Ne vorbeste parintele Cleopa (vol. 1)

1ENOH SI ILIE (Despre Apocalipsa)

Acesti doi prooroci au sa se pogoare, sa vina din Rai, trimisi de Dumnezeu, fiind luati cu tot cu trup la cer. Cand vor predica ei cu mare putere si vor infrunta pe Antihrist trei ani si jumatate, cat va imparati el, Sfintii Enoh si Ilie vor avea mare putere sa strabata tot pamantul cu fel de fel de minuni. Au sa faca minuni mari si semne in Ierusalim ca sa intoarca pe evrei, caci ei nu se intorc pana nu vine Ilie si Enoh. Vor intoarce inimile catre fii si sinagoga satanei catre Hristos. Cand vor predica ei, ii va auzi tot pamantul si-i va vedea toata lumea. Si acestea sunt scrise de 2000 de ani, de cand i s-au descoperit Sfantului Ioan Evanghelistul. Si cine ar fi crezut? Ar zice cineva ca este o nebunie asta. Si se intrebau oamenii: „Cum o sa-i vada pe Enoh si Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o sa-i auda in America?”
Acum, daca ar predica, ii vede la televizor toata lumea si ii aude la aparate toata lumea. Cum sa nu! Dumnezeu stie toate, ca si cum ar fi venit. Cand vor predica si vor face minuni, tu ai sa te uiti aici si ai sa-i vezi cum fac minuni, cum invie mortii, si ai sa auzi de aici ce predica Enoh si Ilie si cum mustra pe Antihrist, cand va imparati peste toata lumea, timp de 1260 de zile.
Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut si de neinchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea si auzi la Ierusalim. Da! Si uite, stam aici si vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predica si auzim toate! Si la Muntele Sinai si in Italia si in Belgia si in Olanda si in Bulgaria si in Grecia si in Serbia. Deci stau aici si vad slujba de la Ierusalim! Vezi ca-i posibil acum? Dumnezeu stia de mai inainte cat are sa se inmulteasca mintea, adica stiinta.
Ca Daniil Proorocul a spus la capitolul doi: In vremea de apoi se va inmulti mintea foarte, si se vor intelepti oamenii si vor zbura prin vazduh si vor inconjura lumea. Toate cate le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani inainte.
Vezi Proorocul Isaia, care traieste cu 850 de ani inainte de venirea Domnului, la capitolul 60 intreaba de avioane, ca el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboara si se intrec cu norii; si zboara ca porumbeii spre porumbarele lor si de huietul aripilor lor se tulbura vazduhul? (Isaia 60, 8).
Ai auzit? Cu 2800 de ani inainte a spus de avioane. Ce-a zis? „Ca zboara ca porumbeii spre porumbarele lor”. Ca ei nu zboara, decat de la un aerodrom la altul, ca sa alimenteze.
Dar si Proorocul Ieremia a vazut masinile astea fara cai, care le vedeti acum ca alearga pe drum. Si intreaba pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum si intrec carele oamenilor?
Vezi, ca spune de bomba cu neutroni la Apocalipsa: Iata au iesit de la fata Mielului niste lacuste si acestea aveau putere mare de vatamat in cozile lor. Si am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vatamati iarba pamantului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni sa-i vatamati cinci luni de zile. Razboiul neutronic. Bomba cu neutroni iti lasa pomii infloriti.
Eu am la marturisire pe cel mai mare profesor de fizica atomica din Bucuresti.
– Domnule, zic, ce rau poate face aceasta bomba?
– Aceasta distruge numai viata, si-ti lasa orasul complet. Ca ce folos daca l-ar distruge? Ei ce sa mai castige cand vin sa ocupe? Au nevoie sa ucida pe oameni, ca sa ocupe orase si toate bunurile lumii.
– Dar daca eu sunt inchis intr-o casa de fier si bomba cu neutroni explodeaza afara, ce poate sa-mi faca, daca zici ca nu distruge materia? Eu nu sunt in siguranta?
– Dumneata daca ai avea o casa de fier fara usa, cu peretii de zece metri grosime in jur si te-ai bagat acolo, neutronii rapizi nu sunt impiedicati de fier sa treaca. Trec prin fier si vin la dumneata si-ti distrug numai viata.
Am grait cu dansul. Sotia lui este mare bibliotecara la cartile de limbi vechi. Un om credincios!
Asa ne-a spus Dumnezeu, ca acestea sunt scrise la Apocalipsa. Nu vor vatama copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atat o sa dureze razboiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai sa te poti pazi nici in casa, nici in beci, nici in apa, nicaieri, nicaieri. Unde te-a ajuns Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni. Toate-s scrise, fratii mei. Si Mantuitorul a spus: Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urma!

O ISTORIOARA ADEVARATA

Un preot, mergand pe strada, intalneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul incalcit in cap, zoios, nespalat, cu mainile crapate, si-l intreaba:
– Mai copile, de unde vii tu?
– Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
– Cum il cheama pe tatal tau?
– Satana!
– Dar pe mama ta?
– Aripa satanei!
– Dar frati si surori ai?
– Da.
– Cum ii cheama?
– Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
– Unde stai, copile?
– Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si in marginea satului ii arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mana si intra acolo. Aude sfadindu-se in casa tatal cu mama sa.
Barbatul o injura pe femeie groaznic, iar femeia ii spunea: „Du-te de-aici, satano!” Barbatul zicea: „Tu esti aripa satanei!” Au trecut niste copii pe acolo: „Treci, drace, de-aici!” Dar femeia striga pe urma: „Vai de mine, casa asta este iad!”
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad in casa ei; ca pe tatal sau il cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui ii cheama diavoli. Asa auzea graind in casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si injura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamant!
Toata ziua injuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, manie, iutime, ocara, blestem, injuraturi, batai, morti, betii, desfrauri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se inchina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea in minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scarbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvantarea lui Dumnezeu si toate se randuiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mantuirea noastra.

VINDECAREA CELOR DOI DEMONIZATI DIN GADARA

Iubiti credinciosi,

Cu cat patrundem in Sfintele Scripturi mai adanc prin teologie si prin talcuire, cu atat ne dau si ele mai bogat mireasma Duhului Sfant si intelegem mai mult cuprinsul lor.
Mantuitorul spune: Cercetati Scripturile, caci ele marturisesc pentru Mine. Deci stim din gura lui Hristos ca Sfintele Scripturi sunt marturii ale lui Dumnezeu. Proorocul David zice: In calea marturii-lor Tale, Doamne, m-am desfatat ca de toata bogatia. Mare adevar este in aceste cuvinte. Cine alearga pe calea marturiilor sau pe calea dumnezeiestilor Scrip-turi si pe calea intelesurilor duhovnicesti din ele, pururea se veseleste de inaltimea tainelor care se afla in ele.
Duhul Sfant fericeste mai departe pe cei ce le cerceteaza, zicand: Fericiti cei ce cearca marturiile Lui, cu toata inima Il vor cauta pe Dansul (Ps. 118, 2). Duhul Sfant Insusi fericeste pe omul care cearca marturiile Lui, adica cearca cu de-amanuntul intelesul duhovnicesc al Sfintelor si dumnezeiestilor Scripturi. Pentru care pricina cauta omul cu toata inima pe Dumnezeu in calea Scripturilor? Pentru intelegerea celor ce citeste. Caci, rugandu-se la Dumnezeu sa-i deschida ochii mintii, intelege taine mari si negraite, atat cat este cu putinta omului a intelege, si atunci alearga cu toata puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca Evanghelie de astazi incepe asa: In vremea aceea, a venit Iisus Hristos in latura Gadarenilor si i-au iesit inainte doi indraciti foarte cumpliti, care locuiau in morminte.
Indracitii nu puteau sta in case, ci se ascundeau in criptele din morminte. Deci doi din acesti indraciti au iesit inaintea Mantuitorului, si Sfanta Scriptura spune ca erau foarte cumpliti, incat din cauza lor nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea, caci toti se speriau de ei si fugeau din calea lor.
Si ce-au facut indracitii acestia, mai bine-zis diavolii din ei, cand au vazut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru si Mantuitorul lumii? Au inceput a striga foarte tare catre Dansul: Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preainalt? Adica: „Ce ai cu noi? Noi nu Ti-am facut Tie nimic. Noi ii chinuim numai pe oamenii acestia, care sunt dati noua tot de puterea Ta si pe care ii avem in stapanire si in care locuim noi”. Dar apoi, temandu-se de puterea Mantuitorului, au zis: Ai venit sa ne muncesti pe noi mai inainte de vreme?
Auzi ce spun diavolii? Din aceasta pericopa evanghelica invatam trei lucruri mari:
– intai, ca si diavolii au credinta si cunostinta;
– al doilea, ca ei nu fac nimic fara voia lui Dumnezeu; si
– al treilea, se tem foarte tare de puterea dumnezeiasca, ca sa nu-i alunge in gheena mai inainte de judecata viitoare, ca muncile iadului sunt foarte grele.
Deci nu toti diavolii se afla desavarsit la munca pentru caderea lor, asa cum nici pacatosii nu se afla definitiv in iad, cum spun dumnezeiestii Parinti. De aceea ziceau diavolii acestia: De ce ai venit sa ne muncesti inainte de vreme? Adica: „Nu-Ti ajunge ca ai sa ne muncesti desavarsit incepand din ziua Judecatii? Ai venit sa ne muncesti pe noi inainte de judecata?” Caci multi din ei au ramas in vazduh, cum zice marele Apostol Pavel catre efeseni: domnii puterii vazduhului; duhurile rautatii raspandite in aer, sau cum zice marele prooroc David: Multi sunt cei ce se lupta cu noi de la inaltime.
Asa si diavolii salasluiti in cei doi oameni, inca nu erau in gheena, ci erau din cei din vazduh. Ei intrasera in acesti doi indraciti si se temeau ca nu cumva Hristos sa-i scoata din oameni si sa-i trimita in gheena, unde se munceau alti conducatori de-ai lor, care intrasera de la inceput acolo.
Dar dumnezeiescul Evanghelist Luca mai spune ceva in Evanghelia sa; zice ca Hristos a intrebat pe diavoli: Cum va este numele? Caci si diavolii au nume. Si au raspuns ei din cei indraciti: Legheon ne este numele. Adica: „Eu nu sunt numai unul, ci suntem 6000 de diavoli” (Legheon sau legiune. Legiunea romana avea 6000 de ostasi). Dar cu toate ca erau asa de multi, se rugau lui Hristos sa nu-i trimita in gheena.
Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit sa fie atat de multi intr-un om? Are foarte multa putere, caci spune Iov: Adancul fierbe ca o caldare inaintea lui si cine va descoperi pieptul armurii lui? Si proorocul Iezechiel, vorbind de imparatul Tirului si al Sidonului, zice despre caderea satanei: Erai un heruvim ocrotitor si te plimbai in mijlocul cetelor celor scanteietoare din cer si toate flautele si muzicile cerului te laudau pe tine. Si frumusetile tale te-au inselat pe tine, adica te-au vopsit cu carbinetul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril si cu celelalte pietre scumpe.
Auzi cum era satana inainte de cadere? Era un heruvim ocrotitor, infrumusetat cu mare podoaba, sau cum mai zice Isaia, era luceafarul care rasare dimi-neata din ceruri. Caci zice: Cum ai cazut din fala ta, stea de dimineata? Vezi cine era si cata putere avea? Dar aceasta putere o au numai cand si cat le ingaduie Dumnezeu. Stiti de ce? Pentru ca „puterea draceasca – cum spune Sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu – este ingradita de puterea dumnezeirii”.
Franele puterii satanei sunt in mana lui Dumnezeu. El este cainele lui Dumnezeu si nu poate sa faca nimic fara porunca. Ati vazut la Iov cum satana a cerut voie sa-l ispiteasca, si cand i-a dat voie, a adus ispite, pogorand si foc din cer, si intr-un ceas a pierdut cele 7000 de oi, 3000 de camile, 500 de perechi de boi, 500 de asine si casele le-a daramat printr-un cutremur. Ai vazut ce poate el? Dar numai cand ii da voie Dumnezeu.
Deci, cum v-am spus, toata puterea draceasca este ingradita de puterea dumnezeirii si el nu poate face nimic pana nu ii da voie Dumnezeu.
Si ce-au zis acesti diavoli? „Acesta Care este de fata este Fiul lui Dumnezeu Cel Preainalt”. Credeau aceasta diavolii si marturiseau: Stimu-te pe Tine cine esti; esti Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt.
Auzi marturisirea diavoleasca? Vezi credinta diavolilor? Dar oare credinta aceasta a diavolilor este mantuitoare? Nu, nicidecum. Sfantul Apostol Iacov ne invata: si diavolii cred in Dumnezeu si se cutremura.
De ce se cutremura diavolii? Erau 6000 in fata lui Iisus si tremurau ca varga si se rugau sa nu-i trimita in gheena mai inainte de vreme. Ce le folosea lor credinta, daca n-au zis: „Iarta-ne, Doamne! Ne pocaim! Ne vom face slugile Tale!” N-au zis. Ci se temeau numai si se cutremurau; dar credinta lor nu era lucratoare si mantuitoare!
Cand credinta este numai cunoscatoare, nu mantuieste pe nimeni. Adica, daca cred eu ca este Dumnezeu si cunosc aceasta, numai cu atat nu ma mantuiesc. Caci zice Sfantul Apostol Iacov: Tu crezi ca unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si diavolii cred si se cutremura. Ce folos au de credinta lor? Este o credinta cunoscatoare si iscoditoare, care nu foloseste nimanui. Ea nu mantuieste nici pe diavoli, nici pe oameni.
Dar este o alta credinta, despre care spune dumnezeiescul Apostol Pavel. Care? Credinta cea lucratoare care se lucreaza prin dragoste. Cel ce o are, paseste de la credinta la fapte. Se smereste, asculta, miluieste, iarta, posteste, privegheaza, duce viata curata, cu sfintenie, iarta pe toti cei ce l-au suparat si, cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, precum si Tatal nostru milostiv este. Aceasta este credinta lucratoare sau credinta care se lucreaza prin dragoste.
Deci tineti minte ca si diavolii au credinta, dar numai credinta cunoscatoare, si vai de noi pacatosii daca ne vom asemana cu ei, daca numai vom crede ca este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui! Se va implini cu noi cuvantul care zice: Multi vor zice Mie in ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu in numele Tau am vindecat? Nu in numele Tau am propovaduit? Si voi zice catre ei: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic! Nu va cunosc pe voi. Dar de ce? „M-ati cunoscut ca Dumnezeu si ati facut chiar minuni in numele Meu, dar n-ati lucrat poruncile Mele. Nu va cunosc pe voi!” Asa, fratilor, sa nu ne asemanam diavolilor, care nu implinesc poruncile lui Dumnezeu.
Dar sa vedem ce spune Evanghelia mai departe. Zice ca acolo langa lac pastea o turma mare de porci. Si s-au rugat diavolii: Doamne, daca ne scoti pe noi din acesti doi oameni, da-ne voie sa ne ducem in turma aceea de porci. Adica: „Doamne, daca ne scoti din zidirea facuta dupa chipul si asemanarea Ta, din oamenii acestia care pot sa fie biserica Ta, nu-ti cerem sa ne ducem in alt om, ci da-ne voie sa ne ducem in aceste dobitoace, care, desi sunt ale Tale, sunt murdare, lenese si lacome, fiind chipul patimilor trupesti, la care noi ii invatam pe oameni”.
Si a ascultat Hristos rugaciunea diavolilor si a zis: Mergeti! Si indata ce le-a dat voie, au intrat diavolii in porci si s-a aruncat turma in mare si s-a inecat. Si erau ca la 2000 de porci.
Oare de ce a ascultat Mantuitorul rugaciunea diavolilor? A ascultat-o fiindca randuia prin diavoli o pedeapsa celor ce aveau porci. Pentru ca porcul este un animal greoi, lenes, lacom, mocirlos si murdar, asa cum este un om pacatos, care se tavaleste in mocirla faradelegilor, a lacomiei, a betiei si a curviei. Si de aceea le-a dat voie, pentru a arata simbolul omului in care locuiesc diavolii, caci ei se odihnesc pururea in oamenii cei lacomi ca porcii, curvari si preacurvari.
Diavolii, temandu-se de munca din gheena, si-au zis: „O fi mai rau in porci si in mare si oriunde ne-am duce decat in om, dar e mai bine decat in gheena”.
Oare de ce se tem diavolii de gheena? Am spus putin mai sus, dar aici vom deslusi mai pe larg acest lucru. Ati citit in psalmul 74 cuvantul: Paharul este in mana Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecatura . Oare ce sa fie aceasta? Paharul maniei si a iutimii Domnului este, zice, neamestecat si plin de amestecatura.
Iata ce vrea sa insemne aceasta, dupa marturia Sfantului Andrei al Cezareei, care a dat cea mai inalta talcuire la Apocalipsa, el punand cuvantul acesta in legatura cu muncile cele de dupa judecata.
Paharul cu vin neamestecat si totodata plin de amestecatura este focul iutimii maniei Domnului in veacul de acum, cand vine asupra noastra, a tuturor popoarelor pamantului, amestecat cu mila. Pana la sfarsitul lumii vor veni multe rani peste popoarele lumii: robie, razboaie, foamete, seceta, boli, holera, ciuma, tulburari; dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Pana in ziua judecatii, focul maniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu mila. Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobeste; ne-a imbolnavit, dar poate sa ne ridice din boala, daca ne rugam. Vine peste noi seceta, dar, daca ne rugam, o departeaza. Deci, cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul: „Precum noptile urmeaza zilelor si zilele urmeaza noptilor, asa si in veacul de acum, bucuriile urmeaza scarbelor si scarbele vin iarasi dupa bucurii”. Dupa bucurii vin necazurile si dupa necazuri iarasi bucurii. Nu se judeca Dumnezeu acum deplin cu noi.
Dar cand va veni paharul iutimii maniei Domnului neamestecat? In ziua judecatii. Iata ce spune dumnezeiescul Andrei pentru ziua judecatii: „Iutimea maniei Domnului va veni peste diavoli si peste toti oamenii care au facut voia lor, fara de mila si fara de crutare”. Si totusi zice ca va fi plin de amestecatura. Ce vrea sa zica? Atunci nu va mai fi amestecat paharul maniei Domnului cu mila.
Dar amestecatura de care vorbeste, inseamna multimea si felurimea muncilor. Muncile nu vor fi la fel pentru toti. Nu se va munci curvarul si talharul la fel cu cel ce a jurat stramb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi vesnice, dar nu deopotriva la toti. Vor fi feluri si feluri de munci, dupa cum fericirile raiului sunt iarasi felurite. Caci zice Hristos: Sa nu se tulbure inima voastra, in casa Tatalui Meu sunt multe lacasuri. Eu ma duc sa va pregatesc voua loc.
Dupa cum in rai sunt multe lacasuri, asa si in iad sunt multe feluri si neasemanate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le stie. Fratii mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci in gheena inainte de vreme; suntem noi munciti destul, am cazut din darul Tau, am fost ingeri, eram fiinte usoare, luminoase, curate, neprihanite; ne indulceam de slava Ta in ceruri, pururea vedeam fata Sfintei Treimi, cat era cu putinta noua, intelegeam teologia adanca despre Tine. Apoi ne-ai aruncat jos din cer si stam prin vazduh; ne-am bagat printre dobitoace, prin oameni, stam in locuri spurcate, stam in paduri, in pustii, in lacuri. Ne rugam, lasa-ne aici, ca este destula munca, fata de dregatoria, de cinstea noastra cea dintai! Nu ne trimite inainte de vreme in gheena!”
Iata cat se tem diavolii de gheena! Cu atat mai mult ar trebui sa ne temem noi si sa nu mai facem voia lor. De gheena se tem diavolii foarte tare, caci este locul pe care-l vor mosteni de la judecata pentru vesnicie si ei si toti care vor face voia lor. Atunci paharul iutimii maniei Domnului va veni neamestecat cu mila.
Dar sa trecem mai departe, la celelalte invataturi din Sfanta Evanghelie. Si s-au aruncat diavolii cu turma de porci in mare, iar pastorii ei vazand aceasta, au fugit cu spaima in cetatea Gadara. Ati vazut? S-au dus cu spaima si cu strigat mare: „Oameni buni, iesiti sa vedeti! A venit un prooroc, a vindecat doi indraciti de care nu se putea apropia nimeni. A scos diavolii din ei si i-a trimis in porci! Dar iata ce au patit porcii nostri; s-au inecat toti in Marea Galileii”.
S-au inecat in lacul Ghenizaret 2000 de porci. Spaima mare, caci era averea acelei cetati. Dar dreptatea lui Dumnezeu a ingaduit paguba pe care au suferit-o stapanii porcilor si fiindca in cetatea gherghesenilor locuiau alaturi de pagani si evrei, care, desi nu aveau aceeasi credinta cu paganii cu care traiau impreuna, nu numai ca hraneau porcii pentru negotul lor, dar si mancau din carnurile lor, calcand prin aceasta legea lui Moise. Si ce spune dumneze-iasca Evanghelie? Au iesit toti locuitorii cetatii, cu mic cu mare, de la batran si pana la copil, caci ii cuprinsese spaima. Toti se intrebau: „Cum a venit un vant, a luat porcii si i-a dus in mare si am ramas fara ei? Ce putere are acest prooroc, care a scos diavolii cu cuvantul si a aruncat porcii in mare?”
Dar frica lor a fost o frica binecuvantata? Fratilor, frica Domnului cea curata, zice psalmistul, ramane in veacul veacului. Dar este si o frica rea, o frica patimasa. Caci zice proorocul: Acolo s-au temut de frica, unde nu era frica. Aceasta este o frica rea, care intuneca mintea, pe aceasta o aveau gadarenii. Daca era cealalta frica, frica curata a Domnului, ei, cand ar fi vazut minunea aceasta, ar fi cazut cu totii la picioarele lui Hristos si ar fi spus: „Iarta-ne, Doamne! Mantuieste-ne, Doamne! Credem in Tine!” Dar ce-au facut gadarenii? I-au spus lui Hristos: Du-Te din locurile noastre, du-Te de aici! caci i-a cuprins frica. Aceasta este rasplata, multumirea gadarenilor, ca le-a vindecat indracitii si le-a aratat puterea Sa in minunea savarsita acolo. Aceasta este o frica rea, adusa de diavoli.
Heruvimii si serafimii se cutremura in fata Domnului, dar cu frica cea curata. Frica – zice Isaia proorocul – au serafimii dimprejurul tronului, din care fiecare are sase aripi si cu doua isi acopera fetele, cu doua picioarele si cu doua zboara si umplu vazduhul, strigand cu glas mare: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Lui.
Aceasta este frica cea buna, care ramane in veacul veacului si peste ingeri si peste heruvimi si peste serafimi, pe care ne-o da Dumnezeu si noua. Este frica prin care omul, desi se teme de Dumnezeu, Il si iubeste. La gadareni n-a fost aceasta frica, ci o frica patimasa, caci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere sa trimita porcii in mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile si credinta, ne va pune cine stie ce legi si randuieli si ne va pedepsi pentru pacatele noastre. Mai bine sa-i spunem sa plece de aici. Sa nu ne mai pricinuiasca cine stie ce pagube cu minunile, asa cum ne-a pricinuit pana acum”. Era frica rea, frica patimasa. Numai o frica este binecuvantata: frica de Dumnezeu, care ne aduce la picioarele Lui, ca sa ne rugam Lui.
Frica prin care ne temem sa nu ne pagubim in avere, sa nu patimim ceva rau in lumea aceasta, este frica de la diavol. Aceasta frica au avut-o gadarenii. De aceea L-au rugat pe Hristos sa-i paraseasca. Si Mantuitorul, bland si preabun, vazand impietrirea, necredinta, nemultumirea si rautatea lor, S-a suit in corabie si S-a dus in cetatea Sa.
Din aceasta Evanghelie noi am putea trage mii de invataturi, din fiecare cuvant, si am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem sa ne lungim prea mult, ci trebuie sa scurtam cuvantul.
Sa tineti minte. Evanghelia de astazi este invata-tura pentru oamenii nemultumitori. Vai de omul acela care, atunci cand Dumnezeu ii face un bine, Il uita pe Dumnezeu!
Se afla un om in razboi pe front; cad proiectilele in stanga si in dreapta lui; cad obuzele, trag mitralierele, se bombardeaza, nu se vede de fum si de flacari. Si omul nostru zice: „Doamne, daca ma scoti de aici, calugar ma fac! Doamne, daca ma scoti de aici, toata averea mea o dau saracilor! Doamne, daca voi scapa, nu mai fumez, nu mai traiesc cu femeia altuia…”. Face mii de fagaduinte lui Dumnezeu cand este in primejdie si necaz.
Dar cand a venit acasa, uita tot. Si in loc sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca l-a izbavit, se face ca o aspida surda care-si astupa urechile de la orice indemn bun.
Altul vrea sa faca o casa si cand o porneste spune: „Doamne, ajuta-ma sa pot scoate autorizatie de la conducere, sa capat lemn, sa pot capata piatra, sa castig un ban, sa gasesc de lucru! Ajuta-mi, Doamne, sa fac casa!” Si cand a terminat-o, in loc sa aduca multumire lui Dumnezeu, uita. Se pune pe baut. Intra intr-insa beat si injura. Aceasta este multumirea lui fata de Dumnezeu, Care l-a ajutat sa-si faca casa. Uita ca i-a dat mijloace si putere sa o ridice.
Altul vrea sa-si marite sau sa-si insoare copiii. Altul, sa reuseasca la examen; altul la operatie; altul sa scape de judecata si face fagaduinte mari: „Am sa fac, Doamne, asa, daca ma vei scoate la liman!” Dar, dupa ce l-a scos, a uitat tot.
Bine a zis Sfantul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, asa uitarea stinge lucrarea cea buna din minte”. Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uitam. El ne-a dat viata, minte, sanatate, ochi, lumina, caldura, apa, ploi la vreme, hrana, poame cu tot felul de dulceti, livezi, vite, pasari. Tot ce avem este de la El, cum zice apostolul: Toate de la El si prin El si intru El sunt. Si iarasi: Ce ai, omule, ce n-ai luat? Ce ai, omule? Ai minte, intelepciune, pricepere, libertate. Si ce ai ce n-ai luat de la Dumnezeu? Si daca le-ai luat, de ce te mandresti ca si cum ar fi ale tale proprii? Toate sunt de la Dumnezeu si intru El. Caci zice apostolul: Intru El si prin El ne miscam.
Deci, daca toate sunt de la Dumnezeu, si prin El, si intru El, ce mai este al nostru? Si voi – zice – sunteti ai Lui si rascumparati cu sangele Lui. Si cat ar trebui sa-L iubim pe Dumnezeu! Cata nemarginire si netarmurire de dragoste are Sfanta Treime! Iar Tatal ne cere in porunca intaia: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul si din toata puterea ta; din inima noastra, adica din suflet; din cugetare, cu mintea; si din vartute, adica cu trupul, cu toata fiinta.
Dar de ce? Pentru ca fiinta noastra nu se poate desparti de Dumnezeu, nici nu poate creste, nici nu poate sa se miste fara El. Si daca atatea daruri avem de la Dumnezeu si atatea bunatati, trebuie sa-I multumim pururea si sa umplem gura noastra de multumire.
Azi dimineata o femeie a platit doua pomelnice pentru vii si zice: „Multumim Preasfantului Dumnezeu pentru binefacerile Lui ca ne-a ajutat noua”. Sunt si suflete recunoscatoare. Stiti ce a facut femeia aceea? L-a miscat pe Dumnezeu ca sa-i faca si mai bine. Caci asa zice Sfantul Isaac Sirul: „Daca Ii multumesti lui Dumnezeu pentru putin, Il misti sa-ti faca si mai mare bine”. El zice asa: „Daca tu, omule, Imi multumesti pentru putin, pe urma Eu am sa-ti fac si mai mare bine si in veacul de acum si in cel viitor”. Deci fericit si de trei ori fericit este crestinul care multumeste lui Dumnezeu in toata vremea pentru binefacerile Lui.
Asa, Abel, la inceputul facerii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfe de multumire lui Dumnezeu. Asa, Noe, dupa potop a adus jertfa de multumire ca a scapat de apele potopului. Si zice dumnezeiasca Scriptura ca a cautat Dumnezeu spre Noe si spre arderile si spre jertfele lui si le-a mirosit intru miros de buna mireasma. De ce? Pentru ca si Abel si Noe au adus jertfe de multumire. Acela a adus ca i-a dat Dumnezeu oi, celalalt ca l-a scapat Dumnezeu de potop.
Avraam a adus si el de trei ori jertfa de multumire si a facut trei jertfelnice; unul la stejarul cel inalt din Sichem, al doilea la Betel si al treilea in pamantul Hebronului, pentru ca l-a binecuvantat Dumnezeu si i-a spus: Avraame, Avraame, voi inmulti samanta ta ca stelele cerului. Si i-a adus jertfa de multumire, ba l-ar fi adus la urma si pe Isaac, fiul sau, drept jertfa, cea mai inalta jertfa pe care ar fi putut sa o aduca, multumind lui Dumnezeu. El n-ar fi crutat nici pe unicul nascut fiu al sau, pe care l-a castigat de la Dumnezeu la batranete.
Isaac a adus si el jertfa de multumire si Dumnezeu i-a innoit fagaduinta pe care i-o facuse tatalui sau si a zis: Pentru Avraam, robul Meu, voi inmulti samanta ta. Iacov de asemenea a adus jertfa lui Dumnezeu in Sichem si a inaltat stalp si jertfelnic, pentru ca l-a scapat Dumnezeu din mana lui Isav, fratele sau si s-a intors de la Laban, cel lacom de bani. Si spunea: Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne, si acum ma intorc cu doua tabere.
A adus jertfa de multumire si Moise, cand se batea cu Amalic si l-a biruit in pustie. A adus jertfa de multumire Isus al lui Navi, cand a cucerit cetatea Ierihonului unde erau adunati cei sapte imparati. A adus jertfa de multumire Samuil, cand i-a ajutat Dumnezeu sa faca pace cu amoreii, si a zidit jertfelnic Domnului in Armatem.
Si nu ne ajunge vremea sa spunem cati au adus jertfa de multumire lui Dumnezeu. Auziti pe Aposto-lul Pavel care spune: Neincetat va rugati, intru toate multumiti. Deci, fratii mei, sa va ramana in inimi scris din Sfanta Evanghelie de astazi: Totdeauna cand iti ajuta Dumnezeu sa faci un gard, o fantana, un grajd, o casa, o punte, sa mariti o fata, sa insori un baiat, sa iei un examen, sa-ti reuseasca o operatie, sa-I aduci lui Dumnezeu jertfa de multumire si sa-I multumesti din toata inima, caci prin aceasta Il pleci pe Dumnezeu sa-ti faca mai mare bine in viitor.
Iar daca nu-I veti aduce multumire si daca veti uita binefacerile Lui, veti fi asemenea gadarenilor de astazi, care au gonit pe Mantuitorul din cetatea lor, ca si cum ati zice: „N-avem nevoie de Tine! Du-Te de aici! Nu vrem sa-Ti multumim Tie pentru minunile Tale si pentru puterile Tale! Nu vrem sa primim binefacerile Tale!” Sa nu fie!…
Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne ajute tuturor sa-I multumim pururea lui Dumne-zeu din toata inima pentru binefacerile Lui! Amin.

CUVANT CATRE MAICA IRINA, AFLATA IN SUFERINTA

(1979)

Ce sa-i spun eu maicii Irina? Maica Irina a fost o fiinta cu frica de Dumnezeu, cu smerenie, cu dra-goste si a iubit-o Dumnezeu din tinerete. Eu stiu ca ea, cand a plecat la Ierusalim, saraca, s-a marturisit la mine. Era slabuta si o durea capul. Si atunci era cam bolnava. Si a plecat cu una Ermionia. Si aceea s-a intors in tara, dar ea era mai sanatoasa decat dansa. Si Ermionia s-a imbolnavit aici si Irina s-a facut sana-toasa la Ierusalim.
Si a facut saraca vreo zece ani si mai bine ascul-tare acolo si a venit in tara, tot la manastirea de unde a plecat, la Varatec. Si ea a mai avut o sora acolo la Varatec; cine este mai aproape ca sora de-o mama si de-un tata? Dar vedeti? Asa a voit Dumnezeu, ca sa fie iar impreuna. Chiar neputinta si boala au silit-o sa se apropie de sora ei, ca sa fie ajutata, ca nimeni nu te poate ajuta mai sincer ca sora si fratele.
Deci mai intai este semn ca pe ea o iubeste Dumnezeu, ca a tinut-o in suferinta, ca zice: Pe cine iubeste Dumnezeu, il cearta. Si bate pe tot fiul pe care-l primeste, si „Precum focul curata rugina de pe fier, asa boala curata pacatul de pe om”, zice Sfantul Isaac Sirul.
Si Sfantul Efrem Sirul zice asa: „Dumnezeu de la omul bolnav, doua lucruri cere: Sa multumeasca lui Dumnezeu pentru boala si sa se roage neincetat”. Numai atat. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu tarzia mancare, nu uscata mancare, nu putina mancare, nu starea de toata noaptea, nu cere de la dansul nimic, decat aceste doua lucruri. Orice bolnav care crede in Hristos si are dreapta credinta, atat trebuie sa zica: „Multumescu-Ti Tie, Doamne, ca-mi dai suferinta si certare. Multu-mescu-Ti Tie, Doamne, ca ma iubesti si ma certi”; si „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sanatos, dar de la bolnav numaidecat.
Ca Dumnezeu stie ca trupul se smereste prin boala si nu mai trebuie sa-l infranezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decat puterea lui de suferinta. Si de aceea se cere osteneala duhului, rugaciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni pana la ultima suflare.
De aceea Apostolul Pavel a poruncit sa facem toate faptele bune dupa putinta, dar cand a ajuns la rugaciune, a zis: Neincetat sa va rugati. Ca aceasta se cere pana la ultima suflare, sa fie cu mintea si cu inima la Hristos.
Deci, unde va fi Maica Irina, sa-si aduca aminte de numele Domnului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa”. Si cand nu va tine minte nici atat, sa zica „Doamne miluieste”, si este tot o rugaciune. Ca Dumnezeu nu cauta aici lungimea cuvantului, ci daca se zice cu toata inima si cu toata privirea mintii. Iar in ceea ce zice Sfantul Efrem, ca trebuie sa multumesti lui Dumnezeu pentru boala, Sfantul Ioan Gura de Aur in acelasi duh vorbeste despre bolnavi: „Atat de placuta este limba bolnavului, care multu-meste lui Dumnezeu in boala, in vreme de suferinta, incat nu este cu nimic mai prejos decat limba martirilor, care-L marturiseau in chinuri, cand ii rastigneau si-i bagau in caldari si-i fierbeau. Ca si aceia sufereau, si acesta sufera intr-o masura”.
Deci cine multumeste lui Dumnezeu in boala, este un martir de buna voie. Si de aceea sa-i spui sa se bucure ca-i bolnava. Da! Sa nu se intristeze. Stii cine se intristeaza? Trupul. Ca el are sa sufere ceva. Dar sufletul trebuie sa se bucure totdeauna. Sa-si aduca aminte ca zice marele Apostol Pavel: Cand sunt slab, atunci sunt tare. Caci cu cat slabeste omul nostru cel dinafara, adica trupul, cu atat se innoieste cel dinlauntru, din zi in zi.
Noi am avut aici un calugar, Dumnezeu sa-l odihneasca, Constandie Uricaru, care stia Psaltirea pe de rost, ca si fratele meu mai mare, Gherasim. Si era bolnav de tuberculoza osoasa. I se vedeau oasele la coate, la solduri, la genunchi si statea pe un colac de guma in chilie. Nu putea sta pe altceva, ca era tot numai o rana, si nu inceta zicand psalmi. Un alt parinte bun la inima, Constandie Golea, ingrijea de el. Veneau diavolii si-l bateau si el zicea: „Fratilor, nu ma lasati! Rugati-va pentru mine, ca vin diavolii cu culioane rosii pe cap si cu bastoane de foc si ma bat toata noaptea, ca sa nu mai spun rugaciuni”. Atat de tare ii ardea, cand se ruga el! Ca zice un sfant parinte: „Rugaciunea bolnavului este cea mai puternica, ca se roaga cu toata inima si cu smerenie”.
Stia acatistele catre Maica Domnului si toate acatistele zilelor. Si cand ii spuneam: „Parinte Con-standie, te doare tare?” Zicea: „Nu ma doare! Eu am suparat pe Dumnezeu!” Si cum era sa-L fi suparat el, ca era de mic copil in manastire? Venise de la Tifesti, metocul Schitului Prodromul, din Sfantul Munte, de la marele calugar Evghenie Dumitrescu, care a fost un sfant acolo si care a stat 40 de ani la Prodromul.
Si tot timpul, daca termina psalmii, auzeai: „Doamne Iisuse…, Doamne Iisuse…”. Ca ceasul, cu metaniile in mana. Si daca il intrebai ceva, zicea: „Iertati-ma, fratilor, ca am gresit lui Dumnezeu!”
Cand am venit eu la manastire, in Sihastria n-am gasit la nimeni pat. Toti parintii batrani dormeau pe scaune, altii aveau rogojini jos, altii aveau cate o piele de oaie asternuta jos, altii pe podeaua goala. Altii dormeau in genunchi pe scaun. Dar cat poti sa stai? Imi aduc aminte de parintele Constandie Serban ca avea un scaunel si cand adormea, cadea cu tot cu scaun. „Lasa asa, sa ma trezesc!” Atat era somnul lui.
Iar Gherasim, fratele meu, a facut un sicriu foarte gros si a pus o piatra in loc de perna. Si-i spunea unul Nectarie Pintilie: „Ei, Gherasime, cate sicrie de acelea or sa putrezeasca pana vei muri fratia ta!” Dar Gherasim raspundea: „Eu cred lui Hristos ca acesta imi va fi casa de veci!” Si asa a fost. Avea crucea de inmormantare si sicriul, si stia Psaltirea din scoarta in scoarta inca de cand era la Cozancea ucenic la Parintele Paisie; acolo a inceput el intai.
Eu eram cu Gherasim in chilie si el facea 500 de metanii cu rugaciunea Doamne Iisuse. Eu mi-am facut un pat sa dorm, ca eram la vaci cu ascultarea si nu puteam. Eu eram slabut de acasa. Cel mai slab din familie. De aceea m-a lasat Dumnezeu sa mai traiesc pana acum, ca eu am fost cel mai lenes si cel mai nelucrator. Gherasim facea 500 de metanii si pe urma statea in picioare si zicea cinci catisme pe de rost. Si iar 500 de metanii si iar cinci catisme. Pana la Utrenie facea 1500 de metanii si 15 catisme. Apoi venea si ma scula si pe mine la Utrenie.
Mergea la Utrenie si dupa aceea venea si se culca in sicriul acela cateva ceasuri. Il insemna cu Sfanta Cruce si se scula inaintea mea dimineata si mai citea celelalte cinci catisme, ca sa aiba o Psaltire pe noapte si Utrenia. Si cand ii era somn -, stii ca era lupta, ca se lupta cu vrajmasul, ca el era om voinic, nu era ca mine -, numai ce-l vedeai ca-si da palme, 40-50, zicand: „Nu dormi, calule! Uite sicriul! Ai sa dormi acolo”. Si pe urma daca vedea ca tot il nacajeste cu somnul, avea un centiron lat si se lovea, cate o suta de centiroane, zicand: „Nu dormi, ca ai sa dormi acolo acusi”. Cum puteau sa mai traiasca acestia, asa de mari nevoitori?
Eu m-am dus la staret si i-am spus: „A innebunit Gherasim! Toata noaptea se bate peste cap si face metanii si nu ma lasa sa dorm”. Dar staretul stia nevointa lui, doar Gherasim ii era ucenic: „Lasa-l, mai! ala-i calugar! Ca in Sfantul Munte de astia erau, care se bateau si care plangeau toata noaptea”. Si apoi il vedeam ca uneori, batandu-se asa si nedormind, ii veneau lacrimi. Si se punea in genunchi si plangea cate un ceas-doua intr-una. Apoi se linistea. Nu-i mai auzeai gura. Se ruga in taina cu rugaciunea mintii.
Calugari de acestia am apucat eu aici. Si nu numai el. Era unul Teodosie care s-a inecat in Iordan. Acela stia toti Sfintii Parinti. Cand am venit eu aici, Teodosie stia Psaltirea pe de rost, Gherasim, Con-standie Uricaru, Vasile Mitoseru, Visarion Palade si fratele meu, Vasile, cel mai mare, cu care am stat la oi.
Ceilalti…, nu aveai cu cine vorbi in manastire. Atat auzeai: „Blagosloviti si iertati!” Ascultarea si „Doamne Iisuse”. Si acesti calugari s-au nevoit si, cum spune Ioan Gura de Aur: „…repede au alergat, degraba au ajuns la cer”.
De cate ori aud paremia aceea care se citeste la mucenici: Rapitu-s-a, ca sa nu schimbe rautatea mintea lui, sau inselaciunea sa insele sufletul lui, de atatea ori imi aduc aminte cum au murit fratii mei de tineri si alti calugari, ca erau mari nevoitori. Si Sfantul Ioan Scararul spune asa: „Dumnezeu, daca vede pe monah sau pe frate ca-i aprins tare cu dragoste catre El si are o viata inalta la inceput, nu-l lasa sa traiasca mult – ca Dumnezeu stie mai inainte viata omului -, ca sa nu se schimbe”.
Si poate la nevointa asta, aveau sa se ridice niste ispite mari mai tarziu, si aveau sa-si schimbe viata. Si nevointa lui de 8-9 ani cat a fost, a fost mai mult decat o suta de ani, ca auzi ce zice: Putin ostenindu-se, a plinit ani indelungati, ca placut era Domnului sufletul sau, de aceea S-a grabit a-l scoate.
Ai auzit? Asa se intampla cu acei mari nevoi-tori. Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca nu-i o fericire sa traiesti mult. Sfantul Vasile, cel mai mare nevoitor, stalpul cel de foc, gura de foc a Duhului Sfant, ochiul Bisericii lui Dumnezeu, dupa care s-au ghidat atatea Sinoade Ecumenice, a murit la 45 de ani. Canoanele lui, care indreapta Biserica pana astazi, sunt cele mai drepte si cele mai austere.
Sfantul Ioan Gura de Aur a trait 64 de ani si a murit in surghiun. Din cei trei mari ierarhi, numai Sfantul Grigorie a trait 80 de ani. Si zice el: „Nu-i o fericire sa traim mult! Este fericire ca atunci cand vom incheia viata, s-o incheiem cu Hristos. Sa murim cu Hristos in mintea si in inima noastra”.
Deci maica Irina sa nu-si faca multe ganduri. A avut viata curata pe unde s-a dus, cu frica de Dumnezeu. Sa nu se teama acum! Domnul poate vrea s-o ia dincolo. Si daca o vrea s-o mai lase, are o scanteie de viata intr-insa, Dumnezeu i-o lungeste cat vrea. Iar daca nu are, poti sa chemi fratia ta toti doctorii din lume, ca tot se duce.
Noi am fost patru frati si o sora la manastire, si toti au murit in manastire. Si mama a murit calugarita batrana la Agapia Veche, de 94 de ani. Sora mea, rasofora Ecaterina, a venit inaintea mea la manastire. Eu eram inca acasa. A murit pe la 23-24 de ani, dar era venita in manastire la 11 ani. A terminat patru clase si a plecat la Manastirea Agafton.
Si de aceea spune-i maicii Irina ca acesta este semn ca o iubeste Dumnezeu. Ea sa nu faca alta osteneala, decat sa zica un „Doamne Iisuse” in mintea ei cu smerenie si cu frica de Dumnezeu. Ca nu-i viata de veci aici. Cand ne vom intalni noi dincolo, acolo n-are sa mai fie durere de cap, nici de sale, nici junghiuri, nici suferinta, nici nimica; numai bucurie si veselie si mangaiere in vecii vecilor.
Sa va spun ceva. Noi, ca frati firesti, tot am dori sa fim impreuna. Asa ne leaga dragostea asta fireasca. Asa au fost fratii mei. Cand a murit fratele Vasile, Gherasim era in armata la Cernauti, un frate al meu mai mic, Mihai, era la Durau cu parintele Dorotei; sora mea era la Agafton si eu am ramas din familie singur in manastirea asta, din cati frati eram noi pe drumurile astea. Si fratele meu a stat la oi pana in Joia Mare si a inceput a scuipa sange, ca a racit in padure cu oile. El a venit jos si m-a dat pe mine in locul lui. I-am schimbat eu ascultarea.
Eu tot veneam pe de vale, dupa ce-a venit Pastile, sa-i aduc ceva, si-l gaseam vesnic in rugaciune, vesnic in rugaciune. Si cu trei zile inainte de a muri, era in ograda manastirii, i s-a aratat Maica Domnului. El avea mare evlavie la Maica Domnului, stia toate acatistele ei pe de rost. Parintele Ioanichie Moroi l-a vazut bolnav si a vrut sa-l faca calugar. Facuse armata. A fost sergent. Om cuminte. Dar eram schit dependent de Manastirea Secu. Si ei au spus: „Nu! Sa vina la Secu sa-l faca calugar”, ca a spus ca aici se inmultesc calugarii si apoi o sa iesim autonomi. De ce s-au temut, de aceea n-au scapat, ca pe urma a devenit aici manastire. Putea sa-l faca cu un an-doi inainte, dar au spus sa se duca la Secu, si atunci staretul nostru n-a calcat porunca si nu l-a mai facut.
Era imbracat frate si era cu metania in mana si era in fata bisericii de piatra. Si acolo era oleaca de prisaca. El zicea rugaciuni si rugaciuni pe-un scaun acolo, cu fata la biserica. Si a aparut Maica Domnului. Parintii erau la masa cu tot soborul. La masa afara, intr-un coridor colo la fantana. Si el numai ce a vazut ca s-a coborat Maica Domnului peste nori, pana deasupra bisericii, cu un card de ingeri cu aripi de aur in jur. El, cand a vazut-o, a lasat rugaciunea „Doamne Iisuse” si a inceput a striga: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma!…” Si a tot strigat, pana a cazut jos. Tot se uita in sus si striga!
Calugarii au auzit de la masa si au zis: „Ce striga, mai, saracul Vasile acolo? A cazut jos!” Cand au venit calugarii, el le-a spus: „Parinte staret, parin-tilor, inchinati-va! Nu vedeti pe Maica Domnului deasupra bisericii? Uite, este inconjurata de nori albi si are niste copii cu aripi de aur in jurul ei”. Dar staretul a zis: „Unde, Vasilica, unde?” „Uitati-va!… Inchinati-va, ca Maica Domnului blagosloveste! Mantuitorul in bratele Maicii Domnului a blagoslovit manastirea noastra cu amandoua mainile, ca un arhiereu!”
Toti calugarii de la masa se uitau la dansul si in vazduh. Eu nu eram aici; eram la oi in locul lui. Si parintele staret il intreaba: „Frate Vasile, dar ce ti-a spus?” „A spus ca dupa trei zile vine sa ma ia”. Si era la ora 11.30, in ziua cand a vazut pe Maica Domnului. „Vai de mine, Maica Domnului se inalta la cer”. Si calugarii au inceput sa faca metanii, dar n-o vedeau, numai cum spunea el. „S-a dus! zice. N-o mai vad”.
Apoi fratele Vasile s-a dus in chilie. Avea o chilie mica in dos, unde a stat Dionisie Iorga. Se ruga. A venit staretul repede, l-a impartasit din nou cu Preacuratele Taine si s-a rugat. Atunci eu am auzit ca a avut descoperirea asta si am venit la el. Era cu picioarele umflate de reumatism. „Fratele meu, mi-a zis el, mai am o zi si jumatate si ma duc la Domnul! A fost Maica Domnului si mi-a spus!…”.
Eu credeam ca a fost vreo nalucire, ca si vrajmasul iti face in vremea mortii naluciri. Toti parintii au urmarit. Exact in ceasul si minutul acela la trei zile a murit. Avea o cruce de chiparos de la unul Ghenadie din Sfantul Munte, pe care o saruta pe amandoua partile, si a spus: „Iertati-ma, ca vine ceasul meu!” Si s-a dus, sarutand acea sfanta cruce. Si atunci toti s-au incredintat ca n-a fost nalucire, ca si diavolul vine in vremea mortii cu naluciri, fel de fel, ca sa te arunce in mandrie sau in slava desarta.
Dar n-a fost nalucire, ca staretul a zis, ca daca se va implini ce i-a spus Maica Domnului, este de la Dumnezeu. Si drept in acelasi minut s-a dus fratele meu. Asa a murit fratele meu Vasile, mai mare si decat Gherasim cu care am venit eu la manastire.
Cand a murit era o primavara ploioasa, pe la sfarsitul lui mai. Si ploua, ploua toata ziua, de nu se mai usca apa in opinci. Eu eram cu oile prin padure. Si am inceput a citi cate o Psaltire in fiecare zi, pana la 40 de zile, ca sa vad: „Oare s-a mantuit fratele Vasile?” La 40 de zile eram cu oile sterpe si am venit ud si nacajit, ca vai de capul meu, ca toata ziua m-a plouat. Am vrut sa fac oleaca de foc si mi l-a stins ploaia si m-am culcat asa ud. Aveam un butuc acolo de mesteacan si am adormit mort.
Se implinisera sase saptamani. A doua zi era sambata, trebuia sa-i faca pomenirea de sase saptamani, ca asa se face. Si eu am adormit de obosit ce eram, dar am uitat in care zi este. Si m-am facut deodata, intr-o gradina frumoasa, cu o livada. Si iaca vad biserica Sihastriei acolo si cimitirul cu cruci, cu toate, si in mijlocul cimitirului un tanar foarte frumos, imbracat cu un brau in trei culori.
Zice Sfantul Ioan Scararul sa nu crezi vedeniile si visurile, ca toate sunt de la diavoli. Numai care iti vestesc tie moarte si judecata, acelea sunt de la Dumnezeu. Iar daca te duc la deznadejde, si acelea sunt de la diavoli. Sa nu le crezi.
Si eu eram atent. Si parca acela m-a intrebat: „Pe cine cauti? Pe fratele Vasile?” Cand am auzit de fratele Vasile, eram bucuros. „Hai sa vezi ce se petrece cu fratele Vasile!” Si m-a dus drept langa biserica noastra, ca acolo a fost mormantul lui; acum am mutat cimitirul in locul unde este acum, cu toti parintii. El a fost drept langa geamul altarului.
Si iaca s-a deschis mormantul fratelui. Eu voiam sa stiu daca s-a mantuit, de aceea am citit 40 de Psaltiri. S-a deschis mormantul, s-a deschis sicriul. Si l-am vazut imbracat cum l-au pus. Ca i-au pus in cap un culion frumos de plus si pe fata i-a pus un voal alb; i se vedea fata prin voalul acela. Dar tanarul acela se uita si la mine si la el. Din sfantul altar iesea o teava cu apa rece si curgea pe fata lui in sicriu. Si curgand apa, el se facea tot alb, curat, frumos, mai frumos si a inceput a se lumina la fata, a straluci. Si apa aceea a inceput sa spele vesmintele de pe el. Si vesmintele in loc sa fie negre, se faceau albe si acelea. Si numai vad ca a inviat fratele din sicriu si mi-a zis: „Mai, frate, spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi”. Aceste cuvinte mi le-a spus. Si pe urma m-am trezit. Mai, zic, dar frumos mai era! Si cand mi-am adus aminte, zic: „Mai, astazi sunt 40 de zile!”
Si vin la staret, nu cumva sa ma insel, ca diavolul poate sa te prapadeasca cu visurile, mai tare ca cu orice. Si ma marturisesc intai de pacatele mele de la ultima spovedanie si i-am spus ce am visat. Cand i-am spus staretului, el mi-a zis: „Ai vazut, baiete? S-au implinit 40 de zile. I-am facut de 40 de zile. Fratele Vasile ce nevointa mare avea! Stia atatea acatiste pe de rost. A murit martir in ascultare. Pana la ultima suflare s-a tinut de oile manastirii. Ai vazut de unde vine izbavirea si izvorul? Din sfantul altar. Acea apa pe care ai vazut-o ca venea pe teava din altar si curgea pe fata si pe hainele lui, sunt liturghiile pe care le-am slujit 40 de zile. Si prin Liturghiile Bisericii si cu cat a mai facut el fapte bune, l-a spalat Dumnezeu si l-a albit”. Asa mi-a talcuit staretul visul.
Iata de ce spun acestea: Viata noastra este scurta. Foarte, foarte scurta si trecatoare. Si sa stiti ca de minutul cel mai de pe urma al vietii noastre, este conditionata ori fericirea vesnica, ori munca vesnica. Pentru minutul cel mai de pe urma al vietii, S-a coborat Fiul lui Dumnezeu din cer si S-a facut om, S-a nascut din Fecioara in pestera si a fost asezat pe paie si a crescut intre noi si a suferit pentru noi si s-a rastignit si a murit. Pentru ca in acel minut, ori se pierde sufletul ori se castiga. Ce spune? Sfarsitul omului incununeaza viata lui. Si: in ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.
Deci maicii Irina sa-i spui sa nu aiba alta grija, decat sa multumeasca lui Dumnezeu ca-i bolnavasi sa se roage: „Doamne, de este voia Ta sa ma iei, sa fiu cu Tine si in veacul de acum si in cel viitor. Amin”.

CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI MARE DIN ANUL 1983

Prea Cuvioase parinte staret, prea cuviosi parinti si frati. Sa multumim Preasfintei si de viata facatoarei Treimi si Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si tuturor sfintilor ca ne-am invrednicit sa ajungem si anul acesta la poarta Sfantului si Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit si Insusi Mantuitorul Hristos.
Iubitii mei frati, pentru ca suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele parti, ca scopul nostru este sa ne intarim acum la inceputul postului cu un cuvant.
Sigur ca manastirea noastra nu este manastire nesfatuita. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserica aud cuvintele Sfintilor Parinti, aud cazania, aud cantarile Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate invata adevarul. Dar acum la inceputul postului este un cuvant cu deosebire pentru ceea ce ne sta inainte.
Iata ca citea acum fratele cuvant de la Sfantul Teodor Studitul. Aceasta carte a Sfantului Teodor Studitul, cu slova veche, care mai este azi in inventarul bibliotecii noastre, este neagra la file. Ale cui manute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit in capul mesei pe Sfantul Teodor Studitul. Zeci de ani! Ca eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de cate ori am ascultat-o.
Batranul a facut douazeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea sa manance la masa, el venea sa ne citeasca cuvantul. El traia numai cu Sfanta Impartasanie si manca numai sambata si Duminica, iar atunci numai oleaca de grau fiert sau oleaca de varza murata. Iar in celalalt timp staretul nostru venea sa ne destepte pe noi pacatosii si supusii ucenici ai lui, cu aceasta minunata carte.
Aceasta carte este cea mai buna carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzatoare. Daca ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati vazut cu ce a inceput cuvantul acesta. Adevaratul post este taierea voii si supunerea monahului intru toate.
Mare lucru este taierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfant: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, ca intru Tine ne junghiem toata ziua. De cate ori calugarul isi taie voia si are rabdare unde-i trimis la ascultare, de atatea ori este mucenic pentru Hristos. De atatea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si da seama ca duce o mucenicie permanenta in viata lui!
Mantuitorul nostru Iisus Hristos cand a venit in lume, n-a aratat viata pustniceasca intai, nici cea stalpniceasca de pe stalp, nici cea idioritmica, sa traiasca omul de capul lui, adica de sine. Viata de obste a aratat-o. A venit in lume sa faca ascultare Parintelui Ceresc pana la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de cand a iesit la propovaduire, timp de trei ani si jumatate, a dus-o de obste cu ucenicii Sai. Aveau o punga, o masa si o biserica, dupa cum stiti ca a fost la Cina de Taina, cand a fost vandut de Iuda, unul din ucenicii Lui.
Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viata ingereasca, daca se tine in hotarele ei canonice. O punga, o masa si o biserica, iar ceilalti sa fie toti ascultatori, ca ingerii lui Dumnezeu in ceruri, supunandu-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu sa conduca. Oriunde este ascultatorul, face Liturghie!
Sa nu-mi spui mie: „Dar eu ma duc pe camp, eu ma duc la oi, eu ma duc la vaci, eu fac ascultare, ma apuc sa matur in ograda, sau sunt la trapeza, sau sunt bucatar, sau sunt in alta parte”. Auzi ce spune despre aceasta Sfantul Teodor Studitul: „Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie savarseste”.
Iar marele Vasile in regulile mari, in regula a 55-a, zice asa: Calugarul in viata de obste este jertfa si jertfitor. In manastirea cu viata de obste, dupa cum arata Sfantul Pahomie cel Mare, calugarul este calator fara de povara. Calugarul in viata de obste nu are voie sa aiba mai mult de doua haine, una de purtat si una pentru biserica; sa aiba urechi de ascultat si vointa tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.
Dar tineti minte, parintilor! Intai cu sfintiile voastre vorbesc. Adevaratul calugar este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: In toate zilele mor. Cum poate muri omul si sa traiasca? Sa moara fata de pacat. Sa moara intr-insul pacatul, viciul. Sa moara fata de betie, sa moara fata de lacomie, sa moara fata de lenevie, sa moara fata de trandavie, sa moara fata de cartire, sa moara fata de nesimtire, de nepasare. Sa moara fata de trufie, de semetie, de ura, de zavistie, de pizma, de invidie, de rautate. Sa moara fata de tinerea minte de rau, de dorinta de a se razbuna, de a se mania. Sa moara vorbirea de rau intr-insul, clevetirea. Sa moara iubirea de aratare, trufia, fatarnicia, viclenia, laudarosia, minciuna, iubirea de sine, placerea de sine, increderea in sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, impietrirea inimii. Sa moara in calugar greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipairea.
Deci iata moartea de sine! Sa moara adica pacatului si sa vieze dreptatii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfantul Botez din mainile Preasfintei si de viata facatoarei Treimi, pentru ca Apostolul Pavel n-a zis cuvantul acesta catre calugari, caci monahismul nu era inca intemeiat. Randuielile monahale sunt intemeiate in secolul I si II dupa Hristos.
Parintilor si fratilor, viata noastra este umbra si vis. Unde sunt parintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Imi aduc aminte, cand am intrat aici in manastirea aceasta, nimeni nu avea pat in chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai ravnitori dormeau noaptea in sicrie.
Dumnezeu sa-i odihneasca pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toata noaptea plangeau si se rugau, stiau Psaltirea toata pe de rost, dormeau doua-trei ore pe noapte, faceau mii de metanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? In ceruri.
Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit in putina asta viata, care este umbra si vis. De ce sa ne legam cu mintea de cele de aici, care vrand sau nevrand, ne lasa pe noi?
Ia ganditi-va, cand moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si pana la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Ii ia cu dansul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, sa nu moara si sufletul odata cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodata. Dar care este moartea sufletului? Pacatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata pacatului este moartea.
Vai de acel om care a trait nepocait pe pamant si odata cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus sa-l manance viermii, sa se faca pamant, iar sufletul s-a dus in gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsa, moartea a doua, ca omul se va munci in vecii vecilor.
A trait patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decat toti oamenii din lume. Dar fata de vesnicie…! Si chiar daca ar trai omul 10.000 de ani, nu este nici cat o picatura din Oceanul Pacific. Pentru ce? In comparatie cu vesnicia.
Vai de noi! Tare ne inselam, si noi monahii si voi mirenii, daca punem mare baza pe viata aceasta! Sa traim aici pentru viata cea vesnica. Sa traim pe pamant pentru ceruri. Sa traim aici pentru rai, pentru bucuria cea fara de margini care ne asteapta dincolo de mormant. Vai de noi daca punem baza in hoitul asta de trup, in blestematul asta vrajmas, care se lupta cu noi pana la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului sa nu o faceti spre pofte. Adica sa-i dam trupului mancare cu ratiune, si bautura si odihna, dar cu cumpatare.
Ati auzit mai inainte un cuvant al Sfantului Asterie al Amasiei, ce se intampla din mancarea si bautura multa: se intampla scleroza, din cauza ca sangele se ingroasa si se incheaga pe vine, si il vezi pe om sclerozat, il vezi paralizat, boala lui Parkinson, boala de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroza si asa mai departe.
Iata ce facem noi cu trupul nostru daca il ingre-unam cu mancari! Mancarile grase sunt toxice: ouale, carnea, branzeturile, grasimea, si ele vatama organismul nostru si ne facem vrajmasi ai vietii noastre.
Sfantul Vasile cel Mare spune asa: „Omule, vrei sa traiesti mult, posteste mult!” Postul este maica sanatatii si lungimea vietii. Iar in cuvantul IV in Hexaimeron zice pentru post: „Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputand sa le mistuie stomacul, multe boli au adus in lume. Iar postului si infranarii, pururea ii urmeaza sanatatea”.
Daca nu crezi sfintilor, crede doctorilor, ca-ti spun ei! Ai facut abuz de mancari, de bauturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie sa fie cu masura. Auzi ce spune Sfantul Isaac Sirul: „Pe tot lucru il impodobeste masura in viata”. Cum ai trecut cantarul cu mancare multa, sau bautura, sau somn mult, sau iti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Parinti? „Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea imparateasca”. Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stanga. Mergi pe calea imparateasca, daca vrei sa mergi cu Imparatul Hristos! Adica sa ne folosim de toate, de hrana, de odihna, de bautura, dar cu ratiune.
Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceas-ta, scrisa dupa regulile marelui Vasile, si ne spunea ca Sfantul Teodor Studitul in Studion, in Constantinopol, a facut optsprezece ani de inchisoare si batai pentru sfintele icoane. De aceea ii spune „Marturisitorul”, ca a suferit multe batai si chinuri pentru sfintele icoane.
L-au bagat la inchisoare, legandu-l in lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui in inchisoare si-i dadea cate o suta de lovituri in fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfantul Teodor si cazand bucati, o taia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin sa-l vindece.
Au fost multi calugari care au patimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfantul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii. Asa au rabdat sfintii pentru Imparatia cerurilor impotriva imparatilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o suta de ani, ca au fost mai multi imparati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, pana la anul 842.
Vedeti ce au rabdat sfintii si ce rabdam noi? Ne-a zis unul un cuvant, ne suparam. Vai de noi! Vrem sa fim cu sfintii, dar nu vrem sa rabdam cum au rabdat ei.
Dar sa revenim la viata noastra. Intram in post. Sa intram cu mare umilinta, cu mare frica de Dumnezeu si impacati cu toti. Daca nu-i o picatura de dragoste in inima fiecaruia, nu ne putem mantui. Daca are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mantui.
Auzi? Daca vrei sa ai pacea, sa-i vezi pe toti ingeri si pe tine sa te vezi diavol. Toti sa fie ingeri in fata ta, sfinti, si pe tine sa te vezi ca un diavol de pacatos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxa. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea.
Deci avem randuiala dumnezeiasca in Biserica lui Hristos, rugaciunea soborniceasca a Sfantului Efrem Sirul, care de acum merge si pana in Miercurea Scumpa. Ati auzit ce zice? Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale.
Si incheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin. Vai si amar de noi, daca nu ne vedem acum pacatele, ca in vremea sfarsitului, la iesirea sufletului, vin atatia diavoli, cate pacate a facut omul, si atatia ingeri buni, cate fapte bune a facut. Acolo ne intalnim cu faptele noastre. Si cand vede bietul suflet ce-l asteapta, unii se sperie si vor sa fuga, altuia i se leaga limba de frica si nu poate spune tainele care le vede; altuia ii da Dumnezeu sa poata spune ce vede; este constient pana ce-si da sufletul.
Vai de noi si de noi! De aceea va spun si voua crestinilor si voua monahilor. Mare lucru este spovedania. Cand vei vedea in familie ca unul s-a imbolnavit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrajmas, caci si pe el trebuie sa-l iubesti, fa-i cel mai mare bine din lume, pe care poti sa-l faci. Adu repede duhovnicul sa-l marturiseasca. Spovedania curata este al doilea botez.
Deunazi am vorbit despre Taina Pocaintei la o conferinta, si imi spuneau preotii ca ei au in parohie pocaiti; si le-am zis: „Intrebati-i pe dansii, parintilor, cum pot ei sa se pocaiasca fara Biserica?” Taina Pocaintei nu-i a fiecaruia. Este a Bisericii; este asezata de Hristos in Biserica, cand a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele, iertate vor fi, si carora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pamant, va fi legat si in ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.
Deci vedeti ca Taina Pocaintei este in mana preotilor! Si le-am aratat cele patru parti ale pocaintei. Intai este durerea inimii si parerea de rau a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mainilor pe capul celui ce se spovedeste, ca atunci vine Duhul Sfant sa ierte pacatele.
Dupa cum atunci cand arhiereul pune mana pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfant pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mana duhovnicului Duhul Sfant si-l iarta pe cel ce s-a marturisit. Dar le-am aratat preotilor ca n-au voie sa dezlege pe nimeni, pana nu fagaduieste ca face canonul, pentru ca spune Sfantul Nicodim Aghioritul: „Daca ai dezlegat pe om, fara a promite ca-si face canonul, toate pacatele trec asupra preotului”.
Le-am aratat cum se cearca pacatul la marturisire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? In ce fel? In ce vreme? In ce loc? Si suma pacatului. Ne interesam, ca ce este mintea duhovnicului? Trebuie sa fie ca un serafim si ca un heruvim. Sa priveasca toate ascunsurile fiintei omenesti.
Parintilor si fratilor, a randuit Dumnezeu ca manastirea aceasta sa aiba si gospodarie mare. Va rog din suflet si va aduc aminte un cuvant al staretului meu, nu stiu daca voi mai vorbi vreodata, ca eu sufar cu inima si poate intr-o clipa am sa ma duc de aici. Staretul nostru batran, Dumnezeu sa-l odihneasca, 34 de ani a staretit aici, de prin 1910 pana in 1944. El ne chema la capul lui, cand pe mine, cand pe Parintele Ioil, care nu poate fi aici saracul ca cu boala lui sta acasa acum, si care a staretit dupa mine 12 ani. Eu am plecat la Manastirea Slatina si el a ramas pe post de egumen aici, ca am avut pe capul meu opt manastiri atunci: sase de calugari si doua de maici – „Obstea Sfantul Teodor Studitul” , ca a trebuit sa le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.
Ce se intampla? Batranul ne chema pe noi la patul lui, dupa ce l-au batut talharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc manastirii. „Mai baieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei sa n-o lasati. Ca daca veti tine biserica, Dumnezeu are sa ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai inainte de a arde. Iar daca nu, se va pustii”.
Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trait decat cateva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfanta grija a avut de biserica. Iata, manastirea are gospodarie, are vite multe, are gradini, are de toate. De toate ne bucuram, ca-s ale manastirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti ca aici se face asistenta sociala. Aici vin la masa atatea mii de oameni tot timpul, ca avem la sarbatori mari si patru cinci randuri de mese. De aceea trebuie sa avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.
Dar bagati de seama, a trimis Maica Domnului aici niste fratiori buni, niste calugari, sa-i tinem cat mai aproape de biserica… Se incepuse oleaca de scoala monahala si s-a sistat; nu s-a mai facut. Dar cea mai mare scoala din lume este biserica. Ei acolo invata si cantarile, sa puna troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfatuiti.
Sa stam langa biserica, ca de la biserica se tin toate in manastirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la gradini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grija. Calugarul saracul trebuie sa pos-teasca, sa se roage, nu poate sa faca ascultarile grele. Si ceilalti adunati-va langa biserica. Sa tineti sfatul batranului staret Ioanichie, ca eu nu sunt nimica, si vedeti ca de la biserica, cu darul lui Hristos, se tin toate.
Sa ne ajute Preamilostivul Dumnezeu sa trecem cu pocainta curgerea Sfantului si Marelui Post si sa ajungem cu bucurie la slavita Inviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

PREDICA LA CALUGARIA PARINTELUI NIFON

(1983)

Preacuvioase parinte staret, preacuviosi parinti si frati si iubiti credinciosi,

Iata ca prin pronia si voia lui Dumnezeu ne-am aflat cu totii aici la fagaduinta si calugaria fratelui nostru, monahul Nifon. Nu de mult am avut alta calugarie. Dar de cate ori se face aceasta mare taina infricosata, de atatea ori trebuie sa ne reamintim fagaduintele noastre calugaresti.
V-am spus data trecuta ca cel dintai calugar din lume a fost Iisus Hristos, fiindca S-a nascut din Tatal Cel pururea feciorelnic, a venit pe pamant si a trait in fecioria cea preadesavarsita dupa omenitate, si i-a placut sa aiba o Maica Pururea Fecioara, in vecii vecilor.
Dar acum, pentru ca voturile calugaresti sunt cele trei sfaturi evanghelice, ascultarea neconditionata, saracia de buna voie si fecioria pana la moarte, o sa vorbim cate putin din fiecare.

