împreună. Iată în felul acesta – totul în comun. Prin urmare, aceste comunităţi sunt foarte necesare Rusiei, ele trebuie să fie cât mai multe. Printre altele, aceasta ne va ajuta să salvăm Rusia de cuceritori în războiul de partizani.

– Care trebuie să fie veriga de legătură în aceste comunităţi, că doar în ele vor locui oameni cu diferite caractere şi deprinderi? Şi când se adună mai mulţi oameni împreună, apar multe neînţelegeri, contraziceri, polemici. Ce-i va uni şi împăca pe toţi?

– Veriga de legătură, de împăcare este starea lor comună duhovnicească, părintele lor iubit, pe care ei îl iubesc şi îl cinstesc. El întotdeauna îi va povăţui cu blândeţe, cu bucurie şi toţi în faţa lui se vor smeri şi-l vor asculta. Stima faţă de acest părinte duhovnic îi va împăca pe toţi. El îi va smeri şi-i va împăca pe toţi.
Vreau să adaug cel mai important lucru– cu noi este Dumnezeu. Dacă noi suntem creştini, dacă noi suntem ortodocşi, dacă noi ne unim în numele lui Iisus Hristos, atunci şi Iisus Hristos va fi cu noi. El nu va îngădui ca duşmanii noştri, sataniştii să-şi bată joc de noi. „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi căci cu noi este Dumnezeu”. Dumnezeu nu poate fi pângărit, asta voi cu toţii deja o cunoaşteţi. Amin. Duşmanii noştri vor vedea puterea lui Hristos şi vor veni să înveţe de la noi ortodocşii – Ortodoxia. Amin.

– Dar dacă duhovnicii noştri, preoţii, ne spun să nu ne facem griji că nimic straşnic în toate astea nu-i?

– Iată aici foarte bine scrie. Citiţi, iată aici este răspunsul: (Părintele citeşte) „Poate cineva cu supărare va spune: „la ce bun toate aceste reflecţii despre antihrist?” Unii chiar o numesc „propagarea antihristului”.Voi răspunde cu cuvintele arhiepiscopului Averchie: ”Fraţilor, dacă veţi auzi că cineva în bătaie de joc, cu un zâmbet ironic pe faţă sau cu răutate şi supărare priveşte vestea despre venirea lui antihrist, a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii şi Straşnica Judecată, să ştiţi că aveţi de-a face cu o persoană care, mai mult sau mai puţin, este atrasă de slugile lui antihrist, în pregătirea cât mai rapidă a înscăunării lui pe pământ. Să vă temeţi de aşa oameni ca de distrugătorii sfintei noastre credinţe şi Biserici”.

– Părinte, care este cel mai evident semn că se apropie sfârşitul, implementarea peceţii? Iar faptul că oamenii acceptă astăzi cipurile, paşapoartele biometrice sunt cumva legate de pecetea lui antihrist?

– Nemijlocit, acestea sunt legate de pecete. Chiar de la început masonii au început a elibera aşa – numitele paşapoarte ruse, care de fapt nu sunt ruse ci masonice, ele nu conţin nici un element rus, ci trei de şase – 666. Acesta şi este, după spusele Sfântului Ioan Teologul, numărul numelui lui antihrist. De aceea, aceasta neapărat se referă la numele lui antihrist. In numele cifric, care este atribuit fiecărei persoane, este un nume antihristic, aşa cum la Sfântul Botez la ortodocşi ne botezăm „În numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Duhului Sfânt. Amin.” Şi trei scufundări în apă. Prin cei trei de şase – 666, nouă oamenilor ni să dă nume de diavol, împotriva voinţei noastre, şi mistic ne uneşte cu antihrist.
Oamenii care nu înţeleg aceste lucruri sunt ca nişte orbi, Slavă Domnului, majoritatea oamenilor, totuşi, au început să înţeleagă, chiar şi cei care mai înainte se indignau, spunând: „Ce vorbiţi? Cum să trăieşti fără paşaport, este o nebunie!”, astăzi spun: „Da, cu adevărat se pregăteşte pecetea lui antihrist”. Cel mai grăitor semn că ne apropiem de timpurile lui antihrist este însăşi globalizarea, unirea tuturor popoarelor şi lupta cu toţi cei ce nu vor să se supună lui antihrist şi ordinii mondiale. Cu toţi luptă, încercând să-i umilească – aşa este politica, aceasta e legea lui antihrist. Toate vorbesc despre sfârşitul lumii, despre apropierea împărăţiei lui antihrist şi a peceţii lui.