Ascultarea

Ce este ascultarea? Mai intai Hristos a fost prototipul si icoana cea mai desavarsita a ascultarii, dupa cum am auzit in Evanghelie: N-am venit sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Celui ce M-a trimis pe Mine. Iar la Corinteni spune ca: S-a facut ascultator pana la moarte si moarte pe cruce.
Dar oare noi, care am fagaduit ascultarea de atatia ani si auzim mereu zicandu-se de ascultare la masa si in Biserica si oriunde la chilii citim, ne intrebam vreodata serios si concret in fata lui Dumnezeu ce este ascultarea?
Vreti sa stiti ce este ascultarea? Ascultati pe dumnezeiescul parinte Ioan Scararul, care ne spune foarte, foarte filosofic. Auzi ce este ascultarea: Ascultarea este mormant al voii. Fiecare sa-si ingroape voia sa. Niciodata sa nu uitati. Si iarasi: „Ascultarea este parasirea socotelii tale intru toate”.
Celui care i se pare ca face ascultare si mai face de capul lui, este batjocorit de diavoli. Acela care are randuiala de sine si i se pare lui ca este mai bine asa cum face el, ca trebuie sa faca cum crede el, niciodata nu se mantuieste. Merge pe alaturi cu crucea, nu pe calea mantuirii. Ca Hristos n-a venit pe alaturi, ci Si-a dus crucea pana la moarte.
Cine are parerea aceasta si nu-si omoara voia si nu paraseste socoteala sa intru toate, n-are ascultare, este batjocorit de diavoli. Merge dupa mintea lui si la urma ajunge la indoiala. Deci acela e ascultator care, cum spune Sfantul Teodor Studitul, este ca fierul in mana fierarului si ca lutul in mana olarului, adica in mana celui ce-l conduce pe calea mantuirii. Este acela care si-a omorat voia sa, care si-a omorat parerea sa. Iar daca va merge dupa voia sa, dupa parerea sa, este batjocorit in tot ce face.

Saracia

Despre saracie adeseori auzim pe Hristos, Care zice: Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul. Cel ce a facut cerul si pamantul si-l imbraca cu podoaba si tine si hraneste toate popoarele lumii, umbla descult cu capul gol, n-avea casa Sa, n-avea unde-Si pleca capul Sau. El ne-a aratat cale desavarsita prin saracie, ca n-a avut nimic. Dumnezeirea si omenirea care o purta intru El era mai presus decat toate bogatiile.

Fecioria

Doua feciorii sunt: una din fire si una din calugarie. Unii sunt feciorelnici, caci n-au cunoscut femei pana la calugarie si pana la moarte. Altii au fost casatoriti si de la calugarie iau votul fecioriei si sunt la fel cu ceilalti, daca duc viata curata pana la moarte. Sfantul Ioan Scararul arata ca fecioria cea dupa fagaduinta are aceeasi valoare cu cea din fire.
Sa nu credeti ca sunt feciorelnici, numai aceia care si-au pazit viata sfanta si nu s-au culcat cu femei in veac. Nu! Este mare lucru si acesta. Dar fecioria este de trei feluri: fecioria trupului, adica a nu cadea cu femei sau in alte pacate spurcate; fecioria mintii, adica a nu primi nici un gand pacatos si spurcat in minte; si fecioria inimii sau a sufletului este desavarsita despatimire de gandurile rautatii si ale stricaciunii omenesti.
Asa o talcuieste dumnezeiescul parinte Isaac Sirul. Nu-i de ajuns sa te pazesti cu trupul de pacat. Trebuie sa nu primesti pacatul nici cu mintea, pentru ca Evanghelia si Legea Darului n-a venit ca Legea Veche sa coseasca pacatul ca pe iarba si sa ramana radacina. Nu! Legea Darului cand vine, o desavarseste pe cea Veche, ca zice: Ati auzit ca s-a zis in Lege: Sa nu curvesti. Dar Eu va zic voua: Cel ce priveste la femeie spre a o pofti pe dansa, iata, a preacurvit cu dansa intru inima sa. Ati auzit ca s-a zis: Sa nu ucizi… Iar eu zic voua: Cela ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este (vezi Matei 5, 27, 21).
De aceea zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul: „Nu va aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul ca ar fi usoare! Daca ar fi usoare, n-ar fi socotit Insusi Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie intru pofta de muiere si ucidere intru ura de frate”.
Ai auzit ucidere si preacurvie care o face omul intotdeauna? Numai daca uraste pe cineva si numai daca gandeste la pacatele trupesti. Vezi cat este de desavarsita Legea Darului? Ea nu taie pacatul numai din obisnuinta si deprindere, ci scoate si radacina. Si care sunt radacinile pacatului? Gandurile. Gandurile sunt radacinile pacatelor. Cine nu smulge din inima poftele cele necurate, pofta de avere, pofta de slava, ura si rautatea, acela in zadar se pocaieste. Acela sa nu creada ca are desavarsire, ca-i plin de ura si de rautate si de pofte si necuratii, si in zadar se lauda cu masca din afara, cu forma din afara, daca nu si-a desavarsit inima sa, daca n-a scos patima si poftele din adancul inimii si din gandire.
Deci, cand auzi in Legea Darului ca zice sa nu poftesti femeia aproapelui sau casa sau boul sau asinul sau toate cate sunt ale lui, atunci te invata sa smulgi pacatul din radacina. Nu numai sa nu furi – si acela-i mare lucru, nici sa nu poftesti lucrul altuia. Daca-l poftesti, esti ca si cel ce fura inaintea lui Dumnezeu, pentru ca inima ta este patimasa si plina de pacate.
In aceasta privinta, pentru ca a depus fagaduinta acest rob al lui Iisus Hristos, parintele nostru Nifon, care slujeste la chelarie de atatia ani, toti cei ce au venit cu dragoste la calugaria lui se bucura ca au ajuns la acest moment fericit, ca pe toti i-a impacat dupa putere. Sa dea Dumnezeu si Maica Domnului sa mearga pe drumul lui asa pana la sfarsit, cum a mers pana acum.
El saracul a venit hotarat din familie; a terminat armata, a lasat toate la parinti si a venit cu dragoste sa slujeasca pana la ultima lui suflare in manastire, ca sa-si mantuiasca sufletul sau si al neamului sau.
Ascultare, mama. Cand tu ii spui una cuiva si el se duce si face ce vrea el, este batjocura, nu ascultare. Ati auzit de Sfantul Ioan Colov din Pateric? S-a dus ucenic la avva Siluan:
– Ia vina incoace, frate.
S-a dus, dar s-a dus sa-si rastigneasca voia.
– Faci ascultare?
– Fac, parinte.
A luat batranul un lemn uscat din pustie si l-a infipt in nisip.
– Sa cari aici apa, frate, pana da roade lemnul acesta!
Si a inceput ucenicul sa care apa; si inca se ducea de cu seara si venea dimineata cu apa, asa de departe era. Si turna apa la lemnul uscat si nu cartea in sine: „asta-i staret? M-a pus sa ud un lemn uscat? asta nu-i intreg la minte!” Nu s-a deznadajduit niciodata. „A spus parintele staret ca sa-l ud pana o sa rodeasca, asa fac”.
Si el saracul a carat acolo apa trei ani de zile. Il intrebau unii:
– Ce faci, frate, aici?
– Ud pomul acesta ca sa rodeasca!
Si altii radeau de el, zicand: „asta nu-i prea sanatos! Uda un lemn uscat”.
Ce-a facut Dumnezeu dupa trei ani? Minunea minunilor! Lemnul cel uscat a prins radacina in nisip, a crescut, s-a facut pom mare si a facut mere frumoase. Si a luat staretul in poala hainei si a dus la trapeza manastirii.
– Luati, fratilor, si mancati din roadele ascultarii fratelui Ioan!
Ati auzit ce minuni face ascultarea? Dar nu ascultarea aceea: „Ca ma duc, ca nu m-as duce; ca as face; nu, ca altul trebuie sa faca. Nu fac cum vrea staretul sau economul sau nu stiu care”.
„Trebuie sa mor pentru Hristos. A spus sa fac asa, asa fac! Nu ma priveste pe mine! Eu sunt in ascultare. Daca voi iesi bine, bine! Daca voi iesi rau, eu sunt pacatos. Eu imi fac datoria! Stie Dumnezeu pentru ce a iesit rau. Ca nu raspunzi tu, raspunde cel ce-a dat ascultarea”. Aceea este ascultare, fara cartire, fara rastire si fara a avea socoteala in mintea ta, ca faci tu mai bine decat ti-a spus cel mai mare.
Ati vazut alt ascultator care s-a facut mucenic? Sfantul Acachie de la Muntele Sinai. O, Doamne, am sa spun ceva despre viata lui din cartea Sfantului Ioan Scararul, care a fost 75 de ani egumen la Muntele Sinai si avea mii de calugari. El avea in toata obstea aceea un batran foarte aspru. Nimeni nu statea ucenic la el, decat o luna, doua si pleca; ca batranul ii batea de-i rupea.
La acest batran a venit un frate, Acachie, monah bland, rabdator si foarte intelept. Dar a stat la acest batran aspru, nu o saptamana, nu o luna si sa fuga. Nu! A stat asa noua ani. Si se minunau toti, ca-l batea batranul in fiecare zi. El nu mai spunea la nimeni. Il intrebau fratii:
– Ai luat vreo cununa astazi?
Si arata capul spart, mana vanata, piciorul vanat, spinarea lovita, dar nu zicea nimic. Il batea ca pe un hot. Iar dupa noua ani de ascultare, fericitul Acachie, mucenicul lui Iisus Hristos, a murit. Si se intalneste Sfantul Ioan Scararul cu batranul:
– Batranule, unde este Acachie?
– A murit!
– Dar l-ai ingropat?
– L-am ingropat acolo in marginea cimitirului.
– Parinte, eu nu cred ca a murit.
– Ba a murit, ca eu l-am ingropat.
– Parinte, hai si-mi arata unde l-ai ingropat.
Si au mers la mormant si a intrebat staretul:
– Ai murit, Acachie?
Si s-a auzit o voce din mormant:
– Nu, parinte, nu! Ascultatorul niciodata nu moare!
Atunci a zis Sfantul Ioan batranului:
– Ai auzit, parinte, ca n-a murit? Ai zis ca a murit Acachie.
Si a zis batranul:
– Vai mie! Vai mie! Ce-am facut? Ucidere am facut! Ucidere!
– Vezi pe cine ai avut ucenic? Pe martirul lui Iisus Hristos, care ti-a raspuns din groapa, ca ascultatorul niciodata nu moare!
Si a zis batranul:
– Da-mi voie sa-mi fac o coliba langa crucea lui si sa plang pana la moarte!
Si a facut batranul acela o coliba langa mormantul Sfantului Acachie si plangea si se ruga: „Iarta-ma, frate Acachie, ca moarte am facut si ucidere am facut, ca te-am omorat cu atatea batai!” Si a plans batranul noua ani acolo. Iar inainte de moarte i s-a aratat Sfantul Acachie in vis si i-a zis:
– Parinte sfinte, nu mai plange! Azi, maine, trebuie sa vii. Fericite si sfinte sunt mainile acelea care m-au batut pe mine! Acestea mi-au facut lacas cu martirii in ceruri! Pentru ca eu prin tine m-am mantuit si prin sfintele tale maini eu m-am dus la cer si mi s-a iertat mie orice pacat. Sfinte sa fie mainile tale, mantuit sa fii si tu cu ceata cuviosilor calugari sfinti, ca te iert, si Dumnezeu sa te ierte! Si l-a sarutat.
Si s-a mantuit batranul si s-a dus in ceata sfintilor. S-a mantuit Acachie prin batranul cel aspru, si batranul cel aspru, prin rugaciunile Sfantului Acachie. Dar Acachie a dat dovada de atata supunere.
Dar noi? Mi-a zis ceva, eu cartesc; spun altceva. Vai de noi si de noi, ce fagaduinte facem! Ai vazut ce-a spus acum staretul: „Ia aminte, fiule, ca are sa vina Hristos la Judecata si ai sa dai seama nu de cele ce ai fagaduit, ci de cele ce ai implinit dupa faga-duinta”. Deci sa luam aminte!
Dar ca sa pazeasca monahul cele trei voturi ale calugariei – ascultarea, saracia si fecioria -, cele trei sfaturi ale Evangheliei, ce trebuie sa aiba? Ce lucrare de geniu? Negresit ii trebuie paza mintii.
Vai si amar de noi daca nu vom avea aceasta lucrare. Ati auzit ce a zis Dumnezeu sarpelui, cand a amagit-o pe Eva, la inceput: Vrajba voi pune intre samanta ta si intre samanta ei; aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei pazi calcaiul.
Satana pazeste calcaiul omului, adica sfarsitul lui pe pamant. Iar aceea iti va zdrobi capul tau, a spus satanei. Si ati vazut prin cine? Prin Eva cea tainica, prin Maica Domnului.
Dar sa revenim la paza mintii. Ce este paza mintii? Cand auzim de paza mintii sau trezvia atentiei sau linistea mintii sau privegherea mintii, este exact acelasi lucru cum ai zice paine, bucata de paine sau felie de paine. Dar sa auzim pe Sfantul Isihie Sinaitul in Filocalie ce spune: Paza mintii este calea si poarta a toata virtutea si a toata fapta buna inaintea lui Dumnezeu. In ce consta paza mintii? In trei lucruri:
– in a ne trezi cu mintea la cele ce gandim;
– in a ne impotrivi pacatului cu mintea;
– si al treilea, in a chema pe „Doamne Iisuse…”, prin rugaciunea mintii.
Ca atata legatura au paza mintii si cu rugaciunea inimii, cat are trupul si cu sufletul. „Si nimeni, spune Sfantul Isihie Sinaitul, nu va scapa de capeteniile tartarului, daca nu are aceasta lucrare, fie el calugar sau mirean”. A pazi mintea, inseamna a zdrobi capul sarpelui.
Auzi ce spun Sfintii Parinti? Tot gandul pacatos care se apropie de mintea noastra este un sarpe ganditor. Daca-i de curvie, daca-i de manie, daca-i de mandrie, daca-i slava desarta, daca-i betie, daca-i furtisag, daca-i mahnire, daca-i intristare, daca-i zavistie, daca-i pizma, daca-i rautate, cand il vezi ca s-a apropiat de mintea ta, imediat cheama pe „Doamne Iisuse”: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul sau pacatoasa”. Si ai zdrobit capul sarpelui in felul acesta.
Ati auzit voi ce canta Biserica aici? Fata Babi-lonului, ticaloasa. Fericit este care va apuca si va lovi pruncii tai de piatra. Cine este fata Babilonului? Care sunt pruncii fetei Babilonului? Pe cine fericeste Duhul Sfant, cand zice sa lovesti pruncii fetei de piatra? Iata pe cine: Fata Babilonului este mintea noastra, iar pruncii ei sunt gandurile spurcate care rasar in minte.
Cumpana dreptei socoteli trebuie sa mearga in toate. Ai auzit ce spune acelasi parinte Isaac? „Pe tot lucrul il impodobeste masura”. Masura la mancare, masura la dormit, masura la infranare, masura la priveghere, masura la metanii, dupa masura puterii fiecaruia. Dar cea mai mare grija sa avem de trezvia atentiei, paza mintii si privegherea mintii.
Aceasta este o lucrare de geniu si pentru monahi si pentru crestini, pana la suflarea cea mai de pe urma. Ca razboiul cu trupul nu tine mult. Omul a slabit, s-a imbolnavit, a imbatranit, dar razboiul cu mintea este pana la ultima suflare.
Acela-i calcaiul! Ca te pandeste pana la ultima suflare, ca mintea ta sa nu fie treaza, si-i destul numai atat. Nu sa faci pacatul, ci numai sa te gandesti la el. Este destul sa te gaseasca impatimit cu mintea, si tot in iad te duce. Ca in ce te va gasi moartea, in aceea te va judeca!
Deci pentru calugarii nostri spun aceasta: Ascultarea neconditionata, saracia, viata curata, fecioria, iar mai presus de toate, ca sa poata sa le pazeasca pe aceste trei lucrari si voturi, sunt trezvia atentiei, paza mintii si privegherea mintii. O lucrare usoara, dar prezenta in toata clipa, fie ca esti in ascultare, fie ca esti in biserica, fie ca esti la vaci, ca esti la oi, ca esti la bucatarie, ca esti la chelarie, ca esti la gradina; fie ca esti la cizmarie, la cojocarie, unde-i fi, sa ai pe Hristos inaintea ochilor.
Adu-ti aminte ceea ce spunea marele prooroc David: De-a pururea vedeam pe Domnul inaintea mea, ca de-a dreapta mea este ca sa nu ma clatin. Trezvia atentiei se naste din frica lui Dumnezeu, iar frica lui Dumnezeu se naste din credinta, dupa cum spune dumnezeiescul parinte Maxim: „Cel ce crede, se teme si cel ce se teme, se trezeste”.
Dumnezeu si Preacurata lui Maica sa ne ajute si mie, pacatosului, si voua, la toti monahii si crestinii, sa castigam ascultare desavarsita, saracie de buna voie, feciorie si curatie, si mai presus de toate paza mintii, trezvia atentiei, privegherea mintii in toata vremea. Amin.

DESPRE PUTEREA MILOSTENIEI SI POCAINTA CEA ADEVARATA

Fiindca azi in cuvintele Evangheliei ati auzit la fericirea a cincea pe Mantuitorul nostru zicand: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui, vom arata printr-o oarecare istorioara cat poate inaintea lui Dumnezeu milostenia si cum ajuta ea chiar si celor mai pacatosi dintre oameni, spre a se intoarce la pocainta si spre a se impaca cu Dumnezeu, pe Care ei L-au suparat foarte mult cu pacatele si faradelegile lor. Pentru a cunoaste adevarul in aceasta privinta, ascultati cu atentie cele ce urmeaza:
Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic avand darul preotiei, desavarsit in fapta buna si facator de minuni. Odata acest mare sihastru a fost ispitit de gandul acesta: cu cine ar fi el asemenea la fapta buna si daca mai este cineva dintre oameni care sa-l intreaca pe el in lucrarea duhovniceasca. Acesta poate a fost si un gand de mandrie, sau poate anume a venit acest gand in inima sa, ca Dumnezeu sa-i arate lui tainele Sale, pe care el inca nu le cunostea.
Deci zabovind gandul acela in inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin rugaciune si s-a rugat sa-i descopere acest lucru, adica sa-i arate cine ar fi asemenea lui cu vietuirea duhovniceasca sau de este cineva care il intrece. Si asa rugandu-se el cu staruinta catre Preabunul Dumnezeu, a auzit un glas, zicandu-i: „Pafnutie, inca nu ai ajuns in masura cutarui cimpoias care canta pe la nunti in orasul Alexandria”.
La auzirea acestor cuvinte, batranul sihastru a oftat, a suspinat din greu si s-a smerit foarte cu mintea si inima lui, zicandu-si: „Daca eu inca n-am ajuns la masura acelui lautar ce canta pe la nunti si daca acela este mai bun decat mine, apoi mare este puterea Mantuitorului meu. Nici n-am sa mananc si nici n-am sa beau, pana nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit Domnul”.
Si asa batranul pustnic si-a luat toiagul sau si a pornit spre orasul Alexandria. Ajungand el acolo cu multa osteneala, cauta pe acel cimpoias intreband din om in om pana ce l-a aflat in casa lui, pregatindu-se tocmai atunci sa se duca spre a canta la o nunta. Acela cand a vazut pe batranul sfant cu barba alba ca zapada si cu haine vechi, pustnicesti pe el, a cazut in ge-nunchi inaintea lui si s-a inchinat pana la pamant. Apoi, ducandu-l in casa dupa obiceiul locului, i-a spalat picioarele sale cu apa rece, caci era mare cal-dura si fierbinteala, si apoi i-a pus masa.
Dar Sfantul Pafnutie i-a zis:
– Ma jur pe Dumnezeul Cel viu ca nu voi gusta din masa ta, nici nu ma voi odihni la tine pana ce nu-mi vei spune viata ta si care sunt faptele tale bune.
Iar cimpoiasul i-a spus:
– Sfintite Parinte, ce viata si ce fapte bune cauti la mine, un lautar care supara pe Dumnezeu cantand pe la nunti?
Atunci sfantul sihastru i-a spus:
– Te jur pe Dumnezeu sa nu tii taina ascunsa de mine, caci eu nu de voie am venit aici, ci sunt trimis la tine de ingerul Domnului.
Atunci cimpoiasul a spus:
– Ce lucruri vrei sa auzi de la mine, parinte sfinte, ca eu in viata mea am fost capetenie de talhari si nu este pacat pe care sa nu-l fi facut. Iar acum, dupa cum vezi, sunt lautar si cant pe la nunti. Deci ce fapte bune poti sa afli la un asemenea om?
Iar sfantul i-a zis:
– Eu am venit aici nu ca sa-mi spui faptele tale cele rele, ci pe cele bune. Vezi ca te-am jurat cu numele Domnului si nu poti sa tainuiesti cele ce caut eu de la tine. Caci eu cu multa osteneala, cu foame si cu sete, din munti departati am venit pana la tine ca sa ma folosesc.
Atunci cimpoiasul a chemat pe sotia sa si i-a zis:
– Adu, te rog, un scaun pentru sfantul batran, ca iata sta in picioare si se osteneste dupa atata cale.
Dupa ce a stat batranul sihastru pe scaun, cimpoiesul a inceput a-i spune asa:
– Parinte sfinte, eu pacatosul si necuratul nu sunt vrednic sa primesc in casa mea un om asemenea sfintiei tale, caci multe rautati am facut in viata mea. Dar fiindca m-ai jurat cu numele Domnului si fiindca zici ca ai avut vestire de la inger sa vii la mine pacatosul cel cu totul nevrednic, apoi iti voi spune sfintiei tale si unele fapte bune pe care le-am facut pe vremea cand eram sef de talhari si aveam sub conducerea mea mai mult de 30 de hoti, asemenea mie. Si iata ce am a-ti povesti:
Mergand noi odata calari pe cai si pe camile pentru a mai prada pe undeva – caci desi faceam pradaciuni mari si mai bateam pe unii, dar moarte de om n-am voit sa fac niciodata -, deodata, mergand noi prin pustie, iata ca intalnim o fata foarte frumoasa la chip, care mergea pe o carare. Cum au vazut-o tova-rasii mei, care erau si cam ametiti de vin, au vrut sa o prinda si sa o batjocoreasca. Iar aceea, vazandu-se in aceasta primejdie si cunoscand ca eu sunt mai-marele lor, a alergat la mine cu lacrimi si s-a prins de picioarele mele rugandu-se sa nu o las pe mana acelora ca sa o batjocoreasca. Si mi-a spus:
– Eu, domnule vataf, am pierdut niste vite si acum am ratacit pe aici cautandu-le si iata ca am cazut in mainile voastre, dar va rog foarte mult, pentru Dumnezeu, nu ma lasati. Fie-va mila de mine care nu am pe nimeni in pustia aceasta ca sa ma ajute, decat pe Bunul Dumnezeu.
Iar eu i-am zis:
– Nu te teme, fata, ca nu ti se va intampla nimic. Numai iti cer ca si tu in viata ta sa te rogi lui Dumnezeu sa faca mila cu mine si sa ma scape de primejdie si de moarte naprasnica.
Si asa am dat ordin la toti, ca nimeni sa nu se atinga de ea, ci s-o lase sa se duca cu pace. Vazand biata fata ca a scapat din primejdie si de batjocura, mi-a sarutat picioarele si mi-a zis:
– Sa-ti dea Dumnezeu plata in ziua judecatii si sa aiba mila de tine precum si tie ti-a fost mila de mine.
Si zicand acestea, s-a dus in drumul ei…
Mai trecand apoi cativa ani de hotie, s-a intamplat ca am dat peste alta fata tanara si frumoasa langa cetatea Alexandriei in padure, care tinea in mana o funie langa un copac si se pregatea sa se spanzure. Indata ce au vazut-o tovarasii mei, au prins-o si voiau sa-si bata joc de ea. Dar eu le-am spus:
– Dati-i pace, sa vedem ce are de gand.
Si am intrebat-o:
– Ce-i cu tine, fata?
Iar ea a raspuns:
– Vad ca voi sunteti hoti. Deci va rog pe voi sa ma omorati, aici, caci nu mai vreau sa traiesc. Iata, daca nu soseati voi, cu funia asta eram gata sa ma spanzur.
– Dar de ce?
– Un baiat de bun neam a vrut sa ma ia in casatorie. Dar acum nu mai vrea sa ma ia pe mine pe motiv ca sunt saraca; iar el are avere multa si de aceea vrea sa ia pe o alta bogata, asemenea lui.
– Si ce ti-a zis mirele tau?
– Mi-a spus ca daca nu am o suta de galbeni de aur nu ma ia. Si eu am numai patru, ca mama mea este vaduva si saraca.
Atunci mie mi s-a facut mila foarte tare de frumusetea si tineretea ei si am zis catre tovarasii mei:
– Mai, dati fiecare dintre voi cate cinci galbeni.
Iar eu i-am dato suta, si asa cu totii i-am facut fetei 250 de galbeni pe care i-am dat in mana, zicandu-i:
– Du-te copila cu Dumnezeu si sa ai parte de o casatorie fericita, numai ai grija ca in rugaciunile tale sa nu ne uiti nici pe noi!
Atunci biata fata, vazand aceasta intamplare fericita care i-a schimbat necazul in bucurie, a lacrimat si a zis:
– Sa faca Dumnezeu mila cu voi, asa precum si voi m-ati miluit pe mine.
Plecand ea, am zis catre insotitorii mei de talharie:
– Vedeti, fratilor, ca azi am avut fericita ocazie sa scoatem un suflet de la moarte?
Unii din ei au si plans de bucurie, ca i-am oprit a face rau unui suflet deznadajduit de viata. Apoi am aflat ca, ducandu-se ea la Alexandria si vestind tanarului ca are atatia galbeni, acela o ruga sa mearga dupa el, si asa s-au facut toate dupa dorinta lor.
Altadata, mergand noi prin vaile muntilor, am gasit o alta femeie tanara, care abia se tinea pe picioare si plangea cu amar, ca era gata sa moara de foame.
Si am intrebat-o:
– Ce-i cu dumneata pe aici?
Iar ea, cazand in genunchi, a inceput a spune asa:
– Domnilor, nu va cunosc, dar va rog daca aveti o bucatica de paine, dati-mi, caci altfel mor de foame. Sunt sapte zile de cand nu am gustat nimic, nici apa si nici hrana. Sotul meu este capitan de vapor si a pierdut corabia intr-o furtuna, dar el a scapat viu. Insa l-au condamnat la inchisoare pe viata, invinuindu-l ca n-a condus bine corabia si ca de aceea a pierdut incarcatura in valoare de 5000 de galbeni. Si asa pe sotul meu l-au ridicat si toata averea noastra a fost luata. Inca si pe copiii nostri i-au luat. Iar eu de abia am scapat cu fuga de n-am cazut in mainile lor.
Asa am venit in pustia aceasta rugandu-ma lui Dumnezeu ca ori sa mor aici, ori, de este voia Lui sa mai traiesc, sa faca mila cu mine si, cu judecatile pe care le stie, sa faca minune cu mine ca sa scap cu zile si sa nu ma inchida si pe mine pe toata viata. Asa m-am rugat, fiind hotarata mai bine sa mor aici de foame si de sete, decat sa merg in cetate, unde stiu ce ma asteapta.
Deci, vazand primejdia in care a cazut aceasta familie, am zis catre acea femeie necajita:
– Femeie, cat ai zis ca a pierdut sotul tau?
– Ca la 5000 de galbeni, a spus ea.
– Hai cu noi!
– Nu pot merge, caci, dupa cum vedeti, am slabit foarte mult de foame si de sete.
Atunci i-am dat sa manance paine si sa bea apa. Iar dupa putina odihna intarindu-se, incet-incet a mers cu noi pana la pestera noastra talhareasca. Insa ea foarte se temea, nestiind ce hotarare vom lua asupra ei. Cand am ajuns la pestera, ea a cazut in genunchi la rugaciune catre Dumnezeu, apoi a zis catre noi:
– Va rog, fratilor, sa va fie mila de mine, caci vedeti in ce necaz sunt.
Atunci eu i-am zis:
– Femeie, eu sunt capetenie peste banda aceasta de hoti. Priveste la vasul aceasta plin cu bani de aur. Ia-ti de aici 5000 de galbeni.
Iar femeia uimita, neavand in ce-i pune, si-a luat basmaua de pe cap si, numarand banii, i-a pus in ea. Apoi i-am dat paine sa se hraneasca si, scotand-o pana aproape de cetate, ne-am despartit de ea, spunandu-i:
– Du-te, femeie, si plateste ceea ce datorati statului si scoate-ti sotul, copiii si averile voastre.
Aceasta, sfinte parinte, a fost in viata mea a treia fapta buna facuta cu femeile. Alta data, mergand cu ceata mea de talhari prin pustie ca sa ne ascundem prazile ce le facusem, am intalnit doi oameni, frati de mama dupa spusa lor. Acesti oameni erau numai in camasa, desculti, cu capetele goale si foarte tristi. Eu, vazandu-i, i-am intrebat:
– Unde mergeti voi asa prin pustia aceasta?
Iar ei au zis:
– Domnule, noi am avut sub paza noastra averea unui mare dregator imparatesc. Si fiind noi paznicii acelui aur, intr-o noapte a venit o ceata de hoti, au spart casa dregatorului care tocmai atunci era plecat si au luat acea avutie in valoare de 10.000 de galbeni. Cand a venit boierul a dat vina pe noi, spunand ca am fost complici cu acei hoti la pradarea averii lui. Iar noi, vazand primejdia in care am cazut, am fugit, ca sa nu ne ia in stapanire si sa ne pedepseasca cu amare chinuri si inchisoare.
Atunci eu le-am spus:
– Intoarceti-va inapoi, caci pe boierul acela il stiu eu (caci ei fusesera hotii care l-au pradat) si o sa-l facem sa-si gaseasca toate lucrurile care i s-au furat, dar cu conditia sa va dea voua pace.
Ei au zis:
– Noi, domnule, nu ne mai intoarcem, caci am auzit ca acel boier vrea sa ne piarda cu moartea. – Nu va temeti, le-am zis. Haideti cu noi!
Si asa ei au prins curaj si s-au intors. Iar cand a inserat, ne-am dus cu ei la boier si i-am spus:
– Stii cine te-a pradat?
– Nu.
– Noi, pe care ne vezi. Apoi am adaugat: Iata lucrurile tale si banii tai. Ia-le si sa stii ca daca vei pedepsi pe acesti oameni nevinovati, apoi vom veni cand nici nu gandesti si iti vom lua si averea si viata.
Si asa acela cu juramant a fagaduit ca nu-i va pedepsi pe acei oameni nevinovati, care adormisera tocmai in vremea cand noi am pradat pe acel boier.
Dupa o vreme, Sfinte Parinte Pafnutie, am cazut si noi in mana stapanitorilor, ca asa este viata de talhar. Ceata s-a desfiintat si eu am fost batut si schingiuit. Am dat inapoi pe cat am putut din cele furate si fiindca nu facusem in viata mea moarte de om, am scapat cu 20 de ani inchisoare. Dupa o vreme a fost o oarecare gratiere si mi s-au mai scazut din ani si asa am venit si eu la casa mea avand varsta de peste 50 de ani.
Si vazand ca nu am cu ce trai, fiind foarte sarac, m-am apucat sa cant si eu din cimpoi pe la nunti, caci stiam bine sa cant din tineretile mele, ca sa-mi castig astfel painea cea de toate zilele. Si asa pana azi imi petrec zilele cu sotia mea, cu care, dupa ce am venit de la inchisoare, m-am sfatuit sa traiesc in curatie, ca fratii, ea invoindu-se bucuroasa la acest lucru, fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La sfanta biserica mergem, din toata saracia noastra facem putina milostenie si, pe cat putem, ne rugam si postim. Iata, sfinte parinte, aceasta este petrecerea noastra pe acest pamant.
Atunci Sfantul Pafnutie a zis:
– Frate, lasa cantarile acestea lumesti care strica sufletele multora si hai cu mine la calugarie, iar pe sotia ta du-o la o manastire de calugarite.
Auzind ei de la sfantul batran aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au fagaduit sa faca cele poruncite lor. Si nu dupa multa vreme, cimpoiasul Ioan – caci asa ii era numele – a venit in pustie la sfantul staret. Iar acesta l-a pus intr-o pestera aproape de el si l-a invatat cum sa se roage, dandu-i o Psaltire in mana spre a o citi ziua si noaptea. Iar hrana cea de trebuinta odata pe zi o primea de la batranul.
Asa fericitul Ioan cimpoiasul a petrecut in sfanta pustnicie 15 ani, dupa care, vazandu-si cu 40 de zile mai inainte sfarsitul, s-a mai spovedit o data de tot ce gresise, s-a impartasit din mana staretului celui sfant cu Preacuratele Taine ale lui Hristos si, adormind in Domnul ca un fericit sihastru, s-a dus sa se odihneasca cu sfintii lui Dumnezeu intru desfatarea cea negraita si vesnica.

CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI MARE, DIN ANUL 1984

Prea Cuvioase parinte staret, prea cuviosi parinti si frati.

Mai intai suntem datori sa multumim, din toata inima si din toata puterea noastra, Preasfintei si de viata facatoarei Treimi, Dumnezeului nostru, Preasfin-tei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si la toti sfintii cei placuti lui Dumnezeu, care se roaga pentru mantuirea noastra, ca am ajuns si anul acesta la poarta Sfantului si Marelui Post al Patruzecimii.
Ca sa va dati seama cat de veche este porunca postului, voi aduce in mijloc cuvintele Marelui Vasile, care zice asa: „Cucereste-te, smereste-te, omule, in fata batranetii postului, ca de o vechime cu lumea este el!” Cea mai veche porunca data de Dumnezeu omului este porunca postului. De aceea nu figureaza in cele zece porunci, ca s-a dat mai inainte de cele zece porunci cu 4108 ani, cat a fost de la zidirea lumii pana cand s-a suit Moise pe Muntele Sinai sa primeasca tablele Legii.
Caci a zis Dumnezeu lui Adam in Rai: Din toti pomii Raiului sa mancati, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati, caci daca veti manca, cu moarte veti muri.
Ati auzit porunca de post inainte de a fi rana? Inainte de a gresi Adam, i s-a dat ca doctorie postul. Sa nu mancati. Ce inseamna? Post din cutare pom. Deci cea mai veche porunca din toate poruncile date de Dumnezeu omului este porunca postului. De aceea zice dumnezeiescul Vasile: „Fiindca n-am postit, am iesit din Rai si am fost izgoniti de acolo. Sa postim ca sa intram iar in Rai”.
Postul este legiuit in Legea Veche in multe parti si obligatoriu. Cei mai mari sfinti ai lui Dumnezeu au postit foarte mult. Moise a postit 40 de zile si 40 de nopti cand a primit Tablele Legii; Ilie iarasi a postit si a legat cerul 3 ani si sase luni; Daniel a postit in groapa leilor si dintii lor nu s-au atins de dansul. Proorocul David auziti ce zice: Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului…, ca cenusa ca painea am mancat si bautura mea cu plangere am amestecat-o si celelalte.
Vei auzi si la Isaia si la Ieremia si la Proorocul Ioil, care zic asa: Vestiti post, vestiti vindecare. Sa iasa mirele din asternutul sau si mireasa din camara sa! Aici arata ca postul se face si cu curatie.
In Legea Darului, pecetea tuturor proorocilor a fost Sfantul Ioan Botezatorul, care a trait numai cu acride si cu miere salbatica. Legea si proorocii sunt pana la Ioan. De aici incepe propovaduirea Evan-gheliei lui Hristos, Care, mai inainte de a incepe misiunea Sa pe pamant, S-a dus in pustia Carantania si a postit acolo 40 de zile si 40 de nopti, ispitindu-Se de diavol.
Postul l-a legiuit nu numai Mantuitorul, ci si apostolii. Auziti pe Pavel: Intru postiri, intru infra-nari, intru privegheri, intru rugaciuni… Si arata ca totdeauna cand mergeau la propovaduit, ei se inarmau cu postul si cu rugaciunea.
Dar ce sa zicem de milioanele de monahi si monahii, care au infiintat manastirile din jurul Ierusali-mului, din Egipt, apoi din Sfantul Munte si manastirile din marea Rusie si din toate tarile ortodoxe, in care s-a pus tipicul si randuiala canonica pentru celelalte posturi.
Trebuie sa stiti ca postul avand originea lui inca din Rai si din Legea Veche si din Legea Darului, avand traditie evanghelica si apostolica, el s-a pus in dumnezeiestile canoane obligatoriu, cu randuiala pentru toata Biserica universala crestina in cele patru posturi de peste an, lunea, miercurea si vinerea si in zilele in care se posteste post negru, cum este ziua de 29 august, inaltarea Sfintei Cruci si celelalte.
Trebuie sa stim insa ca cel mai mare post si mai insemnat de peste tot anul, este postul mare la care am ajuns. Acesta-i postul patruzecimii, al proorocilor.
Ce am a va spune despre post? Postul nu este de un singur fel. El este de doua feluri: post trupesc, cand cineva posteste sa nu manance mult, sa nu bea mult si se infraneaza de anumite mancaruri: de carne, de branza, de oua, de lapte, de untdelemn si de altele. Si cand cineva se infraneaza cu curatie trupeasca. Cei casatoriti trebuie sa duca viata curata si cinstita. Acesta-i post trupesc.
Iar postul duhovnicesc este mult mai inalt decat cel trupesc. Pentru ca nu ajuta nimic postul trupesc fara cel duhovnicesc. Si diavolii postesc si niciodata nu mananca, nici nu beau, dar tot diavoli sunt. Nici nu se insoara, nici nu se marita, dar tot diavoli sunt, pentru ca au inima inalta, plina de mandrie inaintea lui Dumnezeu. Si Solomon zice: Necurat este inaintea Domnului tot cel inalt cu inima si viclean, asa cum sunt diavolii.
Deci postul duhovnicesc este acesta: sa postim si cu limba, sa postim si cu ochii. Limba sa nu vorbeasca minciuni, nedreptati si cuvinte putrede si stricacioase; ochii sa nu priveasca cele spre sminteala; urechea sa se infraneze de a auzi cantece lumesti si de alte feluri; mana sa posteasca, sa nu iscaleasca zapise nedrepte sau para, sau sa fure ceva, sau sa bata pe cineva, sau sa faca alta nedreptate cu mana. Piciorul si el trebuie sa posteasca. Sa nu mergem acolo unde sunt pacate, sa nu ne duca la rautati si la faradelegi.
Mintea trebuie si ea sa posteasca postul cel mai mare. Postul ei este sa nu primeasca ganduri spurcate, ganduri rele, ganduri de ura pe cineva si toate gandurile care duc la pacat. Toate organele noastre sa posteasca de la cele rele, si atunci si postul nostru de a bea si a manca este de mare folos.
Cine uneste postul acesta duhovnicesc cu cel trupesc, ajunge, cum arata Sfantul Isidor Pelusiotul, icoana a toata filosofia. Pentru ca el infraneaza si partea exterioara prin post, si cea dinauntru, sufletul, prin postul duhovnicesc si, unindu-se aceste doua feluri de posturi, il fac pe om icoana si filosofie a tuturor faptelor bune.
Dar sa stiti ca nu toti pot posti la fel. Acum la inceputul postului este randuit de Biserica soborni-ceste, trei zile post negru; cine poate cinci zile, o saptamana si mai mult. Dar Marele Vasile – cantarul cel mai desavarsit al cumpenei infranarii, ochiul Bisericii, gura cea de foc a Duhului Sfant, stalpul si lumina Sinoadelor Ecumenice, caci canoanele lui au fost aprobate in unanimitate de toate sinoadele, pentru scumpatatea si austeritatea lor -, spune asa: „Iar masura infranarii sa se ia dupa masura puterii fiecaruia”. Este om batran, bolnav, este om slab, este om nedeprins la post. Acela chiar de posteste mai putin, sa-i para rau ca nu se poate tine de ceilalti, si prin aceasta smerenie el se ridica unde trebuia sa se ridice prin fapta buna a postului.
Stai langa unul tare cu trupul si el face 500 de metanii si tu de abia faci 100 sau 50 de metanii, fiind bolnav si slab, dar iti pare rau. Si acela nu se mandreste. Isi face datoria lui, canonul lui de calugar sau de schimnic. Acesta l-a ajuns din urma cu smerenia inimii. Cine ne invata asa? Sfantul Parinte Isaac Sirul, ca zice: „Ajunge intristarea mintii si smerenia la monah mai mult decat toata osteneala duhului si a sufletului”. Ai auzit ca smerenia il inalta pe om spre Dumnezeu?
De aceea si la milostenie, cand nu poti face milostenie multa – vorbim de credinciosii de la tara -, sa-ti para rau ca n-ai facut, si acea parere te ridica exact la masura celui ce a facut mari milostenii. La toata fapta buna, daca se smereste inima se implineste cuvantul: inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi.
Deci Dumnezeu nu se uita numai la postul nostru exterior. Se uita daca avem dragoste, daca avem smerenie, daca avem parere de rau pentru pacatele noastre. Aceasta jertfa este mare; este jertfa cea cu duh umilit si inima infranta primita la Dumnezeu. Macar ca si rugaciunea este jertfa, ca zice: Jertfeste lui Dumnezeu jertfa de lauda si da celui Preainalt rugaciunile tale. Si ma cheama pe Mine in ziua necazului tau si te voi scoate, si Ma vei preaslavi, si celelalte. Dar smerenia este cea mai inalta jertfa.
Iar daca vom pune baza numai pe postul trupesc si nu vom avea dragoste, smerenie, umilinta, ascultare, taierea voii si daca nu vom avea intre noi intelegere si bucurie duhovniceasca, postul nostru este sterp.
Ai vazut ce scrie la Levitic? Si va fi tie postul al treilea si al patrulea si al cincilea si al saselea si al zecelea, postire sfanta, va fi tie de mare folos, dar sa dezlegati datoriile catre altii, sa iertati pe cei ce v-au gresit voua, sa faceti bine celor ce va urasc… si celelalte.
Ai auzit cum este postul primit? Evanghelia de astazi v-a aratat trei lucruri mari. De ce s-a pus? Alcatuitorul Sinaxarului a potrivit evangheliile dupa evenimentele anului tipiconal bisericesc. De ce s-a pus astazi evanghelia care ne arata cum sa ne rugam lui Dumnezeu, cum sa postim si cum sa facem milostenie? Ca Mantuitorul, neavand pacat, a postit 40 de zile si 40 de nopti pentru noi si pentru mantuirea noastra, ca sa ne dea noua pilda.
Domnul ne-a invatat si cum sa postim. Ce zice? Tu cand postesti, spala fata ta, piaptana capul tau si nu te arata oamenilor ca postesti. Aceasta pentru ca pe vremea Mantuitorului erau foarte multi farisei si arhierei, carturari fatarnici care se smoleau, stateau pe la coltul ulitelor, posteau si se rugau sa-i vada lumea ca-s mari postitori.
Uraciune era postul lor inaintea lui Dumnezeu, ca-si luau plata de la oameni. Nu asa! Sa ne acoperim cat se poate in taina postul nostru cu bunatatea inimii si cu dragoste. Ati auzit pe Sfantul Teodor Studitul mai inainte? „Ascultarea si taierea voii este cea mai inalta postire din lume”.
Ascultarea catre proiestos, catre econom, catre cei mai mari si unul fata de altul si fiecare la vremea sa este o mucenicie de buna voie si mare postire, pentru ca nu face omul voia lui.
Cartea Sfantului Teodor Studitul atat s-a citit in manastirea aceasta, de cand sunt si eu pe aici – si iata ca cu mila Preasfintei Treimi sunt 55 de ani -, ca eu o stiu pe de rost, numai de cate ori am ascultat-o.
Ai auzit cata baza pun Sfintii Parinti pe taierea voii si pe spovedania sincera? „Deci nimeni sa nu umble in intunericul nespovedaniei!” Vai de acela care se duce la marturisire si crede ca nu-i Dumnezeu acolo si spune ce vrea el, nu ce-a facut! Altul vine si citeste pe-o carte, dar ce-a facut el nu spune. Sa nu crezi ca-L poti insela pe Dumnezeu! Ca cei ce n-au spovedania sincera, se vadesc singuri, ca diavolul ii ia si-i duce dupa capul lor tocmai prin acea spartura – ca nu-s sinceri inaintea lui Dumnezeu – si-i prapadeste!
Am vazut foarte adesea ca cei ce n-au spovedanie sincera o iau intr-o parte. Diavolul il ia de acolo de unde a putut si-l prinde. Pentru ca il duce dupa mintea lui, ii zice: „Nu spune asta la duhovnic!”
Eu n-am nevoie sa va spovediti la mine! V-am spus de sute de ori ca eu nu mai pot. Dar care vreti sa veniti si cat mai pot eu, sa fiti sinceri la spovedanie. Pentru ca nu sunt eu acolo. Eu cand ma duc la spovedanie, cat mi-ajuta Dumnezeu, cat as putea mai tare ma parasc. Pentru ca stiu ca ma duc in fata lui Hristos. Si apoi pot sa-L mint pe Dumnezeu, Care citeste in inima mea pururea?
Ce zice Solomon? Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminosi decat soarele. Ce zice la Ieremia? Iadul este gol inaintea Mea, cum nu si inimile oamenilor? Ce zice Dumnezeu lui Iov? Cine este care poate sa ascunda de Mine sfatul inimii sale?
Cred eu ca Dumnezeu nu stie viclenia mea, rautatea mea? „Mai, dar sa nu stie cutare! Sa n-auda cutare!” Vai de noi, daca am ajuns asa! Vai de nenorocirea noastra si de rautatea noastra! Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Vai de acela care se teme de urechile si de ochii oamenilor!” Dar de urechea lui Dumnezeu si de ochii Lui cine se poate pazi? Te temi ca va auzi cutare? Ca stie cutare? Daca faci aceasta ca sa nu smintesti, ai un motiv; iar daca te pazesti de oameni, nu stie Dumnezeu? Asta-i mare viclenie, mare inselaciune!
Ca maine plecam! Cand ma uit la sfintiile voastre aici, imi aduc aminte de acu 40-50 de ani in urma, cati parinti buni au fost aici!… Unde sunt parintii nostri cei vechi? Nici unul nu mai este! Din cei mai vechi, iata mai este Parintele Antonie, Parintele Ioil, saracul, care-si duce crucea lui, pana Dumnezeu va randui, asa cum o duce. Dar din ceilalti, masa intreaga, nu-i mai vad pe nici unul!
Maine plecam si noi! Ei ne asteapta la cimitir, trupurile, iar sufletele lor, unde Dumnezeu le-a randuit. Sa-i pomenim cu toata dragostea, cu toata smerenia. Sa ne aducem aminte de ei, de dragostea lor, cu care am facut ascultare, cu care ne sfatuiam, cu care am petrecut atatea zile si ne mangaiam la praznicele mari. Uite asa la lasatul secului ne sfatuiam. Si-mi aduc aminte de osteneala lor si de ravna lor de atunci, si uneori eu stau uimit asa, cate zile mai am, ca si eu sunt bolnav si batran si putred de viu, si cu inima si cu dantura si cu altele.
Ca maine trebuie sa plec si n-am facut nimic inaintea lui Dumnezeu, dar imi aduc aminte de dragostea lor si de credinta lor si nadajduiesc la rugaciunea parintilor si a fratilor, ca va face Dumnezeu mila si cu mine, ca celui mai de pe urma.
Ce vreau sa va spun, parintilor? Intram in Postul Mare. Cat de frumos este in biserica cand suntem cu totii! Ne simtim ca in rai, cand vezi ca toti sunt pe la strani, toti in biserica, altii la sfantul altar. Va rog din toata inima, ca intotdeauna v-am spus asa, sa dam mare intaietate si sa avem mare grija mai intai de sfanta biserica.
Staretul nostru Ioanichie era bolnav, cu un ochi scos de hotii Balta, si statea cu epitrahilul de gat si cu un ochi citea la Psaltire zi si noapte. Si a mai trait vreo patru ani si mai bine dupa asta.
Ne chema la capul lui, cand pe mine, cand pe Parintele Ioil, si ne zicea:
– Dragii mei, ia veniti incoace! Ce-ti mai face, ce nu veti mai face, dar biserica sa nu o lasati!
Cea mai sfanta grija a avut de biserica. Douazeci de ani a slujit singur Sfanta Liturghie. Douazeci de ani! Si venea la noi aici in capul mesei si ne citea cartea Sfantului Teodor Studitul sau alt cuvant si traia cu Sfanta Impartasanie. Asa staret, ca-l stia toata lumea.
Cand vedea un frate tulburat in manastire, ii zicea: „Dragul meu, n-am nevoie de ascultarea ta! Ia Psaltirea si du-te in chilie! Sa postesti trei zile si sa citesti trei Psaltiri. Sa vezi ce are sa-ti zica gandul! Sa nu iesi de acolo pana nu te-oi chema eu!”
Ce metoda dumnezeiasca! Fratele, daca citea la Psaltire si postea in chilie, se trezea, cunostea ispita si venea si se marturisea: „Parinte, nu ma mai duc din manastire! Parinte, de acum inainte imi indrept viata!” „Ei, vezi ca te-ai trezit? Vezi ca era de la vrajmasul?” Incerca sa-l aduca inapoi la asezarea lui duhovniceasca, sa cunoasca ca este in ispita. Avea mare grija de fiecare.
Fratii mei, daca n-ar fi oleaca de dragoste si mila unul fata de altul, degeaba am sta aici! Suntem o familie. Mie asa imi este de drag cand va vad pe toti si in biserica si la masa, ca vad ca Duhul lui Dumnezeu este cu voi, si Maica Domnului care ne-a adus aici. De aceea va rog sa fie dragoste, unitate, intelegere si sa va fie draga biserica.
Vor veni multi oameni in post, dar vin oamenii cu greutatile lor. Eu stiu, ca-s pe front acolo. Vin saracii toti cu cereri, toti cu greutati, toti cu necazuri si dau pomelnice. Omul vine si-ti aduce aici osteneala lui. Vin ca albinele; unul aduce alimente, altul aduce bani. Pomelnicele acestea sunt o greutate mare pe sufletele noastre!
In Pravila Mare spune asa: „Preotii care nu vor pomeni liturghiile sau pomelnicele date de credin-ciosi, sa fie anatema”; ii desparte de Hristos. Si de aceea imi pare bine ca veniti la pomenit. Uite, vad preotii la pomenit si calugarii. Veniti cu totii la pomenit, ca sa se ridice povara de pe sufletele noastre. Pentru ca aici este o lucrare misionara.
Noi traim cu venitul credinciosilor, iar ei se mantuiesc prin rugaciunile noastre, ale Bisericii. Este o colaborare dintotdeauna a manastirii noastre. Asa si la celelalte manastiri din tara. Toate sunt asa. Si cei din Sfantul Munte stau acolo si se roaga. Dar sa stiti ca si aceia sunt ajutati tot de credinciosi.
Deci poporul se mantuieste prin manastiri, prin rugaciuni si liturghii si noi suntem ajutati de ei cu cele materiale. Apostolul Pavel spune asa: Daca voi ati primit de la noi cele duhovnicesti – cuvantul lui Dumnezeu si invatatura si toate celelalte rugaciuni -, ce mare lucru este de vom primi si noi de la voi cele trupesti? Hrana si imbracamintea. Este clar!
Ai auzit ca si pe vremea aceea se proceda asa? Apostolii predicau, ca vrednic este lucratorul de plata sa, si poporul ii ajuta pe apostoli. Ce spune la Faptele Apostolilor? Veneau cu toate averile si le aruncau la picioarele apostolilor. Si apostolii au randuit viata de obste: Toate erau ale Bisericii, iar ei zaboveau pururea in rugaciune si in frangerea painii, adica in impartasire.
Acum aceste obsti, care au ramas tocmai de la sfintii apostoli, se mai gasesc prin manastiri. De aceea zic asa: Noi sa ne facem datoria. Sa iubim Biserica si slujbele Bisericii. Care uraste Biserica, voi auziti cum canta la antifoane: Cei ce urasc Sionul, rusina-se-vor de Domnul; ca precum iarba de foc, asa se vor usca!
Sa va fie draga Biserica, sa veniti la pomenit si sa veniti la slujbele Bisericii. Ca noi ne facem datoria si fata de noi la biserica si fata de atatea mii si zeci de mii de credinciosi care cerceteaza manastirea asta in timpul anului. Si aceasta am vrut sa va aduc aminte si la inceputul Postului Mare, pentru ca eu sunt si batran si bolnav. Dar am stat cum am putut cu fiecare, ca au venit saracii pe jos, prin zapezi.
Aceasta va spun: Sa iubiti biserica si sa veniti cu totii la biserica, ca de la biserica nu numai ca avem mantuirea sufletului; dar tot biserica aduce si venitul, si cu venitul bisericii putem purta toata gospodaria si toate cate trebuie sa le indeplineasca administratia pentru nevoile celelalte ale manastirii.
Aceasta v-am spus acum. Iar daca intram in post, de obicei, dupa cum spune tipicul, se pune un desteptator, un parinte, care sa-i scoale pe frati la biserica. Cand eram eu clopotar, asa era: faceam si desteptarea, bateam si toaca, trageam si clopotul, iar paraclisierul se ocupa numai de altar.
Imi spunea staretul Ioanichie: „Du-te si-i trezeste o data, mai treci o data si apoi, dupa ce-ai tocat si ai sculat soborul, du-te si te culca si te odihneste! Ti-ai facut datoria!”
Atat de mult tinea ca acela sa nu fie prea obosit, ca daca era obosit, saracul, adormea si el. Trebuie sa impartim ascultarile cu dreapta socoteala. Ma duceam si luam blagoslovenie, tocam in tochita de fier, tocam imprejur, tocam sus si trageam clopotele si ma duceam si-i sculam la biserica. Si ma mai uitam in biserica o data. Si-mi spunea: „Ia sa-mi dai o lista cu cei care n-au fost la biserica!”
Si daca pe lista era unul care a fost bolnav, sau a fost dus in vreo ascultare departe, nu-i zicea nimic. Iar daca vedea ca-l chemi o data sau de doua ori si nu vrea sa vina, apoi nu-i dadea mancare. A doua zi statea in genunchi la masa si nu manca in ziua aceea pana seara, ca sa stie.
Si de aceea clopotarul sau desteptatorul, care va fi el saracul, daca scoala si se duce, are grija asta. Este o ascultare sfanta, ca-i desteapta pe toti la rugaciune. Eu umblam cu un ciocanas in mana, mi-aduc aminte, si cu un clopotel. Si loveam de trei ori cu ciocanelul in usa si sunam clopotelul: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” si el din chilie zicea: „Amin”. „Parinte cutare, vremea cantarii, ceasul rugaciunii” si ma duceam de la dansul.
Ia cititi la Sfantul Pahomie in secolul IV, cu toaca in usa si cu clopotelul. Ia cititi la Sfantul Ioan Scararul! Acum, daca vine cineva din partea noastra, sa nu se supere careva daca va bate in usa. El vine si isi face datoria. Trece de la unul la altul. Si sfintiile voastre, care sunteti mai aproape unul de altul, daca v-ati sculat: „Parinte, hai la biserica, ca a sunat clopotul, a tocat! Hai sa mergem!”
Sa ne adunam la biserica, ca acolo este masa duhovniceasca a sufletelor noastre, mai mult decat la masa aceasta. V-am adus aminte si de biserica, pentru ca, cu nevrednicie, cate zile mai am o scanteie de viata, sunt si duhovnic la multi si am mare datorie sa va spun. Sa iubiti biserica si pravila la chilie si sa aveti mare grija de rugaciunea mintii.
Cea mai puternica rugaciune care te pazeste de ganduri rele si de razboaie este aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Ai vazut cand ne-am calugarit? Ne-a dat metania. Ce-a zis? „Iata, fiule, sabia Duhului, ca esti dator in toata vremea si in tot locul sa zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!””
In zadar vei face mii de metanii si nu stiu cate zile de post si alte nevointe mari, daca nu-ti pazesti mintea! Paza mintii si rugaciunea mintii sunt legate una de alta ca trupul de suflet. Si vei vedea ca nu patrund in mintea ta ganduri rele si nici n-ai ispite, pentru ca unde se aude numele lui Hristos nu poate intra satana. Ce spune la Filipeni? Intru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt.
Deci daca ar vibra in mintea noastra rugaciunea aceasta, fie calugar sau mirean inchinator, de unde esti, diavolul nu are putere sa intre in sufletul acesta, pentru ca aude numele Dumnezeului celui viu. Si Dumnezeul nostru este foc mistuitor, ii arde pe diavoli.
Dar pentru ca se leneveste mintea noastra si trandaveste, de aceea suferim atatea infruntari si atatea ispite. Ne raspandim la altele si uitam rugaciunea. Vai de noi! Daca nu vorbim in mintea noastra cu Iisus Hristos, ajungem un maturoi al vrajmasului, batjocura, si ne duce unde vrea.
V-am facut atenti, ca sunteti multi care va marturisiti si la mine. Si macar ca eu nu am cu ce ma lauda, ca nu fac aceasta rugaciune, dar macar sa va trezesc pe voi, ca prin rugaciunea voastra sa ma mantuiesc si eu.
Si la inceputul postului ati vazut ca s-a facut iertarea. Fiti atenti, fiecare cu chiliuta lui. Aceste trei zile si toata saptamana aceasta mai cu seama, este vreme de liniste. Sa nu se vorbeasca. In tipic spune asa: „Cine va vorbi dupa Pavecernita un cuvant, sa faca 50 de metanii”. Ati iesit de la biserica, mergeti la chiliuta. Stai fiecare linistit in chilia ta; odihneste-te, roaga-te, citeste.
Asa si credinciosii care ati avut dragoste sa ne insotiti la aceste mari randuieli si rugaciuni din saptamana aceasta. Ati iesit din biserica, plecati la odaile voastre. Odihniti-va, cititi prin carti, rugati-va si nimic mai mult.
Marti dupa slujba se va pune molitfa de spove-danie pentru sobor si atunci vom spovedi soborul manastirii. Numai pe parintele Ambrozie il mai avem liber din cei care pot marturisi, ca Varsanufie a intrat saracul de saptamana. N-avem duhovnici sa se ocupe. Sunt batrani prea tare si nu primesc la marturisire, ca nu pot. Singur parintele Ambrozie il mai avem duhovnic pentru popor. Cu toate ca este atata popor credincios care vine, trebuie dinainte sa spunem saracia noastra. Eu cat pot ma ocup si cu soborul si cu voi, dar numai cat voi putea, ca eu am ascultare si de la Sfantul Sinod sa lucrez, sa scriu si altele cum v-am spus. Eu zic asa, ca si la inceputul acestei predici, sa multumim Preasfantului Dumnezeu si Preacuratei Lui Maici ca am ajuns pana aici. Sa ne ajute Preabunul si Preainduratul nostru Dumnezeu si Maica Domnului si toti sfintii care se roaga din Biserica biruitoare pentru noi, sa ajungem si noi pacatosii si la Sfanta Inviere. Iar daca vreunul pe drumul acesta pana atunci se va duce la Domnul, sa-i dea Dumnezeu sfarsit bun si mergere usoara inaintea Preasfintei Treimi. Amin.

PREDICA LA CALUGARIA PARINTILOR DAMASCHIN SI VITALIE

(22 martie 1987)

Preacuvioase parinte staret, preacuviosi parinti si frati, iubiti credinciosi,

Iata ca, prin randuiala Preavesnicului si Prea-sfantului Dumnezeu, Celui in Treime inchinat, si cu mijlocirea rugaciunilor Preasfintei Maicii Sale, la acest prealuminat praznic al Bunei Vestiri, pe langa podoaba duhovniceasca a slujbelor bisericesti care sunt puse de Sfintii Parinti, ati avut ocazie cu totii sa luati parte la o ceremonie duhovniceasca, sa-i zicem asa, la o nunta calugareasca si la un botez calugaresc.
Acum au depus juramantul si au primit al doilea botez doi parinti din aceasta manastire, care pana acum se chemau unul fratele Dumitru si unul fratele Victorin, iar acum unul se cheama monahul Damaschin si unul, monahul Vitalie. Ati auzit cum a decurs ceremonia, cum li s-a schimbat numele, cum li s-a tuns parul capului, cum Biserica a cantat exact ca la Botez: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat. Aliluia!”
Mare este taina! Mare este fagaduinta! Infricosata este fagaduinta! Dar oare numai noi, calugarii, o avem? Nu, ci si voi. Toti o avem de la dumnezeiescul Botez. Ai vazut rugaciunea intai de la Botez, pentru lepadare de satana? Auzi ce spune preotul? „Doamne, fa pe acesta care s-a botezat ostas ales al Tau, ca sa biruiasca toate puterile intunericului, cu darul si cu puterea Ta”.
Da. Toti suntem ostasi ai lui Iisus Hristos, si barbati si femei; toti care am luat dumnezeiescul Botez, ca de atunci ne-am lepadat de satana si de toate lucrurile lui, cum spune, si am fagaduit sa urmam lui Iisus Hristos, si nu numai sa urmam Lui, ci si sa ne imbracam cu Hristos. Auzi ce spune: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat. Aliluia!
Vezi? Vine deunazi o biata crestina din Bucovina. „Domnu’ parinte – asa vorbesc ei -, vai de mine, ne-o intrat in casa o broasca cu gura cusuta. Si am gasit la tatana portii o coada de cocos legata cu trei verigi”. „Si ce-i?” „Tare ma tem!”
Vai de capul nostru! Ne-am imbracat cu Hristos, de Care se cutremura cerul si pamantul si toti dracii din iad, si ne temem de o broasca cu gura cusuta. Ce crestini suntem noi? O nebuna de femeie a prins o biata broasca, si in loc s-o lase sa manance un fir de iarba, i-a cusut gura. Alta nebuna se teme de broasca, ca-i cu gura cusuta. Unde-i credinta noastra? Si se teme ca i-a legat o coada de cocos. Dar ce poate sa-ti faca tie coada de cocos si broasca? Tu, care ai pe Hristos in tine si nu numai pe Hristos, toata Sfanta Treime! N-auzi ce spune Hristos? Eu si Tatal vom veni la el si lacas la el vom face. Deci in inima noastra este Sfanta Treime de la Botez.
Mare putere am primit si mari daruri la botez. Daca am fi tinut legatura cu Mantuitorul Hristos si daca ne-am fi lepadat intr-adevar de satana si de toate lucrurile lui, cum am spus la botez, nu ne-am fi temut de nimic. Ca auzi ce zice psalmul: Nu ma voi teme de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua, de lucrul ce umbla intru intuneric, de intamplare si de dracul cel de amiaza-zi. Si iarasi zice Duhul Sfant: Nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti.
Deci sa nu ne temem de altcineva, decat de Dumnezeu. Daca ne vom teme de El si-L vom avea in inima noastra si in mintea noastra si in gura noastra totdeauna, tot iadul n-are ce ne face. Nu cu puterea noastra. Noi suntem praf si cenusa. Cel ce ne intareste pe noi si ne pazeste si care lucreaza prin noi este Hristos.
Aceasta v-o spun, ca toti avem fagaduinta de la botez, iar ceea ce-ati vazut in seara aceasta, este al doilea botez, care-l primesc numai monahii. La aceasta fagaduinta, ati vazut, ei au fagaduit trei sfaturi evanghelice. Care? Ascultarea neconditionata pana la moarte, saracia de buna voie si fecioria, sa duca viata in feciorie pana la ultima suflare, pana il va pune in groapa.
Ai vazut ca in toate acestea au declarat ca ei au venit de buna voie. I-a intrebat parintele staret: „De buna voie ati venit?” „De buna voie”. „Nu de vreo nevoie ori sila?” „Nu”. „Veti rabda in manastire foame si sete si ocara si durere si boala si toate?” „Asa, Dumnezeu sa-mi ajute, cinstite parinte!” Vom rabda!
Iar cand au spus aceasta, in fata lor era Evan-ghelia lui Hristos si era aici Sfanta Treime si Maica Domnului si ingerii pazitori care au auzit.
Deci nici noi sa nu uitam fagaduintele noastre, nici voi sa nu uitati ce ati fagaduit la Botez cand ati zis: „Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui”, cand a zis nasul pentru voi Crezul. V-am spus de atatea ori cand veniti acolo, cand faceti pomelnic, cel mai mare neam pe care il aveti pe lume nu-i tata si mama sau sora sau fratele sau barbatul sau sotia sau nora sau ginerele sau copiii. Nu! Cel mai mare neam pe care il aveti este preotul care v-a botezat si al doilea nasul de botez.
Prin aceste doua persoane, noi ne-am facut la Botez fiii lui Dumnezeu dupa dar, ca dupa fiinta este numai Hristos. N-ati vazut voi? Preotul administreaza taina dumnezeiescului Botez cu atata grija, sfinteste apa, face lepadarile de satana, afundarea si pe urma scoaterea si ungerea cu Sfantul si Marele Mir. El toata raspunderea Sfantului si dumnezeiescului Botez o ia asupra lui. Iar al doilea martor dupa el este nasul de botez, care-i garant ca acel copil s-a botezat.
Oare copilul stie ca-l botezi atunci? Sau are el credinta? Nu. Dar Biserica, cand a pus botezul pruncilor, n-a pus-o fara de temei. Ca Scriptura spune: In baza a doi sau a trei martori se reazema tot adevarul (Matei 18, 16). Care sunt martorii nostri la botez? Intai este preotul care ne-a botezat; al doilea este nasul de botez si-al treilea sunt parintii copilului.
Deci totdeauna v-am spus, cand faceti pomelnic, daca-l faci acasa, te gandesti: „Mai, ce preot m-a botezat pe mine?” Daca-i mort si faci la morti, pe el il pui. Daca-i viu si faci la vii, pe el il pui intai. Ce este nasul? Pai nasul si preotul sunt cele mai mari neamuri din lume, rudenii spirituale. Copilul cand se naste, se naste cu satana in inima, cum arata Sfantul Marcu Ascetul in legea duhovniceasca si atatia sfinti, pentru doua pacate mari. Care? Intai este pacatul protopa-rintilor, al lui Adam si al Evei, caderea din ascultarea lui Dumnezeu. Si al doilea este pacatul zamislirii parintilor. N-auziti voi de mii de ori in biserica, ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea.
Vezi? Pentru aceste doua pacate mari copilul este lipsit cu totul de Imparatia Cerurilor pana la botez. Este carne si sange. Ce zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan? Zice asa: Ce se naste din trup, trup este. Ce se naste din Duh, duh este. Biserica este mama noastra spirituala, care ne-a nascut pe noi la Botez din apa si din duh, si acest botez a cerut Mantuitorul de la toata lumea.
Cand a venit Nicodim la El noaptea, unul din invatatii iudeilor, si Il intreba: „Ce sa fac ca sa ma mantuiesc?”, Mantuitorul i-a spus: De nu se va naste cineva din nou, nu poate sa se mantuiasca. Si atunci, acela fiind destul de mare barbat si invatat in legea iudaica, L-a intrebat: Cum poate omul sa se nasca din nou? Sa intre in pantecele maicii lui, din nou, batran? Si-i zice Mantuitorul: Tu esti invatatorul lui Israel, si aceasta nu stii? De nu se va naste cineva din apa si din duh, nu poate sa intre in Imparatia Cerurilor! De aceea s-a pus botezul si al pruncilor si al batranilor, sa se nasca din apa si din duh. Altfel nu pot intra in Imparatia Cerurilor.
Aceasta am spus-o pentru voi, credinciosii, care sunteti veniti la praznicul Bunei Vestiri, fiindca si voi cu totii aveti fagaduinta infricosata de la Sfantul Botez; iar ce ati vazut in seara aceasta este al doilea botez, care il iau calugarii, dupa ce fac atata ascultare in manastire si taierea voii. Ei depun din nou juramantul si se nasc din nou, se imbraca cu Hristos din nou si pana la moarte vor duce crucea spirituala a lui Hristos, adica toate necazurile, toate supararile, toate durerile pentru dragostea lui Iisus Hristos.
Ati auzit ce spunea Apostolul cand s-a citit: Luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea. Si toate ispravindu-le, sa stati. Si apoi arata care sunt armele duhovnicesti pe care le luam la botez si care le iau calugarii a doua oara la botez. Ai vazut? Mijlocul incins, imbracandu-va cu platosa dreptatii. Incaltaminte in picioare. Pavaza credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile vicleanului cele aprinse. Pe urma dragostea, care se ia prin rugaciune. Ai auzit ce spune proorocul David? Doamne, pus-ai arc de arama in bratele mele. Cand? Cand ridicam noi mainile la cer sau la rugaciune in casa noastra. Sa nu ridicam numai mainile, ca nu sunt bratele noastre arc de arama, daca mainile-s la cer si mintea la diavoli, pe pamant. Cand ridicam mainile la rugaciune, sa fie ridicata si mintea noastra la Dumnezeu. Ca aceasta este rugaciunea: suirea mintii catre Dumnezeu sau vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Cand noi ne rugam cu toata mintea si cu toata inima, atunci bratele noastre sunt arc de arama impotriva satanei, deoarece capatam ajutor de sus si nimeni nu poate sa ne biruiasca. Si a zis dupa aceasta: Luati coiful mantuirii si sabia duhului, sau trambita, care trebuie sa o aiba un ostas duhovnicesc. Iar Sfantul Efrem zice: „Ia citirea Sfintelor Scripturi, ca precum trambita in vreme de razboi trezeste inima ostasului sa inainteze, asa este Sfanta Scriptura, care trezeste mintea crestinului cand o citim”.
Dar cand incepeti a citi dumnezeiasca Scriptura, n-o cititi asa, ca pe oricare alta carte. Nu! Asa ne invata Sfintii Parinti: „Iei Biblia, zici Tatal nostru, faci trei metanii, faci Sfanta Cruce de trei ori asupra Bibliei si pe fata ta. Saruti Biblia si zici asa: Doamne, descopera ochii mei, si voi cunoaste minunile din Legea Ta! Si iarasi: Doamne, arata-mi mie cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale, pentru ca Biblia este plina de Duhul lui Dumnezeu si noi ne rugam sa ne deschida Dumnezeu ochii mintii, sa intelegem ceea ce citim si sa multumim lui Dumnezeu”.
N-a numit Sfantul Efrem citirea Scripturilor trambita, ci trambite ale Duhului Sfant. Cum? Ca in Sfanta Scriptura nu-i numai o trambita. Nenumaratele invataturi ale Duhului Sfant, toate sunt trambite, sa ne trezeasca pe noi, crestinii. Si cand citim in Sfanta Scriptura, sa nu citim ca sa treaca timpul, ci sa luam aminte, caci cuvantul lui Dumnezeu nu are margini in intelegerea lui duhovniceasca. Si daca citesti ceva in Scriptura cu luare aminte, si daca diavolul te duce la indoiala, si ti s-ar parea ca ar fi ceva nedrept, nu cauta sa iscodesti mai departe, ca asa s-au ratacit sectarii. S-a umplut lumea de secte. Numai in Europa sunt cateva sute de secte. De aceea, ca au luat Biblia dupa capul lor. Nebuni! Daca eu nu stiu sa inot, de ce sa ma bag intr-o apa adanca, intr-o mare? Este de vina marea sau apa adanca? Un rau care curge repede este de vina, daca eu, ca un nebun, m-am aruncat intr-insul fara sa stiu a inota? Asa patesc toti sectarii si toti crestinii cei neiscusiti care se baga in Sfanta Scriptura cu intelegerea lor. Nu-i de vina Scriptura ca s-au inecat atatia nebuni si atatea secte s-au facut! Nebuni sunt cei care iscodesc Scriptura mai presus de puterea lor. Auzi ce spune Sfantul Grigore de Nyssa: „Nu spargeti oasele Scripturii, avand dintii intelegerii de lapte”. Ca si cum i-ai da unui copil de clasa I lectii de universitate. Asa-i si cu Sfanta Scriptura. Nu te baga! Sunt locuri foarte adanci. Si cei mai mari din sfinti au ocolit locurile cele grele, pentru ca este intelepciunea lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura este o fantana fara fund. Dar eu, daca mi-e sete, si ma duc tare insetat la o fantana, beau toata fantana? Ori ma dau cu capul jos in fantana ca sa beau apa? Nu! Scot intai cu ciutura si din ciutura iau cu cana si din cana iau cu paharul si beau si ma racoresc. Si fantana ramane curata si eu m-am racorit. Asa-i Sfanta Scriptura. Unde nu intelegi, du-te si intreaba preotul: „Uite, parinte, am gasit in Scriptura asa, si parca ceva-i ratacit, ceva nedrept”, ca preotul a invatat teologie, si indata te indreapta. Ca zic Sfintii Parinti: „Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca”. Sfatul bun te va pazi si cugetul drept te va apara. Si frate pe frate ajutorandu-se si sfatuindu-se, sunt ca o cetate bine intemeiata si ca o imparatie nebiruita.
Nu te baga in Scriptura daca nu cunosti adanci-mea ei. Si daca vrajmasul te duce la indoiala: „Mai, parca ar fi aici ceva nedrept!”, tu zi asa: „Eu sunt prost si nu inteleg! Soarele lumineaza, dar nu lumi-neaza pentru cei orbi care nu vad. Eu sunt orb cu mintea!” Ca asa fiecare se lumineaza din Scriptura, pe masura curatiei mintii si a inimii lui.
Iata, daca am sta maine cu totii in fata soarelui, si ar fi soarele la amiaza, si unu-i cu un ochi, altu-i cu amandoi, altul este miop, altul zareste numai oleaca cu amandoi ochii, fiecare se impartaseste din lumina soarelui dupa masura puterii lui cea vazatoare. La fel si cu mintea. Dupa masura in care ne-am curatit mintea si inima, putem intelege Scriptura. Ca de aici s-au facut atatea nenumarate secte si neghine ale satanei si strica toata intelegerea Scripturii cu mintile lor stricate si nebune. S-au bagat in Scriptura si n-au avut povatuitor, ca sa le-o talcuiasca si sa o inteleaga.
Apoi, daca diavolul iti zice tie: „Este ceva ne-drept in Scriptura”, spune-i si tu cuvintele Scripturii. Ce zice Duhul Sfant? Credincios este Domnul intru toate cuvintele Sale si cuvios intru toate lucrurile Sale. Si iar zice: Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint cu foc lamurit, ispitit si curatit de sapte ori.
Unde sa-mi mai ramana mie indoiala, cand cu-vintele Domnului sunt cuvinte curate, argint cu foc lamurit si ispitit si curatit de sapte ori. Dar sa revenim la cuvantul nostru. Odata ce te-ai calugarit nu mai ai mama, nu mai ai tata, nu mai ai sora, nu mai ai frate, nu mai ai prieteni, nu mai ai nimic. Ai pe Hristos si ascultarea de El. Dar ce datorie mai au calugarii fata de tata, de mama si de rudenii? Au doua datorii. Care? Sa se roage lui Dumnezeu pentru ei si, daca le cer ajutorul, sa-i povatuiasca. Dar ca sa mai asculte de tata sau sa mai aiba grija de ce face mama acasa sau sora sau copilul, aceea este drept lucrare diavoleasca!
Tu, care te-ai rastignit cu Hristos, cum te mai tragi inapoi sa ai grija ce face mama, tata sau sotia sau copilul sau fratele. Cea mai mare inselaciune si cea mai mare nebunie. N-ai vazut ca a venit la Hristos unul si-L ruga: Doamne, da-mi voie sa ma duc sa ingrop pe tatal meu. Ce i-a spus Hristos? Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor si tu urmeaza-Mi Mie.
Ce-a zis lui Lot ingerul, cand iesea din Sodoma: Mantuind, mantuieste-te in Toar, si nu te uita inapoi. Ce-a patit sotia lui Lot ca s-a uitat inapoi? Deci, odata ce te-ai facut calugar, nimic nu mai ai, decat pe Hristos si crucea Lui pana la moarte. Sa-L iubesti pe El si pentru dragostea Lui sa rabzi toate necazurile si pururea sa fii cu ochii mintii la patimile, la scuiparile, la bataile, la ocarile si la rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa zici cu Pavel: Ca pentru Iisus Hristos, eu m-am rastignit lumii si lumea s-a rastignit mie. N-ai de ce te mai uita inapoi.
Iar voi, parinti, care aveti copii, si daca cumva unul se trage la manastire, sa nu-l opriti, ca-i o crima mare. Chemarea la manastire este o vocatie in inima copilului, de mic sau mai mare. Este o chemare de sus, si tu, daca il opresti, stai impotriva lui Dumnezeu. Auzi ce spune Sfantul Ioan Postnicul: „Parintii care vor opri copiii sa se duca la manastire, nici la moarte sa nu li se dea Impartasanie”. Asa-i de mare pacat, daca Dumnezeu vrea sa cheme din familia ta un copil la manastire, si tu zici: „Dragul mamei, insoara-te, marita-te, ca am avere, ca cutare, ca aceea-i frumoasa, ca acela-i bogat”. Te face diavolul avocat cat poate mai tare, ca sa intorci sufletul acela de pe calea lui Hristos. Sa nu faceti asta, ca-i crima si ucidere.
Daca Dumnezeu trezeste unul din familia voastra, sa aveti mare bucurie. Un calugar, daca slujeste lui Dumnezeu asa cum a fagaduit, prin el se mantuiesc pana la al saptelea neam din neamul lui. Si este o mare fericire sa aveti unul in slujba lui Dumnezeu in manastire.
V-am vorbit aceasta, ca si voi aveti fagaduinta de la botez si noi avem de doua ori fagaduinta, cei care ne-am facut calugari. Sa ne ajute Preasfantul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica, sa nu uitam ce-am fagaduit la botez, ce-am fagaduit la calugarie, si dupa puterea noastra sa implinim, ca sa ne putem mantui. Amin.

PREDICA LA CALUGARIA PARINTILOR MACARIE, IOANICHIE SI IACOV

(1988)

Iata ca, cu mila si cu indurarea si cu pronia Preamilostivului si Preavesnicului Dumnezeu si prin mijlocirile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria, in seara aceasta am avut ocazie cu totii sa luam parte la o mare ceremonie duhovniceasca, in care trei frati de-ai nostri s-au facut ostasi ai marelui Imparat Hristos. Toata viata lor nu le trebuie o alta invatatura, decat sa nu uite ce au auzit in seara aceasta din gura parintelui staret: „Lepadarea de lume, lepadarea de tata, de mama, de sora, de frate, de prieteni, de mosii, de casa, de averi si de toate grijile lumii”.
Ati auzit dumnezeiasca Evanghelie ce zice: Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, sau pe fratele sau, sau pe sora sa, sau mosie, sau casa, sau holde, sau vii, sau prieteni, nu este Mie vrednic! Dumnezeu, Care ne-a facut si ne-a dat viata si suflare si minte si toate insusirile, Acela trebuie iubit mai presus de toate. Acela tine in mana toate imparatiile lumii si toate vietatile din cer si de pe pamant. De aceea in Decalog, in porunca intai, cu mare dreptate zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toata puterea ta. Iar cand zice de aproapele, pune masura dragostei tale, ca pe tine insuti. Deci suntem datori sa iubim pe Dumnezeu fara margine, fara granita, iar pe aproapele numai ca pe mine. Daca vreau eu sa ma mantuiesc, si tie iti doresc mantuirea; iar daca tu nu voiesti, n-am voie sa te iubesc pe tine mai mult decat pe Dumnezeu. Ati auzit cum s-a cantat la Apostol? Exact ca la Botez: Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat. Aliluia! Ati auzit nu numai cand s-a citit Apostolul si Evanghelia de la Botez, ci si tunderea si schimbarea numelui dupa randuiala tuturor dumnezeiestilor parinti: Sfantul Efrem Sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Simeon Tesaloniceanul, Sfantul Teodor Studitul si atatia altii. Calugaria este al doilea botez. Dar acum cand s-au fagaduit acesti trei frati ai nostri carora li s-au schimbat numele, nu s-au fagaduit numai in fata voastra. In chip nevazut a fost Preasfanta Treime si este aici de fata in veci, si Maica Domnului si toti ingerii si toti sfintii. In ziua cea mare a Judecatii nu putem zice: „Doamne, am uitat ce am fagaduit, sau n-am fagaduit”. Nu trebuie sa uitam ca n-am fagaduit oamenilor, ci lui Dumnezeu.
De aceea calugaria, dupa randuiala ei, este mai mare ca imparatia lumeasca. Auziti ce zic dumnezeiestii parinti: „Mai mare rusine de o mie de ori este ca un calugar sa lase calugaria, sa se faca imparat, decat imparatul sa lase imparatia si sa se faca calugar”. Este mult mai mare inaintea lui Dumnezeu calugarul care isi face datoria, decat toti imparatii lumii, ca nu poarta chip omenesc, ci chip ingeresc. Cand eram in Sfantul Munte al Athosului, acum vreo zece ani si mai bine, cand am ajuns la manastirea Hilandaru a sarbilor, am vazut acolo trei morminte de imparati care au dat cu piciorul la imparatie, au socotit-o gunoaie si s-au facut calugari: Sfantul Simeon imparatul, Sfantul Stefan si Lazar. Acestia au luat aminte ce spune marele Apostol Pavel: Pentru Hristos Iisus, toate le socotesc gunoaie. Nici viata, nici moartea, nici averea, nici rudeniile, nimic sa nu ma desparta de dragostea lui Iisus Hristos.
De bunavoie au venit fratii, ati vazut ca i-a intrebat, de bunavoie s-au fagaduit sa duca crucea lui Hristos, sa rabde toate scarbele si toate durerile si toate necazurile pentru dragostea lui Iisus Hristos si mantuirea sufletelor lor. Ati vazut in Evanghelie, ca a venit un om, cand era Mantuitorul in Galileea: Doamne, da-mi voie sa ma duc sa ingrop pe tatal meu. Ati auzit ce-a spus Hristos: Lasa mortii sa-si ingroape mortii lor! Tu urmeaza Mie. Daca vrei sa fii al Meu, nu mai ai tata, nu mai ai mama, nimic! Nici trupul tau nu-i al tau, ca l-ai dat lui Hristos, sa se rastigneasca impreuna cu El toata viata.
La calugar, nici trupul nu-i al sau, nici sufletul, toate-s ale lui Hristos. Nu are voie sa faca voia lui, sau sa aiba averea lui, sau sa aiba altceva. Pentru ce? Pentru Imparatia cerurilor. Vai si amar cand gresim, dupa ce am fagaduit lui Dumnezeu sa ne predam de bunavoie, nesiliti de nimeni!
Dar oare numai calugarii au fagaduinta? Voi mirenii nu aveti? Ba da! Voi aveti fagaduinta mai infricosata. Aceea de la dumnezeiescul Botez. Dar voi erati copii mici si nu stiati ca va botezati atunci, nici ati cerut voi botezul. Martori oculari au fost preotul, nasul de botez si parintii vostri. Ati vazut cum il intreaba preotul pe nas? „Te lepezi de satana?” „Ma lepad”. „Te-ai lepadat?” „M-am lepadat”. „Crezi in Dumnezeu?” „Cred”. Nu zice nasul Crezul? Si ai auzit ce spune: „Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui”. Nu de unul sau doua, ci de toate cate sunt ale lui.
Trupul, lumea si diavolul sunt cei trei mari vrajmasi ai mantuirii. Si noi prin aceste fagaduinte calugaresti si de la botez ne-am lepadat de ele si ne-am impreunat cu Hristos. Sa nu fiti fara grija nici voi mirenii, ca la botezul dintai ati fagaduit lui Dumnezeu ca va lepadati de satana si de toate lucrurile lui. Iar calugarii au facut reinnoirea botezului. Al doilea botez, a doua fagaduinta. Pentru ce? Si-au luat o sarcina mai grea decat voi. Crucea calugarului este mai grea decat a voastra, dar are plata mai mare. Cine ne-a aratat noua asta? Ia cititi in viata Cuviosului Paisie cel Mare de la 19 iunie. Ce zice acest mare sfant al lui Dumnezeu, care patruzeci de ani a trait numai cu Sfanta Impartasanie? Se impartasea o data la 40 de zile si apoi traia numai cu Duhul Sfant. De multe ori a vorbit cu Mantuitorul, cu Maica Domnului si cu ingerii, ca era un om sfant. Era o fiinta cu totul desavarsita pe fata pamantului!
Dar odata, stand el noaptea la rugaciune in chilie, a aparut intr-o lumina negraita un imparat foarte frumos la chip, care stralucea ca soarele. El, cand l-a vazut, a crezut ca este Hristos, cu toate ca vazuse pe Mantuitorul, caci Mantuitorul putea sa Se faca si imparat si inger, oricum. Si l-a intrebat:
– Doamne, tu esti Hristos?
– Nu! Eu sunt imparatul Constantin cel Mare, primul imparat al crestinilor.
– Si de ce-ai venit, Sfinte Constantin?
– O, Paisie! Fericiti si de trei ori fericiti sunteti voi, calugarii, ca mare si negraita slava va asteapta in ceruri!
Si l-a intrebat Sfantul Paisie:
– Dar te vad stralucind ca soarele, ce slava poate fi mai mare?
– O, Paisie, daca ai veni in ceruri sa vezi! Unde stau adevaratii calugari, noi nici nu putem sa privim! Nici nu putem sa-i vedem! In atata slava sunt calugarii! Cei care au fost adevarati calugari, care au rastignit pe omul cel dinlauntru impreuna cu toate poftele lui, cum a facut marele Apostol Pavel, si au fost adevarati urmatori ai Crucii lui Hristos, au cate sase aripi ca serafimii.
Si a zis Sfantul Paisie:
– Dar si pe sfintia ta te vad stralucind.
– Da! Si eu am palate in ceruri si imparateasa Elena si atatia din neamul nostru, si avem stralucire, dar unde sunt calugarii nu ne putem uita, ca ne orbeste stralucirea lor.
– Pentru ce?
– Daca stiam eu – a zis Sfantul Constantin, cata slava are un adevarat calugar, as fi zvarlit coroana imparateasca in glod si hlamida si porfira si toti banii si toata cinstea, si toti generalii si toti ministrii i-as fi lepadat, si toate imparatiile le-as fi dat cu piciorul, numai sa fiu unde sunt calugarii.
Si a intrebat:
– De ce? Dumneata, daca ai fost imparat, ai dat libertate crestinilor cu edictul de la Milan, ai slobozit intreaga crestinatate de marea prigoana care era si ai facut atatea manastiri si biserici. Ai scos de la inchisori atatea mii de sfinti, care sufereau pentru dreapta credinta pe vremea lui Diocletian, pana la imparatia ta. Pentru ce sa ai dumneata mai putina slava ca un calugar?
– O, Paisie, pentru ca, imparat fiind, mi-am permis multe. Oamenii ma laudau ca eu sunt cineva, muzicile imi cantau, ministrii ma salutau, generalii ma slaveau, armata ma lauda, bogatie aveam, bani aveam, tot, bauturi scumpe, palate, haine scumpe, porfira imparateasca si multa libertate ca un imparat. Si toate acestea mi-au luat slava calugarilor.
Bietul calugar, saracul, cum a fagaduit ca sa fie sarac pentru Hristos! El isi aduce aminte de cuvantul Mantuitorului care zice: Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iar Fiul Omul nu are unde sa-si plece capul. El isi aduce aminte toata viata ca Mantuitorul a venit din cer, nu ca sa faca voia Lui, ci voia Tatalui Sau Celui din ceruri, cum zice la filipeni: Hristos S-a facut ascultator pana la moarte si moarte de cruce.
El isi aduce aminte ca Mantuitorul a fost ranit pe cruce si adapat cu otet si fiere; batjocorit, palmuit, biciuit, ocarat, incununat cu spini, rastignit si omorat. Si cand isi aduce aminte ca a luat crucea lui Hristos de bunavoie, sa se lege cu toata puterea sa rabde: necazuri, ocari, foame, sete, boala, neputinta, durere, usturime, parasire, vinovatie, napaste si toate cate se ivesc in viata, care aduc scarba, durere si necazuri.
Deci calugarul, acum fiind stapan pe voia sa, ca nu-i copil, el singur cu mintea sa, cu inima sa si cu limba sa declara ca va duce de bunavoie crucea lui Iisus Hristos, iar voi ati declarat aceasta prin nasii vostri cand ati fost botezati.
Fratilor, viata noastra este umbra si vis. Nici o filosofie nu este mai inalta in viata omului decat sa-si aduca aminte omul ce este el: „Ce sunt eu?” Ca noua, daca ar incerca cei mai mari savanti din toata lumea, de la Apus si Rasarit, sa ne spuna ce suntem, nu pot. Fiindca omul este icoana Sfintei Treimi pe pamant si nu-i facut de oameni. Este facut de Atotputernicul Dumnezeu. Numai El stie ce-i omul, ca l-a facut din pamant si i-a dat suflare de viata. Si auzi ce zice ca suntem noi dupa partea exterioara, ca dupa partea cea nevazuta suntem chipul si asemanarea lui Dumnezeu: minte, cuvant si duh; iar dupa partea asta, cu care ne vedem unii cu altii, auzi ce suntem; n-auziti la biserica de atatea ori? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului, asa va inflori.
Nu te mandri! Nu te umfla! Nu umbla cu capul in nori ca esti ceva! Ca suntem praf si cenusa, floare si umbra! Ce zice Scriptura? Uscatu-s-a iarba si floarea ei a cazut, iar cuvantul Domnului ramane in veac. Ce zice iarasi Duhul Sfant? Omul, desertaciunii s-a asemanat; zilele lui ca umbra trec. Ce zice Duhul Sfant? Ca s-au stins ca fumul zilele mele. Ce zice Duhul Sfant? Anii nostri cu panza paianjenului s-au asemanat. Ce zice dumnezeiescul Iov? Noi suntem de ieri si zilele noastre ca umbra trec. Ce zice acelasi preaminunat barbat? Doamne, zilele mele ca umbra norului au trecut pe pamant. Ce zice sfantul si intru tot laudatul Apostol Iacov de viata noastra? Doamne, zilele noastre ca aburul s-au stins inaintea Ta.
Ati auzit ce suntem? Floare, umbra, vis, panza de paianjen, umbra norului pe pamant si altceva nimic. Cu cele mai neputincioase stihii este asemanata viata noastra. Nu pune baza ca azi esti sanatos, ca esti frumos, ca esti bogat, ca esti tanar! Astea sunt umbre si vise. Cea mai mare nebunie, sa nadajduiasca omul in sanatatea lui, in intelepciunea lui, in puterea lui, in averea lui, in dregatoria lui si in cinstea lui! Cea mai mare si cea mai intunecata cursa a satanei, cand omul se leaga de lucrurile de aici. Acestea sunt vant, umbra, vis si floare!
Deci fericiti si de trei ori fericiti sunt acei crestini si acei monahi, care toate lucrurile veacului acestuia le socotesc umbra si vis, si mintea lor pururea inainteaza spre bunatatile ceresti, vesnice.
La moartea lui Adam, care a trait 930 de ani, a venit arhanghelul Uriil din cer, cand se chinuia cu moartea si i-a zis: „Adame, Adame, cum ti s-a parut viata?” Si a raspuns Adam: „Asa, Doamne, cum as intra pe o usa si as iesi pe cealalta”, si asta era dupa 930 de ani!
Dar noi ce suntem? Floare, umbra si vis. O mana de pamant spurcat, in fundul unui mormant. Aceasta suntem dupa ce-am ajuns in pamant. Nimic nu se alege din om. Fericit este si de trei ori fericit acela care va straluci cu sufletul sau ca soarele inaintea lui Dumnezeu.
Aceasta o arata Mantuitorul cand spune: Atunci dreptii vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui Meu. Cand auzi pe apostol ca spune: Alta este slava soarelui, alta slava lunii, alta slava stelelor; si stea de stea se osebeste intru slava.
Iesiti afara cand nu-i luna, si-i cerul instelat frumos, si vedeti ca o stea lumineaza mai mult, alta mai putin. Asa stau sfintii in ceruri, diferit. Ca dupa marimea si bogatia slavei lui Dumnezeu, sunt straluciti dupa faptele lor. Preadrept si preasfant este Dumnezeu sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui. Acolo o sa vedem noi care sunt cetele Bisericii, care sunt stelele cele luminate si cele mai putin luminate. Pana atunci noi trebuie sa credem cuvantul Scripturii, ca suntem umbra si vis.
Sa ne silim sa castigam bunatatile acelea de care spune marele Apostol Pavel, cand s-a rapit pana la al treilea cer: Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima de om nu s-a suit; acelea le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe Dansul.
Deci fericit este sufletul acela care va castiga mantuirea sufletului sau, pentru ca acela va fi mai mare decat toti imparatii lumii si va trai nemarginit in veci cu Dumnezeu, impreuna cu sfintii. Amin.

PREDICA LA CALUGARIA PARINTILOR IERONIM SI AUGUSTIN

Iata ca, cu pronia Preasfintei si de viata facatoarei Treimi, cu rugaciunile Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si ale tuturor sfintilor care se roaga pentru noi, am avut fericita ocazie in seara aceasta sa luam parte la un botez calugaresc, mai bine-zis o nunta duhovniceasca. Vedeti dumneavoastra, din cele ce ati auzit din gura parintelui staret, din cantarile Bisericii, de la Apostol si din Evanghelie, toate s-au referit la aceasta taina la care suntem acum, adica la calugaria unor parinti.
Acesti doi parinti au fagaduit inaintea Preasfintei Treimi, a Maicii Domnului si a tuturor ingerilor si sfintilor, ca de acum inainte vor sluji lui Dumnezeu in viata calugareasca, avand cele trei sfaturi evanghelice, adica cele trei voturi calugaresti: ascultarea pana la moarte, saracia de buna voie si fecioria pana la usa mormantului.
Da. Mari fagaduinte au facut. Sa dea Dumnezeu sa nu uite nici ei, nici noi ceea ce am fagaduit, ca n-am fagaduit unui om, nici unui boier, nici unui general, nici unui conducator, nici unui imparat. Am fagaduit inaintea Celui ce a facut cerul si pamantul, Care le tine si poarta grija de toate.
Ati auzit ce zice in fagaduinta: „Luati aminte ca o sa dati seama lui Dumnezeu nu de cele ce ati fagaduit, ci de cele ce-ati lucrat dupa fagaduinta”. Nu cumva sa fagaduim una si sa facem alta. Dar fiindca predica din seara aceasta priveste si pe monahi si pe voi credinciosii, o sa impartim subiectul in doua.
Oare voi, mirenii, nu aveti fagaduinta? S-a intamplat sa luati parte la o fagaduinta a noastra, la o calugarie, care este al doilea botez, dupa randuiala tainelor crestinesti. Dar voi n-aveti fagaduinta? Avem cu totii. Si voi si noi, toti crestinii, cea dintai fagaduinta am avut-o la dumnezeiescul Botez. Vai si amar, ca tare uitam! Ca si atunci am zis ca ne lepadam de satana si de toate lucrurile lui; nu de unul sau doua, ci de toate. Si pe urma calcam si facem toate rautatile, impotriva fagaduintei dumnezeiescului Botez.
Dar Dumnezeu nu poate fi mintit. Pe El nu-L putem minti. In ziua cea mare a Judecatii va cere fagaduinta botezului de la toti crestinii, iar de la noi, monahii, indoita fagaduinta, si de la botez si de la calugarie.
Iubiti frati, ati auzit ce zice in Evanghelie: Cel ce vrea sa-Mi urmeze Mie sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Oare pentru care pricina Hristos pune ca prima conditie, la cel ce vrea sa-I urmeze Lui, lepadarea de sine? Auzi! N-a spus altceva. Sa se lepede de sine si sa-si ia crucea, adica sa sufere toate necazurile si ostenelile pentru Imparatia Cerurilor, pentru mantuirea lui.
Iata de ce a pus Dumnezeu prima conditie lepadarea de sine. Pentru ca cel mai mare pacat sub cer la mintea omeneasca este iubirea de sine. Cum sa nu stie Preavesnicul si Preasfantul si Preainteleptul Dumnezeu, daca El ne-a facut din nimic? Cum sa nu stie El care-i patima aceea care ne loveste simtitor si ganditor in toata vremea si noi nici n-o cunoastem?
Dar ce este iubirea de sine? Sa intrebam pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: „Iubirea de sine este iubirea nerationala fata de trup”. Ai voie sa iubesti trupul tau, sa-l ingrijesti, ca Dumnezeu ti-a dat minte, dar cum ai pierdut cumpana si te ingrijesti mai mult de trup decat de suflet, te-ai pierdut. Ca Apostolul zice: Iar grija trupului sa nu o faceti spre pofte.
Avem datoria sa dam trupului mancare, apa, odihna, imbracaminte, aer, lumina, tot ce-i trebuie, dar cand vedem ca face abuz si vrea sa traga sufletul in gheena cu toate poftele lui, te opresti. Mie mi-a spus Domnul: „Pe nimeni sa nu iubesti mai mult decat pe Dumnezeu”. Care este porunca cea dintai in Decalog? Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, din toata virtutea ta. A luat cele trei parti ale omului: prin inima, sufletul; prin cugetare, mintea si prin virtute, trupul. Deci cu toata fiinta noastra sa ne adancim in iubirea de Dumnezeu! Sa ne contopim in dragostea de Dumnezeu cu toata fiinta noastra. Asta-i prima porunca.
Iar a doua, asemenea acesteia, zice: si pe aproapele tau, ca pe tine insuti! Ai vazut ca la porunca a doua, ii pune masura dragostei? Nu cu toata fiinta. Nu sa ma contopesc cu el. Nu, ci ca pe mine insumi. Si eu, daca doresc sa ma mantuiesc, tot asa ii doresc si fratelui. Ce-a spus Mantuitorul in aceasta privinta? Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, sau pe sora sa, sau pe fratele sau, sau pe prietenii sai, sau holde, sau mosie, sau casa, sau vii, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic Mie. Din clipa aceasta, de cand am fagaduit lepadarea de parinti, nu mai suntem ai parintilor trupesti. Suntem ai lui Hristos!
Imi aduc aminte, cand a murit tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, poate sunt 40 de ani, mama a trimis trei telegrame sa ma duc. Eram cu grija manastirii atunci si nu m-am dus la inmormantarea lui. „Il va ingropa primaria, daca nu va avea cine”, am zis; ca mama era singura. Vine biata mama plangand, dupa vreo luna de zile:
– Dragul mamei, n-ai venit nici la inmorman-tarea tatalui tau!
– Da? Dar eu n-am tata!
– Cum asa?
– Nu!
– Dar mama?
– Nici mama! De cand am iesit pe poarta voastra si am plecat la manastire, aveam 14 ani si ceva, nu mai am tata si mama, nu mai am sora, nu mai am frate, nu mai am prieteni, nu mai am nimic. De ce? Asa spune Hristos: Ca daca iubiti pe acestia mai mult, nu sunteti vrednici de Imparatia Cerurilor, ca tot cel ce va lasa pentru Mine tata si mama si casa si holde si mosii si prieteni, insutit va lua si viata vesnica va mosteni.
Deci calugarii nostri sa auda si sa-si deschida urechile. Dupa ce-au intrat fratiorii nostri aici si calugarii, nu mai au nimic cu casa. Nu mai au nimic cu prietenii, cu neamurile, cu rudeniile, in veac, ca te-ai lepadat! Ati vazut in seara aceasta, in fata lui Dumnezeu: „Te lepezi de mama? Te lepezi de tata?” „Asa, Dumnezeu ajutand, cinstite parinte, ma lepad!”
Voi n-ati zis la botez asa? Si voi ati zis ca va lepadati de satana, de toate lucrurile lui. Si acum alta fagaduinta mai mare, cand este omul matur si cu mintea lui si cu voia lui vine si fagaduieste ca se leapada de toate, ca sa slujeasca lui Hristos.
Vai de noi daca ne-om intoarce cu mintea inapoi in lume, sa mai avem de azi inainte tata si mama si sora si frate si prieteni si neamuri si rudenii si casa si mosie si cutare! Am fost tradatori de Hristos! Mincinosi si fatarnici si cei mai mari vicleni, ca in fata lui Dumnezeu am zis ca ne lepadam de acestea, si noi pe acestea le cautam.
Nu! Cand ai intrat in manastire ai murit lumii! Nu mai ai mama, nu mai ai tata! Ai auzit ce spune Evanghelia? De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l. Ca mai bine cu un ochi sa mergi in rai, decat cu amandoi in iad. De te sminteste mana ta cea dreapta tai-o, ca mai bine cu o mana sa mergi in rai, decat cu amandoua in iad.
Care-i mana dreapta si ochiul drept? Avem un prieten, avem sotie, avem mama, si tinem la ei ca la ochii nostri. Hristos m-a invatat: nu mai am mana dreapta, nu mai am nimic, cand e vorba de iubirea lui Dumnezeu. Pentru mine astea au murit. Eu una sa stiu: din toata fiinta mea sa-L iubesc pe Dumnezeu.
Iar voua celor de acasa, va dorim mantuire. O singura datorie mai au cei din manastire fata de tata, de mama, de sotie, de oricine ar fi acasa. Sa-i invete cuvantul lui Dumnezeu si sa se roage pentru mantuirea lor. Dar ca sa se mai duca sa-i ajute pe ei, sau sa plece din manastire, sau sa fure nu stiu ce din averea manastirii sa dea la ai sai, acela este al doilea Iuda, pentru ca s-a lepadat de lume numai cu gura, iar cu inima este in lume. Cu inima traieste la tatal sau si la mama sa si la sotie si la frati si la surori.
Pentru ce s-a spanzurat Iuda? Evanghelia spune: Caci punga avea, si ceea ce se punea intr-insa lua si dadea la neamurile lui. Deci punga obsteasca. Parca Hristos nu stia, daca era Dumnezeu? Dar il lasase liber, sa vada ce-o sa faca. Si s-a dus Duhul Sfant de la el, ca lua din averea obstii si dadea la neamurile lui.
Nu-i voie! Ai intrat in manastire, te-ai unit cu Hristos, nu mai ai nimic al tau. Toate sunt ale obstii. Tu ai sufletul si trupul si acelea sunt roadele lui Iisus Hristos pana la moarte, daca vrei sa le castigi vesnic.
Aici este o lepadare de buna voie si din toata inima, ca sa iubesti numai pe Dumnezeu si poruncile Lui. Ce inseamna monah? Monah vine de la cuvantul grecesc monos, adica singur. Om care s-a insingurat pentru Imparatia Cerurilor. Ce inseamna monah dupa dumnezeiescul Maxim? Monah este cel care afara de lume sta cu mintea sa si de-a pururea se roaga lui Dumnezeu. Poate sa fie in Bucuresti, poate sa fie in Paris sau in Londra, poate sa fie in Praga, poate sa fie in orice capitala, el nu mai vede ale lumii, nu mai aude. El sta cu mintea inaintea lui Dumnezeu si de-a pururea se roaga Lui. Acela este monah, care vede pururea pe Dumnezeu inaintea ochilor.
Daca vrem sa mergem pe calea imparateasca, ne trebuie doua ziduri pana la moarte: unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Care sunt acelea? Sa-i intrebam pe Sfintii Parinti: Zidul din dreapta este frica de Dumnezeu. Ai auzit cum il avea David pe acesta? Vazut-am pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este ca sa nu ma clatin. Iar zidul din stanga este cugetarea la moarte. Ca spune dumne-zeiescul Isus Sirah: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale, si in veac nu vei gresi. Totdeauna trebuie sa calatorim cu mintea intre cele doua ziduri. Dumnezeu este de fata si vede in inima noastra. Totdeauna sa ne gandim ca nu stim cand vine moartea si nimeni nu scapa de dansa.
Cand a fost intrebat Marele Vasile de filosoful Eubul din Alexandria: „O, Vasile, care-i cea mai mare intelepciune in lumea crestina?” Ati auzit ce-a spus? „De-a pururea sa vedem moartea inaintea noastra”. Ca stramosii nostri, Adam si Eva, cat au avut aceasta arma, nu i-a inselat satana. Mergeau pana la mar: „Mai, nu mancam, ca a spus Dumnezeu ca o sa murim!” A vazut satana ca i-a inarmat Dumnezeu pe oameni cu cea mai puternica arma contra lui. Atunci s-a bagat in sarpe si vine la Eva:
– Ce-a zis Dumnezeu?
– A zis ca din toti pomii din Rai sa mancam, dar din pomul asta sa nu mancam, ca in orice zi vom manca, cu moarte vom muri.
– Nu-i adevarat! a zis diavolul.
– Vai de mine! De cate ori n-am poftit noi marul asta, dar ne-am ferit de moarte!
– Nu-i adevarat! a zis satana. Stii ce ascunde? Cand veti manca din mar, are sa se deschida ochii inimii voastre si o sa cunoasteti binele si raul, si veti fi ca Dumnezeu. Dumnezeu, de frica sa nu va faceti ca El, v-a oprit sa mancati!
Dumnezeu spune sa nu manance, iar sarpele spune sa manance. Dumnezeu spune sa nu mananci ca o sa mori; sarpele spune ca n-ai sa mori, ci ai sa te faci dumnezeu, ca sa scoata frica mortii din inima lor. Cum au mancat, au dobandit moartea cea trupeasca dupa 930 de ani si moartea cea duhovniceasca timp de 5508 ani, in iad, pentru ca au ascultat de satana, ca nu veti muri cu moarte.
Asa face diavolul, cand te duce in fata unui pacat, zice: „N-ai sa mori chiar acum! Fa pacatul! Doar mai ai timp de pocainta! Te pocaiesti maine, poimaine, ca doar esti tanar!” Iata asa face! Este acelasi care a vorbit din sarpe. Tot el vorbeste si acum. Dar de unde stiu eu ca ajung pana dimineata? Hristos ne-a inarmat pe noi din toate veacurile cu aceasta invatatura: Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua nici ceasul, intru care Fiul Omului va veni. Stiu eu ca ajung pana dimineata? Sau de dimineata pana seara? Cine mi-a spus? Cati nu mor de tineri si mai voinici ca noi. Deci nu stim.
Iar diavolul ne pandeste. Auzi ce spune Sfantul Apostol Petru: Privegheati, ca potrivnicul vostru diavolul umbla ca un leu racnind, cautand pe cine sa inghita. Cum inghite el sufletele noastre? Prin pacat. I-am facut voia lui, am facut pacatul, ne-a si inghitit. Suntem ai lui. De aceea trebuie mare veghere si voua credinciosilor si noua monahilor; pururea sa-L vedem pe Dumnezeu inaintea ochilor nostri si sa avem cugetarea la moarte.
Pentru ce? Ca nu stim cand vine moartea, caci Dumnezeu nu se uita la exteriorul nostru. Auzi ce spune la Ieremia: Iadul este gol inaintea Mea, cum nu si inimile voastre totdeauna? Pururea citeste si cele mai subtiri ganduri din inima noastra.
Auzi ce spune Apostolul Pavel: Cuvantul lui Dumnezeu este mai ascutit decat toata sabia cea cu doua taisuri si strabate pana la despartirea duhului de a sufletului. Nu pana la despartirea trupului de a sufletului, si aceasta este despartire mare, si aceasta este unire negraita, ca sufletul este varsat de Dumnezeu in trupul nostru ca focul prin fier, in toate fibrele corpului nostru, cele mai mici. Toate vasele sangvine si capilare contin suflet.
Dar stiinta lui Dumnezeu nu merge pana la despartirea sufletului de a trupului. Dar pana unde? Pana la despartirea duhului de a sufletului. Voi stiti ce inseamna aceasta? Intreaba pe dumnezeiescul parinte Grigorie Palama: „Acest duh de viata facator este in chip de raze de lumina in mijlocul inimii”. El este chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om: minte, cuvant si duh. Acest duh de viata facator este un dor ganditor, care sta intre minte si intre cuvant si are in sine si pe cuvant si pe minte, circumscrie exact cum face Duhul Sfant in sanul Sfintei Treimi. Ca Duhul Sfant are si pe Tatal si pe Fiul. Asa-i duhul acesta, are si mintea si sufletul nostru. Este chipul si asemanarea – icoana – Preasfintei Treimi. Si stiinta lui Dumnezeu strabate pana la despartirea duhului de a sufletului. O unire negraita, neinteleasa nici de ingeri. Sa nu credem noi ca este vreun gand in inima noastra pe care nu-l stie Dumnezeu, sau nu-l vede.
Daca vom avea aceasta convingere, ne vom feri de tot pacatul. Dumnezeu vede pururea; nu ce gandesc eu acum, ci ceea ce voi gandi pana mor; pana ma fac o mana de tarana in fundul unui mormant. Ca auzi ce spune: Cele mai inainte gandite ale tale le-au vazut ochii Mei. Nu ce gandesc acum. Pana ma voi duce in groapa, Dumnezeu le stie toate.
Si atunci, daca vom avea aceasta convingere, ne vom feri de tot raul. Auzi ce spune Scriptura: Cu frica lui Dumnezeu, se pazeste tot omul de la rau. Si iarasi: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale, si in veac nu vei gresi. A parasit stramosul nostru frica mortii si a intrat pacatul cel vechi pe care-l mostenim.
Asa patim noi, fiii lui Adam. Si aceasta nu o graiesc numai cu calugarii, ci si cu voi, ca sunteti suflete aici botezate in numele Sfintei Treimi. Si noi si voi trebuie sa avem frica lui Dumnezeu in toata vremea si frica mortii in toata clipa, daca vrem sa mergem pe calea imparateasca, cum zice Scriptura: Nu te abate nici la stanga, nici la dreapta.
Cum vom uita frica de Dumnezeu si frica mortii, devenim maturoiul dracilor si batjocura lor. Ne legam cu lucrurile veacului de aici, ne umplem de grijile cele blestemate si Duhul Sfant se duce de la noi. Auzi ce spune Marele Vasile: „Insa potop de ape multe, Doamne, catre Tine nu se vor apropia”. Care-i potopul? Acelasi sfant zice: „Grijile veacului acestuia”. Grija! Grija dupa lucrurile veacului acestuia; mintea, fiind legata cu grijile acestea, nu poate sa se apropie de Dumnezeu. Ca zice: „Insa potop de ape multe, Doamne, catre Tine nu se vor apropia”.
Auzi ce spune dumnezeiescul Parinte Isaac Sirul: „Mintea cea tulburata nu va scapa de uitare si intelepciunea acesteia usa n-o deschide”. Si Sfantul Talasie Libianul zice: „Nu poti, cu grija lumii fiind infasurat, sa mai ai cu tine si frica lui Dumnezeu”.
Vezi? Toate acestea ne trag sa ne lege cu pamantul si cu pacatul si cu moartea. Sa fim atenti, ca le spun si calugarilor si fratilor la marturisire: „Mai, du-te unde te trimite la ascultare, dar sa nu crezi ca acolo esti fara Dumnezeu! Sa ai pe Hristos in minte si in inima, ca cine face ascultare in manastire fara rugaciunea inimii, argatie face. Cum ai sta la un boier! Nici o plata n-are de la Dumnezeu. Iar cine face ascultare cu dragoste si are pe Hristos in minte, fiu al lui Dumnezeu dupa dar se face”, spune Sfantul Isaac Sirul. Si acestea le zice si pentru noi si pentru voi. Si noua si voua ne trebuie frica lui Dumnezeu si frica mortii.
Sa revenim oleaca asupra calugariei. Fratii nostri, monahii Ieronim si Augustin, au luat doua nume a doi sfinti mari de la Apus, contemporani cu Sfantul Ioan Gura de Aur. Mari scriitori. Sfantul Augustin, teologul inimii, teologul sentimentelor, si Ieronim, mare scriitor si mare apologet al dreptei credinte, care a trait in secolele III – IV.
Sa dea Dumnezeu sa le urmeze si ei viata. Sa aiba intotdeauna in mintea lor „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” si totdeauna sa creada „ca poate nici o ora nu mai traiesc si voi muri”. Atunci vor fi cei mai intelepti calugari si cei mai buni si cei mai aparati de toate ispitele diavolilor. Pentru ca frica de Dumnezeu si frica mortii, si pe voi credinciosii si pe noi monahii, ne pazeste de tot pacatul.
Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu la toti sa nu uitam frica lui Dumnezeu, sa nu uitam frica mortii, si atunci vom merge drept pe cararea cea dreapta a mantuirii noastre. Amin.

DIN PRISOSUL INIMII GRAIESTE GURA

De multe ori pierdem toata osteneala noastra si toata fapta buna, daca nu pazim doua lucruri: mintea si limba. Ca tot pacatul se incepe de la minte, de la gand si toata fapta rea se exprima intai prin limba. Zice Mantuitorul ca din prisosinta inimii graieste gura. Si Solomon zice: Mai bine este a cadea de la loc inalt, decat a cadea prin limba. Fereasca Dumnezeu! De aceea trebuie mare bagare de seama.
Limba este organ cu care laudam pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrajmasul le ia pe amandoua aceste organe: mintea o intuneca cu ganduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrajmasului, ca si gandurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare bagare de seama.
O femeie pacatoasa si-a pus indreptare la o marturisire si a inceput sa duca o viata sfanta. Post, rugaciune, milostenie, ca era vaduva acum. Toata lumea se minuna in sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Inainte o stiau toti. Ii murise sotul, iar copiii ii avea pe toti casatoriti. Mai avea un pacat, saraca, pe care nu-l putea lasa. Toate celelalte le lasase. Facea si milostenie multa si post tinea, dar nu tacea din gura. Sa spuna ceva de cumatra, de cumnata, de cutare. Cand a venit la duhovnic, a zis: „Parinte, am postit posturile, am facut milostenie, fac pravila, citesc prin sfintele carti; ei, dar limba asta n-o pot eu stapani! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciuna, mai spun o gluma, mai cutare”.
Era primavara, cand se arau gradinile si ogoarele. Duhovnicul ii zice: „Uite ce este, matusa, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie sa te impartasesti pana nu vei face canonul acesta”. „Care?” Duhovnicul avea un butoi mare cu samanta de scai. Stiti cum e samanta de scai, ca de ceapa. Marunta. I-a dat matusii un pumn bun de samanta de scai si i-a zis: „Uite ce! Cand vei ara gradina, sa te duci sa semeni scaiul asta prin gradina, cat e gradina de lunga, si pe-o brazda si pe alta”.
Si a semanat scaiul. Au crescut papusoii, dar au iesit si scaii. La prasit a mai taiat din ei, dar n-a putut sa-i taie pe toti. Cand a venit femeia in Postul Sfintei Marii, o intreaba duhovnicul: „Ai semanat scaii?” „Da”. „Ti-am spus ca nu-i greu. Mata ai zis ca pacatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat sa semeni scai. Du-te si-mi adu acum inapoi toate semintele acelea pe care le-ai semanat”. „Vai de mine, parinte, zice, eu am prasit, dar din nebagare de seama scaii aceia au facut samanta, a venit vantul si a dus-o la megiesi, pe camp. S-a umplut lumea de scai”. Zice preotul: „Nu-ti dau impartasanie, pana nu-mi aduci samanta inapoi”. „Imposibil, parinte. S-a dus samanta de scai! A luat-o vantul, a facut scai, s-a inmultit…”.
Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, daca sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au facut samanta, au prins radacina si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt samanta de scai. Dupa cum nu poti aduna samanta inapoi, dupa ce-ai semanat-o – la vreun an de zile, dupa ce s-a umplut campia de scai -, asa nu putem sa adunam rautatea si pacatul pe care le-am semanat noi prin limba. De aceea trebuie mare paza a limbii. Ai vazut ce spune Solomon: Cine nu pazeste gura si limba sa, nu se poate mantui.
Dar Dumnezeu nu ne-a facut sa fim muti. Ne-a dat limba sa vorbim. Dar ceea ce vorbim, sa fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuinta. Deci cand vedem ca incepem a vorbi de rau pe altul, sa stam pe loc, ca semanam scai, si il duce vantul in mai multe inimi. Sa bagam de seama!

DIAVOLUL CARE S-A TRANSFORMAT IN INGER DE LUMINA

Smerenia este o fapta buna pe care nu o poate avea dracul. Noi postim, dar el nu mananca niciodata; noi ne ostenim, dar el nu sta degeaba; noi citim prin carti, dar el este teolog mare, stie toata Scriptura pe de rost. Orice am face noi, face si el. Una nu face el; nu se smereste, nu poate zice „iarta-ma”!
Am sa va spun o istorioara sfanta din cartea Everghetinos. La o manastire de maici, o calugarita, saraca, era paraclisiera, in viata de obste. Paraclisierul se duce la ora 11 (23) noaptea, ca Utrenia se face la miezul noptii, si scoala pe stareta. Asa am apucat si noi. Cand eram paraclisier, aveam un clopotel in mana si un ciocan. Ma duceam si bateam de trei ori in usa si ziceam: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, iar cel din casa zicea: „Amin”.
Sunam clopotelul si plecam la altul. Asa era randuiala si asa am apucat noi. Asa era si aceasta calugarita. Ea, ca sa nu doarma, ce facea? Citea la Psaltire de cu seara si pana la Utrenie, si cand era ora 11(23) fuga la stareta sa ia blagoslovenie ca sa mearga sa toace, sa scoale maicile la rugaciune.
Diavolul avea mare ciuda pe ea, ca-l ardea cu Psaltirea. Dar ea ani de zile s-a ostenit asa. Si ce s-a gandit diavolul sa-i faca, ca s-o ocarasca stareta si maicile? Se ducea dracul noaptea si-i tragea clopotele. Dar nu le tragea cand trebuie. De abia adormeau maicile si numai ce auzeai: „Bang, bang, bang…”. O chema stareta:
– Nebuna, hai, dar de-abia au adormit maicile, de ce tragi clopotele?
Dar ea zicea:
– Iarta-ma, maica stareta, ca am gresit!
Ea nu stia ca-i dracul, credea ca alta calugarita vrea sa-i faca ei rau. Alta data, de doua ori le tragea, si de cu seara si dupa miezul noptii, dupa ce adormeau maicile. Numai la vreme nu le tragea, ca sa tulbure pe calugarita care citea la Psaltire.
Dar ea ce-a facut? „Mai, am sa ma duc in clopotnita! Tot nu dorm!” Si a luat Psaltirea, o cruce in mana si niste lumanari, ca nu erau pe atunci becuri, ca sa citeasca in clopotnita, sa vada care-i maica aceea, ca de atatea ori au pus-o la canon si stareta si duhovnicii, ca suna clopotele inainte de vreme.
Cand s-a dus acolo, vine dracul. Pune un picior pe-un geam si un picior pe celalalt si se agata cu mana de funie ca sa traga clopotele. Dar ea, cum era cu crucea, cand l-a vazut, a zis:
– In numele lui Iisus Hristos, stai! Sa te lege puterea dumnezeirii!
– Valeu, roaba lui Dumnezeu, da-mi drumul, ca nu mai vin niciodata!
– Nu. Stai!
– Da-mi drumul! Ma jur ca nu mai vin la ma-nastirea asta!
– Nu! Stai sa vina maica stareta si maicile din consiliu, care de atatea ori m-au pus la canon, ca eu trag clopotele.
– Da-mi drumul, roaba lui Dumnezeu!
– Nu. Sa te lege puterea lui Dumnezeu si Sfanta Cruce! Stai asa, cu mana pe funie!
Si ea saraca s-a dat jos din clopotnita si s-a dus la stareta.
– Maica stareta!
– Ce-i cu tine?
– Hai sa vezi cine trage clopotele, ca de atatea ori m-ai pus la canon!
Maica stareta a luat cateva maici din consiliu si s-a dus sa vada cine trage clopotele. Ea a crezut ca este o maica care trage clopotele, ca s-o supere. Cand a ajuns si l-a vazut:
– Valeu! Maica, alunga-l de aici! Vai de noi, murim de frica! Ii urat tare!
Si, pe fuga, cand a vazut ca dracu-i clopotar!
– Nu! Lasati-l! Nu poate sa se duca, ca-i legat.
Dar el striga:
– Dati-mi drumul, roabele lui Dumnezeu, ca nu mai vin la manastirea asta in veac!
– Nu! Stai aici sa aduc tot soborul manastirii sa-ti ceri iertare de la maici, ca ai tulburat toate maicile, cand sunai clopotele inainte de vreme!
– Asta n-o pot face!
Ai vazut rautatea diavolului? „Asta n-o pot face”. Ei asa zic in iad: „Nu vom sluji Tie! Nu vom sluji Tie!” Tot impotriva lui Dumnezeu, caci au cazut din mandrie.
Si au tras clopotele sa se adune maicile.
– Mai, dracul in clopotnita! Il pune aceea sa-si ceara iertare.
Cand il vedeau, tipau si fugeau care intr-o parte, care in alta.
– Zi, iarta-ma! ii spuneau maicile.
– Nu pot, ca daca zic ma fac inger!
– Asta vrem noi! Sa vedem un drac ca s-a facut inger cum a fost inainte.
Vezi, daca a cazut din mandrie, nu poate zice „iarta-ma”. Asa si noi. Cand vei vedea ca cineva iti cere iertare, si tu, daca nu zici: „Dumnezeu sa te ierte!”, esti asemenea cu dracul care nu poate zice „iarta-ma”. Sau daca ai gresit ceva, si nu ceri iertare, te asemeni cu el, ca nu zici „iarta-ma”. „Nu vreau sa zic „iarta-ma”! Dar de ce? El este vinovat, nu eu!”
– Nu zic „iarta-ma”!
Atunci a zis calugarita:
– Uite ce-i! Daca nu zici „iarta-ma”, sa ne canti o cantare, cum cantai tu cand erai inger inainte.
– Daca voi canta, va topiti ca ceara.
– Nu ne temem!
– Si ce cantare sa cant?
– Canta Trisaghionul: Sfinte Dumnezeule.
Cand a inceput sa cante, plangea tot soborul manastirii. Canta frumos tare. Dar stii cum canta? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, si gata. Pana acolo! Miluieste-ne, nu voia sa zica.
– Zi „miluieste-ne”!
– Nu pot, ca daca zic ma fac inger!
– Asta vrem noi! Canta miluieste-ne, ca nu-ti dau drumul. Aici te tin legat si maine, sa vina toate satele sa te vada aici clopotar! Puterea dumnezeirii sa nu-ti dea drumul, pana nu zici miluieste-ne.
Canta frumos: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte si iar se oprea. Miluieste-ne nu zicea.
– Zi miluieste-ne!
– Nu pot!
– Sa te arda puterea Sfintei Cruci!
– Valeu! Dati-mi drumul, ca nu mai vin in veac aici! Am sa spun la tot iadul ce-am patit aici.
– Nu! Zi: „Miluieste-ne pe noi”!
Cand a vazut ca-l arde puterea Sfintei Cruci, a cantat. Si cand a cantat miluieste-ne pe noi, a stralucit ca soarele si a zburat la cer. S-a facut inger. Si atunci maicile au inceput a face metanii:
– Multumim Domnului ca am vazut un drac care s-a facut inger inapoi, ca a zis miluieste-ne pe noi!
De aceea, daca cineva a gresit ceva, sa zica imediat: „Iarta-ma, frate, ca am gresit!”