– Părinte, mulţi vă învinuiesc că vă ocupaţi de politică, vorbiţi de pecete, numere, paşapoarte. Chiar este aşa, că le vorbiţi oamenilor numai despre aceste lucruri sau îi mai sfătuiţi şi să se roage? Sau rugăciunea este doar pentru monahi, iar mirenii trebuie să citească doar rugăciunile de seara şi de dimineaţă? Are oare rugăciunea lui Iisus vreun rol hotărâtor în viaţa duhovnicească a creştinului din ultimele timpuri?

– Pentru toţi. Unii spun că această rugăciune este doar pentru monahi, iar mirenii nu au voie să o spună, căci se vor rătăci. Prostie. Această rugăciune este de la Dumnezeu. Rugaţi-vă neîncetat, această rugăciune este pentru toţi creştinii ortodocşi ca să fie îngrădiţi şi să poată vorbi cu Dumnezeu.
Este o proorocie a stareţilor pentru timpurile de apoi, cum că acei creştini care se vor afla sub influenţa binecuvântătoare a rugăciunii lui Iisus, vor putea deosebi cursele lui antihrist. Anume rugăciunea lui Iisus, dacă este spusă cu smerenie şi atenţie, îţi dă vedere duhovnicească şi poţi desluşi toate capcanele diavoleşti şi te poţi păzi de ele şi pe alţii îi poţi preîntâmpina de pericol – adică să nu ia documentele electronice şi să nu accepte cipul.

– Părinte şi o ultimă întrebare, mulţi sunt indignaţi astăzi că preoţii nu exprimă acea poziţie pe care ar vrea s-o audă creştinii ortodocşi. Din această cauză mulţi pleacă din biserică, se roagă acasă, nu mai participă la Sfintele Taine. Care este atitudinea sfinţiei voastre faţă de aşa situaţii – se poate sau trebuie să mergem la bisericile unde slujesc preoţi ce exprimă poziţie neclară faţă de semnele vremurilor noastre?

– Biserica lui Hristos este un stâlp şi o mărturisire a Adevărului. Cui Biserica nu i-i mamă, aceluia Dumnezeu nu i-i tată. Prin Biserică noi trebuie să intrăm în împărăţia Cerurilor, de aceea nimeni să nu iasă din Biserică. Dacă este vorba de unii provocatori, de ce îi ascultaţi? Ascultaţi de Biserica lui Hristos! Ascultaţi-i pe oamenii duhovniceşti, care vă vor vorbi spre mântuirea sufletelor. Provocatorii întotdeauna trebuie să existe dar ei pentru asta sunt, ca noi să-i biruim. Aşa a fost dintotdeauna în Biserică, aşa este şi acum, aşa va fi şi în viitor.

– Deci, se poate şi trebuie să purcedem la Tainele bisericeşti?

– Da.

Dar atunci când în cadrul acestui Sobor necurat (n.n. al optulea Sobor ecumenic), care se apropie, vor fi luate hotărâri antiortodoxe, atunci va trebui ca creştinii să părăsească bisericile?

– Atunci creştinii vor rămâne în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Iar rătăciţii, care vor schimba adevărurile bisericeşti, vor crea biserica lui antihrist. Iar noi, creştinii devotaţi, preoţii, monahii şi credincioşii, vom rămâne cu toţii în Biserica lui Hristos şi vom rămâne credincioşi Sfintelor ei Taine, sfintelor canoane şi statului ei . Noi vom avea şi preoţi devotaţi, şi episcopi, şi diaconi, şi mireni, care cum au fost ortodocşi aşa vor i rămâne credincioşi lui Iisus Hristos până la urmă. Iar necredincioşii îl vor primi pe papă, ca şi cap al Bisericii, care este deja antihristul, căci capul Bisericii este Hristos şi noi rămânem cu Hristos. Amin.

– Vă mulţumim, Părinte.

aparatorul.md

 

Nu vorbi despre crestinism cu oameni molipsiți de învățături mincinoase; nu citi cărți despre creștinism scrise de dascăli mincinoși!

1

Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi.
Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: “Cine e scriitorul, ce scrie el?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci,rugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei.Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3, 19).

Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea, legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până ce va lua sfârşit, când pământul şi lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, vor arde (II Petru 3, 10).

Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului. Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună-vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei (bineplăcuţii) au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până în amănuntele cele mai subţiri. Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.
Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Orişicine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă-socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mâhni, prietene, pentru preantâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul ca îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucrurile bune de mâncat se află otravă multă?Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă. “Va fi o vreme, a proorocit Apostolul Pavel, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul ca autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la “sfinţii” apuseni ca Francisc de Assisi – n.tr.). Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Timotei 3, 13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisa de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de sfânta Biserică. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, vol. 1

1

Se bucură neîncetat de dragostea dumnezeiască sufletul curat

monah

Cel ce prin sârguință a agonisit roadele dragostei, nu se desparte de ea, chiar de ar pătimi mii de rele.
Sufletul curat este cel care s-a izbăvit de patimi și neîncetat se veselește de dumnezeiasca dragoste. Patimă de ocară este mișcarea sufletului împotriva firii. Nepătimirea este o așezare pașnică a sufletului, în care acesta se face cu anevoie de mișcat spre răutate.
Cel ce prin sârguință a agonisit roadele dragostei nu se desparte de ea, chiar de ar pătimi mii de rele, adeverind aceasta Ștefan, ucenicul lui Hristos și cei asemenea lui, și Însuși Mântuitorul, rugându-se pentru ucigași și cerându-le lor iertare de la Dumnezeu, ca pentru unii care nu știau ce fac.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998

1

Părintele Roman Braga despre occidentul sinucigaș

1Arhimandritul Roman Braga s-a născut în Basarabia, în judeţul Lăpuşna, la 2 aprilie 1922. După ce a făcut clasele primare în satul natal, Condriţa, întră la 12 ani frate la mănăstirea Căldăruşani, de lângă Bucureşti. După un an se înscrie la seminarul de la Cernica, apoi se transferă la Seminarul de la Bucureşti, iar ultimul an îl încheie la cel de la Chişinău. Reîntors la Bucureşti urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, ale Seminarului Pedagogic „Titu Maiorescu” şi Facultatea de Teologie, pe care o termină în 1947. Se înscrie la doctorat la teologie, dar după un an este arestat de comunişti. După un an de anchete este condamnat la 5 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Trece prin Piteşti şi Canal. În 1953 este eliberat, iar în 1954 este călugărit de mitropolitul Sebastian Rusanu, care îl şi hirotoneşte diacon. 5 ani mai târziu, în 1959, este din nou arestat, acuzat că a făcut parte din grupul „Rugul Aprins” pe timpul studenţiei, şi condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani de degradare socială pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brăilei, la colonia Salcia numai 5 ani, fiind eliberat prin decretul din 1964. După eliberare este primit de episcopul Valerian de la Oradea şi este hirononit şi instalat preot la Negreşti, în Ţara Oaşului. După trei ani este trimis misionar în Brazilia, unde slujeşte pentru comunitatea românească din Sao Paolo (1968 – 1972). În anul 1972 episcopul Valerian Trifa îl cheamă în SUA. Slujeşte ca preot în Ohio, Michigan, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde se nevoieşte şi în prezent. În urmă cu câţiva ani, în timpul unei călătorii în ţară, a avut amabilitatea să ne acorde următorul interviu.

Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

Părintele Roman Braga: – Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.

– Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?

– Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici, cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: „ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis: „să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus: „shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.

– Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.

– Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

Ortodoxie în Europa

Intrarea asta în Europa e o chestiune care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică. Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante, executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe. Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce perspectivă priveşti.

– Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau pleci de acolo?

– Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns, dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România, nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător, trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs. lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine, depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale va fi împăcată.

– Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?

– Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină, este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca, părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el. Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine. Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.

Noi l-am cunoscut pe parintele Roman Braga…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru Tomescu

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin Alecse

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu Cruga

sursa

Monahul Moise Aghioritul: Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

16729393_1620801331270173_1453366247611300617_n

„Pentru sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi nu e de ajuns să citim şi să discutăm, ci să dobândim harul Duhului Sfânt” Stareţul Antonie (din Rusia).

Nota redacţiei: Se remarcă o atitudine incorectă a multor creştini faţă de unele proorociri sau interpretări despre semnele vremurilor noastre. Unii sunt sceptici şi nu dau crezare la mai nimic din cele ce spun Sfinţii Părinţi sau Părinţii Bisericii, alţii, dimpotrivă, sunt foarte speriaţi şi chiar intră în panică. Dar care este, totuşi, atitudinea corectă, în duhul ortodox, faţă de aceste semne ale vremurilor-ne învaţă un monah din Sfântul Munte Athos.