SFATURI DUHOVNICESTI

– Parinte, ajungem uneori intr-o astfel de stare, incat nici nu ne putem ruga, nici nu putem dormi, nici nu putem manca, nici nu putem vorbi, nu avem nici o dispozitie.
– Auzi ce zice dumnezeiescul parinte Isaac Sirul, ca eu nu voi inceta sa aduc pilde, nu de la mine, ca eu sunt izvorul a toata rautatea si viclenia si smerenia. Ce vorbim, vorbim de la Sfintii Parinti ca sa ne folosim. Cand vei vedea ca esti intr-o astfel de stare, te sfatuiesc, omule, sa te culci. Si chiar de nu dormi, stai culcat sa se linisteasca simtirea.
– Daca nu avem Sfanta Liturghie in fiecare zi la manastire, cum ne putem mantui?
– Nu numai Liturghia te mantuieste. Nu auzi ce spune Sfantul Grigorie Sinaitul? „Cine are rugaciunea mintii, are si Liturghia, are si toata pravila Bisericii tot timpul”. D-apai acei care au trait in pustie, cum a fost Sfantul Marcu de la pestera, la care s-a dus Sfantul Serapion, de 95 de ani nu vazuse om, acela statea la slujba? Era in timpul prigoanelor. Si ai vazut, cand se ruga era stalp de foc de la pamant pana la cer. „Dar cei care au trait in pustie ani de zile, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si se impartaseau la trei-patru ani, oare pentru nevrednicie se impartaseau asa rar?”
Auzi ce spune Sfantul Efrem: „Biserici aveau pe limbile lor si altare in inimile lor”. Totdeauna erau in comuniune cu Dumnezeu in rugaciune. Pentru ca rugaciunea care se face in biserica este rugaciune obsteasca. Dar nu cumva sa ramanem numai la aceasta si sa nu avem o rugaciune proprie, ca ne inselam. Ca spune Sfantul Teofan Zavoratul: „Vai de cei ce au inghetat la randuiala tipicului bisericesc si n-au rugaciunea lor proprie!”
– Dar nu este pacat ca atunci cand este Liturghia, eu sa-mi zic rugaciunea inimii sau alta rugaciune si sa nu fiu atent la slujba?
– Nu-i adevarat! Pentru ca are mare legatura liturghia inimii cu cealalta de la sfantul altar. Aceasta este o rugaciune obsteasca si are mare putere, mai ales Sfanta Liturghie, si o ajuta pe cea din inima. Ca daca vine o prigoana si te-ai dus intr-o pustie, sau intr-un sat, sau intr-un bordei, mai ai Liturghie?
In masura in care se roaga, auzi ce zice Sfantul Nicodim Aghioritul, mintea este preot, inima este altar; jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea si buna vointa, ca de buna voie aleg sa ma rog lui Dumnezeu, iar mirosul de buna mireasma, tamaia, care se ridica de pe altarul inimii este rugaciunea, sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta. De pe altarul inimii. Omul este un fel de biserica in biserica.
In zadar te duci in altarul asta, daca nu ai rugaciunea cea din inima. Putin iti foloseste. De aceea, mergerea la biserica iti ajuta foarte mult ca sa intaresti rugaciunea din inima, dar nu o schimba pe aceea. Tocmai rugaciunile si momentele Sfintei Liturghii, daca tu ai lucrare launtrica, iti intaresc aceasta lucrare. Mai mult iti invapaiaza inima de dragostea lui Dumnezeu, cand auzi momentele Sfintei Liturghii, cand iese cu Sfintele Daruri, caci credinta vine prin auz.
Ai vazut ca a intrebat cineva pe Sfantul Nichifor: „Daca merg in biserica, sa ascult strana si Liturghia si celelalte, sau sa zic rugaciunea inimii?” Daca n-ai sporit in rugaciunea mintii, asculta cu mare atentie Liturghia si strana, ca te ajuta sa te concentrezi cu mintea in inima. Foarte mult te ajuta.
Iar daca ai ajuns la rugaciunea de sine miscatoare a mintii, este ca ceasul, ai pornit inima, eu dorm si inima mea vegheaza. Permanent inima se roaga. Atunci si fara sa vrei vei ramane cu rugaciunea asta launtrica si in timpul Liturghiei si in timpul celorlalte rugaciuni, ca ajungi la o rugaciune de sine miscatoare. Permanent se roaga inima. Neincetat, cum zice apostolul.
Eu am scris cateva predici despre treptele rugaciunii. Am vrut sa scriu si una despre rugaciunea contemplativa, care-i mai inalta decat rugaciunea inimii, dar nu are nici un rost la oamenii de azi, ca nu o inteleg; este pentru cei desavarsiti, aceea este in extaz, rugaciunea cea de foc, in rapire. Am pus acestea pe care le poate intelege oricine. Noi le-am citit, si numai cu atat am ramas. Le-am inteles, dar nu le-am lucrat niciodata in viata. Asa este.
– Cum cunoastem noi care este calea cea buna a mantuirii?
– Sfatul bun te va pazi si cugetul drept te va apara. Si iarasi zice Scriptura: Cei ce n-au sfatuitori, cad ca frunzele. De aceea este bine, mama, sa ne mai sfatuim.
– Cum putem trai noi in viata de obste fara tulburare?
– Zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Taria celui din obste este ascultarea; taria imparatului sta intru multa ostire; iar taria celui din liniste este multa rugaciune. Si caderea celui din obste este neascultarea – cand nu face ascultare; si caderea celui din liniste, imputinarea rugaciunii”.
La pustie aveam timp sa ma rog 14 ore si mai mult.
– Cum trebuie sa ne purtam, noi crestinii ortodocsi fata de oamenii eretici?
– Nu cumva socotind noi ca iubim pe aproapele, sa ne lasam calcati de cei straini de dreapta credinta in Hristos, care voiesc a ne departa pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea stramba si eretica. Iar daca voiesc a ne ataca credinta noastra cea sfanta sau Sfanta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie sa o aparam cu toata puterea pana la moarte, dupa cum zice Sfantul Nicodim Aghioritul in Razboiul nevazut.
Se cade, asadar, oricarui preot ortodox si oricarui crestin al Bisericii noastre dreptmaritoare, sa fie un bun ostas al lui Hristos cu toata evlavia si cu manie barbateasca si tare sa apere, prin cuvant si prin scris, adevarul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi bland acolo unde nu trebuie a te purta cu blandete. Acelasi lucru ne invata si Sfantul Pimen cel Mare, zicand: „Se cade noua a rabda toate, macar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar taia mana noastra cea dreapta, iar daca cineva voieste a ne departa si a ne desparti pe noi de Dumnezeu, atunci sa ne maniem” (Pateric, Cuvantul 118). Si iarasi zice: „Intaia oara fugi, a doua oara fugi, a treia oara fa-te sabie cu cel ce vrea sa te desparta pe tine de dreapta credinta”.
– Dar cum trebuie sa ne comportam cu acesti oameni?
– Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din Romania, care s-au despartit de Biserica, s-au despartit de Hristos. Nu mai au legatura cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu in casa, nici in ograda sa nu-i primesti, ca nu cumva sa ne impartasim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.
– Si daca vin cu tot felul de carti, ce sa facem cu ele?
– Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Ii invata toata Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le talcuieste toata Scriptura pe dos. Din Scriptura iti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Sa nu vorbiti cu ei.
– De ce Biserica Ortodoxa nu se prea implica in misionarism, ca sa faca cunoscuta dogma ortodoxa in alte parti, cum fac catolicii si celelalte confesiuni?
– Biserica Ortodoxa traieste! Cea mai mare invatatura este trairea. Eu am la spovedanie popor de la tara. Tin traditia sfanta cum au invatat-o de la parintii lor. Datorita poporului se tine mai tare Ortodoxia la noi.
– In cate feluri se impart oamenii pe pamant, din punct de vedere al credintei in Dumnezeu?
– Oamenii de pe pamant se impart in trei grupe: crestinii, care cred in Hristos; necrestini sau paganii, care nu cred in Evanghelia lui Hristos, ci in anumiti oameni zeificati, precum Brahma, Buda, Confucius, Mahomed etc., si a treia grupa, ateii, care nu cred in nici o divinitate.
Necrestinii se impart si ei in trei grupe: monoteisti – evrei si mahomedani; dualisti – care cred in doua principii, al binelui si al raului; si politeisti, care cred in mai multi idoli sau zei mincinosi.
Crestinii se impart la randul lor in trei mari confesiuni si Biserici: ortodocsi, catolici si protestanti. Din protestanti s-au format mai multe ramuri, ca protestanti de Confesiune Augustana (luterani), reformati, anglicani, metodisti, prezbiterieni si grupari neoprotestante.
– Care din aceste categorii de crestini au harul mantuirii?
– Biserica noastra Ortodoxa invata ca harul este dat tuturor oamenilor (Tit 2, 11), deoarece Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2, 4). Dar harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca si sa conlucreze cu el sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei din urma, nu (Invatatura de Credinta Ortodoxa). Biserica Ortodoxa, fiind Biserica apostolica, are harul mantuirii.
– Care dintre crestini se vor mantui?
– Numai crestinii care slujesc lui Dumnezeu intru adevar, aceia se vor mantui, dupa cum spune Duhul Sfant: Aproape este Domnul de toti cei ce-L cheama pe El intru adevar (Psalm 144, 18). Despre oamenii care nu au primit credinta in Dumnezeu nu putem zice ca se mantuiesc, deoarece apostolul ne invata: Este un Domn, o credinta si un botez (Efeseni 4, 5; I Corinteni 12, 12). Si iarasi: Pace peste cei ce vor umbla cu dreptarul aceasta (dreapta credinta) (Galateni 6, 16) si in alt loc: Cine nu se lupta dupa lege, nu se incununeaza (II Timotei 2, 5).
– Toti oamenii au harul Sfantului Duh?
– Paganii, necredinciosii si apostatii (lepadatii de dreapta credinta) nu au harul Preasfantului Duh. In Vechiul si Noul Testament, harul Sfantului Duh a fost fagaduit tuturor celor ce vor crede in Iisus Hristos (Isaia 44, 3; 59, 21; Iezechiel 36, 27; Fapte 2, 17-18). In vremea de apoi multi inselatori si hristosi mincinosi se vor arata cu viclenie ca au harul Sfantului Duh si vor face semne mari si minuni false cu puterea satanei, spre a insela pe multi si a-i indeparta de la dreapta credinta, precum a zis Domnul (Matei 24, 24).
Vrajitorii, proorocii mincinosi, ereticii, insela-torii si facatorii de minuni false sunt uraciune inaintea Domnului si Dumnezeu nu asculta de ei (Levitic 20, 27; Deuteronom 18, 10-12).
Crestinii care cad in pacate grele intristeaza Duhul Sfant (Efeseni 4, 30). Totusi nu pierd harul mantuirii. Daca se vor intoarce din toata inima la spovedanie si la lucrarea faptelor bune, iarasi dobandesc harul Preasfantului Duh, fiindca primul pacat impotriva Sfantului Duh savarsit de ei este, dupa cum zice in Invatatura de Credinta Ortodoxa, „rautatea neincrederii adevarului aratat si dovedit, al dreptei credinte in Hristos”.
– Parinte Cleopa, dati-ne un cuvant de incheiere.
– Cuvant de incheiere trebuie mai intai sa ma prihanesc pe sinemi ca vorbesc ce nu fac. Si de aceea va rog sa va rugati pentru mine, pacatosul, ca sa-mi aduc aminte de cuvintele Sfantului Ioan Scararul: „Cade-se celui ce invata si nu face, ca, rusinandu-se de cuvintele sale, sa inceapa si el a lucra intr-o buna zi”.
Asa si eu, poate vorbind la altul, ma gandesc si eu vreodata sa fac. Pentru ca de vorbit este usor. Nimic nu-i mai usor ca vorba. Amin.

MESAJE DUHOVNICESTI ALE MARILOR PARINTI

PARINTELE CLEOPA CATRE PARINTELE PAISIE

(Vineri, 1 ianuarie 1982)

Preacuvioase Parinte duhovnic Paisie,

Prin mijlocirea fratelui Petru, care staruieste mereu sa faca o legatura intre noi, avand cateva momente libere aici la casa din deal, va trimit smerite inchinaciuni si metanii cu dragoste in Iisus Hristos, in anul 1982, si doresc ca Preasfantul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica sa va lungeasca zilele spre folosul miilor de crestini care va cerceteaza si in anul care vine sa sporiti intru crestere si intru darul lui Dumnezeu, sa fiti de folos si noua monahilor, la tot poporul si credinciosilor care va cerceteaza.

Va doresc din toata inima multi si fericiti ani si va rog iar din toata inima sa nu ma uitati si pe mine pacatosul, lenesul si necuratul, in sfintele si curatele rugaciuni care le faceti acolo catre Mantuitorul si Maica Domnului.

Eu, ca totdeauna, sunt incarcat de griji, de raspandire, de lenevire, de nesimtire, de neluare aminte, de acedie, adica de moleseala vointei, si macar ca am intrat intr-un an nou, in loc sa pun inceput bun, merg inapoi ca racul.

Blagosloviti si ma iertati pe mine, pacatosul.

PARINTELE CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE

(Vineri, 1 ianuarie 1982)

Cuviose Parinte duhovnic Arsenie,

Vad ca nu ma lasa in pace fratele Petru pana nu trimit cateva cuvinte pe acolo. Ma minunez de dragostea lui cum s-a aflat el intre noi sa putem vorbi unii cu altii. Se vede ca este lucrarea Preasfantului Dumnezeu prin el.

Asadar, avand cateva momente libere, va rog din toata inima sa primiti din partea nevredniciei mele smerite inchinaciuni si sarutari cu dragoste in Iisus Hristos.

Preasfantul si Preabunul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa va ajute sa sporiti si sa fiti de mare folos milioanelor de credinciosi care va cerceteaza acolo si va cer sfat si pe care ii mangaiati si-i ziditi in Hristos.

Bine faceti ca va tineti de cuvantul marelui Apostol Pavel, care zice: Nimenea al sau sa nu caute, fiecare sa lucreze pentru binele si zidirea aproapelui.

Bine faceti ca sunteti de jertfa acolo cu atatea mii de suflete, deoarece, dupa invatatura Sfantului Isaac, folosul fratelui este roada ta.

Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur intr-una din Omiliile sale zice asa: „Eu vorbesc din catedrala aceasta – adica a Sfintilor Apostoli din Constanti-nopol -, si vad multime de oameni aici. De se vor intoarce 100 la Hristos, plata insutita voi avea. De se vor intoarce 60 sau 30, nu mica este plata; iar de se va intoarce numai unul, si pentru acesta mare plata imi va da mie Hristos, ca un singur suflet este mai scump decat toata lumea, dupa cuvantul care a zis: Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau, macar de-ar castiga toata lumea. Iar de nu se va intoarce chiar nici unul, eu nu voi inceta sa invat si sa predic, deoarece fantanile izvorasc si izvoarele curg, macar de ar lua cineva si ar bea apa din ele sau nu ar bea, ele isi fac datoria”.

Asa cum va stiu activ, aprins in credinta, cu dragoste de a zidi pe altii si a-i folosi; asa cum v-am cunoscut cu mila Domnului cat am fost impreuna, tot asa, cu atat mai mult acolo unde v-a dus Dumnezeu, sa puneti toata activitatea duhovniceasca in folosul poporului si a atator mii de suflete insetate dupa cuvantul lui Dumnezeu.

Din toata inima doresc ca Preasfantul Dumne-zeu sa randuiasca ca, atunci cand vom muri si ne vom intalni inaintea Mantuitorului, sa vad in urma Parinte-lui duhovnic Arsenie un sobor de mii si mii de suflete curatite si luminate de el prin cuvant si pilda vietii.

Aceasta dorinta sa fie pururea intre noi, ca, cu darul lui Dumnezeu, sa lucram in slujba aproapelui, si mila lui Dumnezeu va completa neputintele noastre cu folosul sufletelor care ne cerceteaza si ne cer ajutorul duhovnicesc.

Fiind indemnat si de fratele Petru, va rog, daca credeti de bunacuviinta si socotiti ca-i bine, sa trimiteti la toti iubitii credinciosi din Constanta si Mangalia, care ne cunosc, multa bucurie in Hristos, mangaierea Duhului Sfant, spor in cele duhovnicesti in anul acesta in care am pasit (1982) si mai presus de toate, tuturor le dorim mantuirea sufletului si sa sporeasca in frica lui Dumnezeu, in dragostea lui Dumnezeu si in toate faptele bune.

Mila Domnului nostru Iisus Hristos si Acoperamantul Preasfintei si Preacuratei Sale Maici sa ramana cu noi in veacul de acum, in anul care vine si in veacul cel viitor. Amin.

PARINTELE CLEOPA CATRE PREACUVIOSUL PARINTE ILARION

(Vineri, 1 ianuarie 1982)

Preacuviose Parinte Arhimandrit Ilarion,

Iata fratele Petru l-a pus Dumnezeu intre noi un fel de mijlocitor, prin care ne intalnim asa pe aceasta cale cu ajutorul aparatului, noi fiind la mare distanta. El imi spune sa va trimit cateva cuvinte.

Eu, pacatosul si nevrednicul, din partea mea va trimit mai intai smerite inchinaciuni cu dragoste in Iisus Hristos si va doresc inaintea Preasfantului Dumnezeu si a Preacuratei Lui Maici sa va sporeasca puterile duhovnicesti, energia fizica si cea duhovniceasca si in anul care a sosit sa stati in slujba apostolatului acolo pentru milioanele de suflete care va cerceteaza si va cer ajutorul duhovnicesc.

Preasfantul Dumnezeu sa va intareasca, sa va mangaie, sa va sprijineasca in aceasta activitate duhovniceasca si Preacurata Lui Maica sa va acopere cu dumnezeiescul ei Acoperamant de ispitele vazutilor si nevazutilor vrajmasi. Si va rog din toata inima sa nu ma uitati pe mine pacatosul la sfintele rugaciuni, ca eu niciodata pana acum n-am pus inceput bun de fapta buna.

Multa bucurie in Iisus Hristos si multa dorire de sporire si crestere in cele duhovnicesti. Spuneti tuturor ce ne cunosc de acolo si pe toti va rog sa nu ma uitati in sfintele rugaciuni. Amin.

RASPUNSUL PARINTELUI ILARION CATRE PARINTELE CLEOPA

Preacuvioase Parinte Cleopa,

Tare mult m-am bucurat de cuvintele frumoase pe care le-ati adresat catre mine, pacatosul, care ma gasesc la Cernica.

M-am bucurat tare mult ca sunteti sanatos si va rugati si pentru mine pacatosul.

Eu ma rog Bunului Dumnezeu ca sa va tina sanatos si pe mai departe, si cu rugaciunile preacuviosiei voastre sa ma intaresc si eu in lupta pe care o am zi de zi, atat cu patimile mele cat si cu lupta ce vine din afara.

Va sarut mana cu multa dragoste si cred si doresc sa ne intalnim cat mai degraba spre a ne impartasi cuvinte de intarire si de bucurie, cuvinte de ajutor duhovnicesc spre mantuire.

Blagosloviti si ma iertati pe mine, pacatosul Ilarion Argatu!

PARINTELE ARSENIE CATRE OBSTEA MANASTIRII SIHASTRIA

(1982)

Parinte Paisie, Parinte Cleopa si toti dragii mei de la Sihastria.

Nemernicia mea a facut sa lupt singur, pastrand in inima duhul Sihastriei de atunci. Locul acela in sihastreasca Sihastrie ajuta mult si mai ales preacuviosiile voastre, Parintele Cleopa, Parintele Paisie, Parintele Ioil, Parintele Chiril, Parintele Macarie si Valerian si alti dragi parinti ai mei de acolo. Ati pastrat o cuviincioasa si ingereasca unitate a duhului locului, al randuielilor. Ati folosit multa lume ca niste stalpi cuviosi, statornici, intelepti si cu inimile calde pentru toti.

Stiu ca duhul va spune ca eu sunt slab si ranit, dar si ma bucur foarte mult ca ma cercetati si simt mangaierea ce mi-o dati si pe care am simtit-o totdeauna de cand a binevoit pronia cereasca sa va cunosc. Va iubesc mult! Imprejurarile fac sa fiu departe si Bunul Dumnezeu si Maicuta Domnului stie si lacrimile mele straine si sarace pentru mantuirea mea cu ajutorul duhului vostru.

Nu pot sa nu amintesc si de preaiubitul Ambrozie si Marcu care se lupta asa cum ii place bunului Dumnezeu sa fim pe lumea aceasta.

Va sarut mainile cu multa smerenie si iubire, eu, fiul vostru slab, dar plin de nadejde, Arsenie. Amin.

RASPUNSUL PARINTELUI PAISIE PENTRU PARINTELE ARSENIE

(1982)

M-am bucurat, Parinte Arsenie, de blagoslovenia sfintiei voastre si de dragostea ce ne-o purtati, pentru ca nu ne-ati uitat, de ne-ati pomenit pe noi si pe toti care i-ati cunoscut.

Noi va dorim tot ce este bun si frumos, tot ce este folositor si placut lui Dumnezeu si daca nu ne vom mai intalni in viata asta, sa ne faca Dumnezeu parte sa ne intalnim acolo in vesnica fericire. Amin.

Blagosloviti si ma iertati!

RASPUNSUL PARINTELUI CLEOPA PENTRU PARINTELE ARSENIE

(1982)

Preacuvioase Parinte si mult iubite si fratele meu, Arsenie.

Multumesc Preasfintei si de viata Facatoare Treimi, Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si mijlocirii tuturor sfintilor, care au binevoit macar asa prin aceste mijloace sa putem vorbi de la aceasta mare distanta care ne desparte numai cu trupul, nu si cu duhul.

Iubite Parinte, mai intai va multumesc din toata inima ca nu ne-ati uitat si pastrati unitatea duhului si dragostea aceea ce a fost oarecand intre noi.

Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaste hotare; ea nu cunoaste granite. Dragostea lui Dumnezeu trece peste toate si nu numai peste granitele veacului de acum, a unei tari sau a unei localitati, ci ea trece si peste granita mortii.

Auzim pe marele Apostol Pavel zicand: Limbile vor inceta, proorociile se vor desfiinta, iar dragostea ramane. Singura din cele trei virtuti teologice care ramane in veacul viitor si nemarginitii vecilor este dragostea, care trebuie sa o purtam in sufletele noastre si care este mai mare decat toate virtutile in acest veac si in cel viitor.

Iubite Parinte, imi dau seama, dupa cum ati spus, ca luptati singur. Nu sunteti singur! Aveti pe Preasfantul nostru Mantuitor, pe Preacurata Lui Maica si pe sfintii lui Dumnezeu. Aveti invataturile dumnezeiestii Scripturi, ale celei vechi si ale celei noi, invataturile dumnezeiestilor parinti si aveti practica vietii, cu care, prin darul lui Hristos, ati strabatut pana acum, care va ajuta sa puteti fi de mare folos in acel loc unde este atata afluenta de suflete, care vin acolo cu atatea si atatea nevoi sufletesti.

Un singur suflet este mai scump decat toata lumea, ca la aceasta valoare l-a ridicat Insusi Dumnezeu Cuvantul, Care zice: Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau, macar de ar dobandi toata lumea? Nu are valoare lumea toata cat are un suflet.

Deci acolo aveti posibilitate sa aduceti la lumina si la mantuire nu un suflet, ci mii de suflete, numai sa va intareasca Preasfantul Dumnezeu si Preacurata Lui Maica sa puteti face fata, cat este cu putinta, atator nevoi sufletesti, care se cer mai ales acolo unde este sezonul de vara si unde vin atatea suflete, unele mai zbuciumate decat altele de ispitele si de valurile veacului de acum.

Iubite Parinte, asa a binevoit Dumnezeu ca prin fratele Petru noi sa putem vorbi de la asa mare distanta si sa mai auzim unul altuia vocea, care este mult dorita intre noi. Eu sunt cam bolnav cu inima, acum putin si cu ficatul de catava vreme. Bunul Dumnezeu stie viata noastra si scanteia de viata care o avem, cat o mai lasa Ziditorul in noi.

Sunt si eu foarte, foarte ocupat cu multe suflete, care nu-mi dau ragaz zi si noapte. Cand mai am putine momente de liniste mai insemnez ceva, mai scriu cate ceva, sa ramana dupa ticaloasa asta viata, poate pentru cineva care va voi sa citeasca.

Cu multa umilinta si dragoste mi-aduc aminte de momentele care le-am petrecut impreuna, cand mi-ati fost de mare ajutor si mangaiere in scarbele mele si in necazurile prin care am trecut si totodata v-am socotit ca pe un inger a lui Dumnezeu langa mine, ca ati fost om cu frica de Dumnezeu, cu dragoste mare si cu barbatie de cuget in toate supararile si m-ati imbarbatat si mi-ati fost de mangaiere.

Acum Preamilostivul Dumnezeu a randuit sa fim departe unul de altul, dar aceasta departare este, asa dupa cum am zis, numai cu trupul nu si cu duhul. Nimic nu ne impiedica pe noi sa traim intr-un gand si intr-un duh inaintea lui Dumnezeu, numai daca ramane intre noi dragostea Preasfantului Dumnezeu.

Din cand in cand vin si de pe acolo credinciosi, de pe la Constanta, de pe la Mangalia, din Dobrogea, de pe la Tulcea, care ajung mai rar pe la noi si totusi ajung. Am intrebat cand si cand daca va aflati sanatos si unii v-au cunoscut si mi-au spus de frumoasa activitate si energia duhovniceasca care va stapaneste ca totdeauna si in momentele de fata.

As dori, de va voi Preamilostivul Dumnezeu, sa ne vedem, dar nu stim chipul proniei lui Dumnezeu ce este intre noi.

Am fost invitat cu mare staruinta sa ma duc la Galati, unde Parintele Teofil Pandele s-a sarguit si a facut o biserica si a sfintit-o in ziua de Sfintii Voievozi, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil. El a trimis si masina, a venit si personal si am fost chemat eu, parintele staret, parintele staret de la Secu, de la Neamt, mai multi parinti, si eram dator sa ma duc ca acest parinte, inca de cand era director in Ministerul Cultelor, a ajutat foarte mult aceasta manastire, care stii ca a fost arsa si necajita.

Dar n-am putut sa ne ducem. Una ca a fost hram la Manastirea Agapia, tot cu hramul Sfintii Voievozi, si parintele staret a fost chemat de Inalt Preasfintitul mitropolit Teoctist sa slujeasca acolo, si parintele staret de la Neamt si de la Secu, iar eu singur, fiind si bolnav, nu m-am bizuit; si asa ca n-am fost.

Daca era sa ajung pe acolo, ma gandeam, fiindca n-am fost niciodata in Dobrogea in viata mea, sa ma duc pe la Preacuviosia Voastra, sa vizitez Sfanta Manastire Cocosu, unde am aflat ca se afla moastele celor patru sfinti martiri: Atalos, Zoticos, Filipos si Camasis, care s-au gasit la Niculitel in Dobrogea. Si cu aceasta fericita ocazie, aveam sa trec si pe la Sfintia Voastra si pe la acele sfinte moaste. Dar ramane acest lucru in voia lui Dumnezeu, poate pentru mai tarziu, de voi mai avea zile.

Am dorit de multe ori, cand am avut momente de liniste, sa ne mai vedem. Dar, cum am zis, lasam toate in voia Domnului si la randuiala Lui cea preabuna. Un lucru sa ramana intre noi: sa ramana dragostea lui Dumnezeu si bunavointa Lui si sa rugam indurarea Lui sa nu ne desparta pe noi cu duhul. Si sa ramana mila Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si acoperamantul rugaciunilor Preasfintei si Preacuratei maicii Sale si ale tuturor sfintilor cu noi pacatosii, in veacul de acum si in cel viitor. Amin.

Blagosloviti si ma iertati pe mine, pacatosul.

PARINTELE CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE

(Aprilie 1984)

Spune-i parintelui Arsenie smerite inchinaciuni cu dragoste, sa se roage pentru mine pacatosul, ca sunt foarte, foarte ocupat. Chiar acum cand vorbesc mi-au venit niste studenti care au trecut pe la Manastirea Neamt si mi-au spus ca trebuie sa vina seminaristii de la Neamt cu profesorii, pentru niste predici sa le vorbesc aici pe munte.

Altfel am primit o scrisoare oficiala de la Mitropolie. Sunt cerut de Vladica Antonie la un congres, nu stiu unde, si va trebui sa ma duc. A venit oficial sa ma duc pe ziua de 1 iunie.

Sunt cam bolnav cu inima. Obosit. Am si soborul manastirii, trebuie sa fac si de saptamana la sfantul altar. Poporul nu ma lasa in pace. Nici nu am cand ma gandi.

In momentele foarte putine, cand mai am ceasuri de liniste, ma duc la casa din padure, acolo unde-i prisaca manastirii si acolo mai scriu cate ceva, ca dupa ce voi inchide ochii sa ramana ceva in biblioteca manastirii.

Bunul Dumnezeu si Preacurata lui Maica sa ne faca parte de mantuire. Va zic „Hristos a inviat”, Parinte Arsenie, si va rog pe toti sa nu ne uitati in sfintele rugaciuni!

Mila Domnului si Acoperamantul Preasfintei Maicii Sale sa fie si sa ramana cu noi in veacul de acum si in cel viitor. Amin.

PARINTELE CLEOPA CATRE PARINTELE PAISIE

(Aprilie 1984)

Preacuvioase Parinte Paisie,

Iti vorbesc asa in graba, in fuga, ca am avut un consiliu chiar acum si am fost si cu biserica. Suntem foarte aglomerati cu lumea. Nu stim ce-om mai face cu atata lume. Vine Inaltarea Domnului, vine Duminica Mare. Am fost instiintat ca vin aici cateva clase de la seminar cu profesorii, ca sa le vorbesc.

Sunt peste masura de ocupat. As dori sa te rogi mai tare, sa se duca zapada aceea de acolo. Toata. Ca atunci cand am fost la Sihla, numai trei saptamani am fost bolnav. Numai cu frectii si cu injectii. Eram sa mor. Am dormit intr-o chilie acolo, am asudat, eram tot apa. M-am sculat cand toca la biserica si am crezut ca in biserica aveti foc, si cand m-am dus nu era nici in altar foc. Si am stat doua ore la Utrenie si cand am venit aici m-a luat o durere, ca atunci cand am venit din Italia. Rinichii si rinichii si rinichii. M-a tinut vreo 2-3 saptamani.

M-am invatat minte, cand ma duc la Sihla trebuie sa-mi iau schimburi cu mine si s-o iau incet, sa iau seama cum dorm si ce fac. Daca va fi mila Domnului si a Maicii Domnului sper, peste o saptamana-doua, adica inainte de Inaltare, sa ne mai vedem, numai daca ai sa te rogi sfintia ta sa se duca toata zapada. Cand ma duc acolo sa fie cald! Sa-i spui Parintelui Ilarion de la bucatarie, ca atunci sa faca un bors de urzici bun! Stie el cum.

Stam si noi de azi pe maine. Obositi pana-n gat. Avalansa de lume. Grija de sobor. La biserica am fost de rand in prima saptamana dupa Pasti si acum imi vine randul iar. Cat va mai randui mila Domnului si cu rugaciunile Preacuviosiei voastre, ne vom stradui sa mai facem cate ceva.

Va rog sa nu ma uitati in sfintele rugaciuni, si cand o fi sa ma duc pe acolo, daca a randui Domnul, vom vorbi mai pe larg cele ce ne va da Bunul Dumnezeu atunci in gand.

Acum merge fratele Petru, care este un fel de curier, de la Constanta pana la noi, si de aici pana la Bucuresti si in toata lumea, si duce vorbele noastre de aici dincolo. Sa-l pomeniti si pe el la rugaciune si pe mine pacatosul.

Blagosloviti si ma iertati!

PARINTELE PAISIE CATRE PARINTELE CLEOPA

(Aprilie 1984)

Parintele Cleopa, va multumesc pentru dragostea care o aveti si o purtati pentru mine pacatosul si ma bucur pentru ca ne-ati fagaduit ca veti veni pe la noi. Eu v-am asteptat cand a canta cucul, dar la noi inca n-a prins a canta cucul; la noi inca-i iarna.

Dumnezeu sa ne ajute ca sa ne mai intalnim si pe lumea asta si sa ne dea Dumnezeu rabdare in toate cele ce le randuieste pentru mantuirea noastra. Amin.

PARINTELE CLEOPA DESPRE PARINTELE ARSENIE

(Martie 1986)

Se lupta saracul singur la Techirghiol. Este unul cu barba mare. Si este un om cu toata inima pentru Biserica lui Hristos si pentru mantuirea lumii. El, unde s-a dus, a facut mare cinste Bisericii. Ii sincer si cu el si cu Dumnezeu si cu lumea. Mare dragoste are de a invata pe oameni. Si are un cuvant. Cred ca-l mai are si acum: „Fratilor, nu va jucati cu mantuirea!” Asa le spune. „Nu va jucati cu mantuirea”.

Inca de cand era frate predica. Se chema fratele Anghel, cand l-am primit aici. Il aveam ucenic la staretie. Si aveam un scaun, un jilt pe care dormeam noaptea, ca preot tanar sa fiu mai treaz. O data mi-a zis: „Imi dai voie, cand nu esti acasa, sa stau eu pe scaunul acela?” I-am zis: „Stai”. Si apoi de-acolo le tinea lectie: „Bagati de seama! Eu sunt ucenic, doar sunt in scaunul staretului. Eu va invat in locul lui!”

Si le spunea frumos si-i invata. Asa a fost viata lui. Foarte, foarte sincer si hotarat. Si s-a jertfit saracul in multe parti in tara asta. Si acum este acolo si cred ca a trecut si el de 70 de ani, ca eu nu mai tin minte. Si el nu uita manastirea de unde a plecat.

L-am avut si la Slatina, alta manastire unde am fost eu staret. Eu stiu ca el pune toata inima sa-i invete pe oameni, sa le spuie. Si el ii slabit, saracul, si nu mai poate. Amu si batranetea…

PARINTELE CLEOPA CATRE PARINTELE ARSENIE

(Martie 1986)

Parinte Arsenie, acum cand graiesc cu sfintia ta, casa-i plina de lume; vede fratele Petru. Mai trebuie sa soseasca si 50 de crestini de la Pitesti acum. Suntem peste masura de aglomerati. Dar ma bucur ca va tine Dumnezeu si Maica Domnului cu sanatate si cu putere de munca pana in ziua de astazi.

Eu sunt un harb legat cu sarma. Operatie grea am avut asta-vara. Hernie strangulata. Acum sufar cu inima, ma cam dor si plamanii. Este si varsta. Mai am trei saptamani si pasesc pe 75 de ani. Si sa fie mila Mantuitorului cu noi sa ne intalnim la rai. Poate aici n-om fi vrednici sa ne mai intalnim. Eu as dori sa ne intalnim in toata ziua, dar suntem la mare distanta.

Luptati-va acolo, cu darul lui Hristos si cu rugaciunile Maicii Domnului. Eu va am cu nevrednicie in pomelnicul meu de la Sfanta Proscomidie. Si va am nu numai eu; multi parinti va au care v-au cunoscut. Unde v-ati dus, ati fost omul dreptatii si al fricii de Dumnezeu si om cu mare dragoste de a mantui pe toti.

De aceea vreau sa va spun, fiindca a venit fratele Petru, avem in fata Sfantul si Marele Post. Trebuie sa luam in calatoria noastra, de sapte saptamani, intai si intai rugaciunea si postul. Apoi osteneala, apoi citirea sfintelor carti, paza mintii, privegherea mintii; grija mare de minte, ca tot pacatul de la minte incepe, si trezvia atentiei ne trebuie in toata clipa.

De aceea, bun este si postul si rugaciunea si mintea veghetoare, dar mai mult decat toate este dragostea. Asa ne-a aratat Apostolul Pavel, ca mai mare decat toate ramane dragostea. Mila, cat vom putea de fiecare, pentru ca mila este fiica dragostei. Cu mila sa lucram cat vom putea, ca sa castigam si noi mila in ziua Judecatii si in vremea mortii.

Sa ne ajute Preasfantul Dumnezeu si Maica Domnului si mie pacatosului si sfintiei voastre ca sa terminam calatoria cu bine si sa ne intalnim la rai.

Va doresc toata bucuria duhovniceasca in acest sfant si mare post si sa ajungeti cu bucurii duhovnicesti si in lumina Invierii lui Iisus Hristos, sa va bucurati de ziua Invierii Lui.

Va doresc bucurie, sanatate, mantuire si sa nu ne uitati in sfintele rugaciuni. Amin.

PARINTELE ARSENIE CATRE OBSTEA MANASTIRII SIHASTRIA

(1986)

Blagosloviti, Preacuvioase Parinte Cleopa, Preacuvioase Parinte Paisie, Preacuvioase Parinte Ioil si Valerian, cuviosi parinti Ambrozie, Varsanufie, Macarie, precum si toti parintii manastirii.

Cu frica de Dumnezeu si cu sincere si smerite ganduri va cer blagoslovenie din inima si rugaciuni la toti. Nu m-am instrainat sufleteste absolut cu nimic de preacuviosiile voastre si de locul acela scump si sfant, Sihastria.

Sunt zi de zi cu inima la sfintiile voastre si aceasta este o mare mangaiere pentru mine. Bunul Dumnezeu, se vede, a randuit ca eu sa port pe alte meleaguri crucea si numele sfintei Sihastrii. Stie Bunul Dumnezeu ca, cu toata neputinta mea, nu am facut decat cinste sfintei noastre Sihastrii si, de asemenea, numelui preacuviosiilor voastre, Parinte Cleopa, precum si la toti, chiar la toti parintii si vietuitorii acestei iubite manastiri.

Am fost pe unde am fost, si singur am fost mereu. Nu m-am despartit de nadejdea si puterea harului divin, si cu mare frica va spun ca nici de bucuria ce vreau s-o am, avand pe Preasfanta, Preascumpa, Preaputernica mijlocitoare, Maica Domnului, la care nu va nadajdui nimeni in zadar.

Aici am intrat in al unsprezecelea an de cand sunt aici. Valuri, valuri de credinciosi vin la Techirghiol. Sunt obligat sa-i primesc, sa-i inteleg si la toti sa le dau cate ceva si sa plece cu nadejde.

Sunteti, Preacuvioase Parinte Cleopa si cu toti parintii, bucuria mea. Va port cu drag si va consider mereu puternici. Sa nu ma lasati din rugaciuni, precum si nevrednicia mea pe preacuviosiile voastre.

Blagosloviti si ma iertati pe mine, Arsenie protosinghelul.

PARINTELE PAISIE DESPRE PARINTELE CLEOPA

Va duceti la Parintele Cleopa de vale? Apoi el, cu darul lui Dumnezeu care il are, va satura de vorba. A fost si el bolnav, l-a mai durut un picior, acum s-a mai indreptat.

El nu inceteaza cu programul lui. Lucreaza. Numai carti de ale lui face. Si cu cuvantul si cu scrisul. Parintele Cleopa a mai fost pe la noi. Vine o data sau de doua ori pe an. Cam asa vine la noi. Dar poate de acum va veni mai des.

A avut in plan sa plece prin America, unde a mai vrut el sa plece, dar a renuntat. Este bolnav. Nu se poate desparti de mormintele fratilor lui, a maicii lui, ca-i la Agapia Veche. Totdeauna in predicile lui aminteste si de fratii lui, ca a avut frati atatia si, in sfarsit…

Parintele Cleopa, el ii singur in tara noastra cu darul care i l-a dat Dumnezeu lui. In sfarsit…

Spuneti-i sa se roage, sa ma pomeneasca la rugaciune, ca eu sunt de azi pe maine. Doamne ajuta!

PARINTELE CLEOPA DESPRE PARINTELE PAISIE

(1988)

In anul 1929 am venit eu la manastire. L-am cunoscut pe Parintele Paisie de cand era fratele Petru. Era vizitiu la caii staretului Vladimir Bodescu. Venise de pe front de la Budapesta, a fost in primul razboi mondial. Mi-aduc aminte, saracul.
Cat de obosit este, cand vede ca vin oamenii, tot de mila zice: „Hai sa-i primesc!” Daunazi era acolo si era si Neonil. El, saracul, cu piciorul stang umflat, nu mancase toata ziua, nici nu dormise. Si iaca vin niste oameni din Bucovina: „Sarut mana, domnu’ parinte! ca asa vorbesc ei. Am venit…”. „De unde sunteti voi?”. „De la Marginea…”. Dar el trebuia sa manance ceva in ziua aceea, ca nu mancase nimic. Era obosit. Dar Neonil zice: „Oameni buni, vreti sa-l omorati numaidecat? Uite, este batran! N-a mancat! Nu-l lasati nici sa doarma, nici sa se roage, nici nimic! Il doare piciorul! Uite piciorul celalalt este umflat si il doare”. Dar Parintele Paisie ii zice: „Mai, Neonile, mai, lasa-i saracii, mai! Ma dor picioarele, dar nu ma doare limba, mai. Da-le drumul sa vina”. Si i-a primit si pe aceia.
Acum Parintele Paisie este cel mai batran. A pasit pe 88 de ani la 20 iunie. In 1897 e nascut. Parintii lui se chemau Ioan si Ecaterina. Tatal lui a fost padurar multi ani, dintr-un sat Stroiesti, din comuna noastra, de acolo. Si el a stat la Cozancea 28 de ani. A fost staret acolo si eclesiarh mare. Apoi l-am adus eu aici la Sihastria, cand eram staret in anul 1948. L-am cerut la mitropolie, i-am facut mutatie, lui si parintelui Chiril. Si de atunci este aici. El a intrat in manastire in 1921. Fratii mei, Gherasim si Vasile, au fost ucenici la dansul prin 1925-1927.
El cat a putut a marturisit, cat nu, a citit. Cand nu, le-a zis un cuvant de folos. N-a respins pe nimeni, cat a putut el. El asa se stinge, in mijlocul poporului, dar multa lume are sa planga dupa el. A fost tare rabdator si tare bun. A fost un om care i-a mangaiat pe toti. Sub epitrahilul lui si-au aflat mangaiere si liniste mii si mii de suflete in viata lui.
Mila Preasfintei Treimi si Acoperamantul Maicii Domnului sa fie cu noi si in veacul de acum si in cel viitor. Amin.

PARINTELE DIMITRIE BEJAN CATRE OBSTEA MANASTIRII SIHASTRIA

Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie,
Va sarut mana la amandoi. Mainile drepte. Mi-ati fost totdeauna foarte dragi si foarte apropiati, pentru ca stiti ce vreti de la Dumnezeu. Sa ma ierte Parintele Cleopa! Asa a fost in constiinta mea, de cand l-am vazut si pana astazi, cand fac aceasta declaratie, ca este cel mai curat calugar la ora actuala din Ortodoxia romaneasca.
Poate pe la Sfantul Munte sa se gaseasca oameni superiori calugarilor nostri. Iar Parintele Ioanichie, el inca il cauta pe Dumnezeu. Este supraocupat cu carti. Scrie! Are darul de a scrie si de a raspandi cuvantul lui Dumnezeu! Mai ales in partea practica a crestinismului nostru. Sa-l ajute Dumnezeu sa-si faca ucenici!
Daca Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie nu lasa ucenici in urma lor, pustia se instaleaza la Sihastria! Si-i pacat! Atata duh: Paisie, Cleopa, Ioanichie si a mai fost staretul lor, parintele Ioanichie Moroi…
Acolo a fost un duh bun inca de la infiintarea acestui schit care a devenit manastire acum. As fi vrut sa mor acolo, dar cred ca Dumnezeu a hotarat sa mor aici. Nu-s suparat. Noi ramanem cu trup, Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie… Ca trupul se da firii de Dumnezeu zidite. Pana cand? Poate intr-o mie de ani, poate in mai putin. Ne prefacem! Rasar flori din noi; rasar copaci, urzici si spini!
Daca sufletul nostru este bun la Dumnezeu, rasare la capataiul nostru un prun sau un mar sau un pom roditor! Daca nu, urzici si spini! Peste o mie de ani nimeni nu va sti de Cleopa si de Ioanichie. Veti fi in rai! Sa va uitati de acolo, fara binoclu, la calugarii de la Sihastria! Viitorii calugari! Sa veniti si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-i indrumati! Este singura noastra obste calugareasca care a gasit drumul direct la mantuire! Poate. Poate sa fie si calugarii de la Frasinei! Poate acolo sa fie si mai sporiti, pentru ca nu patrund femei in manastire.
Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, sa faceti calugari, dar mai tarziu, pe la 30 de ani. Sa treaca intai prin foc. Il iei de pe bancile scolii si-l faci preot la 18 ani? Sunt preoti chiar aici; sunt foarte tineri, care nu stiu si nici nu au auzit de canoane. Trebuie crescuti ani de zile la umbra unui duhovnic; si inca un duhovnic ales, care sa fie bun, perfect si cu cunostinte depline.
Unii sunt copii! Sunt tineri. Nu stiu ca au intrat cu un picior in Rai! Nu stiu. Nici nu stiu ce-i acela Rai! Nu! N-au cum sa stie. Sa li se spuna!… Nu-i obligatoriu sa fie multa lume in manastire. Iar manastirile sa ramana, ca intotdeauna, locul in care mergem noi ceilalti sa ne impartasim!
Va sarut mana, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie! Si, cand o sa mor, o sa ma duc la Dumnezeu si o sa spun ca faceti treaba buna, si va astept in Rai! Daca suferintele noastre pe pamant vor trage 51% in cumpana lui Dumnezeu, si pacatele noastre vor fi numai 49%, atunci intram in Rai! Adica Bunul Dumnezeu apasa pe cumpana aceea a faptelor bune si rele, apasa cu un deget si zice: „Hai sa fie! Intra in bunatatea Mea!”
Asta o spun pentru mata, Parinte Cleopa si Parinte Ioanichie, care imi sunteti si dragi si superiori ca formatie si ca duh. Nu putem intra la Dumnezeu decat cu dragoste! Asa se spune in Sfanta Carte. Cu bunatate, zic eu! Numai cu asta. Trebuie sa fii bun nu numai cu cel care iti da mancare si haina. Sa fii bun cu cel necajit…
Eu va sarut mana si va multumesc si va zic: Sa traiti inca pe pamant pentru ca sunteti necesari. Amin.

RASPUNSUL PARINTILOR DIN MANASTIREA SIHASTRIA CATRE PARINTELE DIMITRIE

Iubite Parinte Dumitru, va multumim in numele lui Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, pentru cuvantul duhovnicesc ce ni l-ati trimis acum, la inceput de an nou. Inceputul unui nou an de viata insemneaza, pentru noi toti, si inceputul unei vieti noi in Hristos.
Rugati-va pentru noi, iubite Parinte Dumitru, sa ne dea Dumnezeu, in restul vietii, mai multa ravna pentru rugaciune, pentru Biserica si lacrimi de pocainta, ca sa ne putem mantui.
Rugati-va pentru noi sa fim umbriti de harul Sfantului Duh, in aceasta viata trecatoare, ca sa putem mangaia si noi pe cei care vin pentru sfat si rugaciune, cu mangaierea pe care o primim de la Dumnezeu.
Rugati-va pentru tara noastra, Romania, sa fie ocrotita, prin mana lui Dumnezeu, de toate primejdiile si ispitele ce ne impresoara din toate partile!
Rugati-va lui Dumnezeu si Maicii Domnului pentru preoti si ierarhi, pentru credinciosi si manastiri, ca sa putem face voia Lui si sa dobandim mantuirea sufletelor noastre, care sunt mai scumpe decat toata lumea.
Rugati-va pentru Biserica Ortodoxa sa iasa biruitoare din lupta aceasta cumplita cu satana, cu sectele, cu ateismul si sa putem creste fii duhovnicesti vrednici pentru Biserica lui Hristos.
Va stiu de atatia ani. V-am fost cu nevrednicie un timp duhovnic si va pretuim mult pentru barbatia, statornicia si credinta cu care va intarit Dumnezeu, ca sa iesiti biruitor din atatea necazuri, batai si inchisori, cate ati suferit pentru Hristos. Ca zice Domnul: Cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui.
Sfintia Voastra ati implinit cu prisosinta acest cuvant al lui Hristos. De aceea puteti zice, ca si Sfantul Ioan Gura de Aur: Slava lui Dumnezeu pentru toate!
Maine si eu si sfintia voastra si toti oamenii vom pleca din trup si vom sta la judecata inaintea Dreptului Judecator, Iisus Hristos.
Sa ne rugam unii pentru altii ca sa dobandim impreuna mila lui Dumnezeu si in aceasta viata si in cea viitoare.
Si daca nu ne vom mai vedea aici in trup, pentru ca amandoi suntem bolnavi si batrani, nadajduim sa ne invrednicim a fi in rai, ca impreuna cu toti sfintii si dreptii sa-L slavim pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant. Amin.
Iertati-ma, iubite parinte Dumitre, pe mine pacatosul.
Arhimandrit Cleopa Ilie

CUVANT LA NASTEREA DOMNULUI

Fiindca ne aflam in vremea de praznuire a Nasterii lui Iisus Hristos, Mantuitorul si Dumnezeul nostru, m-am gandit sa spun cateva cuvinte in legatura cu acest prealuminat si dumnezeiesc praznic al mantuirii intregii lumi.
Ati vazut ca atunci cand vine primavara – fiecare din noi am apucat atatea primaveri cati ani avem , mai intai incepe sa se incalzeasca vremea, soarele incepe sa arda mai cu putere, sa strabata cu razele sale pana la noi. Apoi incepe a incolti iarba, pamantul se umple de iarba verde si de flori; neamul pasarilor incepe sa cante frumos in codri, in dumbravi, in campii si pe dealuri. Dobitoacele ies la pasune, pastorii canta din fluiere de bucuria primaverii, soarele strabate cu putere printre vii si livezi, codrii infrunzesc si toata podoaba pamantului se schimba spre innoire si se face un fel de rai pe pamant. Si fiecare are o multumire sufleteasca ajungand sa vada aceasta impodobire si innoire a stihiilor vremii, si de bucurie si multumire da slava lui Dumnezeu.
Asa s-a intamplat si cand a ajuns la noi plinirea vremii, primavara cea duhovniceasca a nasterii Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil catre pastori: Iata, va binevestesc voua bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul si pamantul de aceasta primavara si innoire a neamului omenesc.
Dar oare de cand a venit la noi aceasta primavara? Inca de cand a zis Dumnezeu catre sarpe despre Eva: Aceasta iti va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatal, ca prin femeie a cazut neamul omenesc, si tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul sarpelui, adica al satanei.
Dar de ce se cheama Hristos samanta femeii? Apostolii spun ca Hristos din samanta femeii S-a nascut. Pentru ce? Pentru ca El nu este samanta de barbat dupa trup. Caci zice dumnezeiescul Maxim Marturisitorul in „Cuvant teologic” la intruparea lui Dumnezeu sau in capetele cunostintei: „Sufletul Mantuitorului in persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfant, iar trupul din sangele Preasfintei si Preacuratei Fecioare Maria” (Filocalia 2, p. 215, intr. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Staniloae).
Cam cu o mie cinci sute de ani inainte de venirea Domnului in trup, traia in Mesopotamia, in tara cea dintre doua rauri, Tigru si Eufrat, care se mai chema pe atunci „Poarta lui Dumnezeu”, un mare vrajitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numita Petor (Numerii 22, 5).
Tot in vremea aceea, poporul lui Israel era in nemernicia lui cea de patruzeci de ani, in pustie, si ajunsese in pamantul amoreilor. Dupa ce l-a batut pe Sihon, imparatul amoreilor, trecuse in pamantul Vasanului. Acolo l-a batut pe Og, imparatul lor, si mare groaza a bagat in popoarele de dincolo de Iordan si din pamantul lui Moab, care era dincoace de Iordan, desi poporul inca nu trecuse Iordanul. Imparatia lui Moab, care era langa poalele Muntelui Carmel si langa Ierihon, avea pe atunci un imparat cu numele Balac.
Si acesta, cand a vazut ca poporul lui Israel – caruia ii ajuta Dumnezeu in vremea aceea, ca era singurul popor ce se inchina adevaratului Dumnezeu – ia tara dupa tara si popor dupa popor, si a ajuns langa hotarele lui, a fost cuprins de mare spaima si grija. De aceea imparatul Balac a strans boierii curtii sale din Madiam si a zis: Poporul acesta mananca acum totul imprejurul nostru, cum mananca boul iarba campului (Numerii 22, 4).
Deci, sfatuindu-se ei si socotind ca nu vor putea tine piept unui popor care se arata asa de puternic, au hotarat ca nu este altceva mai bun de facut decat sa cheme in ajutor pe Valaam din Petor. Ca la popoarele pagane era mare credinta in acest vrajitor pe vremea aceea. Atata credinta aveau in acel mare vrajitor, incat il socoteau ca pe un dumnezeu.
Si a trimis Balac imparatul o delegatie peste Eufrat in Mesopotamia, cu mari daruri si cu mare cinste la Valaam din Petor, sa vina sa-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea draceasca, sa bata pe poporul lui Israel, ca daca nu, tara lor va fi pierduta.
Si l-a dus pe varful muntelui Peor si acolo i-a facut jertfelnice. Dar Valaam, dupa ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, in loc sa blesteme poporul lui Israel a inceput sa prooroceasca cele despre nasterea lui Iisus, zicand: Cat sunt de frumoase salasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!… o stea rasare din Iacov; un toiag se ridica din Israel si va lovi pe capeteniile Moabului si pe toti fiii lui Set ii va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stapani cu putere… (Numerii 24, 5, 17-19).
Si astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia sa se arate in vremea nasterii Mantuitorului, si ca Acesta va da lovitura de moarte lumii pagane si idolatre si va imparati peste toate popoarele lumii, pana in veac. Apoi, sculandu-se, s-a inapoiat in tara sa.
Acestea a proorocit pentru ca Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrajitorul.
Bagati de seama ca acestea s-au intamplat cu 1500 de ani inainte de venirea Mantuitorului, pe vremea lui Moise, cand traia Balac, imparatul Moabului. De atunci traditia aceasta era in tot pamantul Persiei si in pamantul unde se afla astazi Irakul si Iranul.
Si asa, din traditie in traditie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseste dumnezeiasca Scriptura, pana in vremea nasterii lui Iisus Hristos. Si s-a aratat steaua in Egipt, in Persia si in alte parti cu doi ani mai inainte.
Cand au vazut magii o stea atat de mare, care nu-si mai facea drumul ca si celelalte, de la rasarit la apus, ci venea de la miazazi la miazanoapte -, stiind si proorocia lui Valaam -, au putut cunoaste despre steaua care va rasari din Iacov, din Israel, din protoparintele neamului evreiesc, Imparatul care va zdrobi toate imparatiile lumii si va imparati in veac in imparatia cea duhovniceasca si fara de sfarsit (conf. Luca 1, 33).
Dar cine erau magii care au pornit sa se inchine Mantuitorului? Sa nu credeti ca erau vrajitori ca Valaam din Petor. Nu. In Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi si astronomi, ghicitori in stele sau astrologi. Ei aveau carti vechi ramase de la Valaam si de la alti inaintasi si stiau, din traditia de un mileniu si jumatate, ca se va arata o stea neobisnuita, o stea facandu-si drumul altfel, nu asa cum i-a zis Ziditorul de la inceput, si atunci Se va naste un Imparat care va imparati toata lumea. Si pandeau, ca erau astronomi, sa vada cand va aparea steaua care sa-si faca drumul ei, nu asa ca toate celelalte.
Oare nu te-ai speria sa vezi acum o stea ca vine de la miazazi spre miazanoapte? Acum ai zice ca e satelit, ca seamana cu stelele, dar atunci nu erau sateliti. Deci se stia ca acesta este un semn minunat nemaiintalnit. „Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!”
Si de ce a aparut steaua cu doi ani mai inainte de nastere? A fost o randuiala dumnezeiasca sa se arate cu doi ani mai inainte, ca sa aiba ei cand se pregati pentru o calatorie lunga, din Persia pana in Ierusalim, caci trebuiau sa mearga peste 1000 de km, si pe atunci nu era atat de usor ca acum.
Si cei trei mari filosofi si magi au pornit cu camilele incarcate cu hrana si cu daruri, sa-L gaseasca pe Imparatul lumii.
Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele Artavan, fiind impiedicat de diavo-lul, n-a putut sa vina sa se inchine Mantuitorului in Betleem, ci a ajuns mai tarziu, cand Hristos era rastignit pe Cruce.

Iubiti credinciosi,
Dar cum s-a savarsit aceasta taina duhovni-ceasca? Noua ne istoriseste Evanghelistul Matei asa: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost: ca logodita fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai inainte de a fi ei impreuna, s-a aflat avand in pantece de la Duhul Sfant (Matei 1, 18).
Dar de ce a trebuit sa se logodeasca cu barbat cea Preasfanta si Preacurata Fecioara, daca a nascut de la Duhul Sfant si a fost camara plina de toate darurile Sfantului Duh?
Dupa cum arata dumnezeiestii Parinti, Maica Domnului a fost logodita pentru doua pricini. Prima, pentru ca trebuia sa fie mintit satana. Cu 700 de ani inainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evan-ghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iata, fecioara in pantece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, ce se talcuieste, cu noi este Dumnezeu.
Satana a inteles, prin gura acestui prooroc, ca o fecioara va zamisli in chip negrait la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, si din ceasul acela a inceput sa pandeasca pe toate fecioarele cate erau pe fata pamantului, sa afle care din ele va naste fara barbat, ca sa puna piedici planului mantuirii neamului omenesc. Caci, daca o afla poporul avand in pantece nefiind logodita, o ucidea cu pietre, dupa legea lui Moise.
Dar satana s-a inselat, ca nu poate el niciodata sa impiedice lucrarea lui Dumnezeu si sa intarzie taina mantuirii. Ca zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destrama planurile celor vicleni… El prinde pe intelepti in istetimea lor si sfatul celor inselatori ies prost (Iov 5, 12-13).
De aceea Dumnezeu Si-a aratat intelepciunea si prudenta, cand a dat logodnic Fecioarei, ca sa creada toata lumea si insusi satana ca este femeie ca toate femeile, si el (satana) sa nu banuiasca ca ea este fecioara cea din veci asteptata si aleasa sa nasca pe Mesia.
Iar a doua pricina a fost si mai tainica. Sfantul Grigorie Teologul si Marele Vasile spun ca s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscand de la inceput taina mantuirii, sa nu intre in lupta cu Hristos. (Marele Vasile, Talcuire la psalmul 44 si Sfantul Grigorie Teologul, Cuvant la Nasterea Dom-nului).
Caci Hristos trebuia sa patimeasca, sa fie batjocorit, ocarat, schingiuit, rastignit si la urma sa fie omorat, si satana stia ca noi prin ranile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat (53, 4-5).
Iata ce trebuia sa patimeasca El, conducatorul lumii, de la om! Si daca ar fi stiut satana ca aceasta fecioara are sa nasca pe Hristos, nu avea oare sa fuga departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocarat si batjocorit si omorat, ca sa nu se plineasca in felul acesta mantuirea lumii, care trebuia sa vina prin Cruce.
Atunci satana n-avea sa mai intarate pe evrei, pe farisei, pe carturari. N-avea sa-l mai faca vanzator pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, sa-L prigoneasca. Dar de ce? Ca nu cumva sa biruie Hristos si sa ne mantuim noi! Dar asa, necunoscand taina, a inceput sa-L prigoneasca chiar dupa botez, socotind ca-i un drept sau un prooroc.
Ca auzi ce-I spune satana in muntele Caranta-niei, caci nu stia sigur cine este: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini (Matei 4, 1). Iar altadata, cand duhul necurat a strigat din indracitul din tinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? (Luca 8, 28).
A spus acestea pentru ca diavolul stia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt (Psalm 81, 6). Deci satana il socotea pe Mantuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu dupa dar, asemeni proorocilor si dreptilor catre care a fost cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), nestiind ca este Fiul lui Dumnezeu dupa fiinta, Cel care va prada iadul si va omori moartea.
Dar cu cati oameni nu se luptase el de atatea mii de ani! Cu cati patriarhi, cu cati drepti, cu cati facatori de minuni, care au inviat si mortii? El stia ca trebuia sa vina proorocul prezis de Moise, dar nu stia ca va veni in persoana lui Hristos. Iata, deci, cele doua pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic langa Preacurata Fecioara Maria.

Iubiti credinciosi,
Dar sa mergem cu Evanghelia mai departe. Si Iosif, cand a vazut ca Maica Domnului are in pan-tece, s-a intristat. El stia ca a luat pe aceasta fecioara din mana proorocului Zaharia, sa-i pazeasca fecioria nestricata si s-o pazeasca cu totul in invatatura Sfintelor Scripturi. Si cand a vazut-o grea, a inceput a se spaimanta, a se mahni cu gandul, cum canta Biserica: „Spaimantatu-s-a Iosif…” si „Nu te mahni, Iosife…”.
S-a mahnit Iosif, gandind cum se poate ca o fecioara de 15 ani, curata si preasfanta, pe care a luat-o din Sfanta Sfintelor, pe care a hranit-o Arhan-ghelul Gavriil 12 ani, incredintata lui ca unui om batran si vaduv, cum se poate deci ca aceasta camara a tainelor, aceasta floare a raiului si a cerului, sa fie acum grea? Cine a inselat-o pe Maria? Cine a gresit cu dansa? Cum de s-a incumetat cineva sa se apropie de un vas al Duhului Sfant?
Acestea erau intrebarile pe care bietul si dreptul Iosif si le punea, mahnindu-se dupa dreptate. Avea dreptul sa se mahneasca, fiindca toata grija de a o pazi era asupra sa. „Ma tem – gandea el – ca de voi spune lui Zaharia aceasta, o sa ma mustre, ca de ce n-am pazit-o; iar daca va afla poporul, pe dansa o va ucide cu pietre. Da – isi zicea el -, mai bine am s-o las in taina si ma duc”.
Si cugetand el acestea, iata ingerul Domnului i s-a aratat in vis, graind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ceea ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca si cum Insusi Dumnezeu i-ar fi spus: „Nu te teme ca a inselat-o cineva! Nu te teme ca de comoara aceasta a Duhului Sfant s-a atins cineva sa ti-o fure! Nu. Este preasfanta, preacurata! Pentru dansa am facut cerul si pamantul si am zidit toata faptura! Ia-o, si nu te teme!”
Si asa, intarit de inger, Iosif a luat-o! Si zice mai incolo Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea pana cand a nascut pe Fiul Sau cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvant pana cand, pornesc neoprotestantii de tot felul si nu voiesc s-o laude si s-o cinsteasca pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea pana cand…, ca si cum ar da a intelege ca dupa aceea, dupa ce a nascut pe Cel Unul-Nascut, s-o fi cunoscut Iosif!
Dar nebuni sunt si slabi la minte toti cei care cugeta asemenea cu dansii. Sa cerceteze Scriptura mai intai si sa vada ce inseamna cuvantul pana cand. Si atunci sa vada adevarul, care straluceste mai mult decat soarele in Evanghelie si in toate dumneze-iestile Scripturi.
Cuvantul „pana cand” inseamna vesnicie, se spune in Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin. Si citind in scrierile dumnezeiestilor Parinti, vedem talcuit ca, atunci cand auzim zicandu-se in psalmul 109: Sezi de-a dreapta Mea, pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale, sa nu intelegi ca de la judecata inainte, de cand va zdrobi Hristos toata vrajmasia si pe diavolul si pe cei potrivnici, nu va mai sedea de-a dreapta Tatalui, spre a imparati cu El peste toate veacurile, deoarece stim bine si este scris, ca imparatia Lui nu va avea sfarsit (Luca 1, 33).
Sau cand auzim de sotia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mica, se zice ca n-a avut copii pana in ziua mortii ei (II Regi 6, 23). Inseamna ca a nascut dupa ce a murit? Cata nebunie ar fi sa crezi ca a nascut dupa ce a ingropat-o?! Deci a aratat vesnicia, ca niciodata nu a mai nascut.
Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Si nu s-a mai intors corbul in corabia lui Noe pana ce a secat apa de pe pamant (Facerea 8, 7). Dar s-a intors vreodata, sau o sa se mai intoarca? Nu! Porumbelul s-a intors a doua oara, dar corbul nu s-a mai intors!
Deci cuvantul pana cand inseamna vesnicie! Asa si despre Maica Domnului. Cand auzi ca n-a cunoscut-o pe ea pana cand inseamna ca in vecii vecilor n-a cunoscut barbat si n-a cunoscut-o nimeni.
Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Si a luat pe Maria, logodnica sa, ca a venit porunca de la cezarul August, cand domnea in Siria Quirinius, sa mearga fiecare sa se inscrie. Unde? In cetatea sa.
Si a venit Iosif cu Maria in cetatea Betleem. De ce au venit in Betleem? Betleemul era cetatea lui David, caci ati auzit mai sus ce i-a spus ingerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David… Si fiindca si Iosif si Maica Domnului se trageau din neamul si din casa lui David, dupa dreptate au venit in Betleem sa se inscrie, cu toate ca acum locuiau in alta parte.
Betleemul, numit in vechime si Efrata, se mai chema si cetatea lui David, caci intr-insa s-a nascut si s-a uns ca imparat marele stramos al Mantuitorului, dupa trup. Dar s-a mai numit si „Casa Painii”, de catre fericitul patriarh Iacov, care, pascandu-si turmele oilor sale pe acele locuri, mai inainte a vazut si a proorocit ca acolo avea sa se pogoare si sa Se nasca Painea cea vie care S-a pogorat din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar unde se afla Betleemul? In Palestina. Este o cetate mica, la jumatatea caii intre Ierusalim si Hebron, unde s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul si unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei ingeri, mai bine-zis cu Sfanta Treime. Acolo era Betleemul!
Dar de ce S-a nascut Mantuitorul in Betleem? Era vreo proorocie ca Betleemul va fi locul de nastere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai inainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos in lume: Si tu, Betleeme, pamantul lui Iuda, nicidecum nu esti mai mic intre voievodatele lui Iuda, caci din tine va iesi Povatuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).
Aceasta proorocie au cunoscut-o si arhiereii si carturarii, caci atunci cand i-a intrebat Irod: „Unde va sa se nasca Hristosul”, ei au raspuns: „In Betleemul Iudeii”. Si i-au spus proorocia aceasta.
Deci, cand a venit Iosif in Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, implinindu-se noua luni, tocmai atunci a sosit vremea de nastere. Si atunci, aflandu-se in Betleem, cautau un loc unde sa poata naste.
Iubiti frati, poate si dumneavoastra si noi am stat in una din nopti afara, cand cerul era instelat si stelele asa de frumoase si de stralucitoare, ca in timpul de iarna de acum. Ce ati face daca ati vedea deodata ca stelele si cerul tot vin si vin si vin spre pamant si se apropie? Si din ce se apropie mai tare, mai tare lumineaza; si de atata orbire si de frica, negresit, mai ca v-ar iesi sufletul! Ce s-ar intampla? Cata spaima ar fi!
Sau daca am vedea deodata in timpul zilei ca soarele incepe sa vina catre noi si tot vine si orbeste lumea si arde lumea cu razele sale si miliarde de raze strapung vazduhul, arzand toate si luminand toate! Cata frica ar fi atunci si cat cutremur sa vezi stelele si soarele venind spre pamant.
Ei, dar nimic n-ar fi aceasta fata de ce s-a intamplat la nasterea lui Hristos. Ca nu cerul, nu soarele s-a coborat atunci la noi, ci Ziditorul cerului si al pamantului. Cel ce a zidit soarele si a pus lumina, razele si caldura in el, si a pus luminatori pe taria cerului. Acela a venit!
Cata spaima, cat cutremur n-ar trebui sa ne cuprinda pe noi gandind ca Cel Care a facut toate din nimic, a venit pana la firea noastra. Si n-a voit sa vina sa se nasca in palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci intr-o iesle simpla, intr-o pestera. Era o pestera cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare latime, unde se adaposteau vitele de caldura mare. Era pestera unde David inchidea oile cand era pastor.
Deci Mantuitorul a voit sa Se nasca chiar in pestera unde David, stramosul Sau dupa trup, a trait. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci pestera lui David, ca sa-si arate smerenia chiar de la inceput, de la nastere.
Dar de ce S-a nascut intr-o pestera? Pentru ca ea este simbolul intunericului. El a venit sa aduca lumina si in temnita iadului si in lumea care era in noapte, ca zice marele Apostol Pavel: Intunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel pana la Hristos era o noapte lunga, in care lumea era oarba, statea in intunericul slujirii de idoli si al pacatului.
Si S-a nascut Hristos noaptea, la miezul noptii si in pestera, ca sa arate ca El a venit sa aduca lumina, sa risipeasca intunericul. Unde? La pesterile de care a spus Isaia, caci zice: pesterile lor – vorbeste de pesterile iadului – in veci cu intuneric sunt facute. Si a venit sa risipeasca intunericul din pesterile iadului si intunericul pacatului de pe fata pamantului.
Dar de ce S-a nascut Iisus Hristos la miezul noptii? A venit sa lumineze pesterile intunericului veacului aceluia, intunecat de atatea mii de ani, pentru ca Hristos era lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul care va sa vie in lume. El de la inceput era lumina lumii si a venit sa lumineze si sa straluceasca in toate partile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Dar stiti in care zi a saptamanii S-a nascut Hristos? Poate va intreaba cineva. Adu-ti aminte din Sfanta Scriptura ziua in care a facut Dumnezeu lumina, cand a zis: „Sa se faca lumina” si a fost lumina! (Facerea 1, 3). Ziua intai a saptamanii, Duminica sau „Ziua soarelui”!
Duminica S-a nascut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arata Sfintii Parinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a inviat din morti (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfant peste Sfintii Sai ucenici si Apostoli. Duminica Sfintii Apostoli faceau Sfanta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit si Apocalipsa, ca Sfantul Evanghelist Ioan zice: Am fost in duh in zi de Duminica (1, 10). Iata dar, cate sunt legate de ziua Duminicii!
De aceea a sfintit Dumnezeu ziua Duminicii si cu nasterea Sa, pentru ca in ziua aceasta, cum v-am spus, a facut Dumnezeu lumina. Parca ne-ar fi spus Mantuitorul: „Eu Insumi am facut lumina cea zidita atunci, si am venit sa aduc lumina cea sfintita si duhovniceasca la toata lumea. Eu am adus lumina peste tot omul si voi lumina peste tot omul care vine in lume ca lumina sfintita. Eu am facut lumina atunci cand am facut soarele si lumina zilei, si Eu am venit acum cu lumina gandita, ca lumina duhovniceasca”. Iata pentru care pricina Hristos S-a nascut Duminica si la miezul noptii.

Iubiti credinciosi,
Magii, cand au ajuns in Iudeea, s-au dus la stapanitorul Irod si au intrebat unde este Imparatul care S-a nascut. Si intelegand Irod ca in Iudeea si anume in Betleem se va naste Hristos, cu mare viclesug le-a spus magilor: Mergeti si cercetati cu de-amanuntul despre Prunc si, daca Il veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sa ma inchin Lui (Matei 2, 8).
N-avea el de gand sa-L cinsteasca, ci voia numai sa afle unde este, ca sa-L piarda. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici ingerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El inainteaza vesnic cum este randuit de Dumnezeu.
S-au dus deci magii, dupa cum stiti, si au aflat steaua deasupra pesterii din Betleem. Apoi s-au inchinat cu mare bucurie si cinste Domnului nostru Iisus Hristos, si I-au adus daruri: aur, smirna si tamaie. Aur, ca unui imparat, tamaie, ca unui Dumnezeu si smirna ca unui mort (muritor). Si luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, au pornit inapoi pe alta cale.
Irod, vazand ca a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie si de mare tulburare. Si aducandu-si aminte de cele spuse de magi, ca steaua s-a aratat cu doi ani mai inainte, a trimis ostasi in Betleemul Iudeii si in jur, sa taie toti pruncii de doi ani si mai jos, ca numai asa va fi sigur de uciderea acelui Imparat, Care este Hristos.
Dar inainte de aceasta, ingerul Domnului se arata lui Iosif in vis si-i spuse: Scoala-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi in Egipt si stai acolo pana ce-ti voi spune, fiindca Irod are sa caute Pruncul ca sa-L omoare (Matei 2, 13).
Ati vazut purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru Fiul Sau? Dar de ce i-a zis: „Fugi”? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereste! De cate ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor cand au vrut sa-L prinda?
Aceasta a facut-o spre a ne da noua pilda, ca sa fugim din calea primejdiei cand vedem ca vine asupra noastra; pentru ca zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Daca vezi ca vine primejdia, sa n-ai cutezanta si mandria cugetului sa stai in calea primejdiei. Daca stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindca te increzi in tine. Daca Dumnezeu vrea sa patimesti martiriul si sa te incununeze, te gaseste dusmanul. Dar tu esti dator sa te pazesti, sa nu crezi ca esti mai tare decat Petru si Pavel si sa stai in calea primejdiei”.
Dar cati din drepti n-au fugit si nu s-au ferit? De cate ori n-a fugit David de furia lui Saul, care il urmarea ca sa-l piarda?
Sfantul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douazeci si opt; Ilarion cel Nou a stat la o vaduva batrana sapte ani intr-o gradina, intr-un bordei; Sfantul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul marii la un pescar, fiindca il urmarea Leon, imparatul iconoclast; Sfantul Teodor Studitul doua-zeci de ani a fost fugar si de asemenea ucenicul sau, Nicolae Marturisitorul.
Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit crestinii si sfintii, ca sa nu aiba mandria sa spuna: „Ma duc la moarte!” Pentru ca nu suntem pregatiti de moarte, si Dumnezeu, cand vede ca omul se reazema pe puterile lui, ii ia darul. Este mai bine sa zicem: „Doamne, sunt pacatos, sunt neputincios si fricos, de aceea fug. Daca vrei sa ma intaresti Tu, scoate-ma; daca nu, fug!” Ce spune Proorocul Isaia in cantarea a patra? Mergi, poporul Meu, incuie usa ta, ascunde-te putin, catusi de putin, pana va trece mania Domnului (Isaia 26, 20).
Auzi! Sa ne ascundem putin, catusi de putin, pana va trece mania Domnului. Nu avem porunca sa iesim in vileag, dar nici sa ne lepadam de Hristos cand suntem descoperiti.
Si Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi catre sfarsitul lumii pentru toata Biserica de pe fata pamantului, zice: „In vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gandita si cea simtita”. Pustia cea gandita este atunci cand omul va tine credinta in taina si se va ruga din inima lui Dumnezeu sa se pregateasca pentru mucenicie si pentru moarte.
Iar pustia cea simtita vor fi codrii, muntii, dea-lurile, vaile adanci, desisurile, care vor adaposti pe robii lui Dumnezeu si ii vor acoperi. Asa trebuie sa facem. Negresit, in toata vremea si in tot locul, crestinul trebuie sa fie pilda, sa marturiseasca prin toata viata sa ca este cu adevarat lumina lumii si sarea pamantului, sa aiba mereu in minte cuvantul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire (Romani 10, 10).
Dar si aceasta sa o invatam din Evanghelia de azi: ca este bine, si dupa Sfintii Prooroci si dupa Sfintii Apostoli, sa te feresti din calea primejdiei cand poti. Cand nu, stam inaintea Domnului si El va intari pe cele neputincioase si va plini cele cu lipsa ale noastre.

Iubiti credinciosi,
Iata ce s-a intamplat. Sculandu-se Iosif a luat Pruncul si pe mama Lui si au fugit in Egipt. Si au stat acolo, dupa marturia unor sfinti si a unor mari istorici, sapte ani, ca Irod a domnit 13 ani, cum arata marele istoric evreu Iosif Flaviu.
Si S-a dus Mantuitorul in Egipt pentru doua pricini: prima ca sa implineasca proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia sa plineasca la vreme si proorocia despre rastignire, hranirea cu otet, trestia si toate celelalte.
Dar si pentru alta pricina s-a facut aceasta: In secolele II-IV dupa Hristos au iesit niste erezii numite gnostice: montanistii, arienii si altele. Si o seama din ei au nalucit ca Hristos S-a nascut nu dupa fire, ci dupa nalucire. Deci, daca nu S-ar fi ascuns Hristos, acesti eretici ar fi nalucit ca El nu ar fi fost si om dupa trup, ci numai Dumnezeu, care dupa nalucire S-a intrupat.
Dar daca a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca sa arate ca poarta si fire omeneasca si ca sabia l-ar fi taiat. Deci a facut aceasta ca sa se foloseasca Biserica mai tarziu. A fugit deci ca sa implineasca proorocia care spune ca din Egipt am chemat pe Fiul Meu si ca sa arate ca purta trup si S-a ferit cu firea Sa omeneasca de sabia lui Irod.
Iar dupa ce au stat ei sapte ani in Egipt, Iosif, primind porunca in vis, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit in partile Galileii, in pamantul lui Israel (Matei 2, 21-22).
Si ducandu-se in Galileea, s-au asezat in cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca sa se implineasca Scriptura, care zice: …Nazarinean se va chema. Dar de la Sfintii Parinti aflam ca cuvantul nazarinean nu exista in toata Scriptura. Atunci de ce se zice: Si a venit si a locuit in orasul Nazaret, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin prooroci, ca Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).
Dar cate Scripturi nu existau mai inainte, de care stim prin traditie? Iudeii au fost stramutati din locul lor si o multime de carti canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost si Cartea Intelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie si altele care au intrat in canonul cartilor Scripturii. Asa se intelege proorocia aceasta de „Nazarinean”. Se banuieste ca se afla in cartile lui Enoh, care a scris 19 carti, ce se aflau in corabia lui Noe cand a venit potopul. Caci se stia si dupa potop de proorocia lui Enoh, de care aminteste Sfantul Apostol Iuda in Epistola sa soborniceasca si in cea de a doua a Sfantului Apostol Petru.
Deci cuvantul „Nazarinean” nu-l gasesti in toata Scriptura, dar s-a pastrat prin traditie, din proorociile lui Enoh. Asa spun dumnezeiestii Parinti.
Dar mai avem oare si altele din prorociile care s-au pastrat numai prin traditie si nu sunt scrise? Da, avem. Iata ce spune Epistola a doua a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: Dupa cum Iannes si Iambres s-au impotrivit lui Moise, asa si acestia stau impotriva adevarului… si celelalte (3, 8).
Ati vazut? Dar cautati la Numerii si la Levitic, sa vedeti, gasiti pe Iannes si Iambres in Scriptura?
Am avut o discutie cu adventistii de la Fundul Moldovei, care ziceau ca ei cred numai ce este scris. „Daca voi credeti numai ce este scris, va rog sa-mi aratati unde se scrie de Iannes si Iambres in Scriptura?” Au zis: „Nu este scris”. „Si de unde stie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeti in toate cele 14 epistole ale lui. De unde stie el ca Iannes si Iambres s-au impotrivit lui Moise?” Au raspuns: „Poate din traditie”. „Nu „poate”. Eu va aduc voua si altele din Scriptura, care arata ca traditia este mai veche decat Scriptura. Si Scriptura nu este altceva decat o traditie veche intreaga, scrisa.
V-am dat pilda cu Iannes si Iambres. Unde vedeti in Scriptura ca asa i-a chemat? In ea se spune numai ca vrajitorii lui Faraon s-au impotrivit lui Moise pana la a treia plaga (Iesire 7, 11, 22; 8, 7), pana ce a dat Moise in tot pamantul musita, dar nu spune cum ii chema pe vrajitorii care s-au impotrivit lui.
Asadar, fratii mei, din predica de azi, pe langa altele, sa va ramana cu osebire in minte, intai, ca suntem datori sa ne ferim in vreme de primejdie, dupa a noastra putere; iar al doilea, ca unele proorocii despre Mantuitorul le-au adus Sfintii Evanghelisti din Sfanta Traditie, care este mai veche decat Sfanta Scriptura. Asa este aceasta care zice ca Mantuitorul Se va chema „Nazarinean”.
Aceasta s-o stiti despre Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos. Mai inainte de toate sa dati slava milostivirii si bunatatii celei negraite a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, ca ne-a invrednicit pe toti sa mai ajungem inca o data Nasterea Domnului si sa praznuim innoirea neamului omenesc prin taina venirii cea in trup a lui Dumnezeu Cuvantul.
Cu aceasta inchei si rog pe Bunul Dumnezeu sa ne ajute sa nu uitam cele ce le-am spus si cele ce ati auzit. Amin!

CUVANT LA SOBORUL MAICII DOMNULUI

(26 Decembrie 1978)

Toate praznicele dumnezeiesti care se randuiesc de Biserica in cursul anului sunt taine dumnezeiesti si fapte din viata Mantuitorului Iisus Hristos. Iar astazi, la nasterea Lui, praznuim o taina care este taina tainelor. O taina ascunsa din veci si ingerilor si oamenilor. Caci nici ingerii nu stiau cum Dumnezeu, Care este Imparatul slavei si al luminii celei neapro-piate si a toata zidirea, va savarsi o taina ca aceasta. Dar cand a venit Mantuitorul in lume sa Se jertfeasca pentru mantuirea lumii si sa intemeieze Biserica, atunci si ei s-au invatat.
N-au stiut ca se va face vierme, ca asa se numeste omul de Duhul Sfant: Eu sunt vierme si nu om. N-au stiut ca Se va smeri, Se va face om, Se va pogori pana la noi!
Acum au invatat ingerii cum ca cele dimpotriva pe cele dimpotriva le surpa prin puterea lui Dumne-zeu, ca prin blestem vine binecuvantare, caci spune Scriptura: Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn. Se rastigneste Hristos pe Cruce pentru noi si aduce binecuvantare la toata lumea. Prin moarte aduce viata, iar prin smerenia Lui, inaltarea noastra. Prin jertfa Lui, innoirea noastra si prin patimirea Lui, nepatimirea noastra. Astfel, vedem ca prin cele dimpotriva pe cele dimpotriva le vindeca.
Dar si altfel lucreaza Dumnezeu. Cu cele asemenea, pe cele asemenea le vindeca. Cu rana Lui vindeca rana noastra, cu moartea Lui vindeca moartea noastra, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastra, cu plecaciunea Lui, ridicarea noastra, cu nestricaciunea Lui pricinuieste nestricaciunea noastra, cu smerenia Lui, smerenia noastra (Sfantul Grigore de Nyssa, Cuv. 8 la Cantarea Cantarilor).
Deci, pe cele dimpotriva cu cele dimpotriva le vindeca si cu cele asemenea pe cele asemenea le pricinuieste, fiindca prin intruparea lui Dumnezeu toate cate erau potrivite firii omenesti s-au rasturnat, cum arata dumnezeiescul Ioan Gura de Aur, caci Hristos a rasturnat logica lumii celei cazute.
Omul putea sa cugete ca prin moarte, Hristos putea sa aduca moartea, dar El a adus viata; ca prin blestem va aduce blestem, dar El a adus binecu-vantare. Caci se zice ca prin El se vor binecuvanta toate semintiile si limbile pamantului. Deci tot ce era logic si firesc pentru mintea omeneasca cea cazuta, s-a rasturnat prin taina iconomiei in trup.
Dar nici incepatoriile, nici ingerii n-au inteles in ce chip a lucrat Domnul nostru Iisus Hristos la mantuirea neamului omenesc, prin atata smerenie si pogorare.Spun Sfintii Parinti ca ingerilor li s-a parut ca Mantuitorul, cand era pe Cruce, Si-a iesit din firea Sa, ca adica nu mai este Dumnezeu, ci patimeste ca om. Si erau gata sa creada ca se stinge Acela despre care stiau ca este Mantuitorul lumii, vazandu-l asa de smerit pe Cruce, asa de ranit, asa de batjocorit, si asa de nebagat in seama de toata lumea care era in jurul Lui.
Dar sa revenim la sarbatoarea de astazi, caci am vazut in ce chip taina iconomiei in trup sau a Nasterii Domnului, n-a fost inteleasa nici de ingeri si nici de oameni.

Astazi este soborul Maicii Domnului.

Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Craciun sa se serbeze Soborul Maicii Domnului? Indata dupa Nasterea Domnului avem Soborul Maicii Domnului, pentru ca in ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Nasterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfantul Iacov fratele Domnului, Sfantul Prooroc David si ceilalti.
Cei ce au alcatuit sinaxarul anului n-au fost oameni neinvatati, oameni de rand, ci sfinti mari. Ei s-au intrebat: „Prin cine s-a facut mantuirea neamu-lui omenesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lucrat Dumnezeu si care au fost vasele alese de Dumnezeu la taina aceasta a mantuirii lumii? Intai Iisus Hristos, al doilea Maica Domnu-lui”.
Vedem deci ca mai inainte de veci s-a prevazut, in sfatul Preasfintei Treimi, planul mantuirii neamu-lui omenesc prin intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul dintr-o fecioara. De aceea v-am spus ca intruparea s-a facut dupa voia cea mai inainte povatuitoare.
Nici satana, nici heruvimii, nici ingerii, nici sfintii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Preasfin-tei Treimi, ca Dumnezeu la plinirea vremii Se va face om din fecioara.
Si zice dumnezeiescul Parinte Maxim: „Cum de n-au stiut ingerii Taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au facut prin ingeri?” Caci bunavestirea Maicii Domnului s-a facut prin ingeri (Luca 1, 28).
Si tot acelasi sfant parinte arata apoi, ca intr-a-devar stiau ingerii. Dar ce stiau? Ca Se va naste Mesia, dar nu stia nimeni in ce chip. Taina a fost ascunsa pana la Hristos, ba este ascunsa si astazi si va ramane ascunsa in veacul veacului. Ramane nestiut in ce chip Dumnezeu Cel neincaput si nescris imprejur de toate zidirile sale si de toate cerurile, a incaput in pantecele unei fecioare, ca sa fie desavarsit Dumnezeu si sa Se faca om; ca in acelasi timp sa stea impreuna cu Tatal pe scaun si in pantecele fecioarei si sa le umple pe toate.
Vedeti cum la taina inomenirii lui Dumnezeu-Cuvantul, pentru implinirea planului mantuirii neamului omenesc, slujeste Maica Domnului ca vas ales si fata aleasa dintre toate popoarele pamantului la savarsirea acestei taine?
Caci zice dumnezeiescul Maxim Marturisi-torul: „Precum gradina se face ca sa sadim pomi si pomii se sadesc pentru gradina, asa Maica Domnului S-a facut de Dumnezeu mai inainte si s-a intocmit planul ca din ea sa Se nasca Hristos la plinirea vremii”.
Dar si prin Isaia s-a spus cu 700 de ani mai inainte: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel, adica cu noi este Dumnezeu (Isaia 7, 14).
Deci, Maica Domnului a fost o persoana aleasa de Preasfanta Treime, din toate popoarele pamantului, ca cea mai curata si mai sfanta fecioara, din neam arhieresc si imparatesc, din neamul lui Aaron dupa mama si din neamul lui David dupa tata, aleasa din doua semintii de frunte dupa trup, iar dupa duh, cum Unul Dumnezeu stie, ca sa slujeasca la mantuirea neamului omenesc.
La Buna Vestire Arhanghelul Gavriil i se inchina ei de la inceput: Bucura-te, ceea ce esti plina de dar, Marie, Domnul este cu tine (Luca 1, 28).
Maica Domnului a fost cea mai aproape de Mantuitorul. Ea L-a purtat noua luni in pantece, L-a nascut in iesle, L-a hranit cu lapte un an de zile, L-a purtat in brate si de cate ori nu L-a sarutat pe Acela care a facut cerul si pamantul? De cate ori nu L-a mangaiat, de cate ori nu L-a imbratisat, de cate ori n-a plans de bucurie, pentru ca ea nu era numai o fecioara preasfanta si preacurata, ci era si proorocita. Ea stia ca Acela pe Care L-a nascut in pestera nu este numai om, ci este si Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zamislit-o si pe dansa in pantecele maicii sale.
Ganditi-va cata bucurie era in inima ei cand isi dadea seama ca ea poarta in brate pe Acela care tine in palma Lui cerul si pamantul!
La locul din Scriptura unde pastorii au vestit cuvantul cel grait lor de inger despre Prunc (Luca 2, 10-18) si unde Simeon batranul i-a proorocit in biserica ca prin inima ei va trece sabie la patima Mantuitorului (Luca 2, 35), ce se zice? Iar Maria pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2, 19).
Maica Domnului n-a avut dureri la nastere, caci numai ea a nascut fara dureri. Pentru ca acolo unde n-a fost inainte dulceata de nunta, nici durere n-a fost mai pe urma. Ea a nascut de la Duhul Sfant, fara durere, dar a avut dureri la rastignirea Mantuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei si de trei ori a lesinat, vazand pe Fiul ei insangerat, batjocorit si batut, stiind mai ales cine este El, Care a venit sa mantuiasca lumea si cu rana Lui sa vindece rana neamului omenesc.
Este o parere a unor teologi mari ai Bisericii Rasaritului ca atata valoare are Maica Domnului in cer si pe pamant, incat daca, Doamne fereste, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele noua cete de ingeri, toata lumea cea vazuta si nevazuta si toate popoarele lumii, nu ar fi avut atata scarba ca daca ar fi pierdut-o pe Maica Domnului.
Asa teologhisesc multi sfinti, intre care si Sfantul Nicodim Aghioritul, pentru ca planul mantu-irii neamului omenesc era prevazut sa se implineasca numai la venirea Mantuitorului prin Maica Domnu-lui. Atata valoare are Maica Domnului, incat covar-seste toate puterile cele de sus si cele de jos.
Maica Domnului este al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfantul Ioan Damaschin. Printr-insa s-a innoit neamul omenesc si ea este Imparateasa tuturor ingerilor si a tuturor sfintilor si Maica noastra a tuturor popoarelor pamantului si a tot sufletul necajit si intristat care o cheama in ajutor.
Stiti oare, in ziua Judecatii, cine are sa fie de-a dreapta Mantuitorului? Maica Domnului! Iar de-a stanga Lui, Sfantul Ioan Botezatorul, ingerul intai-statator al tuturor sfintilor.
Deci aceste doua persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri dupa Preasfanta Treime.Cata durere, cata nebunie, cata orbire, cata ratacire, cata nepasare, cata negrija si cata rusine va fi pentru popoarele pamantului care n-au cunoscut-o si n-au cinstit-o! Ca ea, fiind de-a dreapta Mantuito-rului, cata slava nu va avea atunci, ca una care L-a purtat pe Mantuitorul in pantece si L-a nascut si L-a alaptat si L-a purtat in brate si toata viata a fost langa El si pururea L-a pazit de primejdii si pururea L-a ascultat si a suferit la patima Lui mai mult decat oricine, ca inima ei a fost insangerata.
Mare rusine o sa aiba aceia in ziua Judecatii. Cata slava si cinste nu are ea acolo sus, iar noi pacatosii pe pamant ne lenevim s-o chemam in ajutor, pentru ca nu stim cata durere o sa aiba sufletul nostru in ceasul mortii. Atunci o sa vedem cat poate Maica Domnului sa ne usureze si sa ne scoata din ghiarele dracilor, care vor veni sa ne arate toate cate am gresit cu cuvantul, cu lucrul si cu gandul.
De aceea fericiti si de trei ori fericiti sunt crestinii aceia din casa carora nu lipseste icoana Maicii Domnului si au candela la icoana ei, si citesc in fiecare zi macar un acatist sau un paraclis al Maicii Domnului. Amin.

DESPRE ANUL NOU SI DESPRE CALENDAR

(31 decembrie 1970)

Parintilor si fratilor si iubiti credinciosi,
Fiindca slujesc cu nevrednicie maine Sfanta Liturghie, m-am gandit ca-i bine ca privegherea din seara aceasta s-o mai impodobim si cu cantari si cu cuvinte sau cu predici, ca sa nu para prea lunga.
Maine Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare de Rasarit praznuieste trei sarbatori: Anul Nou, Ta-ierea imprejur cea dupa trup a lui Hristos Mantui-torul si Sfantul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Si pentru ca maine nu se poate cuprinde intr-o predica tot ce ar trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gandit ca in seara aceasta sa ma ocup in cuvantul meu de insemnatatea Anului Nou.
Cum s-a ajuns la noi crestinii ortodocsi sa se praznuiasca Anul Nou la 1 ianuarie? Iata prin ce imprejurari s-a ajuns la aceasta si ce insemnatate are Anul Nou.
Sa stiti, fratilor si parintilor, ca Dumnezeu a facut lumea aceasta primavara si a terminat-o, cum ati auzit, in sase zile. Nu se stia pe atunci ce-i acela calendar, ca nici nu era zidit omul. Sau dupa ce l-a zidit, omul era deocamdata in rai.
Dupa marturia unor teologi, Adam si Eva au stat in rai numai 7 zile, altii zic ca 7 ani, altii 70, iar altii 700 de ani. Toti sunt pentru cifra 7, dar nu se stie exact cat au stat ei in rai.
Lui Dumnezeu, cand a facut lumea cu cuvantul, nu I-au trebuit ciocane si harlete si sapa si mistrie ca sa o faca. El a zis si s-au facut. El a poruncit si s-au zidit (Psalm 148, 5). Dar a pus lumii acesteia niste legi vesnice; toate se rotesc in ceasul universului cu o precizie inspaimantatoare si pentru ingeri, nu numai pentru oameni. Pentru ce? Pentru ca este lucrul lui Dumnezeu Atottiitorul!
Si cand a facut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adica in mijlocul cerului. Dar stihiile lumii facute de El – pamantul, planetele si stelele – nu stau nemiscate nici o clipa, ci mereu se misca. Toate se misca in cerc. Ele vesnic se intorc de unde au plecat!
Asa se misca stelele, asa soarele si luna si toate planetele si tot ce a facut Dumnezeu. Tuturor le-a pus lege sa se miste, si nu la intamplare, ci cu mare randuiala, incat s-au uimit si cei mai invatati oameni ai lumii din antichitate si au cunoscut pe Dumnezeu din zidiri, fara sa-L cunoasca din Scripturi, si au strigat: „Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale!”
Asa a fost cazul si mai tarziu cu Isaac Newton, si mai apoi cu Kepler si cu ceilalti mari astronomi, care, din miscarea universului, au inteles ca este o mana, este un centru de indrumare care le poarta pe toate acestea cu atata precizie.
Miscarea regulata in cerc a stelelor ne da calendarul. Dar prin ce l-a intemeiat Dumnezeu in chip deosebit? L-a intemeiat prin cei doi ochi ai lumii: soarele si luna. Dupa ei a facut sa se orienteze toata suflarea, pana la sfarsitul lumii. Si ati auzit ca se vorbeste in Pascalie, de crugul soarelui si de crugul lunii.
Si de ce am luat istoria asa de departe? Ca sa vedeti cum a ajuns Anul Nou la noi. Cand s-au facut primele calendare din epoca straveche, pe timpul lui Nimrod, imparatul ninivitenilor, ei nu se orientau ca noi dupa calendare cu 12 luni, ca nu stiau. Ei asteptau miscarea astrelor ceresti, a crugului soarelui sau al lunii, si stiau ca a trecut un an din crugul soarelui.
Mai tarziu s-a mai desteptat lumea. Asa, vechii haldei, popor mai vechi decat evreii, au fost mari astronomi. Ei au imprumutat mult civilizatiei egipte-nilor, apoi acestia elinilor si asa mai departe, pana a ajuns in partile noastre ale Europei. Aceia au observat si alte miscari pe cer, nu numai miscarea soarelui si a lunii, si treptat au inceput sa alcatuiasca un fel de calendar pe pamant, dupa calendarul cerului sau dupa calendarul soarelui sau al lunii.
Calendarul ceresc, fiind opera lui Dumnezeu, nu ramane nici o iota in urma si nu poate sa se clinteasca, pentru ca zice: …porunca a pus si nu va trece (Psalm 148, 6). El nu poate sa ramana in urma. Iar calendarele facute de oameni pana acum au fost mii si zeci de mii; in fiecare epoca, dupa mintea oamenilor de atunci. Au fost calendare de umbra, calendare de soare, calendare de nisip, calendarele faraonilor Egiptului si altele.
Au fost o multime de calendare la egipteni si la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de pilda asirienii. Erau calendare fructifere. Cand se coceau portocalii, si asta se intampla de doua ori pe an, socoteau ca s-a implinit un an. A fost calendarul Nilului, care s-a practicat sute de ani, caci Nilul se revarsa periodic, de doua ori intr-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la Ecuator, se revarsa uneori mai inainte de doua luni, alta data mai tarziu, si asa mai departe. Ei stiau ca atunci cand s-a facut orezul sau s-a revarsat Nilul de doua ori, este anul nou.
Dar stiinta n-a fost multumita cu calendare din acestea. Si nici nu trebuia sa fie sau sa se ia dupa lucruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea oamenii au vrut sa faca alte calendare, mai bune, ca sa se apropie mai mult de calendarul cerului, de calendarul pe care L-a facut Atottiitorul Dumnezeu.
Primii care au inceput sa faca aceste calendare au fost egiptenii. Ei au facut prima data calendarul de 12 luni, macar ca luna avea cate 28-30 de zile, anul avand numai 354 de zile. Poporul iudeu, care a fost in robia egiptenilor 430 de ani, cand a iesit din robia lor, a imprumutat calendarul egiptean, caci altul mai bun nu se gasea in acea vreme, si l-au folosit pe el 1500 de ani, pana la imparatul Iulius Cezar, cu circa 44 de ani inainte de venirea Mantuitorului. Dar pana la acea data calendarul folosit ramasese foarte mult in urma. De aceea romanii, vrand sa-si faca un calendar mai bun, au trimis – pe vremea lui Iulius Cezar – pe invatatul Sosigene in toate partile lumii sa vada care calendar este mai aproape de calendarul ceresc, care se potri-veste mai mult cu calendarul dumnezeiesc.
Si acela, fiind insarcinat de imparatul Iulius Cezar, a cercetat toate calendarele de pe Valea Nilu-lui, din Palestina, de prin Africa si l-a gasit tot pe al evreilor mai aproape, fiindca era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile si 6 ceasuri fata de miscarile astrelor de pe cer. Deci i-a mai adaugat inca 11 zile si 6 ceasuri.
La inceput toate popoarele, respectand traditia dupa care inceputul lumii a fost in martie, incepeau anul de atunci, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Asa au socotit si egiptenii si evreii si romanii. Mai apoi romanii au adaugat lunile ianuarie si februarie si au stabilit inceputul anului la 1 ianuarie.
Ei aveau obiceiul ca in ziua de 1 ianuarie sa ia impozite de la popor, schimbau pe dregatori, plateau salariile la muncitori, la militari, ii avansau pe unii din acestia la grade mai mari. Tot la 1 ianuarie aveau si cele mai mari festivitati si cu acest prilej faceau mare zarva de cantece si jocuri, cum le vedeti pana acum.
Ca de la romani si de la pagani vin obiceiurile acestea de a umbla din poarta in poarta si a fluiera si a canta si a face cate si mai cate, cum le vedeti pana astazi. Si asa se fac in aceasta zi petreceri in loc de sfinte slujbe de multumire lui Dumnezeu si de cerere a ajutorului Lui. Ca nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele pagane, caci romanii le-au imprumutat de la egipteni si egiptenii de la asirieni si asa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt cresti-nesti, ci paganesti, fiindca si noi ne tragem din popoare pagane, caci si romanii si dacii au fost pagani.
Din anul de 354 de zile s-a facut calendarul de 365 de zile. Si la patru ani inmultind cele 6 ceasuri care treceau in plus in fiecare din acesti ani, mai erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Asa s-a nascut anul bisect, adica trei ani de cate 365 de zile, iar al patrulea (bisect), de 366.
Dar lumina credintei lui Iisus Hristos a stralucit la Roma si in Imperiul Roman, la sud de Dunare, iar de acolo a trecut si la daci, dincoace de Dunare, mai ales dupa ce Dacia a fost cucerita de Traian si multime de colonisti din Peninsula Balcanica au inundat tara stramosilor nostri. Si asa a ajuns crestinismul cu lumina credintei dincoace de Dunare si a inceput sa infloreasca aici Biserica lui Hristos.
Dar prin acesti colonisti au venit la noi si obiceiurile acestea de la 1 ianuarie. Aceste obiceiuri au trecut de la ei la noi, precum si calendarul de 12 luni. Astfel am ajuns si noi romanii sa praznuim ziua de 1 ianuarie, ziua anului nou civil.
Vi le-am spus acestea pe scurt, pentru ca nu vi le pot arata acum mai pe larg. Oamenii s-au obisnuit de la inceput sa puna semne cati ani au trecut de la zidirea lumii. Biblia nu spune aceasta, caci ea nu se ocupa de cronologie. Ea este o carte de morala, de sfintenie, plina de Duhul Sfant. Prin ea se arata ca exista Dumnezeu, ca El este Creatorul lumii, se arata legile date de El intregului univers, se arata ca El pedepseste pacatul si rasplateste virtutea, ca cei ai Lui sunt drepti, sfinti, iar ceilalti sunt pacatosi si vor lua plata dupa faptele lor si osanda dincolo. De acestea se ocupa Biblia.
Si au facut oamenii insemnari de la zidirea lumii, socotind ca atatia ani sunt de la Adam, si toti ceilalti au auzit de la unul. Dar nimeni nu stie precis cati ani sunt de la Adam. Unii zic ca Hristos a venit in lume la 5508 ani de la facerea lumii, altii au spus alti ani. Cronologii nu se invoiesc la ce an a venit Hristos in lume, pentru ca nimeni nu stie exact cand a facut Dumnezeu lumea si cati ani sunt de la zidirea lumii.
Nimeni nu stie cand a zidit Dumnezeu lumea, decat Cel ce a zidit-o! Asa spunea Marele Vasile. Dar oamenii au stabilit un fel de epoci, de ere. Unele le-au pus in legatura cu diferite evenimente: era alexandrina, de cand Alexandru cel Mare a avut razboi cu persii; era romana, de la fondarea Romei, apoi era martirilor, de la inceputul crestinismului pana pe vremea lui Diocletian. Dar de abia din vremea imparatului Justinian, de la anul 527, au inceput sa se numeasca anii de la Hristos.
Asa am ajuns si noi sa praznuim Anul Nou, sa se inceapa anul de la 1 ianuarie dupa traditia ramasa noua de la Roma. Si sunt calendare diferite si astazi. Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani inainte, sau cu sase. Dar calendarul cel mai aproape de calendarul luni-solar este calendarul pe care-l avem noi ortodocsii. El este indreptat de conferinta interortodoxa din Constantinopol din anul 1923, la 15 noiembrie, din timpul Patriarhului Meletie al V-lea si este cel mai aproape de calen-darul ceresc. Abia in 42.000 de ani el ramane cu o zi in urma. Noi dupa calendarul acesta ne calauzim si el este aprobat de toata Biserica.
Iar calendarul Gregorian pe care l-a indreptat Papa Grigore al IX-lea in anul 1583, prin marele filosof si astronom Lilio, ramane la 3600 de ani cu o zi si o noapte in urma; deci el ramane mai mult in urma ca al nostru din punct de vedere stiintific.
*

Dar vreau sa va spun ca, incepand de la Anul Nou, grija noastra cea mai mare trebuie sa fie alta. Cel mai mare lucru este sa ne innoim viata, sa luam aminte, cu fiecare an nou sa lasam cate un pacat care ne stapaneste cine stie de cand si sa punem in locul lui o virtute. Sa iertam greselile celor ce ne-au suparat, sa-i iertam pe toti, sa incepem Anul Nou cu inima curata si cu credinta in Dumnezeu. Sa nu incepem la crasma cu betie, cu fluiere, cu cate si mai cate petreceri. Ca daca incepi bine din ziua intai, fiindca ziua buna se arata de dimineata, asa o sa-ti mearga tot timpul!
Du-te prin sate acum, in noaptea aceasta. Este iadul pe fata pamantului! Iata cum stiu oamenii sa multumeasca lui Dumnezeu ca le-a mai dat un an de viata. Dar vine moartea la om si-l strange de gat, de nu mai poate spune nici preotului ce a facut, ca i-a legat limba! Cat ar mai vrea el atunci sa-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai da! Este randuit: cand ti-o veni ceasul, te ia si te duce. Ai vrea sa te rogi: „Doamne, mai da-mi un minut!” Dar nu-ti mai da! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ti-a dat vreme, dar n-ai vrut sa te indrepti, sa te pocaiesti, sa plangi, sa te rogi! Ti-a dat atatia ani de viata si n-ai avut nici o grija. Si atunci vei vedea ca nu mai este pocainta in timpul mortii.
Deci, sa ne gandim ca, trecand un an de zile, foarte mult trebuie sa plangem lui Dumnezeu, ca n-am facut nimic bun si sa-I multumim ca ne-a ajutat cu mila si cu indurarea Lui sa trecem iarasi 365 de zile si sa ajungem pana azi.
Toti trebuie sa multumeasca. Toata zidirea lui Dumnezeu. Caci viata si fiintele si toate vremurile sunt in mana lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie sa multumim lui Dumnezeu, ca sa nu vina urgia Domnului peste noi!
Asteptam mila lui Dumnezeu, dar odata n-ar sa mai fie timp, caci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scapa nimeni! Nu pot scapa nici imparatii. Unde sunt imparatiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt imparatii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetatile? Unde sunt orasele? Unde-i orasul Pompei si unde este Cartagina si orasele vechi care s-au daramat de cutremur?
Unde sunt cetatile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei invatati? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru si ale caror capete straluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pamant si pulbere s-au facut. Asa-i dreptatea lui Dumnezeu si vai de noi si de noi daca cheltuim vremea in zadar. Marele Apostol Pavel spune: Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt (Efeseni 5, 16).
Vom cere sa mai traim un minut si n-ar sa ne mai dea Dumnezeu! Pentru ca trecem fara griji viata aceasta si ne incurcam cu grijile veacului, de parca am fi nemuritori. Fum suntem! In toata ziua Biserica ne spune: Omul ca iarba; zilele lui ca floarea campului, asa va inflori (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toti: Tot trupul este iarba si slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba si floarea ei a cazut. Si iarasi zice Duhul Sfant in psalmi: Zilele lui ca umbra trec; ca s-au stins ca fumul zilele mele. Si iarasi: Anii lor ca panza unui paianjen s-au socotit; si iarasi: Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat.
Pentru cine vorbeste aici Duhul Sfant? Pentru noi! Sa avem urechi, sa nu fim surzi. Sa nu ne astupam urechile, ca visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf si pulbere este! Nimic nu ramane vesnic pe pamant. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea pana ieri? Du-te si vezi-i in gheena, cum ii muncesc dracii. Du-te si intreaba-i acolo: „Cu ce v-ati ales din viata aceasta?” Unde a ramas stapanirea, unde stiinta, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, dupa dreptate, si-i tine in legaturi pana in ziua Judecatii de Apoi.
Imparatul Alexandru Macedon era mare filo-sof; invatase filosofia despre suflet si moarte de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel, opt ani de zile. Si tot il cinsteau ai lui, dar el avea cuvantul acela: „Daca-i moarte, nu-i nimic!”
Dar odata, tot il laudau:
– Maria ta, cat stapanesti! Cat de mare esti!…
– Mai, daca credeti ca am stapanire, veniti cu mine la malul marii (si marea era tulbure in ziua aceea. Varsa valuri si se agita). Uite, ca sa vedeti ce putere am: Mare, iti poruncesc sa stai pe loc!
Dar marea zvarlea valuri peste el.
– Ati vazut? Ati zis ca am putere! Ati spus ca eu imparatesc. Un val de apa, tot acum ma ineaca. Nu a ascultat deloc de mine. Cum ziceti ca am putere, daca un val de apa nu asculta de mine?
El era om care cunostea ca omul nu poate nimic fara Dumnezeu!
Cand era sa moara, l-au intrebat generalii lui:
– Maria ta, din ce sa-ti facem mormantul? Din marmura? Din aur? Din pietre scumpe de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin? Toate pietrele scumpe i le-au spus. Iar el le-a raspuns:
– Daca-i moarte, nu-i nimic! Sa nu-mi faceti mormantul meu din aur si din alte pietre scumpe, ci sa-mi faceti mormantul si sicriul de granit. Sa nu cumva sa ma imbracati in haine aurite, ci simplu, ca un simplu om. Si sa lasati la sicriu doua gauri: una in stanga si alta in dreapta.
– Dar de ce asta?
– Pe acolo sa-mi scoateti mainile goale, ca sa vada toti ca nimic n-am luat cu mine dupa moarte.
Sa veghem cum petrecem timpul inaintea Dom-nului. Caci negresit vom muri si ne va cere socoteala ce-am vorbit in fiecare clipa si ce-am gandit si ce-am lucrat.
Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Sa multu-mim Preasfintei Treimi si Preacuratei Maicii Dom-nului, care mijloceste pentru toata lumea, ca ne-a invrednicit sa mai trecem un an. Sa ne hotaram in inima noastra sa punem inceput bun si sa petrecem de aici inainte cu Dumnezeu, crestineste. Sa ne impacam cu Dumnezeu mai inainte de a ne rapi moartea. Amin!

O MINUNE CU SFANTA ICOANA A MANTUITORULUI

Am sa va spun o istorioara, ca sa vedeti ca taina Crucii s-a mai repetat uneori si in chip vazut. Iata ce s-a intamplat.
Intr-o casa oarecare bolea un biet crestin sarac si era aproape de moarte. Neavand cui sa vanda casa, a lasat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunandu-i:
– Uite, ramai in casa mea, ca eu acum mor si la urma va ramane la niste nepoti ai mei.
Cand a murit crestinul acela, a ramas in casa aceea o icoana a Mantuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ura catre crestini, a lasat icoana pe perete si isi vedea de treburile lui. Dar a venit intr-o zi la dansul alt evreu si i-a zis:
– Cum stai tu, mai, cu icoana in casa? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a raspuns:
– Asa am gasit casa cand am venit si n-am indraznit sa iau icoana de la locul ei, ca am auzit ca acela-i lucru sfant. Este Hristos!
Insa evreul acela, fiind rau si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lasat pana ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mantuitorului de acolo, a dus-o la el acasa, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:
– Sa facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au facut parintii nostri!
Si au pus icoana pe un stalp si au rastignit-o cu cuie. Unde erau mainile Mantuitorului pictate au batut cuie si dupa ce au pus sfanta icoana acolo au inceput a o lovi in fata, batandu-si joc de ea. Unii Il scuipau, altii strigau: Hoo, coboara-Te de pe cruce! Si in fel si chip ziceau. Dupa cum au facut parintii lor, asa au facut si icoanei Mantuitorului, ca sa faca macar simbolic din ceea ce au facut parintii lor, sa le urmeze rautatea. Iar unul din ei a zis:
– Eu am auzit ca unul L-a impuns cu sulita in coasta!
Si in batjocura, cum radeau ei acolo, au luat o sulita si au impuns icoana. Dar deodata, cand au impuns-o, a inceput sa curga sange mult, incat i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:
– Iata ce am facut noi! Am rastignit icoana lui Iisus Hristos si, cand am impuns-o, a curs sange!
Si a venit invatatorul lor, rabinul, si a vazut adevarul. Apoi a zis:
– Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decat toate ca parintii nostri au fost ucigatori de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, daca a curs sange din icoana aceasta uscata de lemn, suntem toti vinovati de sangele Lui si trebuie sa ne botezam!
Si, ducandu-se la scoala cu icoana insangerata, s-au botezat toti aceia, toata scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinta, vazand sangele lui Hristos curgand din Preasfantul Sau Trup zugravit pe icoana, dupa atatea sute de ani de la rastignirea Sa pe Golgota.

ALTA MINUNE, CU SFANTA CRUCE

In India, unii din misionarii nostri crestini pre-dica Evanghelia cu ravna, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reusit intr-o comuna sa converteasca la credinta crestineasca vreo cateva familii din hindusii aceia, credinciosi ai lui Brahma Krisna. Si aceia convertindu-se la crestinism, misionarul a ridicat in satul lor o troita, o cruce a lui Hristos sculptata in lemn, cu Mantuitorul, in marime naturala, si a impodobit-o frumos.
Cei ce crezusera in Hristos se inchinau la crucea Mantuitorului rastignit si la acea sfanta troita. Iar ceilalti pagani, care erau multi, dupa cum sunt si astazi, au pornit cu ura mare asupra acelor putini crestini si-i bateau si-i ucideau, martirizandu-i pentru ca au crezut in Hristos.
Ba, s-au dus la acea troita unde era Hristos rastignit si au inceput a-L batjocori si a-L scuipa pe Mantuitorul de pe cruce, batandu-L cu ciomegele si ungandu-I crucea cu murdarii. Iar cand erau in toiul acestor batjocuri, Mantuitorul de pe cruce a intors fata la dreapta, spre ei, si a zis: „De ce Ma batjoco-riti?”
Cand au vazut ei ca Cel pe care Il scuipau S-a intors cu fata ca un om viu si i-a intrebat de ce Il batjocoresc, cativa au murit de frica, iar ceilalti au dat fuga la invatatorii lor, din legea sanscrita, paga-na, si au spus:
– Veniti sa vedeti o minune! Noi L-am batjo-corit pe Hristos si am vazut cu ochii nostri cum a intors fata si a zis catre noi: „De ce Ma batjocoriti?”
Si au mers cu totii si, cand au vazut si in-vatatorii lor ca Mantuitorul sta cu fata intoarsa, s-au speriat si toti s-au botezat, si mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din tinutul acela. Si acolo unde a fost sfanta troita, se afla azi o catedrala mare. Iar acea cruce dumnezeiasca cu Mantuitorul care si-a intors fata, a fost si este pana astazi in altarul acelei catedrale.
Si asa Mantuitorul a bagat groaza in cei ce-L batjocoreau, numai ca sa-i intoarca pe dansii la calea pocaintei.
Deci, fratii mei, daca numai atat semn de la Crucea lui Hristos a fost in stare sa faca pe oameni sa moara de vii, sa-i intoarca la pocainta si sa trezeasca atatea suflete, ce va fi oare cand va veni Mantuitorul pe norii cerului si cand Crucea lui Hris-tos, adusa cu slava multa de milioane si milioane de arhangheli si ingeri, va straluci de milioane de ori mai tare decat soarele?

CUVANT DESPRE RAI

Oare cum as putea eu, nepriceputul si cu totul neiscusitul, sa zugravesc prin cuvinte patria noastra cea veche din care am cazut? Daca dumnezeiescul si marele Apostol Pavel ne spune ca: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima de om nu s-au suit, acelea a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, apoi cum o limba de tarana si o minte intunecata de pacate se va pricepe a spune cele nespuse?
Dar, fiindca nu este bine nici a tacea despre acea fericire si frumusete, voi indrazni a aduce prin cuvant, din cele ce ne-am invatat din Sfanta Scriptura si din invataturile Sfintilor Parinti, o umbra oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici sa suim intelegerea noastra dupa putere la cele prea mari si cu prea minunata frumusete impodobite.
Sfanta Scriptura ne spune despre rai ca este asezat de Dumnezeu spre rasarit: Si a sadit Dumne-zeu rai in Eden spre rasarituri. N-ati auzit ce spune Isaia? Rasarit este numele Lui. N-ati auzit ce spune Psaltirea? Dumnezeu S-a suit peste cerurile ceruri-lor, spre rasarituri.
Sfantul Vasile cel Mare intelege raiul, dupa el si dupa toti sfintii, ca o desfatare, caci Eden inseamna raiul desfatarii. Aici trebuie sa intelegem o desfatare vrednica de Dumnezeu, desfatare care este potrivita sfintilor.
Mai departe, aratand despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: Acolo pornirile raurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu (Psalm 45, 4). Sfintii Parinti ai Bisericii au spus ca raiul este indoit, adica este alcatuit si din cele simtite si din cele gandite, vazut si nevazut, dupa cum omul este format din trup si suflet. Raiul il intelegem si trupeste dar il talcuim si duhovniceste. In rai va fi o desfatare duhovniceasca desavarsita a celor cinci simturi ale omului.
Raiul nu-i imparatia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam si unde stau dreptii pana la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotarat sa stea dreptii acolo pentru totdeauna, ca de la judecata inainte, sufletele dreptilor nu se mai duc in rai, ci in imparatia cerurilor.
Iar deosebirea intre cer si rai este negrait de mare, pentru ca atata iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, incat in locul raiului i-a dat imparatia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pamant si suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai baga in rai pe omul care face voia Lui si poruncile Lui si se teme de El, ci in ceruri. In Evanghelie ce s-a zis? „Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia raiului?” Nu, ci altfel: „imparatia cerurilor”. Sau zice: „Fericiti cei izgoniti pentru dreptate, ca acelora este imparatia raiului?” Nu, ci imparatia cerurilor.
„Iata dar – zice Sfantul Vasile -, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negraita, a castigat cerul”. Ca unde a prisosit pacatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit.
Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant. Iar ca sa intre cineva in Imparatia cerurilor trebuie sa se nasca din apa si din Duh, sa fie nevinovat ca pruncii, sa rabde multe scarbe in viata si sa se sileasca in toata viata la lucrul poruncilor Domnului.
Raiul, ca cineva sa-l poata descrie, nu se poate. Niciodata nu poate sa descrie cineva frumusetile raiului. Nici oamenii, nici ingerii. Auziti pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima de om nu s-a suit. Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dansul.
Marele Vasile, aratand pe cat este noua cu putinta despre rai, zice asa: „Omule, daca-ti inchipui ca raiul este mancare si bautura si veselie si gradina si flori si cantari si pasari si palate de aur, nu te opresc. Macar asa sa-ti inchipui, dar ravneste la rai, adica sa doresti raiul. Ca dorind raiul, te lasi de pacat. Inchipuie-ti si tu cum vrei, dar orice vei inchipui tu despre rai, nu este ceea ce iti inchipui tu, ca raiul este mai presus de minte”.
Apoi zice: „Deci ispiteste-te ca prin invataturile acestea sa vii intru intelegerea raiului aceluia si sa ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini. De esti trupesc si mare indulcire socotesti din cele simtite, sa ai acea inchipuire a Raiului celui trupesc si saturarea cea prea dulce, si sa te sarguiesti catre acestea, fiindca acolo vei afla desfatarea neincetata! Dar mai bine decat indulcirile cele trupesti, suie-te cu gandul catre frumusetea ingerilor si invata-te cu de-amanuntul roadele dreptatii!”
Sfantul Vasile cel Mare vorbeste in Hexaime-ron despre rai, zicand: „Acolo sunt livezi prea dulci la vedere, cu multa si negraita verdeata si foarte fru-mos impodobite. Acolo floarea nu straluceste putina vreme si apoi lipseste, ci indelungata vreme si este o mireasma a Duhului Sfant, pe care omul nu o poate spune.
Buna lor mireasma este fara de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea straluceste si puterea vanturilor nu le slabeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, inghe-turile nu le ingheata, arsura soarelui nu le usuca; ci un duh masurat, care da oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceata sufla asupra lor, neimpilat de vreme si nevestejit in veac, pazind sporul lor. Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednica de facerea si sadirea Celui ce le-a sadit”.
Si dupa multe, zice: „Care cuvant va putea sa arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?… Acolo sunt si neamuri de nenumarate feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasuri-lor, aduc o dulceata negraita, incat oamenii cei drepti de acolo se desfateaza si se indulcesc prin toate simtu-rile: pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le”. Mai departe zice: „De esti duhovnicesc si cugeti mai mult decat la indulcirile trupesti, urca-te cu gandul catre frumusetile ingerilor si invata-te roadele dreptatii ce sunt in ei. Vezi raurile lui Dumnezeu cele pline de ape, ale caror porniri veselesc cetatea lui Dumnezeu si a caror mester este singurul Dumnezeu”.
Dar, intr-adevar, raiul in care a stat Adam era indoit. Avea o parte simtita si una gandita, fiindca in rai erau pomi din care se putea manca. Ceea ce spune Sfanta Scriptura: pomul cunostintei binelui si raului, se poate inchipui ca a fost intr-adevar pom.
Dar de ce-i spune pomul cunostintei binelui si raului? Stiti voi ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului, din care a mancat Adam si de ce se cheama asa? Iata ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur despre acest pom: „Pomul cunostintei binelui si rau-lui din rai se chema asa pentru ca doua lucruri mari a aratat el dupa ce au gustat Eva si Adam dintr-insul: A aratat binele si raul”.
A aratat cat de bine era daca nu manca din pom, ca Adam, care a stat 700 de ani in rai, s-a desfatat acolo de atatea bunatati – si de cele simtite si de cele gandite, ca auzea si ingerii in ceruri si ii vedea cum il lauda pe Dumnezeu. Iar atunci cand l-a scos afara din atata dulceata si frumusete, a cunoscut cat de bine era daca nu mancam din pom. Si iarasi, a cunoscut si raul: „Cat de rau este, si ce mare rautate ne-a ajuns pe noi, fiindca am mancat din pom”.
Iata ce inseamna pomul cunostintei binelui si raului. A cunoscut cat de rau a facut ca a calcat porunca lui Dumnezeu si cat de bine era daca nu o calca si nu manca din pom. Asa se talcuieste pomul cunostintei binelui si raului dupa Sfintii Parinti.
Dar sa continuam despre rai. Marele Vasile spune acolo: „Pasarile raiului nu mai mor ca cele de pe pamant si nu mai imbatranesc, ca sunt pline de Duhul Sfant. Acolo cele patru stihii care sunt pe pamant: aerul, apa, pamantul si cerul, sunt atat de impodobite de Dumnezeu, cum nu se poate vorbi. Cele patru anotimpuri ale anului: primavara si vara, toamna si iarna, asa de frumos sunt imbinate unele cu altele, incat nu se mai satura omul in veacul veacului de a trai acolo.
Acolo niciodata nu este sila a vanturilor si nepotrivire a anotimpurilor. Acolo nu-i nici prea frig, dar nici prea cald. Nu-i nici prea mare vant, dar nici sa nu fie deloc. Nu-i niciodata acolo ploaie prea multa, dar nici sa nu fie. Deci cele patru stihii, cele patru anotimpuri, sunt imbinate in asa fel, incat pro-voaca o negraita placere la cele cinci simtiri ale omului.
Gustul. Poamele din rai au atata dulceata si atata felurime de gusturi, incat omul nu mai poate pofti nimic peste dulceata lor.
Auzul. Cantarile de acolo care desfateaza nu gustul, ci alt simt al omului, auzul, atata frumusete au, incat o mie de ani se pare un ceas in rai, cum citim si in Mantuirea pacatosilor.
Pipaitul cel indoit, inauntru si in afara, acolo atat frumusete are si atata blandete in zidiri, incat niciodata spini nu exista, lucru aspru nu exista, lucru care sa te arda nu exista, lucru care sa te otraveasca nu exista, asa incat pipairea si cea dinauntru si cea din afara este fara nici o vatamare.
Mirosul. Atata mireasma a Duhului Sfant este acolo si florile acelea atata mireasma au, incat nu mai poti sa-ti inchipui ca ar mai exista altceva in lume sa miroasa mai frumos ca acelea.
Vederea. Iar vederea se desfateaza intru atata frumusete (Gan-Eden, adica vesnica desfatare), incat nu poate omul nici intr-un fel sa mai cugete ca ar putea vedea ceva mai frumos ca acolo.
Se desfateaza cele cinci simtiri ale omului de nu pot mai mult. Ai vazut ce spune in Psaltire: Pornirile raurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu. Stiti voi ce inseamna pornirile raurilor? Raurile Duhului Sfant se varsa in rai si veselesc cetatea lui Dumnezeu – raiul si sufletele -, incat nu poate omul sa spuna cu limba asta de tarana ce mangaiere a Duhului Sfant vine acolo.
Pornirile raurilor, pornirile darului Duhului Sfant care se varsa in rai, atat veselesc inima si mintea omului, incat el nu mai poate cugeta, nici cu inima, nici cu mintea, nimic mai presus decat acele manga-ieri ale darului Duhului Sfant. Si acesta-i raiul, daca-ti poti inchipui asa, dar nu imparatia cerurilor.
V-am spus ca omul este indoit, o parte vazuta si una nevazuta. Raiul este si simtitor, ca omul sa poata gusta si cu trupul si cu vederea dulcetile lui; si ganditor, pentru ca sufletul omului acolo nu este impiedicat sa vada cerul sau dantuirile arhanghelilor si ale ingerilor sau sa auda cantarile din cer. Intre partea vazuta si cea nevazuta este mare legatura.
In rai Dumnezeu a spus lui Adam sa lucreze raiul si sa-l pazeasca. Dar stiti ce lucrare era aceea? Intreaba pe Sfantul Nil Ascetul. Era lucrarea ruga-ciunii si pazirea mintii. Raiul cel cuvantator din sufletul lui! A lucra raiul este totdeauna a fi in rugaciune necontenita cu Dumnezeu, asemenea cu ingerii, caci Adam ii auzea rugandu-se si cantand lui Dumnezeu; iar a-l pazi este de a-si pazi mintea, sa nu alunece cumva spre gandire impotriva lui Dumnezeu.
Inchei aici prin cuvintele Sfantului Vasile cel Mare: „Invata-te, omule, ca din niste invataturi ca acestea sa vii intru intelegerea Raiului si sa ajungi la zorile dinaintea luminii, unde rasare lumina cunos-tintei si unde raiul desfatarii s-a sadit”. Amin.