Monahul Moise Aghioritul: Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă

Semnele acestea, de care vorbesc şi mulţi prooroci din Vechiul Testament, nu se arată pentru a înspăimânta şi a îngrozi, şi pentru ca viaţa oamenilor să fie cuprină de nelinişte, ci pentru ca lumea să se pregătească pentru ceasul acela cu adevărat înspăimântător. Este nevoie însă, o repetăm şi o subliniem, de mare atenţie în interpretarea acestor fenomene care de multe ori, şi trebuie s-o spunem fără teamă, i-au înşelat pe cei ce le-au interpretat cu superficialitate. Îl urmăm pe Hristos nu din teamă, ci din iubire, în mod liber, nesiliţi şi cu bună ştiinţă. Teama de iad trebiue să se transforme în dorinţa de lumină, de bucurie şi de fericire a copiilor binecuvântaţi ai Domnului. Sfârşitul lumii pune stăpânire şi îngrozeşte sufletul înrobit al păcătosului, dar cele propovăduite de Biserică vin să-l ocrotească pe acest om al vremurilor noastre, înfricoşat, chinuit, sfârtecat şi pierdut, şi nu să-i sporească problemele, adăugând neliniştii sale o altă nelinişte şi fricii sale-o altă frică.
Cu delicateţe, deznădejdea trebuie preschimbată în nădejde, iar lipsa de teamă, în sensul unei nepăsări şi neluări în seamă a păcatului, trebuie preschimbată în rugăciuni fierbinţi şi în căinţă sinceră.
A spori tristeţea omului înaintea sfârşitului lumii înseamnă a-l supune la o grea încercare, cum sunt de altfel toate întristările vieţii noastre. Menirea lor este însă de a ne face să simţim căinţa până în adâncurile sufletului, iar în lupta aceasta grea pe care o dă, îngerii şi sfinţii îi stau alături omului credincios. Tristeţea este cea care ne scapă de păcat şi prin aceasta rolul ei este pedagogic. Dacă păcat n-ar exista, n-ar exista nici întristare. Cei şapte îngeri din Apocalipsă sunt pomeniţi ca vestitori ai nenorocirilor la care trebuie să se aştepte omenirea nepocăită, dar conţinutul precis al mesajelor lor nu ne este cunoscut, ci s-au lăsat înconjuraţi de tăcere pentru că ceea ce ei ştiau nu ne era de folos. Dascălii nu spun niciodată tot ceea ce ştiu, ci ceea ce pot să înţeleagă şi să urmeze cei ce-i ascultă. Prin urmare, este nepermis să creăm confuzie şi panică, şi să ajungem asemeni ereticilor care îşi sporesc în acest fel numărul naivilor care îi urmează.
Dacă Sfântul şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi purtători de Dumnezeu ai Bisericii noastre care au pătruns înţelesurile adânci ale Sfintei Scripturi, s-au dat în lături de a interpreta Apocalipsa, avem oare noi, cei mici, dreptul şi cutezanţa de a o face? Dar chiar şi în cazul în care unii au încercat mai de curând să interpreteze anumite pasaje, avem mari diferenţe de opinie. Caracterul profetic, eshatologic şi simbolic al Apocalipsei ce abundă în alegorii nu este o chestiune de inteligenţă şi nici chiar de credinţă puternică, ci este o problemă de timp care atunci când va veni, va face ca totul să fie pe înţelesul tuturor şi va arăta adevărul celor scrise, fără nici o putinţă de tăgadă. Atunci se vor dezlega toate tainele şi vor dispărea de la sine toate dificultăţile de interpretare.
Nu-şi au, prin urmare, loc în viaţa credinciosului nesiguranţa, vinovăţia, tulburarea, neîmpăcarea şi vorbăriile neîncetate despre subiectul acesta şi despre posibilele sale explicaţii. Că antihristul s-a născut sau se va naşte în curând sau peste o mie de ani, atitudinea mea în viaţă trebuie să fie aceeaşi, o atitudine dreaptă, mereu în stare de priveghere şi de trezvie, de înălţare şi de pocăinţă. Şi nu mă căiesc pentru că mă tem de antihrist, ci pentru că Îl iubesc pe Hristos. Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă.
Citeşte şi: Starețul Nicon de la Optina: “Dacă va începe prigoana – unde vom găsi întărire și mângâiere?”
Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.
Un element clar este acesta care ni se prezintă în primele versete ale Apocalipsei, şi anume că Dumnezeu arată „robilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând”. Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc. Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Binecuvântarea durerii şi durerea iubirii de monahul Moise Aghioritul

sursa

1