MARIA PARTEA CEA BUNA SI-A ALES

La toate praznicele Maicii Domnului se citeste Evanghelia cu Marta si Maria. Dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini cu Duhul lui Dumnezeu, au randuit aceasta Evanghelie, in care se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfanta si Preacurata partea cea buna si-a ales (Luca 10, 42).
Care este partea cea buna in viata crestinului? Necontenita rugaciune. Toata fapta cea buna trebuie sa o insotim cu rugaciune, cum arata marele Apostol Pavel in Epistola intai catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati (5, 17).
Dar chiar Mantuitorul in Evanghelie zice: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si dumnezeiescul Apostol Petru spune: Privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu umbla, cau-tand pe cine sa inghita. (I Petru 5, 8). Si dumnezeiescul Prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea (Psalm 33, 1).
Ai auzit pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta? Ca sa ne invete ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei. Caci Mantuitorul, cand Marta alerga sa-i faca mancare si sa-i gateasca masa, oarecum a mustrat-o cu pilda Mariei: Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti; dar un lucru trebuieste. Care? Acela pe care-l avea Maria, ca statea la picioarele Domnului. Caci Maria – zice – partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la dansa (Luca 10, 38, 42).
Daca am avea si noi partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Maica Domnului in Sfanta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gandire de Dumnezeu ca dansa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii si serafimii din cer. Dar noi punem nadejdea numai in pieptul nostru si in priceperea noastra. Dar auzi ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se reazima pe bratele sale si si-a pus nadejdea in trupul sau.
Auzi ce spune: „Cel ce se reazima pe mainile si pe picioarele sale, animal este, ca are patru picioare, nu doua”. Auzi? Blestemat este omul care se reazima pe bratele sale si a intarit bratele trupul sau. Mai zice: Nebun este acela care saruta mainile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine.
Te-au hranit mainile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea un junghi, iti dadea o boala, daca ai fi cazut si ti-ai fi rupt o mana sau un picior si daca nu-ti dadea tie Dumnezeu sanatate si viata, ai fi putut face ceva cu mainile si picioarele tale sau cu priceperea ta? Asa este ca nu? De aceea Scriptura numeste nebun pe acela care-si saruta mainile sale, zicand ca acestea l-au hranit.
Nu-i adevarat! Dumnezeu ne hraneste, ca zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim intai in Dumnezeu si asa, lucrand cu cinste si cu dreptate, sa muncim, sa lucram ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu lucreaza, sa nu manance (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru sa fie impletit cu gandirea la Dumnezeu, cu Sfanta Scriptura, cum era al Maicii Domnului in Sfanta Sfintelor. Lucrul nostru sa fie asa de usor, incat sa nu ne strice mintea de la rugaciune, de la gandirea la Dumnezeu. Asa arata dumnezeiestii Parinti.
De ce parasim noi gandirea la Dumnezeu, citirea Scripturilor, mergerea la biserica, meditatia si cugetarea la gheena si la moartea care vine pe neasteptate? „Pentru ca ne aruncam in marea cea tulbure a veacului acestuia, ne aruncam in nemarginire, ca sa mostenim veacurile si vine moartea si ne strange de gat”, cum zice dumnezeiescul Parinte Efrem Sirul.
Are obiceiul satana, o, monahule, si tu, crestine, sa-ti dea latime si lungime, ca sa scoata mintea din gandirea de Dumnezeu si sa te duca la pierzare!
Fratilor, sa muncim cu dragoste; sa lucram, dar sa avem pe Dumnezeu in minte. Nimeni nu poate sa stea degeaba. Sa lucram, sa mergem la munca, sa asudam, ca asa avem porunca noi de la inceput, caci zice: Cu sudoarea fruntii iti vei castiga painea ta (Facerea 3, 19).
Dar in sudorile noastre si in osteneli, pe ogoare si in fabrici, in birouri, in intreprinderi si ori unde ar fi, sa avem pe Dumnezeu in minte. Sa avem pe Hristos, si cu Dansul pe toate le putem. Auzi ce spune Apostolul Pavel: Toate le pot in Hristos, Cel ce ma intareste! Iar fara de El, nimic nu putem face!
Auzi ce zice Hristos: Ramaneti intru Mine si Eu intru voi… caci fara de Mine nu puteti face nimic (Ioan 15, 4-5).
Cand te duci la prasit, omule, si ai luat sapa pe umar, ia si pe Hristos in minte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)”. Daca lucrezi in atelier si ai pus mana pe ciocan, pe bomfaier, pe ferastrau, bati pe nicovala, sau daca esti zidar sau tamplar, sau orice mestesug ai; de cate ori dai cu ciocanul, zi si „Doamne Iisuse!”
Cand te-ai dus la secerat, la padure cu boii sa tai lemne, sau lucrezi in fabrica sau oriunde esti, lucreaza cu toata inima, cu toata dragostea, dar nu uita ca ai pe Dumnezeu, Care singur poate sa-ti ajute si poate sa te pazeasca! Cate primejdii nu sunt! Auzi ca pe unul l-a omorat un butuc, pe altul l-a lovit masina, pe altul l-a prins motorul, peste unul a cazut un copac si a murit…
La urechile noastre vin asemenea vesti zilnic. Dar de ce? Pentru ca n-a plecat la lucru cu rugaciunea in minte! Daca pleca cu rugaciunea in minte, avea pe ingerul care-l pazea. Caci ingerul pururea ne pazeste. Auzi ce zice proorocul: Strajui-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de El, si-i va izbavi pe ei (Psalm 33, 7).
Deci, cand plecam la treaba, sa avem pe Hristos in minte; si cand venim de la treaba iar, si cand ne odihnim iar. Si cand ne sculam din somn, prima simtire, primul cuvant acesta sa fie: „Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!” „Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului”… si celelalte.
Auzi ce spune Gheorghe Sinaitul? Este un drac inaintemergator care are o ceata nenumarata pe fata pamantului. Merg acesti draci de dimineata si-i invata pe oameni, cand s-au sculat din somn, mai intai sa puna mana pe treaba: „Lasa rugaciunea mai la amiaza! Mananca bine, bea bine, si hai la treaba!”
Nu-i bine! Intai sa cerem ajutorul lui Dumnezeu si apoi, cu Dumnezeu in minte, sa mergem la munca cinstita si curata. Sa nu furati de la nimeni; sa nu furati nici de la stat, nici de la altii, ca nu va imbogatiti cu furatul, ci mai tare saraciti. Era un cuvant al cuiva: „Munceste omul cu dreptate, si-i ia dracul jumatate din avere; dar averea castigata pe nedrept, o ia dracul cu tot cu stapan!”
Nu. Nu fura, ca nu te imbogatesti. Mare foc bagi in casa la tine daca ai luat un ban al Bisericii, sau daca ai luat banul sau osteneala cuiva. Si daca vei aduce la biserica milostenie din cele furate, caine imputit aduci lui Dumnezeu! Deci sa lucrezi cu cinste, cu dreptate, cu sfintenie si sa muncesti cu toata dragostea unde te-a pus statul sau unde te-a pus dregatoria sau institutia care te adaposteste. Sa muncesti, dar sa ai si pe Dumnezeu in minte.
Fa semnul Sfintei Cruci cand pleci la lucru. Cand vii, la fel. Cand stai la masa, fa rugaciune; cand te scoli, rugaciune; si daca nevinovata rugaciune va povatui viata voastra si a noastra, vom avea putina asemanare si noi cu petrecerea Maicii Domnului in Sfanta Sfintelor, vom petrece in gandire de Dumnezeu si ni se va spune si noua in ziua judecatii ca partea cea buna ne-am ales.
Iar daca lasam rugaciunea, citirea dumnezeiestii Scripturi, mergerea la biserica, facerea de bine si toate acestea si punem nadejdea numai in munca noastra, suntem cei mai nenorociti oameni de pe fata pamantului. Sa muncim cu dragoste, cu harnicie, dar sa nu uitam ca avem un Dumnezeu, Caruia trebuie sa ne rugam neincetat si cand muncim si cand suntem acasa si cand ne odihnim. Pururea sa fie Legea Lui in mintea noastra, ziua si noaptea. Pururea sa avem gandirea si rugaciunea spre Dumnezeu, si atunci darul Lui va intari bratele noastre si mintea noastra si trupurile noastre si vom fi sanatosi si vom putea izbuti si la munca si la osteneala de toate zilele. Dar numai cu Dumnezeu si prin Dumnezeu! Amin.

CUVANT LA CINA CEA MARE

Parintilor, fratilor si iubiti credinciosi,
Aproape din tot cuvantul si din tot versetul Sfintei Evanghelii de astazi, se pot trage o multime de invataturi, si nu va fi vreme sa o talcuim cu de-amanuntul. Dar vom arata putine din ele, ca sa vedeti cata comoara de invataturi cuprinde Sfanta Scriptura.
Un om oarecare a facut cina mare.
Cine este Omul acesta? Acesta este Insusi Dumnezeul parintilor nostri. De fapt in Evanghelie Il auzim pe Mantuitorul numindu-Se adeseori Fiul Omului, caci din iubirea de oameni cea negraita si minunata a venit la noi si S-a facut om.
Dar de ce spune ca a venit sa faca cina si nu pranz?
Pranz se numeste de obicei masa de amiaza, iar cina este masa pe care o iau oamenii seara.
Prin venirea Sa, Mantuitorul a pregatit cina, caci a venit in zilele mai de pe urma; nu de la inceputul lumii. Doar auzim pe marele Apostol Pavel zicand: Pe noi, apostolii cei mai de pe urma (cei mai de apoi), ne-a ales Dumnezeu ca pe niste osanditi, si celelalte.
Deci cina este venirea lui Hristos in lume, este taina iconomiei in trup si mantuirea neamului omenesc.
De ce este mare cina aceasta duhovniceasca a lui Dumnezeu? Caci zice: Un om oarecare a facut cina mare; nu asa, cum s-ar intampla, ci mare. El o numeste mare, pentru ca mare este taina crestinatatii. Ati auzit cum canta biserica: „Cu adevarat, mare este taina crestinatatii. Dumnezeu S-a aratat in trup, a venit in lume…”, si celelalte.
Numeste cina mare taina aceasta a venirii lui Dumnezeu printre oameni, pentru ca taina iconomiei in trup, sau a intruparii lui Dumnezeu Cuvantul, nu este supusa intelegerii nici mintilor rationale din ceruri ale ingerilor, nici celei a oamenilor. Taina iconomiei in trup pururea ramane taina, necuprinsa de vreo minte de inger sau de om (Sfantul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simtiri, p. 368-379).
Deci taina iconomiei in trup, sau cum Se naste Dumnezeu din Fecioara si fecioara ramane iarasi Fecioara, fara sa se strice pecetile fecioriei, ramane necuprinsa de vreo minte in veacul veacului. Nimeni nu stia ca Mantuitorul, fiind de o marime cu Parintele Sau, era intreg in pantecele Fecioarei, si cum un Dumnezeu nemarginit si necircumscris incape intreg intr-o fecioara.

Dar ce mai spune Sfanta Evanghelie?

La aceasta cina mare a trimis Dumnezeu sa cheme pe multi.
Dar de ce n-a zis pe toti? Caci zice: Si a trimis in ceasul cinei omul acela pe sluga sa ca sa cheme pe cei multi.
Dar stim din Sfanta Scriptura ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunos-tinta adevarului sa vina. Evanghelia ne da o pilda, si toate pildele Mantuitorului nostru Iisus Hristos au doua intelesuri: unul dupa litera si altul dupa duh. Caci Mantuitorul nostru, venind in lume a vorbit mai mult in pilde, potrivit celor proorocite de la Duhul Sfant, care cu o mie de ani mai inainte a spus prin gura lui David: Deschide-voi in pilde gura mea (Psalm 77, 2).
Pilda inseamna mai intai o inchipuire a unor adevaruri si al doilea arata ce lucru este inchipuit de dansa. Deci, dupa intelesul literei a spus Mantuitorul ca a chemat pe multi si nu pe toti.
Oare ar incapea in gandul dumneavoastra daca v-as spune ca cineva a facut o cina mare si a chemat pe toti oamenii din lume? Mai ales ca aici Dumnezeu Se ascunde sub chipul unui om oarecare. Ce ati spune? Nu se poate. A chemat omul acela la cina o mie, zece mii, o suta de mii, dar toata omenirea n-a putut s-o cheme. Deci cand a zis ca a chemat pe multi, a spus dupa slova. Deci cuvantul acesta „multi”, arata de fapt pe toti, dupa intelesul cel inchipuit prin pilda.

Ce s-a intamplat dupa aceasta?

A chemat Dumnezeu pe oameni la cina, dar multi au inceput a respinge chemarea. Dar cine era sluga pe care a trimis-o omul acela sa cheme la cina sa cea mare? Acesta este Iisus Hristos, care de buna voia Sa, din iubirea Sa cea negraita pentru neamul omenesc si catre Dumnezeu, Parintele Sau, sluga S-a facut pentru noi. Caci auzim zicand in Evanghelie: N-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca multora (Matei 20, 28).
Sluga S-a facut Dumnezeu Cuvantul si Parintelui Sau si neamului omenesc din iubirea Sa de oameni cea negraita, caci ascultator S-a facut Parin-telui Sau pana la moarte, si inca moartea de cruce! Pentru aceasta Dumnezeu L-a proslavit pe Dansul si I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca in numele lui Iisus Hristos tot genunchiul sa se plece, si al celor ceresti, si al celor pamantesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-9). Pentru negraita Sa smerenie L-a inaltat Parintele Sau ca sa stea de-a dreapta slavei si, ca om, sa fie de un scaun, de o fire si de o putere cu El.
Si ce a facut sluga? S-a dus sa cheme la cina, chiar in ceasul ei. In legea veche era obiceiul ca atunci cand facea cineva praznic la amiaza sau seara, sa trimita oameni mai inainte cu cateva ceasuri sau cu o zi chiar, ca sa pofteasca pe invitati.
Dar aici, de cand trimite el sa cheme pe invitati? De cand incepe masa, in ceasul cinei. Spune ca a chemat pe multi. Cine au fost acestia? Tot neamul omenesc. Dupa cum s-a scris, Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca (Isaia 45, 22; Matei 18, 11; Ioan 3, 17; I Timotei 4, 10).
Cand a venit Mantuitorul sa slujeasca neamului omenesc, spre mantuire, ca o sluga a Parintelui ceresc, intai a chemat neamul evreiesc, caci spune: Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Mai intai s-a dus la ei ca sa nu aiba cuvant in ziua judecatii, ca Iisus, care, dupa firea omeneasca se trage din Avraam, din David, din neamul evreiesc, a chemat mai intai pe pagani. Nu! Mai intai a venit sa cheme oile cele pierdute ale casei lui Israel.

Dar cum stim ca pe ei i-a chemat intai?

Apostolul Petru, in Ierusalim, predica in ziua intai si cred trei mii, iar in ziua a doua se adauga inca cinci mii.
Dar cine erau acestia care au crezut primii in Evanghelie? Evreii.
Cei dintai credinciosi ai Bisericii din Ierusalim, intemeiata de apostoli, de Iacov, de Petru si de Ioan, stalpii Evangheliei, au fost mai mult evrei. In Proschinitarul Ierusalimului se scrie: „…am avut in Ierusalim 15 arhierei, 15 patriarhi taiati imprejur”. De la Iacov, fratele Domnului, si pana aproape de Marele Constantin, au fost in Biserica din Ierusalim arhierei taiati imprejur, adica din neamul evreilor, care mai tineau inca taierea imprejur.
Deci, intr-o perioada au fost in Ierusalim numai patriarhi si arhierei evrei si biserica din Ierusalim era alcatuita mai mult din evrei. Dupa aceea a trimis Dumnezeu pe Pavel la neamuri, departe de Ierusalim. De aceea spune ca i-a chemat intai pe evrei, ca sa n-aiba raspuns in ziua Judecatii.
Iar mai apoi, zice dumnezeiasca Evanghelie, a trimis in ceasul cinei sa cheme si pe altii.
Cel dintai chemat a zis: Tarina mi-am cumparat, si ma duc s-o vad. Rogu-te sa ma ierti.

Ce este tarina?

Hristos ne-a spus in pilda cu semanatorul, pe care a talcuit-o ucenicilor: Cel care seamana samanta cea buna este Fiul Omului. Tarina este lumea; samanta cea buna sunt fiii imparatiei; iar neghina sunt fiii celui rau (Matei 13, 36-38).
Iata ce este tarina. Deci cand auzim in Evanghelia de astazi ca cel dintai a pus pricina de refuz ca si-a cumparat tarina, se intelege ca s-a legat de lumea de acum. Cel care nu vrea sa mearga la cina Marelui Imparat, la Imparatia Cerurilor, zicand ca si-a cumparat tarina, este tot omul care-i legat cu inima de lumea aceasta in care se lucreaza toata faradelegea si pacatul. Acesta este omul care nu vrea sa mearga la cina lui Dumnezeu, cand glasul constiintei il cheama, ci cumpara mereu tarina aceasta, adica slujeste acestei lumi si rautatilor din ea.
Dar de ce spune ca a cumparat-o si nu spune ca este a lui? Pentru ca atata stam pe lumea aceasta, de cand ne nastem si pana murim. O cumparam cand deschidem ochii si o vindem inapoi cand murim, cand inchidem ochii. Asadar, nu-i a noastra. Aici am gasit-o, aici ramane.
Deci, cand il auzim pe omul acela ca si-a cumparat tarina si n-a mers la cina lui Dumnezeu, sa stim ca el este om lumesc, care se leaga cu inima de lucrurile cele desarte si stricacioase ale lumii si nu asculta de chemarea constiintei, ca sa mearga pe calea poruncilor lui Iisus Hristos. Acela si-a cumparat slujirea cea rea a lumii.
Al doilea a zis: Mi-am cumparat cinci perechi de boi si ma duc sa-i incerc. Rogu-te sa ma ierti.
Care-s perechile de boi si cum le incearca omul?
Perechile de boi sunt cele cinci simtiri pe care le avem toti si care sunt in cate doua organe. Avem doi ochi cu care vedem, doua urechi cu care auzim, doua nari cu care mirosim, doua organe cu care gustam: limba si cerul gurii; doua organe ale pipaitului, cel dinafara si cel dinlauntru. Caci simtim fierbinteala si raceala si in afara, dar si inauntru. Tot asa simtim asprimea si durerea pana la inima, dar le simtim si in afara.
Deci cele cinci perechi de boi sunt cele cinci simturi ale noastre: vederea, auzul, mirosul, gustul si pipaitul.
Dar cum le cercam noi si cum nu mergem la cina marelui imparat?
Prin aceea ca pironim mintea si inima noastra in aceste cinci simturi si nu vrem sa ascultam de glasul constiintei, ca sa mergem la cina marelui Imparat. Iata va dau o pilda. Astazi e miercuri sau vineri, sau timp de post, si trebuie sa postesc, sau am canon de la duhovnic si trebuie sa postesc pana la ora 5 sau pana seara. Dar eu ma duc prin piata si vad niste placinte care-mi plac sau niste cornuri sau altceva de mancare si ma las biruit de pofta ochilor si a pantecelui si mananc inainte de vreme.
Am incercat o pereche de boi! Care? Gustul.
Glasul constiintei mi-a spus: „Omule, azi e zi de post, ai canon de la duhovnic”. „Da, voi posti poimaine. Azi mananc ca mi-e foame”. Am incercat o pereche de boi!
Intelepciunea ne invata asa: Ochii tai cele drepte sa vada si urechile tale cele drepte sa auda. Iar Duhul Sfant ne spune: Doamne, abate ochii mei de la desertaciuni (Psalm 118, 37).
Eu stiu ca trebuie sa pazesc vederea, pentru ca vederea este simtire imparateasca la om, iar ochii sunt cele doua maini ale sufletului, cum spune Marele Vasile, cu care omul ia pacatul de la distanta. Daca nu pazim ochii, nu putem pazi nici mintea, caci mare legatura au ochii cu mintea. Iar Scriptura ne spune sa pazim gandirea, dar noi n-o pazim; ne ducem acolo unde e distractie, la televizor, la meci, la cinema si la necuratii. Si asa, mai incercam o pereche de boi. Care? Vederea. Si astfel nu ascultam de glasul care ne opreste de la aceasta, ca sa ne ducem la cina marelui Imparat, la Imparatia cerurilor.
Dar sa vedem mai departe. Zice Sfanta Scriptu-ra: Urechile tale cele drepte sa auda. Trebuie sa asculti numai predicile, numai cuvantul lui Dumne-zeu, numai cantarile bisericesti si numai cele ce sunt necesare vietii.
Dar noi ce zicem? O voi face aceasta mai tarziu, caci auzi este nunta si canta lautarii! N-auzi cum canta de frumos? Unu-i cu mandolina, altu-i cu scripca, altul cu toba!
Si asa am mai incercat o pereche de boi. Cele doua urechi au incercat si perechea aceasta. Auzul.
Sfanta Carte spune sa umbli imbracat in haine simple, ca Sfantul Ioan Botezatorul a umblat in piele de capra si Ilie Tesviteanul cu cojoc; iar patul nostru sa fie tare, nu moale, ca: Vai – zice Isaia – de cei ce dorm pe saltele si pe paturi moi, ca uita de Dumnezeu! Dar eu vreau sa am haine moi, blanuri, iar patul meu sa fie moale, cu plapuma de matase, cu saltea de lana, nu de paie!
Si iata, am mai incercat o pereche de boi! Care? Pipaitul.
Glasul lui Dumnezeu imi spune: „Omule, sa traiesti cu cele strict de trebuinta vietii”. Dar eu vreau podoaba trupului si moleseala lui. Vreau bai! Vreau sa-i fac baie viermelui acestuia care este tina si merge in iad, dar nu se pocaieste. Numaidecat vreau sa-l duc la bai si nu la bai simple, ci cu sapunuri frumos mirositoare. Si asa se aduce in suflet toata moliciunea si toata rautatea dracilor, de la vederea goliciunii omului si de la aceasta nebagare de seama, mai ales cand trupul este sanatos. Am mai incercat si aceasta pereche de boi, a pipaitului (Fapte 17, 27).
Ce ne-a mai ramas? Mirosul.
In post, bucataria noastra trebuie sa miroasa a zarzavat, a ceapa si a cartofi copti, nu a carne, a branzeturi si a grasimi. Ca pierduti suntem, daca voim sa miroasa a dulce in zilele de post in bucataria noastra. „Nu se mananca azi – miercurea sau vinerea – branza, oua si carne!” „Ei, taci din gura! Nu ce bagi in gura spurca pe om, ci ce iese din gura!” Stie ca sectarul sa talmaceasca Scriptura pentru pantecele lui! Dar nu asa se talcuieste. Si baga omul friptura in pantece si mananca gras.
Si foloseste mirosuri de sapun si parfumuri si se fardeaza pe obraz, ca din om se face mascarici! Nu lasa frumusetea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Se vopseste si la buze, increteste parul, face manichiura. Face toate blestematiile cele ce invata satana pe oameni. Si se parfumeaza, ca sa miroasa pe drumuri si sa zica lumea: „Asta-i cucoana cutare, asta-i domnul cutare! Dar frumos mai miroase dupa dansii”.
Dar acestea duc la putoarea gheenei si la iad. Ca atata putoare este acolo, incat toate putorile din lume de le-ai strange la un loc, n-ai putea aduna cat un miligram din oceanul acela de putoare.
Vrei sa mirosi pe drumuri si sa smintesti si pe altii? Nu uita putoarea aceea din iad si poate te vei indrepta si vei uri parfumurile.
Dumnezeu spune: „Da, sa umbli in haine curate, sa mergi la biserica, sa te speli cu sapun care nu miroase, sa te cureti si sa te ingrijesti, dar sa nu mirosi a parfumuri, ca putoare si vierme este omul dupa moarte”. Daca mergi pe la cimitire, cand se dezgroapa vreun mort, ai sa vezi in ce putoare sta trupul acolo. Daca-l dezgropi dupa 7-8 zile, miroase mai rau decat toate putorile lumii. Iti arata Dumnezeu ce esti!
Deci asa incearca omul cele cinci perechi de boi: cand coboara mintea cu voia sa la cele cinci simtiri si vrea sa le desfateze pe toate.
Dar daca aceia au pus aceste pricini, ce-a facut sluga din Evanghelie? Mergand inapoi la Domnul Sau, a zis: „Doamne, am chemat pe acestia la cina si s-au scuzat, cum vezi”. Atunci S-a maniat Domnul acela care facuse cina. Si maniindu-Se ca cei chemati au dat aceste pricini si n-au venit, a zis catre sluga: „Iesi pe la raspantii si pe la ulitele cetatii si adu-i aici pe saraci, pe orbi si pe schiopi”.
Ce inseamna raspantiile drumurilor? Daca mergi singur pe un camp si dai deodata de doua drumuri, unul care face la dreapta si altul care face la stanga, si daca n-are cine sa-ti spuna care-i drumul cel bun, stai la raspantie si nu stii incotro s-o iei. „Oare ce sa fac? S-o iau la dreapta, sau la stanga?” Daca nu ti-ar arata cineva calea cea buna, ai gresi.
Asa a fost cand Mantuitorul a venit in lume pentru cina Parintelui Ceresc; a gasit lumea aceasta la o raspantie. Si spune Scriptura: „Veti umbla in calea limbilor si a popoarelor si in intuneric si in umbra mortii”.
Erau atatea popoare pe pamant care nu-L stiau pe Dumnezeu si care se inchinau la mii de zei. Fiecare avea dumnezeul lui si pentru fiecare pacat isi crea un dumnezeu, dupa placerea lui. Intreaga omenire era la o mare raspantie, la o mare rascruce. Si a venit Mantuitorul sa arate ca este un singur drum si un singur Dumnezeu, Care a facut lumea si toate cele din ea.
Dar a mai spus: Mergeti si pe ulitele cetatii!
Cine merge mai adesea pe ulite? Poporul de obste. Fie ca merge sa vanda sau sa cumpere, sa-si ia hrana pentru copii, fie pentru alte treburi. Poporul de obste umbla mai mult pe ulite decat cei mai invatati, care stau la birou, la divanuri, la locuri inalte. Ei sunt cei din casa, cum spune alta Evanghelie: Doi vor fi in casa; unul se va lua si altul se va lasa. Caci intre ei sunt si buni si rai. Va lua Dumnezeu pe cei buni pentru imparatie, iar pe cei rai ii va lasa sa se munceasca in gheena.
Dar cei ce umbla pe ulite sunt saracii si oame-nii de obste. I-a spus sa cheme pe cei de pe ulite pentru ca Hristos nu face deosebire de om, mare sau mic. Caci spune Pavel: In Iisus Hristos nu este iudeu, nu este elin, nu este stapan, nu este sluga. Si iarasi: Vezi, frate, chemarea noastra, ca dintre cei chemati la noi, nu sunt multi de neam mare.
A ales Dumnezeu pe cele simple ale lumii ca sa rusineze pe cei intelepti si cele de neam slab si neputincios, ca sa dea de rusine pe celelalte. Asa face intelepciunea lui Dumnezeu, ca sa nu se laude omul cu intelepciunea sa si sa nu se sprijine pe puterea sa. Intelepciunea vrea ca Dumnezeu sa Se laude intru toate, sa-Si arate puterea in cei slabi si in cei neputinciosi, in cei nebagati in seama si in cei putini, ca sa cunoasca oamenii ca puterea Lui este cea care lucreaza, cum zice Apostolul Pavel: Ca multimea puterii sa fie a lui Dumnezeu, nu a noastra.
I-a spus Hristos sa cheme orbii. Care orbi? Orbii la minte. Caci poate fi cineva orb cu ochii trupului, dar foarte intelept la minte si cu duhul. Iar acela nu-i orb, ci adevaratul orb este cel cu pacate si acela se lipseste de cina marelui Imparat. Caci a zis Mantuitorul la vindecarea orbului: Am venit in lumea aceasta ca cei ce au ochi sa nu vada (fariseii, carturarii si fatarnicii, care nu vedeau decat cu ochiul zavistiei), iar cei orbi sa vada lumea (Ioan 9, 39).
Si a mai zis: Cheama-i pe cei betegi, adica pe cei bolnavi, dar nu cu trupul, ci cu sufletul. Ca Mantuitorul a spus: N-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi, adica cei bolnavi sufleteste. Pentru aceasta a venit El in lume.
Si a mai zis: Cheama si schiopii. Care schiopi? Credeti ca numai cei ce umbla in carje sunt schiopi? Schiopii adevarati sunt cei ce schiopateaza in legea lui Dumnezeu. Caci a zis marele Ilie Tesviteanul, cand l-a mustrat pe Ahab: „Nu eu sunt, imparate, cel ce aduce nenorocire peste Israel, ci tu si casa parintilor tai ati parasit poruncile Domnului… Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele?” (III Regi 18, 18-21).
De aceea spune Evanghelia ca sluga lui Dum-nezeu, [Iisus Hristos], chema pe cei care schiopatau din calea poruncilor lui Dumnezeu, ca erau schiopi cu sufletul, nu cu trupul. Si dupa ce i-a chemat pe acestia, sluga a dat de veste stapanului: Stapane, am facut cum ai zis, am chemat si pe cei orbi si pe cei betegi si pe cei schiopi si mai este loc. Ce inseamna: „mai este loc?”
V-am spus ca a chemat mai intai neamul evreiesc si a intemeiat Biserica din Ierusalim. Dar mai era loc. Pentru cine? Pentru popoarele pagane. Caci iata ce au spus dumnezeiestii Apostoli cand au vazut ca Dumnezeu, prin Apostolul Petru, le-a chemat si pe acestea la credinta cea in Iisus Hristos: Asadar si paganilor le-a dat Dumnezeu pocainta spre viata (Fapte 11, 18).
Era loc pentru toate popoarele lumii, ca in rai si in imparatia cerurilor este mare largime. Dumnezeu cheama toate popoarele lumii. Caci spune proorocul Isaia: Pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca marea de apa (Isaia 11, 9; Avacum 2, 14). Dar si Ieremia spune: Toate neamurile, toate popoarele Ma vor cunoaste pana la urma si Mi se vor inchina (31, 34).
Deci trebuie sa vina toate popoarele care se vor mantui pana la urma. Si pamantul va fi plin, intreg de cunostinta Domnului. Caci zice proorocul: Nimeni nu va mai intreba in ziua aceea: cunoasteti pe Domnul? Ca toti Ma vor cunoaste, de la mic la mare (Isaia 40, 5; 66, 18). Va veni o perioada cand tot trupul are sa cunoasca si sa vada slava Domnului.
Si daca a zis sluga ca mai este loc, ce a zis Stapanul? Iesi la drumuri si la garduri si adu-i aicea, sa se umple casa Mea!
Sluga a spus ca mai este loc, iar Parintele Ceresc Isi arata negraita Sa iubire de oameni, zicand: „Adu-i aici pe toti! Vreau sa Ma bucur in veacul veacului. Vreau sa se umple imparatia cerurilor pana la margini, cu tot sufletul pe care l-am creat. Adu-i aici, sa se umple casa Mea. Aceasta va fi bucuria Mea cea desavarsita. Eu i-am zidit pe toti si vreau ca toti sa stea cu Mine si sa cineze cu Mine in veacul veacurilor aici, in Imparatia Cerurilor”.
Si i-a zis slugii sa iasa la drumuri si la garduri. Dar de ce la drumuri? Fiecare om are in viata sa, drumul sau. Pe atunci unii oameni mergeau pe calea ratacita a inchinarii la idoli, altii in calea filozofiei veacului de atunci. Erau foarte multe cai in viata popoarelor lumii. Acestea erau drumurile lor. De aceea a zis: Iesi la drumurile lor! Du-te si intoarce-i din drumurile lor gresite si adu-i la cina cea mare!
Dar de ce a spus: si la garduri? Gardul este simbolul pacatului, fie ca-s la curte, fie ca-s la mosie, fie ca-s la gradina. Gardurile au rostul de a desparti o gradina de alta, un ogor de altul, o casa de alta, o livada de alta. Asa si pacatul ne desparte pe noi de Dumnezeu, Ziditorul nostru, si pe unul de altul. Cand a zis: „la garduri”, a zis: „Iesi la cei cazuti in pacate, care s-au despartit de Mine si intre ei, prin pacatele si rautatile lor, si adu-i aici, ca sa se umple casa Mea”.
Dar ce mai spune dumnezeiasca Evanghelie? Zic voua ca nici unul din cei chemati, nu va gusta din cina Mea. Ati vazut? Din cei ce si-au gasit scuze in pacate si n-au vrut sa vina, nici unul nu va gusta din cina Domnului.
Acum este momentul sa vorbim ceva si despre pricinile date ca scuze. Vai de noi, pacatosii. Con-stiinta noastra este sluga lui Dumnezeu, care ne cheama la cina Marelui Imparat. Ea pururea ne cheama la Dumnezeu si noi pururea gasim pricini ca sa nu raspundem. Vezi pe omul inconjurat de averi? Oricat ar avea omul de mult, si mai mult vrea. „Am de arat, am de semanat, am treaba cu oile, am treaba cu boii, vreau sa-mi fac casa noua, am de maritat fete, am de insurat feciori, am de facut cutare lucru”.
Si zabovindu-se in toate acestea, in toate lucrurile lumii celei desarte si stricacioase, nu raspunde constiintei, adica slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheama la cina. S-a incurcat in multe pentru toata viata. Legat de grijile lumii pune pricina ca nu poate merge la biserica, la rugaciune, la citire si la toata lucrarea faptei celei bune. Gaseste tot felul de pricini si nu merge la cina Marelui Imparat, nu-si gaseste vreme de un ceas pe zi pentru rugaciune. De ce? Toata grija lui o cheltuieste cu grijile veacului de acum!
Unul da ca pricina, cand trebuie sa posteasca: „Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul sa mananc bine. Daca postesc in Postul Mare, in Postul Craciunului, daca tin lunea, miercurea si vinerea, ca toti crestinii, ma topesc de foame”.
Da drept pricina neputinta si nu vrea sa pos-teasca. Constiinta iti spune: „Omule, adu-ti aminte ca nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvan-tul care iese din gura lui Dumnezeu. Nu-ti amintesti ce spune Apostolul Petru? Bine este a intari inimile voastre cu darul, iar nu cu mancarile intru care nu este mantuire. Larga este calea pantecului si pe toti ii duce la gheena. Omul da ca pricina neputinta si se tine de ea. Dar ce e pricina sau scuza? Iata ce ne invata Sfantul Isaac: Pricina sau scuza este o vointa a pacatului si inainte-mergatoare a lui, scuza este punte spre pacat (Cuvantul 26).
Unul vrea sa faca milostenie, dar gaseste ca pricina: „N-am de unde sa fac; n-am nici un ban!” Altul vrea sa lase tutunul, dar gaseste ca pricina: „Nu pot, ca m-am obisnuit cu dansul”. Unul vrea sa lase rachiul sau betia, ca-l distruge. Raspunde: „Nu pot, ca asa m-am deprins!” Altul vrea sa mearga la biserica. Dar zice: „Nu pot, ca am treaba astazi. Trebuie sa ma duc in cutare loc, am cutare treburi de facut”.
El n-a auzit cuvantul: Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa tagaduiesc raspun-surile cele din pacate. Cu oamenii cei ce lucreaza faradelege; si nu ma voi insoti cu alesii lor (Psalm 140, 4-5).
Gaseste mereu pricini. Vrea sa faca omul pacatul, dar frica lui Dumnezeu il opreste. Insa dupa ce a gasit o pricina, il face. Caci cel ce ravneste la muiere straina, cel ce pacatuieste si face faradelegi si curveste, zice: „Am firea fierbinte, sunt om sanatos si nu-mi ajunge o femeie”. Strica si casa celuilalt, isi strica si sufletul lui si al aceluia cu care pacatuieste, pentru ca a pus pricina neputinta, ca nu poate sa se infraneze.
Vai de noi si de noi, ca a ajuns gheena acum langa noi. Pricina merge inaintea pacatului, este inainte-mergatoare. Punte catre pacat s-a facut prici-na, fiindca a lipsit din om frica de Dumnezeu.
Ce spune Duhul Sfant: Zis-a calcatorul de lege ca sa greseasca intru sine: nu este frica lui Dumne-zeu inaintea ochilor lui (Psalm 35, 1).
Omul ar posti, ar merge la biserica, ar face milostenie, s-ar inchina, ar tine curatia cu sotia sa dupa legea casatoriei, s-ar impaca cu fratele sau, ar lasa tutunul, betia, injuraturile, ar lasa zgarcenia, otrava nemilostivirii si ura catre fratele sau, toate le-ar lasa, dar nu-l lasa pricina inchipuita de el. Gaseste pricina si zice: „Dar cum sa-l iert eu pe celalalt, dar eu sunt cineva, si apoi m-a si suparat”. Pune vina pe celalalt, nu pe sine si, gasind pricina aceasta, nu-l iarta pe acela si, legat de satana, orbit si prins cu inima in ghiarele lui, se duce in focul gheenei, daca moare fara sa ierte.
Mania omului se imparte in trei: Este o manie care vine si trece repede. Aceasta nu este periculoasa ca celelalte. Aceasta-i ca focul de calti; se aprinde si se stinge. Caci zice Scriptura: Maniati-va si nu gresiti… (Psalm 4, 4). Dupa ea isi cere indata omul iertare. Este apoi al doilea fel de manie: pizma, care tine minte raul doua-trei zile, sau mai mult. Si in sfarsit este zavistia, care tine uneori toata viata. Il tine uneori satana legat pe om, de nici pe patul de moarte nu-l iarta pe fratele sau. Aceasta zavistie il face pe om mai rau decat dracul, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Deci unul ca acesta da pricina: „Nu pot sa-l iert, ca el m-a nedreptatit”. Si sta intunecat ca un drac si sta cu satana in inima si nu aude Scriptura care zice: Soarele sa nu apuna intru mania voastra (Efeseni 4, 26). Il tine satana si-i zice ca-i drept, ca are dreptate sa nu ierte si sa nu ceara iertare, pe motiv ca nu este el vinovat.
Vai de noi si de noi de credem ca scapam din gheena pentru aceste pricini. N-auzi ce spune Duhul Sfant: Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug, ca sa tagaduiesc raspunsurile cele din pacate (Psalm 140, 4).
Dar, va zice careva: „Parinte, sunt si pricini binecuvantate”.
Sa vedem care ar fi aceste pricini binecuvantate. Sa va dau un exemplu: Spune dumnezeiasca Scriptura in porunca a cincea: Cinsteste pe tatal si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamant. Dar aceasta porunca din decalog n-are putere cand te cheama Dumnezeu la pocainta si la mantuire si n-ai voie sa mai asculti pe tatal si pe mama ta si pe sora ta, daca nu te lasa sa postesti, sa mergi la biserica, sa te rogi, sa te mantuiesti, sa duci viata cinstita. Daca tatal si mama te opresc de la acestea, nu-i mai poti asculta, ca ei sunt cei mai mari vrajmasi.
Caci spune Hristos in Evanghelie: Tot cel ce vine la Mine si nu uraste pe tatal si pe mama sa, sau pe sora sa, sau pe fratele sau, sau pe prietenul sau, sau pe insusi sufletul sau, nu poate sa fie ucenic al Meu (Luca 14, 26-27). Si mai spune Iisus Hristos: N-am venit sa aduc pe pamant pace, ci sabie (Matei 10, 34-36), …caci vor fi doi contra trei intr-o familie si trei contra doi (Luca 12, 52).
Deci cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu trebuie sa fie contra firii? Nu, caci firea noastra adevarata o gasim cand iubim pe Dumnezeu. Numai in Dumnezeu trebuie sa-i iubim pe parinti si pe frati. Porunca intai din decalog cere: Sa iubesti pe Dumnezeul tau din toata inima si din tot cugetul tau, din toata puterea ta (Deuteronom 6, 5). Deci cere toata fiinta omului.
Pe Dumnezeu trebuie sa-L iubim din inima, adica din suflet, cu simtamintele, cu partea sentimentala a sufletului nostru; din cuget, adica cu mintea sau cu partea cugetatoare; si din virtute, adica cu trupul, deci cu toate cele ale noastre. Deci porunca intai din decalog cere de la noi o dragoste nemarginita fata de Dumnezeu.
Numai dupa Dumnezeu sau in Dumnezeu trebuie sa iubim pe aproapele ca pe noi insine. In cazul cand eu vreau sa ma mantuiesc, sa merg dupa Hristos, dar tata nu vrea, sora nu vrea, mama nu vrea, femeia nu vrea, copiii nu vor, nu trebuie sa ascult de ei. In acest caz am porunca sa-i urasc si sa-L iubesc pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ma desparta de dragostea lui Dumnezeu nici parintii, nici inaltimea, nici adancimea, nici puterile cele de sus, nici cele de jos. Cand e vorba de ascultarea de Dumnezeu si de dragostea Lui, cine iubeste mai mult vreo zidire decat pe Ziditorul, ori mama, ori tata, ori tarina, ori vie, ori mosie, ori copii, ori viata de aici, acela se insala si va fi lepadat de la Dumnezeu cu totul si nu a ales cararea care duce la cina marelui Imparat.
Dar de ce sa-L iubim pe El mai presus de orice?
Mai intai pentru ca El este Ziditorul lumii vazute si nevazute.
Al doilea, pentru ca este Ziditorul omului. El a dat omului viata si mintea, vointa si ratiunea, lumina, auzul, vederea si tot ce ii trebuie pentru viata de acum si pentru cea de dincolo.
Al treilea, fiindca poarta de grija de toate fiintele din cer si de pe pamant.
Al patrulea, pentru ca ne iubeste si este Preasfant, Preadrept si nu uraste pe pacatosul care vine la pocainta.
Al cincilea, pentru ca ne-a pregatit noua imparatie fara de sfarsit pentru putinele fapte bune ce le putem noi face in zece sau douazeci sau o suta de ani pe pamant si care sunt o nimica toata fata de viata vesnica.
Al saselea, trebuie sa iubim pe Dumnezeu din toata inima si sa renuntam la toate ale lumii pentru ca El este o fiinta prea desavarsita, prea buna si prea indurata, care nu voieste sa ne duca in munca iadului. A facut iadul cu munci pentru diavoli, dar nu l-a facut pentru oameni, caci zice: Duceti-va de la Mine blestematilor in focul cel vesnic care este gatit diavolilor si ingerilor sai. N-a facut iadul pentru noi, ci pentru draci, iar daca ne facem si noi rai asemenea dracilor, ne facem vinovati de gheena.
Iar al saptelea, trebuie sa-L iubim din toata inima, din tot cugetul si din toata puterea, caci El este stapan suprem peste toate. Stapanul lumii celei vazute si nevazute. Iar din dragostea cea nemarginita catre noi, a trimis pe Mantuitorul, Fiul si Cuvantul Cel Unul Nascut, in lume, sa Se imbrace cu firea noastra – afara de pacat -, sa vesteasca mantuirea neamului omenesc, sa ne cheme la cina cea mare a Imparatiei cerurilor, ca sa petrecem acolo impreuna cu El, in vecii vecilor.
Dar vai de noi si de noi, cand constiinta ne spune sa facem o fapta buna sau sa lasam raul: „Lasa-te de tutun, lasa rachiul, lasa jocurile, lasa petrecerile, lasa injuratura, lasa ura pe fratele tau, lasa luxul, lasa femeia straina, lasa pacatele cu care te-ai indeletnicit, lasa zgarcenia, lasa nemilostivirea, lasa aducerea aminte a raului”, iar noi nu vrem, ci gasim fel de fel de pricini cu mintea noastra si socotim ca aceste pricini sunt binecuvantate.
V-am spus ca atunci cand este vorba de ascultarea lui Dumnezeu si de dragostea Lui, chiar pricinile binecuvantate n-au nici o putere. Toate cad in acest caz.
Avraam a primit porunca: Du-te de injunghie pe fiul tau (Facerea 22, 1-15). A asteptat Avraam o suta de ani ca sa-l aiba si cand sa se bucure de el, a primit porunca sa-l injunghie. Si s-a dus. Pentru ce? Ca sa asculte de Dumnezeu, fiindca Il iubea din toata inima. Si vazand Dumnezeu la Avraam atata lepadare de sine, atata iubire, i-a spus cu juramant: „Avraame, Avraame, fiindca n-ai crutat pe fiul tau, cu juramant iti spun ca intru tine voi binecuvanta toate popoarele pamantului prin credinta”. Caci toti suntem fiii lui Avraam, dar dupa credinta, nu dupa trup. Caci Avraam prin credinta s-a indreptat. Pentru ca zice Scriptura ca a crezut Avraam lui Dumnezeu si i s-a socotit lui aceasta spre dreptate (Facerea 15, 6).
Deci, iata ca trebuie sa lasam toate pricinile pe care ni le aduce satana in minte, cand vrem sa facem o fapta buna. Caci toate sunt pricini omenesti si dracesti, pricini care indeamna la pacate. Niciodata sa nu cautam pricini, cand trebuie sa urmam calea poruncilor lui Iisus Hristos. Toata pricina care ni se face spre neascultarea lui Hristos si a poruncilor Sale si a dragostei lui Dumnezeu, de la satana este sau de la pacatul din noi, si nici o indreptare nu vom avea in ziua mortii si a judecatii. Amin.

CUM SA PRAZNUIM DUHOVNICESTE

Dumnezeu ne invata cum se cuvine a petrece sarbatorile Sale, zicand: Nici un lucru trupesc nu vei face intr-insele (Deuteronomul 5, 14; Levitic 23, 3).
Voiti sa stiti si sa intelegeti care sunt lucrurile trupului si faptele lui? Intrebati pe marele Apostol Pavel si el va va spune, zicand: Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: preacurvie, desfranare, necuratie, destrabalare, inchinarea la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si alte asemenea (Galateni 5, 19-21).
Vrei sa stii si care sunt asemenea cu cele de mai sus? Asculta dar faptele omului fara de Dumnezeu, care le face impotriva legii Atottiitorului: dantuirile cele nebunesti, umblarea pe la ghicitori, plimbarile cele nepermise, pierderea vremii in desert prin carciumi si restaurante, pe la claci, pe la nunti, ascultarea si vederea tuturor acelora care vestesc tie cele ce darama morala si sfintenia vietii tale si nu folosul cel duhovnicesc pentru mantuirea sufletului.
Asadar, acestea si cele asemenea sunt rautatile pe care le vesteste Dumnezeu si le pedepseste cu munca vesnica, de le vom lucra in toate zilele vietii noastre. Caci de vom sarbatori facand aceste faradelegi, Il vom auzi pe Dumnezeu zicand: Sarbatorile voastre le uraste sufletul Meu. Si in alt loc zice: Urat-am, lepadat-am sarbatorile voastre si nu voi mirosi jertfele voastre (Isaia 1, 14).
Vezi ca nu le zice acestora sarbatori ale Sale, ci ale voastre? Adica ale voastre sunt, ca voi paganeste, nu crestineste, le paziti. Nu sunt sarbatorile Mele, praznicele Mele, ca sarbatorile voastre cele pangarite si ca nelegiuirile voastre. Sarbatorile Mele sunt sfinte si duhovnicesti; deci cu sfintenie si duhovniceste trebuie praznuite.
Dar vei zice: cum se praznuieste duhovniceste? De vrei sa intelegi aceste lucruri, asculta:
– Cel ce in zi de sarbatoare si de praznic mare lasa lucrul din mainile sale si merge la biserica, se impaca cu toti cei ce au fost suparati din familie sau din vecini si in biserica asculta dumnezeiasca slujba cu evlavie si cu frica de Dumnezeu, unul ca acela duhovniceste praznuieste.
– Cel ce in posturi si in zile de sarbatoare petrece in curatie cu sotia sa, duhovniceste praznu-ieste.
– Cel ce invata pe altul sa nu lucreze cele rele si sa ierte pe cel ce a gresit, acela duhovniceste praznuieste.
– Cel ce citeste dumnezeiestile Scripturi si miluieste pe saraci in zi de sarbatoare, acela duhov-niceste praznuieste.
– Cel ce invata pe cel nestiutor calea cea buna a lui Dumnezeu si mangaie pe cei intristati, pe cei ce au cazut in oarecare primejdii si scarbe, si-i ajuta cu tot ce se poate, unul ca acela duhovniceste praznuieste.
– Cel ce in zi de sarbatoare se duce sa cerceteze pe cei bolnavi si pe cei batrani si neputinciosi si le ajuta in nevoia lor, acela duhovniceste praznuieste.
– Cei ce invata in zi de sarbatoare pe copiii lor sau pe altii sa fie cuminti, sa invete rugaciuni catre Preabunul Dumnezeu, sa nu fure si sa nu faca altfel de rau, toti aceia duhovniceste praznuiesc si cu bucurie de Dumnezeu petrec sfintele sarbatori ale Lui.
Iata, fratii mei, prin aceste putine cuvinte v-am facut cunoscut de ce trebuie sa ne ferim in praznicele si sarbatorile noastre si cum trebuie sa praznuim duhovniceste, ca niste adevarati crestini si fii ai Bisericii lui Hristos.
Iar daca cineva si dupa ce a auzit aceste invataturi, impotriva va lucra, unul ca acela nu va avea cuvant de raspuns in ziua mortii sale si la infricosata judecata a lui Hristos.

DUMNEZEU ESTE TOTUL INTRU TOATE SI INTRU NIMENI, NIMIC

M-am pomenit asta vara cu un grup de teologi catolici de prin Franta. Si discutand noi asa, m-au intrebat despre treptele rugaciunii si despre energiile necreate ale Duhului Sfant.
Dupa ce le-am vorbit de treptele rugaciunii, am trecut la energiile necreate. Si m-au intrebat:
– In ce consta, parinte, energiile necreate?
– Fiti atenti! Dupa Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin: „Dumnezeu este totul intru toate si intru nimenea nimic”.
– Cum este asta, parinte?
– De acum ganditi-va voi.
– Ori este totul intru toate, ori in nimeni nu-i nimic. Ca daca in nimeni nu-i nimic, cum este totul intru toate?
– Atatia teologi ati venit la mos Costache. Cine v-a adus aici? Aratati-mi voi de aici drumul si cum este totul intru toate si intru nimenea nimic? Sunteti atatia teologi! Un prost arunca o piatra intr-o balta, si nu pot s-o scoata o mie de destepti. Voi s-o scoateti… Nu s-au priceput.
Si le-am dat a doua tema pentru a deschide usa discutiei, cu teologia energiilor necreate. „Dumnezeu din toate tuturor se cunoaste si din nimic nimanui”.
– Si asta-i incuiata din amandoua partile! au zis ei.
– Treaba voastra, daca vreti sa discutam lucruri asa de inalte!
Au stat si s-au gandit:
– Cum vine asta, mai? „Tuturor din toate se cunoaste si din nimic nimanui” si iarasi: „Dumnezeu este totul intru toate si in nimeni nu-i nimic”. Se uitau unul la altul.
– Mai fratilor, eu nu stiu carte. Vorbesc si eu ce stiu. Mie mi-a dat mila lui Dumnezeu memorie, sa tin minte prin cate carti am trecut. Dar, fiindca ati venit atatia teologi, ce sa va fac? Cu doua doctorate, cu trei, mamucuta, ce era aici!
De abia acum v-am dat cheia. Sa descuiem cuvantul. V-am spus ca „Dumnezeu este totul intru toate si in nimeni nu-i nimic”. Hai sa pornim de aici. Aici este o taina mare. Care?
Trebuia sa le explic cum, pentru ca lor li-i ciuda ca n-au energiile necreate ale Duhului Sfant. Ca a fost discutia cea mare cu Varlaam si Achindin, in secolul XIV, cu problema isihasta, pentru ca nu se pot descurca in cele mai grele probleme ale teologiei fara acestea.
Uite cum este: In lumea minerala, adica lumea care n-are viata ca: soarele, luna, stelele, pa-mantul, pietrele si tot ce exista ca lume minerala, Dumnezeu este totul intru toate ca si Creator, ca El le-a facut cu una din energiile Sale, cu puterea Sa cea atotlucratoare, si intru nimenea nimic dupa fiinta, ca de fiinta Lui nu se atinge lumea minerala.
Toate le-a creat prin cuvant: El a zis si s-au facut; El a poruncit si s-au zidit. Dar nu se atinge de fiinta Lui, puterea Sa cea creatoare. Asa-i totul intru toate ca si Creator al lumii vazute si nesimtitoare, si intru nimenea nimic dupa fiinta. De fiinta Lui nici heruvimii nu se ating, nici serafimii. Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila mintilor rationale din cer si de pe pamant.
In lumea vegetala, adica tot ce-i verde sub cer: paduri, codri, munti, dumbravi, campii, vai, dealuri, gradini, recolte; tot, tot, tot ce este, care creste si scade si inverzeste, Dumnezeu este totul intru toate ca datator de suflete fara de simtiri, viata a firii, si intru nimenea nimic dupa fiinta.
– Asta cum este?
– Iata cum este: Copacul care il vezi ca creste, iarba, florile si toate plantele, toate cresc si scad, deci au viata, dar au suflete fara de simtiri. Cum fara de simtiri? Eu iau toporul si tai copacul. Il doare? Nu-l doare, ca n-are suflet cu simtire. Eu iau o coasa si cosesc iarba de aici. O doare? N-o doare. Dar are viata? Are, caci creste si scade. Ele au suflete fara de simtiri, sau viata firii, cu o numesc Sfintii Parinti. Toate cate cresc si scad au viata firii, dar suflete fara de simtiri, ca nu au durere.
Deci Dumnezeu, in lumea vegetala, este datator de suflete fara de simtiri, cu energia puterii Sale cea atotlucratoare, dar nu se atinge de fiinta Lui nimic, ca intru nimenea nu-i nimic dupa fiinta.
In lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adica animal sau fiare din padure, taratoare, serpi, toti pestii din apa, toate pasarile cerului, toate albinele, mustele, tantarii si furnicile, tot ce exista viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor si le-a dat suflete cu simtiri, dar fara de minte.
Le-a dat Dumnezeu suflete cu simtiri, ca un miel daca il tai, il doare, un vitel sau o pasare si toate fiarele din lume, toate taratoarele si toti pestii au viata, au suflete cu simtiri, dar fara de minte.
Atunci a facut comentar unul batran:
– Aici parca ar fi ceva de vorbit.
– Da. Vorbiti, ca de aceea ati venit aici!
– Ati spus dobitoacele, pasarile, toate vietuitoa-rele din apa, din aer si de pe uscat au suflete cu simtiri, dar fara de minte. Dar Isaia zice asa: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a dobandit pe el si asinul ieslea domnului sau, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine. Si apoi si papagalul, cand vorbesti, vorbeste dupa tine; cainele este foarte destept, iar calul are o inteligenta nemaiintalnita. Si iarasi zice Scriptura: Cunoscut-a randunica si turturica vremea ei sub soare – cand sa plece si cand sa vina, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine.
– Si ce zici cu asta?
– Vezi? Aici ar da de inteles ca au si ele un fel de minte: cainele, papagalul, calul, delfinul, turturica si randunica si boul si asinul si celelalte taratoare.
– Daca ziceti aceasta, huliti pe Dumnezeu si va impotriviti Duhului Sfant!
Se uitau toti unii la altii.
– Cand auzim pe Duhul Sfant ca ne spune clar: Si omul in cinste fiind, n-a priceput. Alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte… Si daca Duhul Sfant spune ca sunt fara de minte, de unde spui dumneata ca au minte? Cui te impotrivesti? Mie? Dumnezeu a spus ca dobitoacele n-au minte.
– Dar ce au, parinte?
– Stai ca-ti spun ce au! Sfantul Efrem Sirul, cand vorbeste de cele zece puteri ale omului – cinci in partea vazuta, cele cinci simtiri: vazul, auzul, mirosul, gustul si pipaitul, de care se serveste trupul, si cinci puteri nevazute ale sufletului: mintea, gandul care izvoraste din minte, ca raza din soare, cugeta-rea, alegerea si hotararea, vorbeste si de a unsprezecea putere a omului, care este instinctul sau priceperea fireasca.
Aceasta putere, a unsprezecea, care nu face parte din minte, ci din instinct, a dat-o Dumnezeu la toate vietuitoarele de sub cer si din ape, si din aer si de pe pamant, ca sa-si intretina viata, sa se pazeasca de dusmanii lor, sa stie la ce vreme sa vina si sa plece.
Aceasta-i pricepere fireasca. Si calul si cainele si papagalul si magarul si boul si oricare vezi ca au pricepere, aceasta nu-i minte, este a unsprezecea putere a mintii omului: priceperea fireasca sau instinctul, prin care ele stiu sa-si apere viata, cunosc pe stapanii lor, stiu sa se pazeasca de primejdii, stiu sa se hraneasca, stiu sa se fereasca. Aceasta le-a dat Dumnezeu si lor pentru viata de aici, dar nu-i minte, este pricepere fireasca. Daca vom zice ca-i minte, cadem in cealalta extrema, impotriva Duhului Sfant.
Le-am aratat acestea dupa Sfintii Parinti. Deci acestea toate au suflete cu simtiri, au instinct, price-pere fireasca, dar nu au minte, si de aceea nici nu se ating de fiinta lui Dumnezeu. Dumnezeu este totul intru toate ca datator de suflete cu simtiri, insa fara de minte, dar in nimeni nu-i nimic, ca de fiinta Lui nu se atinge.
Apoi am trecut la om. Cand am ajuns la om, am vorbit cele trei cuvinte ale Marelui Vasile din Hexaimeron, despre facerea omului.
Omul este samburele universului. In om sunt adunate cele patru lumi: lumea minerala, lumea vegetala, lumea duhurilor si, mai presus de lumea duhurilor, icoana Sfintei Treimi, dumnezeirea.
Dumnezeu este totul intru toate in om, si in nimeni nu-i nimic, la fel ca si in celelalte zidiri. Pe om l-a facut suflet cuvantator. Are minte, are vointa, are imaginatie, are manie, are pofta, are alegere, are discernamant, are hotarare, are voie libera. Toate puterile pe care le arata Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica.
Da. Dumnezeu este totul intru toate si in om, dar nimic nu este in om din fiinta lui Dumnezeu. Omul se face fiu, dar nu dupa fiinta ca Hristos, ci dupa dar. Are darul punerii de fii in baia nasterii de a doua si a innoirii Duhului Sfant. Prin botez am capatat darul punerii de fiii si ne-am facut fiii lui Dumnezeu dupa dar.
Omului i-a dat suflet cu simtiri, i-a dat si pricepere, i-a dat si minte si l-a facut si dumnezeu, dar nu dupa fiinta, ci dupa dar, caci spune la psalmi: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt (89, 6). Si Apostolul Pavel zice: Ati luat darul punerii de fii si al infierii in baia nasterii de-a doua si al innoirii Duhului Sfant in Botez.
Deci omul se impartaseste si de minte si de pricepere si de cele zece puteri si de viata si de toate. Dar de fiinta lui Dumnezeu nu se atinge, ca este fiul lui Dumnezeu dupa dar, nu dupa fiinta. Si asa, in felul acesta, si in lumea oamenilor, a intregilor popoare, Dumnezeu este totul intru toate ca datator de suflete cu simtiri, datator de minte, de imaginatie, de memorie, de toate puterile sufletului, dar in nimenea nimic, dupa fiinta. Ca de fiinta lui nu se ating nici heruvimii.
Bateau toti din palme! Era o rapaiala aici! Ma chiorau cu bliturile acelea!

DRAGOSTEA FATA DE ZIDIREA LUI DUMNEZEU

– Ce folos afla zidirea din partea mea, ina-intea lui Dumnezeu, daca eu ii ofer din dragostea mea? Are ea vreun folos inaintea lui Dumnezeu?
– Iata ce este, frate Ioane! Zidirea aceasta, nu simte ca o iubim noi, ca n-are ratiune si nici sentiment. Doua puteri are sufletul nostru. Ai vazut la Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica: „Cele doua parti domnitoare ale sufletului: mintea si sufletul”. Creierul, care este salas al mintii, este unealta ratiunii si inima este locul sentimentului, a simtirilor duhovnicesti. Zidirile nu simt ca le iubim sau le uram si nici n-au suflet cu durere.
Sa stii mata ca patru sunt felurile vietuitoarelor din lume, dupa Sfintii Parinti. Asa! Tine minte: Ingerii au minte si duh, oamenii au trup, minte, duh si suflet; animalele au trup si suflet, dar suflet cu simtire, ca daca il tai, il doare, nu-i asa? Iar ierburile si copacii si tot ce este vegetal de pe pamant au viata firii, suflet fara de simtiri. Intelegi? N-are ratiune si nici sentiment, ca sa simta ca-l iubesti sau ca-l urasti. Si nici daca ai taiat cu coasa florile sau ai doborat un copac in padure, nu simt ceva. Ele au numai viata firii; cresc si scad, fara sa aiba dureri.
Si atunci, daca am iubi pe oricare dintre cele patru feluri de vietuitoare, care coboara de la Dumnezeu in jos, ele ne pot sui pe noi, care suntem fiinte rationale si avem minte, cuvant si duh, in chipul Sfintei Treimi, pe treptele urcusului duhovnicesc, catre Dumnezeu.
Toata zidirea – auzi ce spune Apostolul Pavel – suspina pana azi, asteptand slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu. Ca zidirea este sub pacat de cand a fost corupt Adam, stapanul zidirii, in rai.
In Hronograf am gasit de ce a pus Dumnezeu numele lui Adam de patru litere. Adam inseamna: rasaritul, apusul, miazazi si miazanoapte.
Aceste patru litere le-a pus Dumnezeu in Adam, pentru ca in el trebuia sa faca o putere care sa stapaneasca cele patru parti ale lumii: rasaritul, apusul, miazazi si miazanoapte. Iar Hristos cand vine, vine cu crucea, formata tot din patru. El vine ca sa sfinteasca cele patru parti ale lumii simtite si sa binecuvinteze toate popoarele lumii. Adam avea o mireasma in rai, ca stapan al tuturor fapturilor, incat leii, leoparzii si balaurii cand il miroseau, veneau si-i lingeau picioarele. „Stapanul!” A pierdut aceasta mireasma cand l-a scos din rai, spune Sfantul Isaac Sirul, si acum leul vrea sa-l omoare, balaurul sa-l muste, celelalte sa-i faca rau. Si a ramas – fiindca a ramas o scanteie a darului lui Dumnezeu cand s-a corupt firea in rai -, cum ar ramane o scanteie in cenusa, prin care s-a ridicat Adam inapoi prin Invierea Mantuitorului. De aceea o seama de animale inca se tem de om si cele mai multe il urasc pe om, caci atunci cand a cazut el din ascultarea Ziditorului si ele s-au abatut din ascultarea lui. Dar si acum un om duhovnicesc poate fi ca Adam inainte de cadere, cum a fost Sfantul Ghera-sim de la Iordan, caruia i-a slujit leul 60 de ani sau Sfantul Antonie si altii, care luau aspide si serpi in mana sau unii care stateau cu ursii, cum a fost Sfantul Ioanichie cel Mare. Ai vazut ca acesti sfinti, cum v-am vorbit in treptele urcusului duhovnicesc, s-au indumnezeit dupa dar. S-au facut dumnezei si atunci animalele si balaurii li se supuneau din nou si toate le slujeau.
Ai vazut ce spune in Limonar: Unul dormea in pestera cu leul trei ani de zile. Cand venea cineva ii zicea leului: „Stai pe loc, sa nu vatami pe cineva!” Si a intrebat altul:
– Parinte, cum stai cu leul? Nu te temi ca te va manca?
– Nu! Am sa va spun. De sapte ani dorm cu el, spate la spate, sa ne incalzim. Si el imi pazeste putinele straturi de caprele salbatice. Dar mi-a spus ingerul Domnului, ca acest leu peste trei ani are sa ma manance pe mine!
– Dar de ce nu fugi de aici, daca o sa te manance?
– Nu! Ori unde m-as duce, tot leul ma mananca.
– Dar de ce?
– Mi-a spus ingerul: „Cand erai in lume erai pastor de oi. Erai cu o turma si aveai caini rai. Si a venit un om care era trecator si au sarit cainii, si tu ai putut sa-l aperi si nu te-ai dus. Si pana ai ajuns tu cainii l-au muscat rau pe om si omul acela n-a trait mult si a murit. Si esti dator cu o moarte, sa fii si tu muscat si mancat de fiara. Si peste trei ani acest leu, care te incalzeste si ti-i sluga, te va manca, ca sa-ti ierte Dumnezeu pacatul. Si oriunde te duci, leul te mananca. Aceasta a randuit Dumnezeu, ca sa platesti cu moartea ta moartea acelui om pe care nu l-ai aparat de caini”.
Deci toate-s cu randuiala, frate Ioane!

FILOSOFIA PAIANJENULUI

Am aratat, fratii mei, cate taine si cate minuni sunt in zidiri. Zidirea marturiseste despre slava lui Dumnezeu, caci a spus Duhul Sfant: Cerurile spun slava lui Dumnezeu… Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu largimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.
Sfantul Vasile cel Mare o ia de la paianjen, de la furnica, de la albina si merge pana la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cat cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atat mai mult te aprinzi de dragostea fata de Ziditorul lor si te unesti cu El.
Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce arta in cuvant la paianjen. Zice: „Mare filosof este paianjenul!” Noi nici nu-l bagam in seama. Vine femeia: „Da-l la boala de paianjen!”
Ehei! Daca ai sti ce ai de invatat de la paianjen! Cine a auzit vreodata glasul paianjenului pe lume? (La greci erau doua feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tacuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tacerii pe paianjen). Vezi paianjenul. Daca-i micut, isi face si el o panzisoara acolo, dupa puterea lui. Daca-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce da hrana la tot trupul, ca in veac este mila Lui, la Cuvantul pentru pronie al Marelui Vasile.
Cum se intinde pronia lui Dumnezeu, adica purtarea de grija, pana la paianjen. Paienjenelul cel mic dupa ce a facut o plasuta se retrage: „Da-mi, Doamne, mancare! Eu mi-am facut datoria!” Cel mai mare, tot asa. Cand il vezi ca sta, tace. L-ai auzit graind?
O musca o auzi bazaind; un tantar il auzi, dar ai auzit paianjenul vreodata? Nu, el este filosof. El sta gramadit acolo si asteapta ca Dumnezeu sa-i trimita mancare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o musca mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum panzuta lui e prea subtire, i-o strica si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a facut, spune la Ecclesiast: Cate a facut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poarta grija.
La cel mic ii da o muscuta mica. Si el, stand ascuns, cand vede ca s-o incurcat, o prinde, o suge; da’ mai are treaba pana a doua zi, sa repare inapoi acolo unde s-a rupt panzisoara, pentru ca-i trebuie si maine mancare. La acel mare Dumnezeu ii trimite o musca mai mare, ca are pantecele mai mare. Si acela, dupa ce-o prins-o, iar se apuca de treaba. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe paianjen? Bazaind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi ca-i arhitect. Intinde de colo, leaga de colo si face. Nu zice nimic. Isi cauta de treaba.
Ce frumoasa arta face Sfantul Vasile aici! El zice: „La palatele imparatesti stau santinelele sa nu cumva sa fie atentat contra imparatului: „Stai! Cine-i? Parola!” Dar paianjenul nostru nu da parola nimanui, numai sa nu mature femeile prin odai. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimanui. El a intrat si si-a catat de treaba.
[Prin randuiala lui Dumnezeu, chiar in acest moment al discutiei, pe masa Parintelui Cleopa s-a ivit un paianjen. Si cineva din cei de fata a exclamat:
– A venit la noi paianjenul, ia uitati!
– Da, da, da! El aude ca vorbim de el, saracul! zice Parintele Cleopa. Da-i pace, mama, ca vorbim de dansul, saracul!
Si toti cei prezenti au inceput sa rada].
El nu da parola cand intra in palatele impara-testi, zice Sfantul Vasile. Iar Preasfantul Dumnezeu, care l-a facut si pe el, are grija in toata ziua si-i trimite o musculita mica la acel mic; la acel mare, una mai mare. Daca-s mai multi, mai multe muste. Ca Dumnezeu, daca-i al Lui, il hraneste, ca el n-ar putea trai.
Dar zice cel necredincios: „Da… Eu nu-s paianjen, sa traiesc c-o musculita mica, sau c-o musca. Eu am femeie, eu am copii, eu am dari la stat, eu trebuie sa mananc mult, sa fac…!” „O, rautatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile in Hexaimeron. Dumnezeu, Care hraneste pe paianjenul cel mic cu o musca mica si pe cel mare cu o musca mare, Acela hraneste si pe carida si verida – cei mai mari chiti ai lumii care traiesc in oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mananca intr-o zi cat doua sate, ca sa-ti arate tie ca El poarta grija de si de cel ce mananca o musca si de cel ce mananca cat doua sate intr-o zi; e din Cuvant pentru pronie al Marelui Vasile.
Si acestea cand le intelegi si cand le vezi in zidire, nu se poate sa nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, cand vezi atata minune.

DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU

Un pustnic de langa cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Insa el se gandea asa: „Doamne, prea bun esti Tu, ca vad ca la cei rai le merge bine, iar cei buni au necazuri si scarbe. Cum, Doamne, de ingadui Tu asa cu bunatatea Ta cea fara de margini?”
Apoi si-a zis: „Am sa ma rog lui Dumnezeu, sa-mi arate cum sunt judecatile Lui”. Ca sunt unii oameni care judeca impotriva proniei, a purtarii de grija a lui Dumnezeu: Cutare este rau, este pacatos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt rai, femeia este bolnava, iar el scapa de un necaz si da peste altul.
Unul este rau si traieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roaga lui Dumnezeu, posteste si numai de scarbe da, iar altu-i rau, injura, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, caci calea celor rai sporeste si calea celor drepti totdeauna este in necaz?
Si din ziua aceea a inceput sa se roage: „Doamne, arata-mi judecatile Tale, ca sa nu judec!” Rugandu-se el asa, odata a avut nevoie sa se duca la cetatea Emesei. Si ducandu-se el, i-a iesit inainte un tanar si i-a zis:
– Parinte, baga de seama, te duci la Emesa! Dumnezeu are sa-ti arate mari taine, dar sa nu te smintesti!
– Unde, fiule?
– Cand ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, sa bagi de seama ca in marginea orasului este o gradina mare, inconjurata cu copaci, cu garduri, gradina cu copaci roditori, o livada. Si sa bagi de seama ca intr-un loc s-a rupt oleaca gardul si este un copac cu o scorbura mare.
Sa bagi de seama ca acolo alaturi de gradina, unde-i copacul cel cu scorbura, este o fantanita. Si langa fantana este o carare care trece, iar dincolo este drumul mare. Sa te duci in gradina aceea si sa intri in scorbura copacului. Sa stai acolo ascuns si sa te uiti spre fantana. Si ce-i vedea acolo, ai sa te folosesti mult.
Pe urma tanarul a disparut. Pustnicul, cand a ajuns la cetatea Emesei, a vazut fantana, a vazut copacul acela cu scorbura mare in dreptul fantanii, a vazut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a bagat in scorbura si se ruga la Dumnezeu. Si, stand el acolo si rugandu-se, vede ca vine un boier calare pe un cal frumos. Boierul avea la dansul un toporas si avea o tascuta frumoasa. A venit la fantana, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal sa pasca. Si el a stat, a baut apa si a scos din tascuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numarat si pe urma s-a culcat si s-a odihnit. Dar el in loc sa-i puna in buzunar, i-a pus alaturea.
Cand s-a trezit el, prima grija era calul. Ii daduse drumul sa pasca. Calul se departase mai incolo, dar pastea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a cazut si a ramas la fantana. El n-a observat ca i-au cazut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus inainte.
Parintele pandea din scorbura. Dupa ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a facut cruce, a baut apa si a vazut punga aceea. Si cand a vazut ca intr-insa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe carare, si nici pe drum inapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.
In urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un batran sarac cu doi desagi in spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desaga si apa din fantana, si a mancat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urma s-a culcat oleaca.
In timpul acesta boierul si-a dat seama ca nu are banii la el, ca i-au cazut la fantana, si s-a intors inapoi. Si gaseste pe batranul asta.
– Mosule, n-ai gasit aici o punga cu galbeni?
asta nu stia nimic:
– N-am gasit nimic.
– Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?
– Cucoane, n-am gasit nici un galben!
– Ei! Scoate banii ca te omor!
– Cucoane, nu stiu nimic!
Boierul a crezut ca a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat in cap si l-a omorat. A luat si a scos toate din desagi, a cautat prin hainele lui si n-a gasit banii.
Daca a vazut boierul ca l-a omorat pe asta si nici banii nu i-a gasit, s-a suit pe cal si a plecat dandu-si palme si vaitandu-se ca a omorat om nevinovat. Si s-a dus calare batandu-se.
Atunci parintele care pandea din scorbura a zis: „Ia uite mai, cata nedreptate s-a facut la fantana asta! Cine a pierdut banii, cine i-a gasit si pe cine a omorat? Vai de mine, mare nedreptate a facut Dumnezeu aici! Boierul a omorat pe batranul asta nevinovat si celalalt a luat banii si s-a dus in lumea lui”.
Si cum se gandea el asa, a venit din nou ingerul Domnului in chip de tanar.
– Parinte, parinte, iesi din scorbura asta si hai sa stam de vorba!
A iesit parintele si ingerul l-a intrebat:
– Ce ai vazut si cum ti s-a parut?
– Doamne, dar aici la fantana asta numai nedreptati a facut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a gasit si cine a fost omorat!
– Parinte, mata ai vrut sa stii judecatile lui Dumnezeu. Afla ca la fantana asta, numai dreptati a facut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tanar? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alaturea cu cel ce-a gasit banii. Si la acela saracul, intr-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier sa-i imprumute niste bani. Boierul de mult voia sa-i ia gradina lui, ca avea o gradina cu pomi roditori, foarte frumoasa, chiar langa gradina boierului.
Si a venit saracul la el, zicand:
– Cucoane, da-mi niste bani imprumut sa in-grop pe mama si pe sotia, ca ti-oi prasi la vara, ti-oi cosi, voi secera pe lan.
Si boierul si-a zis: „Acum ii momentul, ca-i sarac!”
– Da-mi livada ta!
– Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am rasadit si nu pot sa ti-o dau!
– Cat sa-ti dau pe livada?
Dar acela a spus asa:
– Sa-mi dai 300 de galbeni, ca de nevoie o dau, ca n-am cu ce face inmormantarea.
Dar boierul, vazandu-l pe acela necajit, ca are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
– Cucoane, Dumnezeu sa faca dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Gradina mea face 300 de galbeni de aur.
Si saracul s-a dus plangand acasa, cu 150 de galbeni, pentru ca de nevoie a dat gradina. Dar a zis: „Dumnezeu sa faca dreptate”.
Si acum Dumnezeu a facut dreptate. I-a gasit tocmai acesta care statea langa dansul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunavoie si 150 i-a uitat la fantana. Dumnezeu a facut dreptate la fantana, ca el cand i-a dat numai 150 a zis: „Dumnezeu sa faca dreptate cu banii! Nu mi-ai platit gradina”.
Si iata Dumnezeu preadrept i-a intors banii acum la fantana. I-a platit gradina.
– Bine, la asta i-a facut dreptate. Dar batranul care a fost omorat, cu ce era vinovat?
– Ai vazut cum i-a dat cu muchia in cap si l-a omorat? L-a intrebat de bani si batranul nu stia nimic. Batranul acesta – i-a spus ingerul -, cand era tanar de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui rau. Si un om a vrut sa treaca raul acela si, cand era la mijlocul raului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: „Mai, frate, nu ma lasa, ca mor! Ma inec, nu ma lasa!”
Si el in loc sa sara sa-l scoata pe acela, a dat un bici in boi si a zis: „Asa iti trebuie, cine te-a bagat acolo”. Si acela s-a mai luptat oleaca cu apa si s-a inecat. Saracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel pacat, ca n-a sarit sa-l scoata pe acela din apa, se ducea in iad. Si lui Dumnezeu i-a fost mila si a vrut sa-i plateasca in lumea aceasta, pentru ca a avut greseala aceea din tinerete, cand nu a vrut sa-l scoata pe acela din apa. El l-a omorat pe acela ca nu l-a scos din apa atunci, si acum l-a omorat pe el nevinovat boierul asta. Dumnezeu a facut foarte bine, ca prin moartea asta, il duce la bucurie si la rai in vecii vecilor pe sarac.
– Dar boierul?
– L-ai vazut pe boier cum se batea cu palma peste cap? Mai incolo l-a mustrat cugetul ca l-a omorat pe batran. A intalnit un om si i-a dat calul de pomana, si a intalnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o manastire sa se faca calugar. Si dupa 40 de ani cat o sa se pocaiasca acolo, o sa-l ierte Dumnezeu ca a omorat un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se marturiseste si face canon si se mantuieste.
Si tu ai zis ca la fantana asta s-au facut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a facut trei lucruri drepte si bune. Ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omeneasca.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cat este mai inalt cerul decat pamantul, pe cat este mai departe rasaritul de apus, pe atat sunt mai departe judecatile Mele de judecatile voastre si gandurile Mele de gandurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decat tine, nu le ridica si pe cele mai adanci decat tine, nu le cerca, ca sa nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecatile Domnului sunt adanc mult?
Cum ai indraznit tu un om, sa stii judecatile lui Dumnezeu, pe care nici ingerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, parinte, sa-ti arat ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.
Si tu ai judecat ceva, dar judecatile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte! Deci de acum inainte sa nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea sa zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecatile Tale!
Dar, fiindca esti om, Dumnezeu te-a iertat, insa m-a trimis sa te inteleptesc sa nu mai indraznesti sa iscodesti judecatile Lui, ca judecatile lui Dumnezeu sunt adanc mult si nu le poate sti nimeni, nici ingerii din ceruri.

*

Asadar sa tinem minte din aceasta povestire, ca tot ce ni se pare noua in lumea asta ca-i stramb si rau, de multe ori ne inselam! Ca nu cunoastem jude-catile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi sa ajungi cele neajunse! Amin.

INDOIALA IN CREDINTA

Credinta vine din auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu, spune Sfanta Carte. Credinta vine din cuvant. Credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrani, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfanta Evanghelie.
Dar in Sfanta Scriptura auzim ca unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au indoit in credinta.
Asa s-a indoit Avraam. Caci atunci cand i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca sa-ti dau pamantul acesta de moste-nire…, a zis Avraam: Stapane Doamne, pe ce voi cunoaste ca-l voi mosteni?… Atunci a zis Domnul catre Avraam: Sa stii bine ca urmasii tai vor fi pribegi in pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat in robie 430 de ani. De aceea a intrebat Moise: „De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, ca s-au implinit anii?” Si a zis Dumnezeu: „Anii s-au implinit, dar canonul pentru pacatele poporului, nu”. Deci, in loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat in robie 430 de ani.
De ce n-a murit Moise in pamantul fagaduintei, ci a murit la muntele Nebo? Caci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai bland om de pe fata pamantului, cum se spune la Numerii: Moise insa era omul cel mai bland dintre toti oamenii de pe pamant (Numerii 12, 3). Pentru o greseala nu a intrat in pamantul fagaduintei. Pentru o greseala l-a pedepsit Dumnezeu sa nu treaca Iordanul: pentru ca s-a indoit la stanca Rafidim. Ca Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si aduna obstea, tu si Aaron, fratele tau, si graiti stancii inaintea lor si ea va va da apa; si le veti scoate apa din stanca si veti adapa obstea si dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stanca si a zis catre obste: Ascultati, indaratnicilor, au doara din stanca aceasta va vom scoate apa? Apoi si-a ridicat Moise mana si a lovit in stanca cu toiagul sau de doua ori si a iesit apa multa si a baut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul catre Moise si Aaron: Pentru ca nu M-ati crezut, ca sa aratati sfintenia Mea inaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta in pamantul pe care am sa i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru indoiala aceasta, Moise n-a vazut pamantul fagaduintei.
De ce a suferit Sfantul Simeon Batranul 283 de ani, cati ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf pana la Hristos? Pentru ca s-a indoit. N-a crezut ca Hristos Se poate naste dintr-o fecioara. Si i-a dat Dumnezeu canon sa mai traiasca 283 de ani ca sa vada pe Cel nascut din Fecioara.
Asa s-a indoit si Toma la invierea lui Hristos si a trebuit sa fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindca M-ai vazut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au vazut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea dupa Inviere, ca sa intareasca credinta celor ce nu vad dar cred, precum suntem noi si cum trebuie sa fie toti crestinii pana la sfarsit. Ce spune Apostolul Iacov: Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale (Iacov 1, 8). Omul indoielnic care zice: „Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?” este ca un nor pe care il poarta satana cum vrea, caci el nu crede cu fermitate, cu tarie, in existenta lui Dumnezeu. De aceea satana il duce oriunde.
Sa va dau o pilda. A venit un mosneag deunazi si a zis:
– Parinte, in ziua de Sfantul Vasile am vazut la restaurant multa lume. Vor merge toti aceia in iad? Eu cred ca nu vor merge toti.
I-am raspuns:
– Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfant ne spune in psalmi prin gura Sfantului Prooroc David: Ca Tu esti Dumnezeu care nu voiesti faradelegea, nici va locui langa Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai. Urat-ai pe toti cei ce lucreaza faradelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata ca Dumnezeu nu-i partas la faradelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezamantul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urat invatatura si ai lepadat cuvintele Mele inapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice in psalmi: Pune-voi faradelegea ta inaintea ta si te voi mustra.
Hristos a spus: Intrati pe poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este poarta si ingusta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla (Matei 7, 13-14).
Deci nu te mira ca merg multi la joc sau ca cei care merg la bine pe cararea cea stramta sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu va indoiti de cuvintele Mantuitorului. Nu sta la indoiala cand e vorba de a implini porunca lui Hristos si de a te feri de pacate.
Daca n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru indoiala, daca nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au indoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit in aceasta viata ca sa nu se munceasca in vesnicie.
Oare cati dintre crestinii de azi nu se indoiesc in credinta in Dumnezeu? Cati nu cauta dovezi si zic: „Nu cred pana nu vad!” Cati nu cauta sa pipaie ranile si coasta Mantuitorului, cautand dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere.
Cati dintre crestinii botezati nu zic: „Aici este raiul si iadul! Aici pe pamant este totul!” Si nici cand se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei, a mortii si nici macar la batranete nu se intorc la Dumnezeu ca sa planga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfranari, in rautati si in necredinta. Putini sunt cei ce se pocaiesc de pacate la batranete. Cei mai multi mor asa cum au trait, in indoiala, necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osanda.
Cu adevarat mare este credinta in Dumnezeu, insotita de fapte bune! Dar cei ce zac in indoiala, cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase. Multi din cei indoielnici se smintesc de Biserica intemeiata de Insusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfanta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea data lor. Se smintesc de Tainele intemeiate de Hristos, de invataturile Sfintei Scripturi, pe care o rastalmacesc dupa mintea lor, spre a lor osanda si amagirea multora.
Sa stam dar neclintiti in dreapta credinta si sa ne bucuram ca suntem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amana pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I ramanem credinciosi pana la sfarsit, stiind ca cel ce va rabda toate pana la sfarsit, acela se va mantui. Amin.

DESPRE RUGACIUNE

Am vorbit candva despre cele sapte trepte ale rugaciunii, trei universale si patru intermediare, si am aratat care este rugaciunea cea mai inalta, contemplativa, cea duhovniceasca, care dupa Sfintii Parinti nu mai este rugaciune, este mai presus de hotarul rugaciunii. Aceea se cheama vedere dumnezeiasca. Cu aceea s-a inaltat Pavel la cer.
Si am aratat asadar acolo treptele rugaciunii, incepand cu rugaciunea buzelor. Zice Apostolul Pavel: Aduceti Domnului roada buzelor voastre. Rugaciunea cu buzele. Zice proorocul: Si L-am inaltat pe El sub limba mea. Rugaciunea limbii o arata. In alta parte: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea; rugaciunea gurii. In alta parte: Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat; rugaciunea glasului.
Acestea patru pana aici, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, sunt treapta cea mai de jos in scara rugaciunii, cand ne rugam cu buzele, cu limba, cu gura si cu glasul, si granita cea mai indepartata a rugaciunii. Daca ne-om multumi sa ne rugam cu limba si cu gura, si vom face o caruta de acatiste si de psaltiri si vom crede ca cine stie ce-am facut, are sa ne mustre Proorocul Isaia, care zice: Aproape esti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor – cand credem ca rugaciunea gurii ne ridica la cer.
Nu. Asta se cheama rugaciune de cantitate. Facem mult, nu de calitate. Dar Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu o parasim nici pe asta, ca si acestea sunt trepte, dar in scara rugaciunii ea este treapta cea mai de jos. Dar nimeni nu se suie pe treapta de sus, fara sa nu treaca prin asta, ca asa invatam sa ne rugam: cu buzele, cu limba, cu gura. Si Dumnezeu, vazand osteneala noastra in treptele acestea, incet, incet incepe sa ne dea cate o lingurita de rugaciune curata. Si atunci vedem noi: „Asta-i rugaciune, mai! Pana acum am pierdut vremea degeaba”.
Caci Sfantul Ioan Scararul zice: „Sa nu parasesti cantitatea, pentru ca cantitatea te duce la calitate”. Adica sa zicem asa, rugaciune cat mai multa si sa facem metanii, ca Dumnezeu, vazand sufletul ca se sarguieste la rugaciunile astea, apoi il inalta pe treptele celelalte.
Ai vazut Sfantul Macarie Egipteanul in Omilii: „Eu stiu ca nu stii sa te rogi, dar iti dau un sfat: roaga-te, omule, cum poti, dar roaga-te adeseori”. Cum poti tu.
Viata noastra nu este numai intr-un fel placuta lui Dumnezeu. Faptele bune trebuie sa le lucram. De rugat trebuie sa ne rugam. De ascultat cuvantul lui Dumnezeu suntem datori.
Iata ce! Va spun cand va rugati acasa, la Psaltire sau cand cititi acatiste, sa nu vrei numaidecat sa pui atatea acatiste sau atatea catisme la Psaltire, ca te insala vrajmasul.
Auzi ce spune mai departe Sfantul Ioan Scararul: „Paraseste, omule, cantitatea, cand vine la tine darul lui Dumnezeu!” Nu trebuie sa o parasesti de tot, caci cantitatea este pricina calitatii. Adica cea dintai a celei de-a doua.
La rugaciune, daca ai facut atatea catisme la Psaltire, atatea canoane, atatea acatiste, atatea paraclise si pe urma te vezi ca esti pustiu cu sufletul si inca n-ai simtit dulceata rugaciunii, atunci ii bucuroasa Marta. Marta zice mult si rau, dar Maria plange, ca ea n-a stat la picioarele Domnului deloc.
Rugaciunea cea de cantitate multa ii partea Martei, este rugaciune externa; iar cealalta, care o simti cu inima, e partea Mariei. Intelegi?
Si cand faci multa rugaciune, se lauda Marta: „Bai, da am facut trei ceasuri de rugaciune”. Dar se poate intampla ca in acele trei ceasuri tu n-ai simtit rugaciunea nici trei secunde. Daca nu te-ai rugat cu lacrimi si cu zdrobirea inimii macar trei minute, tu ai facut o rugaciune, cum o fac si eu, numai de cantitate si cu raspandire.
Scopul nostru, daca ar ajuta mila Domnului si puterea Lui, este acesta: sa ajungem la o rugaciune de calitate, nu de cantitate.
Dar ai sa spui asa: „Bine, parinte, daca trebuie sa ajung la o rugaciune de calitate, nu trebuie sa mai fac cantitatea?” Ba da. Sa stii ca cantitatea te duce spre calitate. Cantitatea te duce spre calitatea rugaciunii. Numai cantitatea. Pentru ce? Pentru ca cea dintai, adica cantitatea, spune Sfantul Ioan Scararul, este nascatoarea celei de-a doua. Nimeni nu s-a rugat deodata cu calitate. Nimeni n-a ajuns pe treptele rugaciunii asa usor, pana ce n-a intrebuintat cantitatea – zile, saptamani, luni, ani si zeci de ani. Deci nu trebuie lasata nici cantitatea.
Calugarul care nu-si face pravila toata, Dumnezeu il socoteste ca pe un mort. Ori sa-ti faci pravila la chilie, ori la biserica, ori si la biserica si la chilie, ca daca nu, ramai pustiu de darul lui Dumnezeu. Si facand noi rugaciunea cea de cantitate si pravila randuita si ascultarea si supunerea si taierea voii si infranarea, incepe mila lui Dumnezeu cea negraita sa ne impartaseasca pe noi din timp in timp, periodic asa, si de momente ale rugaciunii celei de calitate.
Vreau sa va spun acest lucru. Pentru ce? Daca ne-om lenevi si n-om face nici rugaciunea cea de cantitate, sa nu asteptam pe cea de calitate, ca nu vine aceea dormind.
La rugaciunea cea de cantitate se mai intampla ceva. Facand noi rugaciunea noastra obisnuita, care ne-am obisnuit, atatea acatiste, paraclise, atatea metanii, atatea inchinaciuni, se intampla cum am spus mai inainte ca, atingandu-se darul lui Dumnezeu de mintea si de inima noastra, sa gustam momente de rugaciune curata. Si poate tocmai in momentul acela eram la mijlocul pravilei, adica mai aveam de spus Acatistul Mantuitorului, al Maicii Domnului, sau alte catisme.
In clipa cand te-a cercetat darul lui Dumnezeu, trebuie sa ramai acolo. Nu te mai arunca la margine. Nu trece mai inainte.
O maica scria Sfantului Teofan Zavoratul – marele pustnic, sihastru si arhiereu; el a stat douazeci si doi de ani si pe un gemusor il ingrijea un diacon, ca ea face Vecernia, dar chiar daca-i vine umilinta, ea nu poate lasa sa nu termine Vecernia, apoi Pavecernita si ce mai are. „Eu nu pot pana nu fac pana la capat”. Si ii spune acest sfant:
– Acel „pana la capat”, care-l spui tu, este blestemat. Cata vreme faci tu Vecernia?
– Cam doua ceasuri.
– Iata cum sa procedezi de acum inainte. Daca eu am ajuns, sa zicem asa, la Vecernie, la Psalmul 103: Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, maritu-Te-ai foarte! Intru stralucire si in mare podoaba Te-ai imbracat si celelalte. Cela ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina; Cela ce intinzi cerul ca un cort; Cela ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui… Si daca incepand a spune despre zidirea lumii – ca aici este despre facerea lumii, in psalmul acesta, eu m-am umilit acolo: Facut-ai luna spre vremi, soarele si-a cunoscut apusul sau si m-am gandit la Hristos, care a apus pentru mantuirea mea, atunci acolo ma opresc.
Cand vezi ca te-a cercetat Dumnezeu cu lacrimi si cu umilinta in vremea rugaciunii, nu cauta cu mintea cuvinte mai departe, ca ai pierdut atentia din fata lui Iisus, Mantuitorul, si ai pierdut toata rugaciunea odata cu ea. Ramai la acelea si zi mereu.
Sau la alt stih, am meditat repede la minunile lui Dumnezeu din acest psalm si am inceput sa ma rog. Sau poate sunt la Psaltire si am ajuns la psalmul 37. Si l-am inceput de la capat: Doamne, nu cu mania Ta sa ma mustri… si am ajuns acolo unde scrie asa: …Nu ma lasa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te departa de la mine; ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele, si tocmai acolo ti-a venit umilinta, sa nu mergi mai departe.
Deci ce s-a intamplat? Eu am ajuns la stihul acesta si daca in acest timp, cugetand mai adanc la puterea acestor cuvinte, eu m-am umilit si m-a cercetat Dumnezeu cu lacrimi, cu rugaciunea cea de foc, cu caldura duhului, atunci raman la acestea. Ai vazut ca ai lacrimi, s-a incalzit inima ta, ochii tai izvorasc lacrimi, s-a aprins dragostea lui Iisus in inima ta, atunci zi acest stih doua ceasuri, fiindca sunt cuvinte mai putine, nu cumva sa pierzi atentia cautand alte cuvinte din pravila.
Si daca zic doua ceasuri numai stihul acesta, pe urma gata, mi-am facut Vecernia. Nu mai citesc restul Vecerniei, nu Pavecernita, nu canonul Maicii Domnului, nimic. Daca l-am zis pe acesta cu lacrimi doua ore, eu mi-am facut pravila. Si daca staruie darul lui Dumnezeu, pot sa zic si trei ore si fac si Utrenia tot numai cu acest stih. Deci, scopul nostru in rugaciune, dupa Sfantul Nicodim Aghioritul, este sa ne unim cu Dumnezeu. Si daca ai ajuns sfarsitul, de ce mai cauti mijlocul?
Scopul meu a fost sa ajung aici, sa ma rog cu lacrimi si cu foc lui Dumnezeu, si am ajuns momentul asta nu cand terminam pravila, ci cand eram la inceputul ei. Eu starui in acest stih pentru ca m-am intalnit cu Dumnezeu si nu mai am nevoie de restul pravilei. Ca Dumnezeu nu se uita la cantitate, ci la calitate.
Asta cand esti singur. In biserica nu pot sa inceteze cele sapte laude, ca sunt asezate de Duhul Sfant tocmai de la Apostoli. Asta spun pentru rugaciunea particulara in chilie, acasa, fie ca esti calugar, sau ca esti mirean. Amin.

CUVANT LA INMORMANTAREA PARINTELUI AMBROZIE DOGARU

(15 aprilie 1996)

Prea Cuvioase Parinte staret, Prea Cuviosi parinti si frati si iubiti credinciosi,
Am venit de ascultare, ca mi-a trimis parintele staret porunca sa vin putin aici sa vorbesc ceva la acest fiu duhovnicesc, Parintele Ambrozie. S-a nascut in anul 1924 in Comuna Vanatori-Neamt. A venit la manastire in anul 1951. L-am primit si l-am crescut la Manastirea Slatina si tot acolo l-am si calugarit in anul 1953.
Eram aici staret si am fost chemat la Bucuresti de Patriarhul Justinian. Si a spus: „Ia repede 30 de calugari si fugi si ocupa Manastirea Slatina ca ne-o ia statul sa faca spital”, ca a mai fost acolo spital cu 70 de ani inainte de primul razboi mondial.
Am pus o priveghere a Maicii Domnului si am ales – ca ei voiau sa mearga mai multi; am luat 30 si i-am lasat aici 80 Parintelui Ioil. Si am plecat si l-am luat si pe bietul Ambrozie, el era frate aici. Si acolo am avut pe capul meu opt manastiri: sase de calugari si doua de maici – Vatra Moldovitei si Rasca – doisprezece ani si jumatate.
Bietul Ambrozie a fost un suflet ales de Dumnezeu. A zis consiliul de acolo sa cumparam o suta de oi, ca aveam mosie, dar nu aveam oi. Si am cumparat si am facut stana. Cel dintai el a fost care a facut stana si cu Meletie care este in Sfantul Munte si care a fost deunazi pe aici.
Trei parinti i-am dat la oi, si bietul Ambrozie a stat vreo trei ani de zile la oi pana am gasit alti ciobani. Si apoi l-am trimis la vie. Aveam sapte hectare de vie la Cotnari. Via de la Domeniul Coroanei, ca noi am dat un deal acolo de a facut un palat printul Nicolae si ne-au dat via lor, sapte hectare puse pe spalier.
L-am trimis la vie saracul, a muncit acolo cu calugarii, si apoi a venit la manastire si l-am pus chelar. Foarte sincer, a muncit cu chelaria, ca noi aveam atatea mii de litri de vin si am pus sa se vanda ca-mi trebuiau in alte cheltuieli.
El era sincer. A facut ascultare, saracul. Prin anul 1953 am calugarit in Joia Mare 10 calugari aprobati de mitropolit, intre care a fost si el unul. Si dupa aceea n-a trecut mult si l-am facut preot si duhovnic. A fost de mare folos.
Si cand am venit eu aici, a venit si el, saracul. Apoi cand a venit decretul acela si a scos tineretul din manastiri, l-a scos si pe el si el s-a dus la oile Manastirii Neamt sa fie cioban acolo. Si cand am venit eu aici de prin paduri, a venit si el imediat aici. A fost eclesiarh mare al manastirii aproape 20 de ani.
Vai, saracul, tare mai avea grija de curatenia bisericii, de slujbe, de pomelnicele poporului. Avea grija de schimbat preotii la vreme, diaconii, slujbele. Vinerea trecuta l-am marturisit dupa randuiala manastirii – el la mine se marturisea de zeci de ani -, in Joia Mare s-a impartasit odata cu mine, aici, iar acum, cand s-a simtit mai slab, a venit la mine cu o zi inainte de moarte, vineri, si a citit indreptarul de spovedanie de cand era copil. Toate, toate. S-a marturisit curat si sambata s-a dus sa faca invierea la cer. A fost cum l-a facut mama. N-a stiut de lume, de prostii, de nebunii.
Si i-am zis: „Ai mai fost o data cu acel indreptar si ai mai citit o data”. „Da, zice, dar acum l-am citit pentru ultima oara, ca ma simt slabit”.
S-a dus saracul! Aducea un brat de vesminte de la vesmantarie aici la biserica asta, ca s-a mutat din paraclis si a cazut cu ele jos, si niste femei au zis: „Parinte, ai cazut jos!” „Nu mai pot!” L-au ridicat bietele femei si a venit cu vesmintele aici. Si apoi ceilalti stiu cum a murit, eu nu eram aici.
Dar a fost un om ales de Dumnezeu. A murit pe drumul ascultarii, ascultare nu pana la prasit, ci pana la sfarsit. Nu demult a vrut sa-l schimbe din ascultare, saracul, si parintele staret i-a spus: „Stai! Cand m-oi schimba eu, te-oi schimba si pe tine”.
Si a stat saracul la ascultarea lui sfanta pana a cazut. A murit pe drumul ascultarii ca un sfant, ca un apostol, ca un mucenic. Speram la mila cea negraita a lui Dumnezeu si a Maicii Domnului, ca a facut invierea cu ingerii in ceruri, nu a mai apucat-o cu noi, cateva ceasuri mai erau. S-a dus la cer saracul.
Mi-a placut cum a facut slujba inmormantarii parintele staret cu toti parintii de aici. Si eu sunt batran, am pasit pe 85 de ani, am patru operatii, sufar cu inima, si ca maine plec si eu. Maine, poimaine „Vesnica pomenire” si pentru mine.
Dar fiindca m-a chemat parintele staret sa vorbesc ceva, ca mi-a fost fiu duhovnicesc 30 de ani sau mai multi de cand l-am primit intai in manastire, am venit. Nu-s stapan pe picioare, a trimis doi parinti de m-a adus, ca-s slabit de picioare.
Dar ferice de el ca a rabdat dupa Evanghelie nu pana la prasit, ci pana la sfarsit. S-a dus la bucuria cea fara margini. Cu ingerii lui Dumnezeu este acolo. Ce vede el acum, ce aude el, ce miroase el, ce intelege el, suntem straini cu totul de a intelege noi. Ca-i cu ingerii lui Dumnezeu in ceruri. Parintele duhovnic Protosinghel Ambrozie.
A venit la mine plangand un card de oameni care-i marturisea el: „Parinte, a murit duhovnicul nostru!” L-a luat Domnul, ca si-a terminat drumul crucii, care a avut sa-l faca in lumea asta.
De aceea nu va tin mult, va spun ca ati luat parte la inmormantare unui om ales al lui Dumnezeu si sa fie mila Preasfintei Treimi si a Maicii Domnului si a tuturor sfintilor cu sufletul lui si cu toti pe care i-a mangaiat si i-a marturisit el, si sa fie indurarea Domnului si noi sa avem sfarsitul cel bun si sa mergem cu dansul la rai. Amin.

*

Parintele staret l-a visat pe Parintele Ambrozie la vreo trei zile. Era singur pe o campie verde, frumoasa.
– Parinte Ambrozie, dar n-ai murit?
– N-am murit!
– Dar cum n-ai murit, nu te-am ingropat eu?…

*

Dupa cateva zile, un alt parinte l-a visat ca a venit la chilie si l-a intrebat:
– Parinte Ambrozie, dar noi am crezut ca ai murit si parintele staret a dat chilia parintelui Ciprian. Unde ai fost pana acum?
– Am fost la Ierusalim!…

SFATURI DUHOVNICESTI 2

– Parinte Cleopa, unde se mantuieste omul? In viata de sine, idioritmica, in chinovie sau in lume, in oras, in sat?
– Omul se mantuieste si aici si in oras si in sat si oriunde, daca are trei fapte bune: credinta dreapta in Iisus Hristos, faptele bune si smerenia. Se mantuieste oriunde daca are astea trei lucruri. Iar cine nu le are acestea nu se mantuieste nicaieri.
– Pana unde trebuie sa mearga ascultarea in manastire?
– Am sa fac ascultare pana voi merge in genunchi. Hristos a dus crucea pe umeri si eu vreau sa duc ascultarea pentru Hristos. In masura in care ai sa te biruiesti pe sine si in masura in care ai sa fugi invers, nu de la durere spre placere, ci de la placere spre durere, in masura aceea ai sa fii un ostas al lui Iisus Hristos, care ai sa rastignesti trupul; si ai sa te rastignesti cu Hristos si ai sa poti zice ca Pavel: Cu Hristos m-am rastignit si traiesc. Dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine.
– Parinte, daca cineva e oprit de la impartasanie, poate sa ia anafora?
– Poate, cum sa nu. Cine a zis ca nu se poate?
– Am auzit ca nu-i voie sa iei anafora, daca esti oprit de la impartasanie. Deci poate lua anafora?
– Intai aghiasma mare si apoi anafora. De cate ori se spovedeste poate lua aghiasma mare, jumatate de impartasire. Dar, si anafora intotdeauna, numai cand e intr-o ispitire ceva, nu are voie.
– Cand nu se poate lua sfanta anafora?
– Nu mai poti lua anafora daca dupa miezul noptii ai luat o lingura de apa, sau o farmatura de paine, gata! Ca ziua incepe de la miezul noptii;
– Nu pot lua anafora femeile care sunt in randuiala firii, opt zile;
– Nu pot lua anafora barbatii care se ispitesc noaptea prin somn;
– Nu pot lua anafura cei care sunt sfaditi si nu se impaca;
– Nu pot lua anafora si nu pot saruta sfintele icoane, nici mana preotului, nici sa stea sa-i puna potirul pe cap, barbatul si sotia daca au fost impre-una;
– Nu pot lua anafora cei ce nu sunt vrednici sa li se primeasca darurile la biserica, din pricina pacatelor publice. Asa spune cartea.
– Parinte, in Biblie nu scrie ca nu-i bine sa se manance carne.
– Da tu cauti in Biblie? Dar noi nu avem Dreptul Canonic? Pidalionul l-ai citit mata? Pravila Mare a Bisericii ai citit-o? Pravila mica? Noi avem canoanele Bisericii de Rasarit, nu in Biblie. Noi avem patru posturi peste an, randuite de Sfintii Apostoli, de Hristos. Hristos n-a postit 40 de zile si 40 de nopti?
– Dar pentru calugarii care mananca intotdeauna fara carne?
– Calugarii n-au voie sa manance carne. Auzi ce spune Sfantul Calinic, care are sfintele moaste la Cernica: „Calugarii sau calugaritele care vor manca carne in manastire sau cand se duc acasa pe la neamuri sau in oras, doi ani oprire de impartasanie, 39 de garbace la spate, sa-l blesteme tot soborul si sa-l zvarle afara din manastire”.
Pe voi, mirenii, nu va leaga sa nu mancati. Pe noi, calugarii, da. Pentru ca monahii trebuie sa pazeasca fecioria, cum i-a facut mama lor, pana la moarte. Daca te-ai imbuibat cu carnuri si cu carnati si ai baut vin, te duce dracul dupa muieri si te-ai prapadit in veacul veacului.
Calugarul trebuie sa puie frau calului. Nu auzi ce spune Apostolul Pavel? In toate zilele imi chinuiesc trupul si il robesc, nu cumva altora propovaduind, sa ajung eu de sminteala.
Zic Sfintii Parinti ca trupul este fiara. Sa nu-l ingrijesti mai mult decat trebuie. Trupul este vrajmas. Zice Sfantul Isihie: „Pana la moarte sa nu te increzi in trupul tau”. Cel mai mare dusman al mantuirii este trupul, ca-i firea stricata din rai. Si tot timpul el trage la pamant si la iad.
– Pe cine sa trecem la pomelnic?
– Cand faci, mama, pomelnic pentru ai matale, la Liturghie, pune si unul sau doi saraci, sau o vaduva pe care nu are cine o pomeni si a murit saraca. Este mare pomana. Asta se cheama milostenie duhovniceasca. Este mai mare decat aceea cand ii dai o haina sau o mancare omului, ca-l ajuti dincolo, in vesnicie.
– Parinte Cleopa, pentru morti, ce slujbe se pot face? Parastase, Liturghii? De exemplu, cate parastase se pot face?
– Parintele meu, pentru morti si pentru vii cea mai puternica slujba este Sfanta Liturghie, care este jertfa si rascumpararea Mantuitorului. Daca a murit cineva, este bine sa porneasca patruzeci de liturghii (ca la Liturghie se scot particele si are comuniune cu Hristos in Sfantul Potir prin particele) si patruzeci de panahide. Acolo se fac dezlegarile, ca la o panahida sunt noua dezlegari: sapte dezlegari mici facute de preot, atunci cand zice: „Dumnezeul duhurilor si a tot trupul…”, si doua mari, pe care trebuie sa le zica episcopul sau preotul. Deci 360 de dezlegari are un suflet in sase saptamani la panahida. Deci poti sa pui patruzeci de liturghii si patruzeci de panahide in sase saptamani.
– Si daca nu stim daca a murit spovedit sau impartasit, poate a murit de mai multi ani, putem sa-l punem la pomelnic?
– Numai daca moare sinucis, Doamne fereste, pe acela nu-l mai poti pune.
– Dar daca moare de moarte normala?
– Da, oricum ar fi. Ca zice Apostolul: omul murind a incetat de la pacat, nu mai face pacatul. Il poti pune, e fiu al Bisericii. Iata pe cine nu poti pune la Liturghie:
– Nu se pot pune intai sectantii, ca fac pacat impotriva Duhului Sfant, cum arata Sfantul Efrem;
– Nu se pot pune cei sinucisi;
– Nu se pot pune cei ce au trait necununati;
– Nu se pot pune cei ce au murit in duel;
– Nu se pot pune cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte. Nu vor sa primeasca preotul, n-ai voie sa-i pui la slujbe;
– Nu-i poti pune pe cei ce au injurat de lucruri sfinte;
– Nu se pot pune la Liturghie cei ce s-au luat neamuri in casatorie, de la spita a sasea in jos. Spita a sasea sunt veri de gradul doi. Spita a patra sunt veri intai;
Astea sunt pricinile pentru care nu-i poti pune la Liturghie. Iar la Psaltire numai sinucigasii si ereticii nu se pot pune. Ceilalti se pot pune fara particele la Psaltire. Dar sa scrii pe pomelnic: fara particele. N-are comuniune la Sfanta Liturghie.
– Poti sa mergi la cei care sunt necununati?
– Daca ai mancat in casa la un om necununat, patruzeci de zile trebuie sa faci canon, caci masa lor e spurcata.
– Si ce canon trebuie sa faci? Cate matanii trebuie sa faci?
– Trebuie sa faci canon de cincizeci de metanii in zi cu psalmul 50, timp de 40 de zile. Nu-i voie, frate, sa traiasca ca dobitoacele asa.
– Ce se poate face, cand vor sa se casatoreasca doi tineri de credinte diferite?
– Cand vei vedea ca a luat un ortodox pe o catolica sau o protestanta sau o evreica sau o turcoaica, astea se cheama casatorii mixte. Totdeauna femeia trebuie sa treaca de partea barbatului. Daca barbatul este ortodox, ea trebuie sa devina ortodoxa. Daca nu vrea sa treaca de partea barbatului, atunci sa se desparta. „Nu merg dupa tine, ca esti catolica, daca nu te faci ortodoxa”.
– Daca un catolic trece la ortodocsi, ce randuiala trebuie sa i se faca?
– Gata! Acum nu i se mai face botezul. Il miruieste pe frunte de trei ori cu sfantul si marele mir, si-i citeste dezlegarea randuita si gata!
– Dar daca un ortodox trece la catolici, ce se intampla?
– Care trece la catolici trebuie sa primeasca botezul papistas. Se face catolic, dar isi pierde sufletul. Cu catolicii inca nu am ajuns la unire. Au cedat ei in favoarea noastra pana acum vreo 13 puncte, dar mai sunt zece puncte care ne despart.
– Dar daca trece la iehovisti?
– Martorii lui Iehova sunt draci fara coarne. Cand veti auzi de martorii lui Iehova, asta este secta alimentata de evreii din America cu miliarde de dolari, ca sa desparta lumea de Hristos si de Biserica.
– Am o ruda care a trait 60 de ani si a murit asa, fara veste, fara spovedanie. Ce pot sa-i fac?
– Foarte greu, daca a fost nespovedit. Cand moare nespovedit, ca si cum ar muri nebotezat. Fereasca Dumnezeu! Numai, Doamne fereste, daca moare in razboi, daca moare accidentat.
– Nu era spovedit din tinerete.
– De atata vreme nespovedit? Si cum a putut trai atat?…
– Parinte Cleopa, ce sa fac ca nu reusesc sa-mi gasesc un duhovnic?
– Tu sa-l gasesti? El sa te gaseasca pe tine!
– Parinte, se spune ca vin vremuri grele. Ce putem face?
– Tata-i la carma! Voi nu auziti ce spune Proorocul David in Psalmul 32? Domnul risipeste sfaturile neamurilor, leapada gandurile popoarelor si defaima sfatul boierilor. Iar sfatul Domnului ramane in veac si gandurile inimii Lui, din neam in neam.
Nu va tulburati si nu va temeti, ca nu va fi cum vor ei. Ehei, cate vor ei sa faca! Voi nu va temeti! Rugati-va si faceti Sfanta Cruce cu credinta si fug toti dracii!
– Mamele care isi omoara pruncii se mai mantuiesc sau nu?
– Pentru avorturi, dumnezeiestile Canoane opresc 20 de ani de la Sfanta Impartasanie, daca l-a facut cu voia. Daca l-a pierdut fara voie, numai doi ani.
– Dar femeile care se feresc sa ramana insarcinate, ce canon primesc?
– Care se pazesc sa nu faca copii, sunt oprite de Sfanta Impartasanie noua ani. Daca inceteaza si face canon, il aduci la doi ani aproape de Sfanta Impartasanie. Daca nu, intra la canonul celor care fac avort.
– Daca se intampla ca preotul sa verse din Sfintele Daruri, ce canon primeste? La o sfanta biserica un preot batran s-a impiedicat de o persoana care statea sa treaca peste ea.
– Mare pacat au persoanele care stau in calea preotului batran, cand el iese cu Sfintele Daruri, caci le poate varsa. S-a intamplat la mai multi preoti batrani. Sfintele inca nu-s sfintite, dar preotul pentru asta este oprit un timp de Sfanta Liturghie, iar cel care a fost piedica preotului, este oprit trei ani de la Sfanta Impartasanie.
Daca ar fi Sfintele sfintite si s-ar varsa din Sfantul Potir, atunci preotul nu mai poate sluji un timp si trebuie sa-i dea arhiereul canon.
– La noi la biserica lumea se ingramadeste in fata sa le puna potirul pe cap, cand iese la sfarsit cu Sfintele Daruri.
– Ei, lumea! Cate capete, atatea minti. Sunt biserici in tara unde nu se pune la nimeni. Preotul, daca poate sa puna putin sfantul potir, sa-l atinga de capul omului, bine, daca nu, nu are nici o obligatie. asta-i un obicei local, nu este general.
– Parinte, sotul meu nu vrea sa mearga pe calea credintei si ma lupt cu el, dar nu-l pot convinge.
– Stai oleaca! Nu-l poti face sfant dintr-o data! Ce vreau sa spun? Sfantul Teodor Studitul spune: „Femeie, nu incerca sa-l faci pe barbat sfant dintr-o data, ca nu poti! Cate putin, cate putin se imboga-teste cineva si la cele trupesti si la cele duhovni-cesti”.
„Hai sa tinem azi post, ca este sfanta vineri!” „Nu pot, ca eu am treaba!” „Hai sa tinem pana la amiaza!” Da-i cu lingurita!
„Hai sa facem milostenie!” „Nu am de unde da!” „Hai sa dam macar o paine in numele Domnu-lui. Un pahar de apa in numele Domnului!”
„Lasa injuratul!” „Nu pot, ca sunt obisnuit!” „Uite ce! Lasa-l macar o zi! Ia lupta-te tu o zi, sa vezi ca n-ai sa mori!” La toata fapta buna ia-l cate oleaca! Si asa incetul cu incetul vede el ca a avansat; si apoi incepe si el sa puna vointa mai tare. Dar nu deodata: „Mai, ca nu faci asa! Ca nu umbli asa!” Daca ai sa faci asa, dai cu toporul unde-i ata slaba si se rupe.
Imi povestea o femeie aici: „Parinte, ma lupt cu el de zece ani de zile sa pastram oleaca de curatie in posturi, la zile mari. N-am reusit in nici un chip. Am zis: „Doamne, as vrea si eu sa ma impartasesc!””. Ca din cauza lui nici ea nu putea primi Sfintele Taine.
Si-i spune: „Mai, uite ce-i! Te rog, pentru dragostea lui Iisus Hristos, lasa-ma sa fiu curata in Saptamana Mare, sa postesc si eu, sa ma pot impartasi!” Ca preotul i-a spus: „Daca poti sa tii o saptamana macar, te impartasesc”. Ca daca nu tine curatia, poate sa tina tot postul si tot nu se poate impartasi. Ea postea pana la Pasti postul, dar din cauza lui nu se putea impartasi, ca nu pazea curatia in familie. Si el zice: „Ii cam mult o saptamana!”
Dar a invatat-o o ruda de-a ei batrana: „Fata, ia tine tu trei zile de post negru si ai sa vezi ce-o sa faca Dumnezeu cu dansul!” Trei zile n-a gustat nici apa, nimic. La trei zile, i-a dat Dumnezeu o boala si a zacut pana la Pasti. Nu i-a mai trebuit nimic! Trecuse Pastele! I-a spus femeia: „Acum ce zici? Ai sa tii de acum posturile?” „De acum tin toata viata, ca era sa mor! Nu-mi mai trebuie nimic!” a zis el.
L-a biruit femeia cu postul si cu rugaciunea.
– Parinte, ce inseamna anatema?
– Trei pedepse are Biserica! Afurisenia, pe care o dezleaga duhovnicul la spovedanie; caterisirea, la persoane sfintite – diaconi si preoti -, pe care o poate dezlega episcopul; iar anatema o poate dezlega, cu mare greutate, Sfantul Sinod. Anatema inseamna pogorare de viu in iad cu dracii si taiere de la Trupul tainic al Bisericii lui Iisus Hristos. Numai pe sectari poti sa-i dai anatema, ca s-au rupt de la Trupul lui Hristos, care este Biserica.
– Parinte, ce reprezinta metaniile pe care le avem drept canon?
– Cata frumusete si cata armonie este intre cele patru stihii ale pamantului: apa, aer, pamant si foc; cele patru zidiri lucreaza intre ele unite si amestecate si neamestecate. Doua sunt grele si doua usoare.
In om se vad aceste patru stihii, cand face metanii: doua stihii il trag in jos, catre pamant; si doua il ridica in sus, catre Dumnezeu. Focul si aerul il ridica; pamantul si apa mereu il trag in jos.
Omul este samburele universului. Grecii au zis ca omul este o lume mica in cea mare, adica micro-cosmos in macrocosmos, iar Sfantul Grigorie Bogoslovul a zis invers: lume mare in cea mica, macro-cosmos in microcosmos.
Omul, cand se inchina cu toata inima lui Dumnezeu si cu toate puterile sufletesti ale lui si cu cele firesti, aduce mereu lui Dumnezeu cerul si pamantul, pe care le contine el intr-insul.
Omul are din cele patru lumi: lumea minerala, lumea vegetala, lumea animala si lumea duhurilor si mai presus de ea, are minte, cuvant si duh; duhul fiind in chip de raze de lumina in mijlocul inimii, cum arata preaindumnezeitul la minte Grigorie Palama.
Ce este duhul cel de viata facator, care este in chip de raze in mijlocul inimii, cu care omul este mai mare decat ingerii? Este un dor ganditor care sta intre minte si intre cuvant si care circumscrie in sine si pe cuvant si pe minte.
Precum Duhul Sfant in sanul Sfintei Treimi cuprinde si pe Tatal si pe Fiul, asa acest duh de viata cuprinde mintea si cuvantul omului, aratand astfel ca omul este facut dupa chipul si asemanarea Sfintei Treimi si este icoana vie a lui Dumnezeu pe pamant.
– Parinte, ce ne puteti spune despre sfarsitul lumii?
– Pe noi nu ne intereseaza cand va fi sfarsitul lumii. Asta ne intereseaza: „Cum am sa termin eu viata?” Ca Mantuitorul a spus: Iar despre ziua si ceasul acela, nimeni nu stie; nici ingerii din cer, nici Fiul ca om, ci numai Tatal.
Dar eu de ce sa ma gandesc la sfarsitul lumii, daca eu mor maine? Ce daca va mai tine lumea asta o mie de ani? Cu ce ma duc eu de aici si ce-am pus eu in traista, asta ma intereseaza. Ca Mantuitorul a spus: Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul!

PREDICA LA NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL

Iubiti credinciosi,
Se spune in traditie ca Sfantul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum il numeste marele Apostol Pavel: Inchina-se voua Luca, doctorul cel bun.
Dar noi vedem ca nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Daca ati ascultat cu multa atentie dumnezeiasca Evanghelie de astazi, atat de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al sau, incat nu mai este nevoie de nimeni ca s-o talcuiasca. Ca asa de frumos spune, cum ati auzit de la inceput, toata istoria nasterii si zamislirii Sfantului Ioan Botezatorul si minunile care s-au intamplat atunci.
Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra talcuirii Evangheliei, ca ati auzit-o cu totii explicata asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai cateva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul si despre cine a fost el.
Ati auzit ce spune Mantuitorul in Sfanta Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inain-tea neamurilor, ca, vazand oamenii faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumina mai mare ca Ioan Botezatorul?
Si ca sa aflam cine a fost el, sa intrebam direct pe Hristos, Mantuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Sai si la tot poporul: Ce-ati iesit sa vedeti in pustie? Au doara trestie clatinata de vant? Dar ce-ati iesit sa vedeti? Au doara om imbracat in haine moi? Iata, cei ce petrec in haine scumpe si in desfatare, sunt in casele regilor? Dar ce ati iesit sa vedeti? Au doara prooroc? Si apoi le explica: „Daca ati iesit pentru aceasta, sa stiti ca mai mult decat prooroc este Ioan Botezatorul!” Apoi, aratand cine este Ioan, zice ca, din toti cei ce s-au nascut din femei pana la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezatorul.
Daca ar fi spus un prooroc acest adevar, un patriarh, un apostol, un sfant, ar trebui sa-l credem; dar cand spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor ca Ioan este cel mai mare om nascut din femeie, cine poate sa se indoiasca de acest adevar?
Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai inainte l-a vestit Isaia, zicand: Iata, Eu trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va gati calea Ta inaintea Ta. Si iarasi: Glasul celui ce striga in pustie, gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui.
Dar de ce l-a numit inger? Pentru ca viata lui s-a asemanat foarte mult ingerilor celor fara de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mancari alese; nu era la Ioan viata impatimita catre trup, ci cu totul dezlegat de trup traia pe pamant, ca un inger. Se hranea cu acride si miere salbatica.
Ioan manca muguri de copaci si miere salbatica care o fac viespile si albinele salbatice prin niste stanci si este foarte amara. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era imbracat cu o piele de camila si incins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, cand a fost trimis la vremea propovaduirii, si a inceput sa strige: Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!
Iata, ce este mai mare in lume! Nu dregatoria. Nu bogatia. Nu cinstea de la oameni. Ci fapta cea buna; virtutea este mai slavita si in cer si pe pamant, si de Dumnezeu si de oameni.
Auzind oamenii din Iudeea si din Samaria si din tot Ierusalimul, ca a iesit un prooroc pe prundurile Iordanului si predica apropierea Imparatiei Cerului, mergeau la el si erau botezati de Ioan in Iordan. Pielea cea de camila a lui Ioan cu care era imbracat, cureaua cea de pe mijlocul sau, viata lui ingereasca si sfanta, lepadarea lui de toate ale veacului de acum, au atras toata Palestina la el.
Veneau la Ioan cei ce dormeau pe paturi impodobite cu nestemate, cu fildes de elefant; cei invatati sa doarma pe saltele si pe cearsafuri, pana si cei cu coroana pe cap, ca si Irod a venit, atunci cand Ioan l-a mustrat in fata poporului, zicand: Nu se cade, o, Iroade, sa traiesti cu cumnata-ta, cu femeia fratelui tau.
Veneau pe prundurile Iordanului si dormeau pe nisip noaptea, ca sa asculte de dimineata pana seara pe acest om mai presus de om, pe acest inger in trup, care s-a lepadat cu totul de ale veacului de acum si venise ca un inger al Domnului sa vesteasca venirea lui Hristos pe pamant.
Deci Ioan a fost cel mai mare om nascut din femeie, inger cu trup si Inaintemergator. El s-a invrednicit sa se atinga cu mana sa cea dreapta de crestetul Stapanului Hristos. Am vazut mana lui in Sfantul Munte al Atonului, la Manastirea Dionisiu, intr-un toc de aur, dat de Neagoe Basarab al nostru in schimbul moastelor Sfantului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Este galbena ca ceara.
La Boboteaza, cand se face aghiazma, parintii de la Athos nu mai baga Sfanta Cruce, ci iau mana Sfantului Ioan si o baga in vase cu apa de izvor, zicand: „In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne…”. Si daca are sa fie pace in Grecia si belsug, cand o scoate din apa, mana se deschide singura si iar se inchide de trei ori, semn ca Dumnezeu este cu aceasta mana care s-a atins de crestetul Sau in Iordan.
Iubitilor mei frati, daca trebuie sa cinstim pe Maica Domnului, care-i mai presus si decat Ioan Botezatorul, ca L-a nascut pe Hristos cu trup, apoi al doilea dupa dansa trebuie sa-l cinstim pe Sfantul Ioan Botezatorul. Deci sa nu fie casa de crestini unde sa nu fie icoana Sfantului Ioan Botezatorul si unde sa nu va rugati acestui mare prooroc si inger in trup si inaintestatator al tuturor cetelor dreptilor, cum il numeste Biserica.
Aceste putine cuvinte am zis la nasterea dumnezeiescului Botezator si Inaintemergator, iar acum va mut cu mintea in alta parte.Care ati fost aseara la priveghere, ati auzit trei paremii . Una se referea la Avraam si Sarra, alta la mama lui Samson, Manoe, si alta la nasterea Maicii Domnului, din dumnezeiestii Parinti Ioachim si Ana, care se leaga foarte mult de nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.
Sinaxarul Bisericii si sfintii dumnezeiesti parinti, au asezat toate aceste paremii in preajma Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Ca toate arata ca acesti oameni prealuminati si sfinti – Avraam si Sarra, Sfintii Ioachim si Ana, si Sfantul Prooroc Zaharia cu Elisabeta – au nascut numai prin rugaciune, prin post si milostenie si numai oameni alesi, drepti si sfinti. Deci scopul cuvantului priveste in alta parte si vom incepe sa va spunem.
Cata osteneala au facut Sfintii si Dumnezeiestii Parinti Ioachim si Ana precum si Sfantul Prooroc Zaharia si Elisabeta, pentru ca treceau zilele lor si nu aveau fii. Scarba mare era in Legea Veche sa nu ai copii; pentru ca cei ce nu aveau copii in Legea Veche se socoteau oameni blestemati, pomi neroditori, oameni de la care darul lui Dumnezeu s-a departat si i-a lasat seci, fara copii.
Dimpotriva, cei ce aveau familie mare si copii multi, cum a avut Patriarhul Iacov, doisprezece feciori, care s-au numit toti patriarhi, era un semn mare si o binecuvantare. Ca o familie numeroasa este binecuvantata de Dumnezeu. De aceea acesti dumnezeiesti oameni sfinti, fiind sterpi, nu numai ca primeau necinste de la popor, dar chiar cand se duceau cu jertfe la Sion in biserica, nu le erau primite jertfele. De ce? „N-aveti copii. Nu sunteti binecuvantati de Dumnezeu, ca sunteti sterpi, pustii de darul Lui, ca n-aveti copii”.
De aceea cu multa jale si plangere se intorceau inapoi defaimati de preoti, de arhierei si de tot poporul pentru nerodirea lor, ca nu aveau copii. Dar cu osteneala, cu rugaciuni, cu milostenii si cu multa facere de bine s-a randuit, ajutandu-le Preasfantul Dumnezeu, ca acesti oameni sa aiba fii. Si pe cine? Pe cea mai mare imparateasa a Heruvimilor si a Serafimilor, pe Maica Domnului, si pe Sfantul Ioan Inaintemergatorul, cum am spus, cel mai mare om nascut din femeie.
Dar sa revenim acum la noi. Unde-i mintea acelor femei care se gandesc nu sa aiba copii, ci sa nu aiba? Unde-i mintea acelor parinti care nu postesc, nu se roaga si nu fac milostenie, cerand „Da-ne noua, Doamne, copii?”, ci, dimpotriva, stau impotriva planului de creatie al lui Dumnezeu, sa nu aiba copii sau sa aiba mai putini.
Vai de noi si de noi! Daca toate pacatele noastre striga la cer sa vina mania Domnului peste noi, cel mai mare pacat care este astazi in lume si cel mai cumplit, care va grabi urgia lui Dumnezeu peste omenire, este uciderea de copii.
Omule, daca tu ai semanat in tarina ta porumb, grau, orz, ovaz, cartofi, ce-ai pus, si te-ai ostenit sa pui samanta ta acolo, sa ari, sa semeni, ti-ar parea bine daca unul ar veni in batjocura si ar strica samanta ta, ar zvarli tarana intr-o parte si-n alta, ar merge cu vitele pe acolo sau cu altceva si ar distruge semanatura ta? Nu te-ai duce sa te iei la bataie cu el, sau sa-l dai in judecata, ca ti-a stricat osteneala ta – omeneste vorbind -, ti-a stricat samanta ta din ogor, care nadajduiai sa creasca, sa faca roade, sa ai cu ce te hrani la anul viitor? Nu-i adevarat asa?
Dar oare nu se supara Dumnezeu cand seamana si tu strici samanta Lui? Ce zice apostolul? Aratura a lui Dumnezeu suntem. Da. Toata lumea este aratura si tarina lui Dumnezeu. Dar in aceasta tarina si aratura, Dumnezeu seamana. Ce seamana? Samanta omeneasca, prin barbat, in mitrasul femeilor.
Auzi cui ne punem impotriva? Auzi cui ii stam impotriva cand facem avorturi si distrugem samanta data de Dumnezeu in pantecele nostru? Ai auzit cui? Lui Dumnezeu, Care a semanat. Oare nu ne va trage la judecata? Oare nu ne va condamna cu dracii la munca vesnica, pentru ca stricam semanatura Lui pe care o seamana? Ce-a zis Adam cand a dobandit primul fiu? Iata, am dobandit om prin Dumnezeu!
In Hronograful lui Chedrinos, o carte foarte veche, tradusa in romaneste de Veniamin Costachi la anul 1837, in Manastirea Neamt, se arata ca bietii Adam si Eva, dupa ce au fost scosi din Rai, au iesit la poarta Raiului, dar acolo a pus Dumnezeu Heru-vimi cu sabie de foc, sa nu se atinga nimeni, nici sa mai intre om inapoi in Rai. Si s-au rugat o suta de ani Adam si Eva: „Doamne, am gresit! Da-ne voie inapoi in Rai! Sa venim inapoi in Raiul desfatarii, cel preadulce si preasfant”.
Dupa o suta de ani, s-a aratat Arhanghelul Gavriil lui Adam si Evei si le-a zis: „Luati-va de-o grija, pentru ca ati calcat porunca, Dumnezeu v-a dat de canon pe pamant! Tu, Adame, cunoaste pe Eva si veti naste fii”. Evei i-a dat Dumnezeu canon, zicand: Inmultind voi inmulti durerile tale, si intru dureri vei naste fii. Iar pentru Adam, alt canon. A blestemat pamantul, zicand: Blestemat sa fie pamantul pentru tine!…Spini si palamida sa rodeasca pamantul tau…! In sudoarea fetei tale iti vei castiga painea cea de toate zilele, cum vedem pana azi.
Nu putem scapa de blestemul si de porunca lui Dumnezeu. Femeia care incearca sa inlature durerea nasterii si sa traiasca numai in placere cu barbatul sau, sau barbatul care-i porunceste femeii sa impiedice nasterea, sunt cei mai mari criminali. Se abat de la porunca cea dintai a lui Dumnezeu, cand i-a spus femeii: Inmultind voi inmulti durerile tale, intru dureri vei naste fii. Si i-a mai dat un canon: si intoarcerea ta catre barbatul tau.
Adica femeia sa asculte de barbat toata viata ei. De aceea si marele Apostol Pavel spune: Femei, supuneti-va barbatilor vostri, ca intru Domnul. Si auzi: „Femeie, supune-te capului tau!” Ca barbatul este cap al femeii, precum si Hristos este cap al barbatului.
Ai vazut vreodata vreo femeie cu doua capete? Nu se poate. Barbatul este cap si femeia este trup. De aceea zice: Femeia trupul sau nu-l stapaneste, ci barbatul. Iar acea nebuna care cauta dupa alt barbat, se poate gandi ca poate sa aiba doua capete? Nu. Unul ti-a dat Dumnezeu prin cununie. Si cu doua capete nu vei fi in veac.

*

Fratilor, cuvantul care urmeaza va va arata primejdia cea mare a acestui cumplit pacat. Cum putem opri in ziua de azi cumplitul pacat al avorturilor si prin ce mijloace? Acest pacat distruge lumea. Nu numai ca distruge natalitatea popoarelor, dar distruge sufletele si atrage urgia lui Dumnezeu pe pamant.
Deci, lasa lucrul lui Dumnezeu! Lasa tarina si aratura lui Dumnezeu asa cum o seamana El! Mai acum trei-patru zile, am marturisit pe un preot si o preoteasa si un alt preot tanar si alta preoteasa. Un preot care are 15 copii, din judetul Suceava, foarte evlavios, frate cu Parintele Argatu de la Bucuresti. Si o intreb pe preoteasa: „Cati ani ai, mama?” „Am 47 de ani”. „Cati copii ai?” „Am cincisprezece, parinte”. Are copii preoti, preotese, ingineri, doctori; are doua fete la facultate, un baiat pe la seminar…
Ai auzit o femeie cu frica de Dumnezeu? „Dar ai omorat vreo unul?” „Nu mi-a murit nici unul. Nici nu m-am gandit, Doamne fereste, sa fac crima”. Vedeti cum este o femeie cu frica lui Dumnezeu? Oare ce va zice in ziua judecatii, ca la II Corinteni, 6 cu 2, auziti ce spune Scriptura? Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? Cum au sa judece lumea sfintii?
Iata cum, zice Sfantul Ioan Gura de Aur: „Cand ai sa spui tu ca n-ai putut sa cresti copii, ai sa vezi milioane de sfinti care stralucesc ca soarele si care au avut si copii si au fost si sfinti”. Deci asa vor judeca sfintii lumea, cu pozitia lor fata de cei pacatosi.
Fratilor, sa stiti un lucru: Paziti-va foarte tare, sa nu spuneti in gandul vostru, cum imi spune cate o femeie la marturisire: „Da, parinte, l-am avortat, dar era numai de o luna sau de trei saptamani!”
Ce-ai zis? De trei saptamani? Iata ce spune Sfantul Anastasie Sinaitul: „Precum cand tuna si fulgera, odata auzi tunetul si odata vezi lumina fulgerului, asa in clipa cand s-a zamislit copilul se zideste in el si trupul si sufletul lui, intr-o forma ca o samanta de canepa sau poate mai mic, dar in aceeasi vreme.
Teoria originii sufletelor noastre este intreita:
– A fost teoria cu preexistentianismul lui Origen cel blestemat, in care zice ca sufletele au existat din veac si au fost pedepsite in trupuri.
– Este teoria cu traducianismul la Tertulian, care zice ca sufletul s-ar fi tras din sufletul parintilor. Si aceasta teorie a cazut in fata Bisericii.
– Si a treia teorie adevarata, dupa toata Biserica, este creationismul. Dumnezeu creeaza sufletul si trupul in clipa cand s-a zamislit el in pantecele maicii lui.
Si daca dupa zamislire, la un ceas, vei face ceva ca sa strici nasterea, esti ucigatoare de om si criminala. Ori il ucizi de 30 de ani, ori il ucizi la un ceas dupa ce s-a zamislit este acelasi pacat; ca intentia una este: sa omori copilul, sa omori omul. Ca Dumnezeu nu se uita la intamplare, ci la intentia cu care faci pacatul.
Tot asa patesc si cele care se pazesc sa nu faca copii. Este la fel cu cele ce fac avort. Se opresc prima data doi ani, iar daca tot se mai pazesc, sase ani si apoi mai mult.
N-aveti voie sa stricati zidirea lui Dumnezeu, semanatura si tarina Lui. Lasa-l sa se nasca! Lasa-l sa creasca! Imi spui ca esti saraca, ca esti bolnava, ca ti-a spus doctorul ca ai sa mori! Dar care-i jertfa ta? Care-i datoria ta? Nu sa mori nascand? De ce Biserica te pregateste inainte de nastere pentru moarte? Ca daca ar fi o femeie oprita de Sfintele Taine 20 de ani, daca-i gravida, gata, i se da voie sa se impartaseasca. De ce a facut Biserica asa?
Ii da voie sa ia Preacuratele Taine, ca o pregateste de moarte. Cate pacate ar avea o femeie insarcinata, daca moare spovedita si impartasita cu Preacuratele Taine, toate, toate i se iarta daca ar muri nascand. Femeia cand moare nascand, moare pe altarul jertfei. Se jertfeste pentru Hristos. Este mucenita si martira. De aceea ne-a invatat Apostolul Pavel: Femeia se va mantui prin nastere de fii.
Deci nu dati loc maniei lui Dumnezeu cu pricinile voastre! Ca ti-a spus doctorul ca esti slaba, ca nu poti purta sarcina, sa-ti faca operatie. Nu! Cu credinta in Dumnezeu du-te la masa nasterii! Du-te acolo la maternitate: „Doamne, daca am sa traiesc, am sa fiu mama acestui copil. Daca nu, vreau sa mor, sa dau viata copilului, ca sa traiasca copiii”.
Fericita si de trei ori fericita este mama aceea care moare nascand; isi pune viata ca sa dea viata copilului sau. Mucenita si martira este si in rand cu apostolii si martirii se duce, pentru ca a avut credinta tare in Dumnezeu, nu sa ucida copilul, ci sa-l nasca, chiar cu riscul de a muri ea.
Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa si femeia aceea care isi omoara copiii.
Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slavitului Prooroc Inaintemergatorul si Botezatorul Ioan, a carui sfanta nastere o praznuim astazi si pentru ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca, sa ne mantuiasca pe noi ca un bun si iubitor de oameni. Amin.

O ISTORIOARA CU FEMEILE CARE FAC AVORTURI

Toate pacatele sunt pacate grele si toate pacatele se numesc de marele Apostol Pavel „lucruri ale intunericului”. Ca auzi ce zice: Lepadati dar lucrurile intunericului. Apoi incepe sa le numere: desfranarea, lacomia, betia, hula, necredinta… Tot pacatul intuneca pe om, dar uciderea este un pacat si impotriva Duhului Sfant si strigator la cer, si poti sa spui acestui pacat cum vrei. Ca ce este mai scump la fiecare vietate decat viata?
Nu vezi mata ca si o furnica si un tantar si o musca, o jivina cat de mica, ea vrea sa-si salveze viata. Fuge, alearga, se pazeste sa nu o omori. Dar omul, care-i chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cat de scumpa este viata lui inaintea Tatalui ceresc?
Daca ar fi omul fiara, n-ar fi o paguba mare, ca o fiara este mult inferioara omului, dar omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pamant, si este foarte mare pacat.
De aceea sfatuim pe cei ce-au cazut in acest pacat, ca sa se sileasca cu toata puterea sa se marturiseasca si sa-si faca canonul in lumea aceasta, ca nu cumva dincolo sa-l faca vesnic. S-a prea inmultit pacatul acesta si este strigator la cer, si aduce osanda vremelnica si vesnica si in veacul de acum si in cel viitor. Ia sa va spun o intamplare adevarata si infricosatoare:
Intr-una din zile, m-am pomenit aici la mine cu o doamna bine, care a venit si a cazut in genunchi si a inceput a plange:
– Ce este, doamna?
– Vai de mine, sunt de la Bucuresti, am venit cu mare greutate si cu mare necaz aici.
– Dar ce s-a intamplat?
– Eu sunt fata de preot, a zis, si s-a intamplat de m-a luat in casatorie un mare functionar. Eu i-am spus ca nu merg dupa dansul. Eu sunt fata de preot si sunt credincioasa. Am crescut in credinta crestina ortodoxa, in frica lui Dumnezeu, dar el nu crede in Dumnezeu. El a spus: „Eu nu cred, dar iti dau voie tie sa faci ce vrei: roaga-te, mergi la biserica, posteste, fa milostenie, roaga-te si acasa. Fa tot ce vrei, numai sa mergi dupa mine in casatorie!”
In felul acesta, ea a intrebat pe parintii ei si s-a incumetat si s-a dus. S-au luat in casatorie si au trait bine vreo cateva luni. Cand ea a ramas gravida, el atata i-a spus: „Silvia, copii sa nu-mi faci, ca copiii sunt salba dracilor”. Auzi ce expresie! Ea a ramas uimita cand a auzit: „Fa ce stii, dar copii sa nu-mi faci, ca nici nu vreau sa aud de dansii!”
Atunci ea i-a spus: „Mai, criminalule, sa-ti iasa din minte vreodata ca eu am sa fac aceasta crima! Eu sunt fata de preot. Eu ti-am spus inainte de a ma casatori ca vreau sa traiesc cu tine crestineste, nu paganeste”. El i-a spus: „Gandeste-te bine, ca eu am vorbit cu un doctor sa dai copilul afara”. Copilul avea doua luni. Ea a spus: „Niciodata, nu voi face aceasta crima. Mai bine mor de o mie de ori decat sa omor copilul”.
Si a ramas vorba ca el ii pregatea doctorul ca sa-i omoare copilul, mai ales primul copil. Ea insa era hotarata pana la moarte sa nu faca avort. Si iata ce s-a intamplat. A venit saraca aici la mine sa intrebe, dar era hotarata in inima ei sa nu faca aceasta ucidere de om.
– Am auzit de dumneata si am venit sa intreb, a zis ea. Ce zici, parinte? Eu sunt in a doua luna si el m-a amenintat cu moartea, daca nu fac avort.
– Daca te-ar taia de o mie de ori si te-ar impusca, sa nu omori nici un copil, ca nici leoaica, nici lupoaica, nici scroafa salbatica, nici serpoaica, nimeni nu isi omoara puii. Dar omul a devenit mai rau decat toate fiarele de pe fata pamantului. Omul isi omoara copiii. Mai bine sa mori de o mie de ori, dar sa nu faci avort. Spovedeste-te si te pregateste. Mucenita ai sa fii cu Sfanta Varvara, cu Sfanta Tecla si cu toate martirele in ceruri, daca ai sa mori tu, ca sa nu omori copilul.
– Cum sa fac? Ma tem si de el ca ma va omori, ma tem si de Dumnezeu!
– Sa te temi de Dumnezeu, Care a zis asa: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida. Temeti-va mai vartos de acela care, dupa ce a ucis trupul, poate sa duca sufletul in gheena. Nu te teme! Trupul asta este o mana de pamant spre mancarea viermilor. Azi este, maine nu mai este. Sufletul nu moare in veci! Du-te hotarata in inima ta, spovedeste-te, impartaseste-te si asteapta moartea! Dar sa nu avortezi!
Ce s-a intamplat intre timp? S-a dus femeia acasa hotarata sa nu faca avort. Si cum era aproape sambata mortilor, adica „Mosii de vara”, anul trecut (1979), ea s-a dus in oras sa cumpere cate ceva, ca sa dea de pomana. A cumparat castroane, cani frumoase, vase, pahare, portocale, bomboane. Voi stiti ca la noi se da de pomana, dupa cum este traditia noastra ortodoxa, pentru sufletul mortilor. Si a luat si faina de grau, ca sa faca cozonaci si placinte pentru pomana.
A venit acasa din oras cam obosita. A plamadit faina, a pus drojdie si a framantat aluatul pana a dospit si s-a culcat.
Cand a adormit, s-a facut ca era intr-un defileu de munti, adica doua randuri de munti. Unul era pe dreapta si unul pe stanga, iar prin mijlocul acelor munti era o sosea dreapta. Muntii erau foarte inalti si aveau padure de brazi pana la poale. Iar de la marginea padurii, de-o parte si de alta, erau flori, doua-trei sute de metri pana la sosea. Ea mergea – asta era prin vis – pe soseaua aceea printre munti si se minuna de frumusetea acelor locuri.
Dar deodata, cand si-a aruncat privirea in dreapta, spre padure, a observat ceva foarte minunat: la poala padurii erau arbori de foc, cat vedeai cu ochii. Un rand de arbori care ardeau scanteind de jaratec. Si de fiecare arbore de foc era legata cu funii de foc cate o femeie goala, cum a facut-o mama sa, si focul le ardea grozav la spate, pe sira spinarii, si ele tipau groaznic.
Cum se zvarcoleau aceste femei legate de arbori, deodata a vazut niste vulturi de foc care veneau din muntii ceilalti, cu gheare de foc, cu aripi de foc si cu ciocul de foc si s-au pus pe sanii lor si ii mancau si ele strigau: „Vai de noi si de noi si de cei ce ne-au nascut pe noi!” Vulturii mancau sanii lor pana la oase, de se vedeau coastele, si apoi zburau inapoi in munti, iar lor le cresteau sanii inapoi. Si veneau alti vulturi si le mancau din nou si ele strigau tare si plangeau.
Si s-a minunat biata femeie: „Vai de mine, zice, nu ma mai uit in partea asta, ca mor de frica”. Si a intors capul spre stanga. In partea stanga a vazut un lucru mai infricosat. Alt rand de copaci de foc, tot in marginea padurii, si erau legate femei goale, dar aici nu le mai mancau vulturii. Aici erau serpi cu doua capete, niste balauri de foc, incolaciti peste ele si peste copaci, cu coada pana in pamant. Cu un cap era pe o tata si cu altul pe cealalta tata si le sugeau de le dadea sangele. Asa de tare strigau, de se cutremurau padurile si muntii aceia.
Atunci ea, cand a vazut ca in stanga vede si mai infricosat lucru decat in dreapta, de frica a slabit si a cazut in genunchi si striga la Maica Domnului: „Maica Domnului, nu ma lasa, ca mor de frica!” si se uita daca nu mai este cineva pe acolo, ca se temea sa nu vina serpii aceia si la dansa.
Deodata vede in urma pe drum ca vine un tanar prea frumos, cu haina alba ca zapada, cu cruce in frunte si cu un baston de aur in mana. Cand l-a vazut a zis:
– Multumesc Tie, Doamne, ca nu m-ai lasat in iadul asta singura. Si a cazut cu fata la pamant, zicand: „Doamne Iisuse, nu ma lasa!”
– Eu nu sunt Iisus Hristos, a raspuns ingerul.
– Dar cine esti, Doamne?
– Eu sunt ingerul pazitor al vietii tale. Eu totdeauna te pazesc pe tine, si acum m-am aratat tie cu porunca lui Hristos.
– Doamne, scoate-ma de aici, ca mor de frica! Fa mila cu mine si nu ma lasa aici!
A sculat-o din genunchi si i-a zis:
– Nu te teme si mergi dupa mine!
El mergea inainte si ea in urma. Si in urma lui se vedeau raze de lumina si era o mireasma a Duhului Sfant, cum nu mai este pe pamant.
Mergand cu ingerul pe drumul acela, ea a intrebat:
– Doamne, de ce pe femeile acestea le sug balaurii acestia cu doua capete si pe acelea le mananca vulturii de foc. Le mananca sanii lor si iar cresc si ele se chinuiesc? Si a zis ingerul:
– Acestea n-au voit sa le suga copiii lor. N-au vrut sa alapteze copii si de aceea balaurii acestia de foc le vor suge in vecii vecilor si vulturii de foc le vor manca sanii, ca au fost criminale si au omorat copiii nevinovati din pantecele lor. Femeile care au omorat copiii prin avort, cu bai, cu injectii, cu pastile si i-au otravit cu buruieni de la babe, asa se vor munci in veci, ca nu s-au pocait, nici nu s-au spovedit, ci au crezut ca-i gluma pacatul acesta.
Mergand asa, i se parea ei ca au mers cativa kilometri. S-a uitat in dreapta si a vazut un singur arbore de foc, unde nu era legata nici o femeie. Si ea a intrebat:
– Doamne, uite aici un singur copac care nu are legata nici o femeie de dansul! Zice ingerul:
– Vezi copacul asta de foc? Acesta era copacul tau, daca n-ascultai de preot si te duceai sa omori copilul! Tu n-ai nici un copil pe lume si era primul copil. Dar avea sa te pedepseasca Dumnezeu, pentru ca aveai sa mori in timpul avortului la doctor. Dar fiindca ai avut frica de Dumnezeu si te-ai hotarat in inima ta sa nu omori copilul si ai intrebat pe preot si te-ai hotarat mai bine sa mori decat sa omori copilul, iata ca ai scapat de acest copac!
Apoi a zis ea: „Doamne, scoate-ma de aici! Incotro este tara mea? Unde sunt eu aici?” Ingerul i-a zis: „Sa-i spui barbatului tau cel criminal ce ti-am spus eu. Daca te mai indeamna pe tine la avort, nu aici se va munci el, ci in alt loc, unde de o mie de ori va fi mai greu ca aici! Tu esti fata de preot si te-ai maritat fecioara, cum te-a facut mama ta, iar el este un preacurvar. El s-a insurat cu tine, dar inainte el a trait cu trei femei nemaritate si le-a obligat sa faca avort si le-a platit el la doctor. Acele trei femei au pierdut cate un copil. Deci are pe sufletul lui trei avorturi facute de el. Are sa manance carne in vecii vecilor, in focul gheenei!
El nu ti-a spus tie, dar este un mare curvar si spurcat. Tu te-ai casatorit curata cum te-a facut mama ta, iar el a fost un preacurvar si ucigas, care a platit pentru acelea sa faca avort. Sa-i spui, ca el n-a zis nimanui”.
Atunci ea a zis: „Doamne, pe unde sa ma duc eu acasa? Pe unde sa ies?” Ingerul Domnului i-a spus: „Dar unde esti, acasa esti! Tu scoala-te si framanta aluatul, ca a dospit in covata”. Si l-a vazut ca un fulger cand a zburat, si ea s-a trezit in casa.
S-a trezit femeia foarte spaimantata si aluatul dadea jos din covata, cum i-a spus ingerul. Se culcase la sapte fara un sfert si acum era ceasul noua si un sfert seara. Deci doua ore jumatate. In timpul acesta a fost prin iad si a vazut unde se muncesc femeile criminale care fac ucidere de om.
Cand s-a sculat, de frica a inceput sa strige in gura mare. Sotul ei venise de la serviciu si daca a vazut ca este obosita si se odihneste, n-a mai deranjat-o. Cand a auzit racnind, el a crezut ca a luat foc ceva la cuptorul de paine.
A venit barbatul ei:
– Ce-ai patit, Silvia? Ce ti s-a intamplat?
– Vai de mine! Vai de mine! Am fost in iad. Am vazut iadul! Am vazut unde se muncesc femeile care fac avorturi.
– Cum?
Si i-a spus sotului tot ce i-a zis ingerul.
– Iata, zice, ce mi-a mai spus: ca tu m-ai luat pe mine curata cum m-a facut mama, dar tu ai trait cu trei femei necasatorite, si le-ai indemnat sa faca avorturi la doctori. Asa-i?
– Asa este.
– Auzi, ca te asteapta pe tine munca mult mai mare ca aceea. Ca tu ai si platit la doctori ca sa omori copiii, nu numai ca le-ai indemnat. Banii aceia sunt spre pierzarea ta in veci!
El, cand a auzit ca i-a descoperit pacatele, a zis:
– Sa stii ca adevarul ti-a spus. De azi inainte ma pocaiesc si eu pana la moarte. Dar du-ma la un duhovnic sa-mi spun pacatele, sa pun si eu inceput bun, ca am auzit ca Dumnezeu primeste pe cel pacatos!
Apoi a venit cu sotia si s-au marturisit amandoi, indreptandu-si viata. L-am marturisit si i-am spus: „Iata, frate, ce a facut Dumnezeu cu tine! Cata mila a avut de tine! Prin femeie ti-a descoperit urgiile si faradelegile tale, ca sa te intorci la pocainta”.
Atunci mi-am adus aminte de cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice: De unde stii, femeie, ca nu-ti vei mantui barbatul? Nu stii tu, zice, ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa? si invers.
Iata o femeie crestina! O femeie cu frica lui Dumnezeu, care a fost hotarata in inima ei mai bine sa moara, decat sa faca avorturi! Si s-a rugat lui Dumnezeu si a castigat si pe sotul ei la adevarata credinta si i-a indreptat si viata lui. Si asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt pana astazi impreuna si duc viata cinstita si curata inaintea lui Dumnezeu.
I-am dat si lui canon sa nu se impartaseasca 20 de ani, ca pentru un avort Sfintii Parinti opresc 20 de ani, iar cu iconomie 10 ani, daca omul posteste toate posturile si miercurile si vinerile si face milostenie. „Fac toate!” a zis el. Atunci i-am redus canonul la 10 ani. Zece ani i-am dat canon si sa planga toata viata ca a omorat trei oameni. Caci ori vei omori copilul, cum ti-am spus, cand l-a semanat Dumnezeu in pantecele mamei sale, cand este cat o samanta; ori il omori cand este mai mare, tot acelasi pacat ai.
Sa va iasa din minte, cum zic unele femei: „Parinte, nu era decat de-o luna, ca nu se stia ce-a fost!” Nu minti pe Dumnezeu, Care a zidit si Care a zamislit in tine. Nu auzi ce spune Ieremia Proorocul? Doamne, au nu Tu zidesti duhul omului la zamislire?
Pe Dumnezeu nu-l poate minti nimeni. Aveti frica lui Dumnezeu, paziti-va de gandul acesta al uciderii de copii, mai tare decat toti balaurii din lumea asta si decat toate. Paziti-va! Ca daca tot veti face mereu avort, poporul nostru se imputineaza. Vom ramane numai batranii si vor veni alte popoare si ne vor robi, ca vom fi putini si nu vom mai avea copii ca sa fie ostasi ai tarii si oameni de isprava sa conduca tara!
Tineti nu numai la natalitatea poporului si la scumpa noastra tara, tineti la sufletul vostru, care-i mai scump decat toata lumea, ca daca il veti pierde, cu toata lumea nu puteti sa-l rascumparati. Toate femeile care aveti barbati si v-ati cununat, ca si acelea care ati gresit si ati facut nunta fara cununie, sa nu omorati copiii. Copilul este un inger si prin el te mantuiesti si tu! Naste-l, boteaza-l, creste-l si printr-insul te mantuiesti si tu.
Sa te duci la marturisire, ca esti o crestina buna, si te iarta Dumnezeu. Iar a ucide copilul este cea mai mare crima, cea mai mare faradelege si impotrivire inaintea lui Dumnezeu, Care l-a creat in pantecele tau si ti-a dat tie nastere, iar lui i-a dat suflet viu si cuvantator.
Va rog din toata inima sa tineti minte aceasta intamplare. Aduceti-va aminte, femeilor, de vulturii cei de foc si de copacii cei de foc care ard pe femeile care fac avort, ca si de balaurii cei de foc, care au sa va suga pieptul!
Paziti-va, va rog, nu numai de-a face pacatul, ci si de-a gandi la aceasta, caci crima si prea cumplita crima este fata de constiinta ta, fata de Dumnezeu si fata de tara in care ne-am nascut si traim.

TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC SAU INALTAREA LA CER

Cum se pot inalta oamenii la cer? Prin darul Duhului Sfant, prin darul si mila lui Dumnezeu. Omul, cand este in pacat de moarte si este caldut, se afla in iad cu sufletul. Este mai jos decat toate dobitoacele campului, decat toate pasarile cerului, decat toata zidirea. El se afla atunci cu sufletul in iad.
Dar prin pocainta adevarata si prin darul Sfantului Duh, care dezleaga pacatele prin mana duhovnicului, se ridica din iad la rai, se ridica din moarte la viata si din om pacatos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu ingerii. Si nu numai cu ingerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cat este cu putinta. Caci auzi ce spune proorocul: Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt. Dar voi ca niste oameni muriti (adica prin pacat) si ca unul din boieri (adica ca niste draci) cadeti.
Tot pacatul se cheama cadere, caci se zice: „A cazut cineva in pacatul curviei, sau a cazut cineva in mandrie sau in lacomie sau in betie sau in iubire de argint sau in ura”. De ce se cheama pacatul cadere? Pentru ca pacatele ne trag in jos de la Dumnezeu si ne coboara de la treapta de oameni si ne fac dobitoace. Caci a zis psalmistul: Si omul in cinste fiind, n-a priceput, alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte si s-a asemanat lor. Deci, din oameni ne facem dobitoace si mai rai ca dobitoacele. Ne facem draci si chiar mai rai ca ei. Ca nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu in fata, dar omul cu mintea sa il huleste!
Deci iata cum ne coboara pacatul. Pacatele ne trag mereu in jos, iar darul lui Iisus Hristos si darul Sfantului Duh mereu ne inalta si mereu ne ridica. Caci zice proorocul: De sapte ori de va cadea dreptul, de sapte ori se va ridica. Sapte inseamna numar fara de numar, inseamna vesnicie, numar la nesfarsit. Adica, mereu se repeta caderea si ridicarea omului. Deci, de va cadea omul in toata viata sa, sa nu se deznadajduiasca de a se ridica, ci sa se inalte iarasi prin darul Sfantului Duh, prin pocainta cea adevarata.
Dar inaltarea aceasta a omului din iad si din randuiala dobitoacelor si din randuiala paganilor si a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodata? Nicidecum!
Asa ne invata dumnezeiestii parinti. Omul, cand se ridica, se ridica pe trepte. Nu deodata se poate face sfant, dupa cum nici deodata se poate face drac, ci se ridica pe trepte. Cei ce se straduiesc pe calea mantuirii, merg dintr-o masura in alta, cum a zis inainte proorocul: Merge-vor din putere in putere. Ei capata mai intai in inima lor o putere din darul Sfantului Duh, o parte din taria de a sta in poruncile lui Hristos, o masura din virtute si dupa aceea pasesc pe alte trepte.
Dar care sunt treptele acelea, ni le arata dumnezeiestii parinti. Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei. Care?
Ati auzit in Scriptura la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (in editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sambata, de sambete si de sambetele sambetelor; si iarasi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufle-tului rational; si iarasi de taierea imprejur, de taierea taierii imprejur si de taierea inimii in duh, cum zice marele Apostol Pavel .
Acestea arata tainic in Legea Veche si in cea noua urcusul sufletului catre Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, dupa dumnezeiescul Parinte Maxim Marturisitorul, arata urcusul, sau cum se inalta un suflet pana se face Dumnezeu dupa dar. Toate acestea sunt simbolizate, dupa Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la indumnezeirea dupa dar. Ele sunt faptuirea morala, contemplatia naturala in duh si teologia mistica, adica cunoasterea tainica a lui Dumnezeu .

I. Dar ce este sambata sufletului rational? Sambata in Legea Veche inseamna odihna. Sufletul nostru, zbuciumat de pacate, de cadere, avand con-stiinta patata de pacatele sale, cand pune inceput bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridica din pacat si se inalta putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihna, dar nu la desavarsire. Deci, cand vei auzi in Scriptura de sambata, sa stii ce inseamna aceasta. Iata ce spune dumnezeiescul Parinte Maxim: sambata e nepatimirea sufletului rational, care a lepadat prin faptuire semnele pacatului.

Sa va dau o pilda. Un om a fost betiv, a fost desfranat, a fost ucigas, a fost talhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a facut saracul in viata, ca toti suntem pacatosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toata inima, s-a curatit si s-a hotarat sa se lepede cu toata puterea de pacate. In locul betiei pune infra-narea, in locul lacomiei de pantece, postul; in locul iubirii de argint si zgarceniei, milostenia; in locul desfranarii, curatia; in locul somnului mult, priveghe-rea. Si a plantat prin faptuire fapte bune in locul vechilor pacate, pe care le savarsise mai inainte. El acum se afla pe treapta intai a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Caci auzi ce spune: „Sambata sufletului rational este nepatimirea sufletului rational, care prin faptuire a lepadat de abia semnele pacatului”.
N-a spus radacinile, ci semnele pacatului. Acest om, care se sileste sa faca fapte bune in locul celor rele si pune inceput bun de fapta numai cu lucrarea dinafara, de abia a ajuns la prima odihna a sufletului sau rational. El afla o oarecare mangaiere, dar inca este chinuit de ganduri, inca pacatuieste cu mintea, inca este in pacat cu mintea. Si lupta lui cu mintea este groaznica, caci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine pana la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru parasirea pacatului cu mintea, tine pana la moarte.

II. Si despre sambete, adica despre sambetele indoite, iata ce spune dumnezeiescul parinte Maxim: „Indoitele sambete inseamna a doua treapta a urcu-sului duhovnicesc. Si se talcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care isi retrage mintea sa din simtire, parasind lucrarea dupa firea simturilor prin contemplatia naturala in duh, adica prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor”.

Cum se intampla asta? Noi pacatosii in general am parasit pacatul cu lucrul. Dar cu gandul inca ne luptam, cu mintea inca pacatuim, cu mintea inca slujim pacatului; fie desfranarii, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, maniei, fatarniciei, mandriei, iubirii de slava, dorintei de a placea oamenilor, nesimtirii, impietririi, rautatii, rapirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti.
Unele sunt care se vad, altele care nu se vad. Cele ce nu se vad sunt mai rele si mai vatamatoare decat cele care se vad. Caci Hristos Mantuitorul, cand a venit in lume, n-a mustrat pe desfranate, nici pe vamesi sau pe desfranati, pe cei care facusera pacate trupesti. Oare ati auzit in Evanghelie: Vai de tine, desfranato? Sau, vai de tine, talharule? Vai de tine, vamesule, ca esti pacatos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai voua, fatarnicilor; vai voua, fariseilor; vai voua, carturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care pri-veste in sufletul nostru.
De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii Lui sunt mai luminosi decat soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Il iubea, ca simtea puterea dumnezeirii Lui, ca le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea carturarilor. Il iubeau, dar si El, vazand credinta sincera a lor, ii iubea din inima, cand mergeau dupa El, pe munti si pe jos, flamanzi, cand a inmultit painile in pustie. Caci a zis: Mila imi este de popor, ca sunt ca oile care nu au pastor, risipite.
Dar pe cei dintre marii carturari, pe farisei si pe saduchei ii mustra, caci vedea intr-insii toate vicleniile si fatarniciile lor. La talhari, la vamesi si la desfranate, chiar de vedea pacate grele, vedea la ei si cainta si umilinta si hotarare de indreptare. Iar pe carturari si farisei, la care vedea patimi sufletesti grele, ca: ura, zavistia, fatarnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea ii mustra si le zicea: „Vai voua!”, ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.
Deci iata ca sunt pacate cu gandul, care nu se vad, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul. Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iata in ce consta aceasta treapta: Sambete inseamna slobozenia sufletului rational, care a parasit chiar si lucrarea cea dupa fire a simturilor prin contemplatia naturala in duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.
Dar cum se urca pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturala in duh. Mai inainte o femeie frumoasa il smintea, acum nu-l mai sminteste. Cand vede o fiinta frumoasa se muta cu mintea si zice: Daca fiinta aceasta este asa de frumoasa, dar un inger cu cat este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a facut pe dansii? Isi muta mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, in loc sa se sminteasca, se foloseste.
Mai inainte, daca auzea o muzica de dans, aceasta ii tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbura, ci chiar il foloseste. Caci zice: „Daca oamenii pot sa cante din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie sa fie in ceruri? Cum canta ingerii? Ce bu-curie este acolo?” Caci se spune in Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita.
Deci asa cugeta cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, cand aude o cantare lumeasca, sau un om sau o femeie cantand, sau un oricare alt instrument. Iar cand vede soarele, cugeta asa: daca aici soarele lumineaza asa, ce trebuie sa fie acolo, unde lumineaza Hristos, Soarele dreptatii?
Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturala in duh, adica prin privirea curata la zidirea lui Dumnezeu, se suie indata cu mintea de la cele vazute la cele gandite si nevazute si capata slobozenie de ispite, cum spune Sfantul Maxim.
El se muta cu mintea de la cele auzite aici pe pamant, la cantarile cele din cer si zice cu mintea sa: daca oamenii acestia de tarana stiu sa cante asa, apoi ce cantari trebuie sa fie acolo in cer?
Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gandeste la mireasma florilor raiului si asa se muta cu mintea si celelalte simtiri, prefacand prin contemplatie toate cele auzite sau vazute sau gustate sau mirosite si pipaite in cugetari duhovnicesti.

III. Iar treapta a treia a urcusului, adica a inaltarii sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste in Scriptura sambetele sambetelor. Cel ce a pasit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie sa vada frumusetea cea de aici, ca sa se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau sa auda o cantare de aici, ca sa se duca la cantarea cea de sus, sau sa miroasa ceva frumos aici, ca sa gandeasca la mireasma Raiului.

Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu dupa dar. El are indumnezeirea cea dupa dar sau teologia mistica, adica are comuniune nemijlocita cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. In el traieste Hristos precum graieste Apostolul Pavel: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, sau cum spune in alta parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, cand a zis ca are mintea lui Hristos, traia in Hristos si Hristos traia intr-insul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treapta a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai invrednicesc in zilele noastre – este fiul lui Dumnezeu dupa dar. Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul: „Ziua a opta dupa Scripturi, este egala cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc”. Ea se mai numeste si sambetele sambetelor.
Sambetele sambetelor este odihna duhovniceasca a sufletului rational, care paraseste chiar si lucrarea cea dupa fire a simturilor si isi intoarce mintea sa chiar si de la cugetarile cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leaga mintea cu totul numai de Dumnezeu in noianul dragostei”. Acela nu mai stie nimic, decat sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfantul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu ma mai tem de Dumnezeu!” Si l-a intrebat cineva: „Dar de ce?” „Pentru ca Il iubesc!”
Simtind dragostea lui Hristos in inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneala, nici de ocara, nici de batjocura. Dar de ce? Pentru ca traia in Hristos si Hristos traia in el si era foarte convins ca fara voia lui Dumnezeu nu i se va intampla nimic. Asa este omul care s-a inaltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.

*

Asadar, tot omul este dator sa urce pe cele trei trepte si sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie! Daca a fost hot, sa lase hotia! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul; sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa-si faca canonul. Si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.
Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de eliberare, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.
Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt:
– Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala, (sambata);
– Slobozenia (eliberarea) duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga de Dumnezeu prin contemplatia naturala in duh, (sambete) si
– Odihna duhovniceasca a sufletului rational, (sambetele sambetelor), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

INSEMNATATEA CELOR SAPTE LAUDE ALE BISERICII

Biserica lui Dumnezeu este impodobita, inca din vremea Sfintilor Apostoli, cu cele sapte laude. Stiti voi care-s acelea? Stiu ca le stiti, ca unii dintre voi le ziceti pe de rost, dar altii nu le stiu. De ce sapte laude si nu mai multe sau mai putine? Ati auzit in psalmul 118 pe Proorocul si imparatul David, zicand asa: De sapte ori in zi Te-am laudat, Doamne, pentru judecatile dreptatii Tale. Imparat fiind, cate treburi nu avea el? Si avea vreme de sapte ori sa laude pe Dumnezeu, ca-l auzi: Seara, dimineata si la amiaza, spune-voi si voi vesti minunile Tale.
Dar in Legea Darului s-au asezat aceste sapte laude pentru cele sapte mari evenimente din viata Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si fericit este crestinul acela care le zice. Si daca nu le poate zice, macar sa-i para rau ca nu le zice, ca s-ar putea sa fie la un serviciu unde nu poate zice. Si daca-i pare rau, cu smerenia se ridica exact unde trebuia sa se ridice cu fapta. Ca auzi ce zice Sfantul Isaac Sirul: „Ajunge intristarea mintii mai mult decat toata osteneala duhului, care este rugaciunea”, daca-i pare omului rau.
Ati vazut pe Mantuitorul ce spune in Sfanta Evanghelie: A venit vamesul in biserica sa se roage. A venit si fariseul. Fariseul a inceput sa se laude: Multumescu-ti Tie, Doamne, ca nu-s ca ceilalti oameni; postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din cate castig si nu sunt ca acest vames, si-l arata pe acela la usa bisericii.
Vamesul era perceptor, saracul. El stia ca ia impozit mai mult decat trebuie, ca-i supara pe oameni, si auzind ca-l mai si ponegreste fariseul in fata poporului, si-a indreptat inima catre Dumnezeu si atat a zis, batandu-si pieptul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”
Ai auzit? Doua-trei cuvinte ale vamesului au biruit toata rugaciunea fariseului. Ce zice Evanghelia? Amin, zic voua, mai indreptat s-a intors vamesul la casa sa si mai inainte a fost el decat fariseul. Acela a zis multe cuvinte si era fariseu si facea fapte bune. Dar stii de ce a pierdut? A injugat dreptatea cu mandria, iar vamesul a injugat pacatul cu smerenia. Si totdeauna, macar ca pacatul este pacat, daca-i injugat cu smerenia, este mai inaintea celui ce face fapte bune si se mandreste.
Sfantul Efrem spune asta: „Fa-ti tie doua care, omule. Injuga pacatul cu smerenia si dreptatea cu mandria si vezi ca vei ramane in urma cu toate faptele bune”, ca fariseul, ca mai indreptat si mai inainte s-a dus vamesul. El a injugat pacatul cu smerenia. Ce-a gandit? „Mai, sunt pacatos strasnic! Am facut nedreptati, am luat vama mai mult decat trebuie, am suparat oamenii, dar ma rog Mantui-torului sa ma miluiasca”. Si mai inainte s-a dus intru imparatia cerului, pentru ca a injugat pacatul cu smerenia. Asa-i de mare smerenia.
Deci va spun, care puteti sa faceti cele sapte laude este bine. Biserica este obligata sa le faca totdeauna, oriunde.
Asa si voi, care cititi cele sapte laude, bine faceti, daca puteti, iar cand nu veti putea, sa va retrageti in smerenie, ca smerenia le completeaza pe toate.
Si iata sa va spun ce inseamna cele sapte laude ale Bisericii:
Trei din cele sapte laude trebuie sa se faca la miezul noptii, cum le facem noi aici. Noi intram la ora 11 noaptea si iesim la doua. Dar ce simbol au acestea? La miezul noptii noi facem asa: Miezo-noptica, adica rugaciunea de miezul noptii – de toate zilele, de sambata sau de Duminica -, Utrenia si Ceasul intai.

a. Miezonoptica este prima lauda din cele sapte.
Aceasta lauda este intemeiata si pe porunca Mantuitorului, Care zice: Privegheati dar, ca nu stiti cand va veni stapanul casei – seara, la miezul noptii, la cantatul cocosilor sau dimineata (Marcu 13, 35), si simbolizeaza momentul rugaciunii si al prinderii Mantuitorului in gradina Ghetsimani, care a avut loc la miezul noptii.
Biserica natiunilor de la Ierusalim, unde intra crestini din toate natiile, este pe locul unde S-a rugat Mantuitorul. Stanca unde s-a rugat El este taiata si inconjurata cu grilaj. Ea se afla chiar unde Si-a plecat El genunchii si S-a rugat cu sudori de sange, inainte de Preasfintele Patimi. Iar mai incolo sunt pictati cei trei apostoli, Iacov, Ioan si cu Petru, dormind, ca le zicea Hristos: Dormiti? Un ceas n-ati putut sa privegheati? Ca esti dator acolo, cand te duci, sa te rogi un ceas.
Deci Miezonoptica simbolizeaza si ne aduce aminte noua de rugaciunea Mantuitorului din gradi-na Ghetsimani, cand s-a rugat si s-au facut sudorile lui ca picaturile de sange, care picau pe pamant, ca era si om si vedea si ce are sa sufere. El, ca Dumnezeu, stia cate rani are sa ia, cate scuipari, cate biciuiri, cate cuie in maini si picioare si ca va fi impuns cu sulita in coasta. Le vedea toate, ca era Dumnezeu.
Si firea omeneasca cu care era imbracat se intrista, ca auzi ce zice Evanghelia: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati.
Cine se intrista? Omenirea, caci dumnezeirea biruieste moartea si invie din morti. Dar ca om se intrista, ca stia cate are de suferit, cate taieturi si impunsaturi si cununa de spini; stia ca va fi batut cu biciul, si va suferi crucea, batjocura si scuiparile, legarea la stalp si temnita. Le stia toate. Se uita si le vedea, ca era Dumnezeu.
Deci prima lauda din cele sapte laude ale Bisericii este Miezonoptica, care se face la miezul noptii, pentru ca Mantuitorul atunci S-a rugat inainte de Preasfintele si Infricosatoarelor Sale Patimi.
b. A doua lauda care se face tot la miezul noptii este Utrenia si Ceasul intai. Utrenia este timpul cand l-au prins pe Mantuitorul in gradina Ghetsimani, Iuda cu cei o mie de ostasi cu sulitele. L-a prins pe Mantuitorul, zicand: Bucura-Te, Invatatorule, si L-a sarutat. Atunci au pus mana pe El. Pe Care il voi saruta, Acela este; puneti mana pe El si-L prindeti.
Deci Utrenia este a doua lauda si al doilea eveniment din viata Mantuitorului, cand a fost prins in gradina Ghetsimani si cand toti Apostolii L-au parasit si au fugit, iar El a ramas singur in mainile celor fara de lege.
Si Ceasul intai este momentul cand L-au dus pe Hristos la Ana si la Caiafa, dupa ce L-au prins, tot atunci dupa miezul noptii, catre ziua, cand L-au dus la divan. Stiti istoria dupa Evanghelie. Deci Ceasul intai se citeste dupa miezul noptii, cum se obisnuieste la noi, cam dupa ora unu, la sfarsitul Utreniei.
Deci aceste doua laude ale Bisericii lui Hristos se citesc la miezul noptii, aratand timpul cand s-au intamplat aceste trei mari evenimente din viata Mantuitorului: Rugaciunea din gradina Ghetsimani, prinderea de catre Iuda si ducerea Domnului la Ana si la Caiafa.
c. Lauda a treia a Bisericii lui Hristos este Ceasul al treilea. El simbolizeaza atat momentul condamnarii la moarte a Domnului, cat si pogorarea Sfantului Duh in chip de limbi de foc peste Sfintii Apostoli. Mantuitorul Le-a spus Apostolilor: De trebuinta este sa Ma duc Eu; ca daca Eu nu Ma duc, nu va veni Mangaietorul la voi, pe care Eu il voi trimite de la Tatal. Deci stati in Ierusalim pana va veti imbraca cu putere de Sus.
Atunci au iesit Apostolii si au inceput a vorbi in toate limbile de sub cer, si ii invinuiau evreii si localnicii din Ierusalim ca, din cauza mustului dulce, s-au imbatat. Iar Petru s-a ridicat si a zis: Barbati frati, nu este din cauza mustului dulce ca ne auziti vorbind maririle lui Dumnezeu in toate limbile, din cati sunt aici. Ci acum s-a implinit profetia Prooro-cului Ioil, care zice: „In zilele de apoi, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul si fiii vostri vor prooroci si in limbi noui vor vorbi…” si celelalte.
Deci iata Cincizecimea! Nu cum cred penticostalii de azi, ca vorbesc in limbi. Astia care vorbesc in limbi acum, vorbesc in limbile dracilor, nu in limbile Duhului Sfant. Au pretentia ca au „glosolalia”, adica vorbirea in limbi, in secolul XX. Limbile au fost semn pentru necredinciosi, nu pentru credinciosi.
d. Ceasul al saselea este a patra lauda a Bisericii lui Hristos si corespunde cu momentul rastignirii Mantuitorului pe crucea de pe Golgota, intre cei doi talhari.
e. Ceasul al noualea este a cincea lauda a Bisericii si inchipuieste momentul infricosat in care Mantuitorul isi da duhul pe cruce, cand a zis: Savarsitu-s-a! Doamne, in mainile Tale imi dau duhul Meu. Am venit sa-l innoiesc pe Adam – Hristos, noul Adam. Ca pentru un pacat a intrat moartea in lume prin Adam, si pentru pacat s-a biruit pacatul prin Iisus Hristos. Iata, Doamne, Tu ai lasat zidirea Ta, ca a calcat porunca in Rai. Deci pentru dansii Eu iau fata intregii lumi, care este in trupul Meu. Pe a Mea fata o fac a intregii lumi gresite, a intregului neam omenesc si mijlocesc catre Tine: Eli, Eli, lama sabahtani! Adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lasat? Sau: „nu lasa, Doamne, omenirea! Nu lasa zidirea Ta cu care sunt imbracat Eu acum, si care o sfintesc pe cruce si o jertfesc si Ma aduc jertfa pentru toate vremurile, pentru tot neamul omenesc, ca sa rascumpar firea omeneasca!”
Deci noi eram cei lasati, iar Hristos, fiind mijlocitor prin cruce catre Tatal, pe a noastra fata, a intregului neam omenesc, o face atunci a Sa si striga catre Tatal: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lasat? Noi eram cei lasati! Nu Hristos a fost lasat de Tatal. Si Hristos, fiind mijlocitor, aici mijloceste pentru toata lumea. Iar cine intelege ca Hristos a fost despartit de Tatal, aceasta este hula, ca desparte dumnezeirea. Sa nu credeti lucrurile acestea. Deci Ceasul al noualea este lauda a cincea.
f. Vecernia este a sasea lauda din zi si simbolizeaza mai intai momentul pogorarii Mantui-torului de pe cruce si punerea Lui in mormant nou, de catre Iosif si Nicodim. Mai este si momentul sfant al Cinei Celei de Taina.
g. Iar Pavecernita este a saptea lauda a zilei si simbolizeaza tanguirea Maicii Domnului, cand a plans dupa ce L-a pus pe Mantuitorul in mormant.

Dumnezeiasca Liturghie nu face parte din cele sapte laude. Ea este intreaga jertfa a Mantuitorului pentru mantuirea lumii. Dintre toate slujbele pe care le face Biserica noastra universala, cea mai puternica este Sfanta Liturghie, fiind coroana tuturor slujbelor.
Ea incepe cu cuvintele Proorocului Isaia la Sfanta Proscomidie: Ca o oaie spre junghiere S-a adus – cand scoatem dumnezeiescul Agnet – si ca un miel fara de glas, si se termina cu Inaltarea Domnului la cer. In Sfanta Liturghie este cuprinsa toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos, de cand a venit pe pamant si pana S-a inaltat la cer. Ea le cuprinde pe toate cele sapte laude. Hristos se aduce pe Sine jertfa, avand o data intrare in Sfanta Sfintelor, facand vesnic o rascumparare inaintea Tatalui.
Sfanta Liturghie are doua caractere: caracter de jertfa si caracter de cina, caci la Cina Cea de Taina s-a sfintit. Prin Sfanta Liturghie avem impartasire ganditoare cu Insusi Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Avem impartasire cu Dumnezeu si prin urechi, pe calea auzului, si prin rugaciunea ganditoare si prin faptele bune. Sunt cinci feluri de impartasiri .
Sfanta Liturghie se termina cu aceste cuvinte: Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pa-mantul slava Ta.
Deci am spus asa in trecere despre cele sapte laude. Ele sunt asezate de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti pana in ziua de azi in Biserica, aratand cele sapte mari evenimente din viata si activitatea Domnului nostru Iisus Hristos.

CELE TREI TREPTE ALE MANIEI

Mania ne biruieste pe toti! Vai de capul nostru! Dar sa vorbim, dupa Sfantul Ioan Scararul, care sunt treptele maniei.
Mania se imparte in trei feluri; este mania numita pe greceste holos, care inseamna „repede”, cand omul se manie repede si tot repede ii trece. Asta nu-i manie periculoasa. Este ceea ce spune Duhul Sfant in Psaltire: Maniati-va si nu gresiti.
Aceasta-i mania cea fireasca. A gresit o data, a cerut iertare, se impaca. Inima omului este impartita in trei parti: partea manioasa, partea rationala si partea poftitoare. Aceasta manie este dumnezeiasca, caci din fire este sadita in sufletul omului, sa se manie asupra pacatului. Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Mania ta sa nu fie asupra fratelui, ci asupra sarpelui prin care ai cazut”.
Cand vezi pe un om ca te ocaraste sau iti face rau, nu te supara pe el, ca nu-i vinovat el. Nu s-ar fi pus legea iubirii de vrajmasi daca era asa. Uraste boala lui, nu pe om, ca nu-i vinovat omul, diavolul il indeamna. Uraste boala, ca boala-i de la draci, ca sa-l faca sa te urasca, sa te ocarasca, sa te pagubeasca, sa te bata. El nu-i vinovat, ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dar cel indem-nat de diavol asa face.
Mania cea dreapta nu uraste, ci implineste porunca Domnului, care zice: Iubiti pe vrajmasi vostri. Binecuvantati pe cei ce va blestema.
Aceasta manie, holos, este primul grad al maniei.
A doua treapta a maniei este mania numita catos sau pizma, pe romaneste. Acesta-i un sarpe rau. Acesta cand a muscat inima noastra, nu numai ca ne maniem, dar tinem manie cate o saptamana, doua, pe cel care ne-a facut rau. Aceasta-i grea.
Cand omul tine manie si gandeste: „Lasa ca-i rastorn eu planul la acela; lasa ca am sa-i zic eu; lasa ca am sa i-o fac eu”, si cand vei vedea acestea in mintea ta, sa stii ca ai trecut in treapta a doua a maniei. Te-a muscat mai mare balaur de inima. Si sa te duci sa ceri iertare, sa te impaci cu fratele, zicand: „Iarta-ma, sotule; iarta-ma, sotie!”, ca daca nu trece aceasta manie, nu putem zice „Tatal nostru”.
Atunci ar trebui sa ne rugam asa: „…si nu ne iarta noua, Doamne, greselile noastre, precum nici noi nu iertam…”. Asa ar trebui sa ne rugam, ca daca nu iertam, altfel nu putem zice „Tatal nostru”. In nici un fel de manie nu putem zice „Tatal nostru”. Conditia-i pusa de intelepciunea lui Dumnezeu Cuvantul.
Apostolul spune: Soarele sa nu apuna intru mania voastra, iar cel ce a trecut in al doilea grad de manie, nu numai soarele il apuca cu mania, il apuca si doua, trei zile, si o saptamana si o luna.
Apoi este mania cea mai grea decat toate, zacos, care pe romaneste se cheama zavistie. Asta-i mai rea decat dracul. Este un drac mai rau decat toti dracii, zavistia. Sa ne fereasca Dumnezeu de asemenea manie! Dar de ce se cheama zacos? Fiindca zace mult in inima omului. Omul cand a ajuns in treapta a treia a maniei, nu tine manie numai doua-trei zile sau o saptamana, ci ani de zile.
S-au vazut oameni bolnavi de aceasta boala, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. „Uite, cutare a murit, si pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, si n-a vrut s-o ierte”. Sa fereasca Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, si de acesta arata dumnezeiescul Ioan Gura de Aur ca-i mai rau decat satana, in Cuvant la Saul si la David.
Saul era imparatul lui Israel si era bolnav de epilepsie, de duh necurat, ca adeseori cadea la pamant si facea spume la gura, ca il parasise Dumnezeu de cand l-a ucis pe imparatul Ahab. David venea si-i canta din harpa psalmi si gonea duhul cel rau de la Saul si il facea sanatos si se linistea.
Dar Saul ii multumea lui David ca a scos dracul din el? Nu. Dracul, auzind puterea psalmilor, il parasea pe Saul si fugea. Iar Saul se linistea, dar zavistia din el nu.
Caci fecioarele Ierusalimului, dupa ce au auzit ca David, un copil, a batut pe filisteanul Goliat si i-a taiat capul si a ridicat ocara dintre fiii lui Israel, ele bateau din tambure si strigau asa: Batut-a Saul cu miile si David cu zecile de mii. Adica il laudau mai tare pe David decat pe Saul. Si de atunci Saul a prins ura, tot din iubirea de slava, a prins mare zavistie, zicand ca de-acum David are sa fie imparat.
Si atata zavistie avea, cu toate ca David il tamaduia si izgonea dracul de la dansul, incat cand se scula de jos intreba: „Unde-i David, sa-l omor?” Si a aruncat de trei ori cu sulita dupa David. Pe cine voia sa omoare? Pe doctorul lui, care-l facea sanatos.
Ai vazut ca dracul se ducea de la Saul, din cauza psalmilor, dar zavistia din inima lui nu se ducea? Voia sa-l omoare pe David, ca sa nu ajunga imparat.
De aceea spun Sfintii Parinti si mai ales Sfantul Vasile cel Mare: „Zavistia este mai rea decat dracul”. Asta-i mania zacos si cand se tulbura omul de zavistie, fierea varsa venin in jurul inimii, ca partea cuvantatoare a sufletului este in inima. Atunci se intuneca ratiunea si creierul si partea sentimentala a sufletului omului si degeaba ii spui ca aici este alb, ca el vede negru. Nu mai vede bine, fiindca i s-a intunecat mintea si inima de zavistie.
Zacos, adica zace mult in sufletul omului. Za-vistia este mai rea decat toate. Numai diavolul este zavistnic si are zavistie de la inceputul lumii asupra oamenilor si asupra lui Dumnezeu, dar a omului, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, este mai rea decat dracii. Sa ne fereasca Dumnezeu, ca zavistia este un drac care persista in inima omului si daca omul nu se marturiseste si nu se roaga lui Dumnezeu sa-l izgoneasca, sunt multi care nici pe patul mortii nu vor sa ierte pe cel ce le-a gresit.
Aceasta este treapta a treia a maniei, care este cea mai periculoasa; si acesta este dracul zavistiei, care-i mai rau decat toti diavolii.
Deci nu-i de ajuns sa zici numai cu buzele: Dumnezeu sa te ierte, dar inima ta sa fie plina de zavistie si de manie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu cauta la inima. In zadar ne rugam, cand inima noastra e plina de rautate, de zavistie, de rapire si de toata ravna cea rea.
Deci sa ne silim cu inima noastra, sa o convingem ca trebuie sa iubim pe fratele nostru si sa cerem ajutorul lui Dumnezeu sa facem acest lucru si atunci sa avem indrazneala in rugaciunile noastre catre Dumnezeu. Daca nu, are sa se intample ce spune Sfantul Isaac Sirul: „Samanta pe piatra este rugaciunea celui ce are manie asupra fratelui sau”.
Sa ne pazeasca Dumnezeu de tot felul de manie, dar mai ales de mania zacos. Amin.

DESPRE CRESTEREA COPIILOR IN FRICA DE DUMNEZEU

A venit deunazi o doamna si un domn cu o fetita si s-au asezat la masa si facea si copilita o cruce mare; cum a invatat-o tatal ei si mama-sa. Cei mai buni profesori de religie pentru copii, tot parintii au ramas. Daca nu-i invatati voi prin exemplu, se trezesc niste salbatici, niste fiare. Nu mai stiu ce-i mama, ce-i tata, ce-i rusine, ce-i pacat, ce-i moarte, ce-i judecata, ce este rai, ce este iad, ce este munca vesnica, ce este viata vesnica… Nimic. S-a trezit cu totul nebun, cu totul stricat la minte.
Daca nu invata credinta in casa de la parinti, nu au nici o educatie. Ei fac toate rautatile, fara mustrare de constiinta. Si atunci plang mamele. Cate mame vin si plang aici!
Cea mai mare datorie pe care o aveti voi cei casatoriti, asta este: sa aveti mare grija cum va cresteti copiii. Daca in familie, cat ai copilul acasa in cei sapte ani, nu te-ai grijit sa-l inveti rugaciuni, sa faca cruce, sa stie Tatal nostru, Crezul, sa-l duci la biserica, sa stie ce inseamna post, sa stie ce inseamna pacat, sa se fereasca de pacat, atunci cresc niste bestii, niste fiare. Vai si amar de lumea asta!
Iaca, vin la mine atatea cazuri, in care copiii au batut parintii, si altii chiar i-au omorat. Sunt cuvintele Mantuitorului, care a zis asa: In vremea de apoi se vor rascula copiii asupra parintilor si-i vor omori. Sa fereasca Dumnezeu! Daca nu veti avea grija de copii, veti bea paharul amaraciunii si al scarbelor in veacul de acum si in munca cea vesnica in veacul viitor.
Sa nu credeti dumneavoastra ca-i gluma. Copilul, daca nu stie ce-i pacatul, ce-i rusinea, ce-i ascultarea de parinti, devine o fiara.

*

Vine o femeie deunazi cu o mana legata de gat, cade aici si incepe sa planga. „Ce-i, mama?” „M-a batut feciorul! Vin de la spital. Mi-a rupt un picior si mana dreapta”. „De unde esti?” „Din comuna Vanatori”. „Dar de ce te-a batut?” „El cat castiga intr-o luna, intr-o noapte bea tot. Ca-i milostiv cand bea: „Haide, mai! N-ai bani? Iti dau eu”. Il face dracul milostiv ca sa-i bage si pe altii in ispita. Cand vine acasa, femeia ii spune: „Mai Ioane, copiii n-au faina, n-au carti la scoala…”. El nimic. Bataie, cruci si dumnezei. Cand am vazut ca o bate, am sarit s-o scot pe nora-mea. A lasat-o pe nora-mea si m-a batut de m-a bagat in spital. Am venit sa pun slujbe pentru el”.
Ai auzit fecior? Ca o fiara. S-o bata pe mama lui! „Si, zice, au sarit vecinii, si pe el a vrut sa-l bage politia la puscarie pentru bataia asta. Doamne fereste! Sa nu i se intample una ca asta!”
„Mama, tot o sa-l ajunga mania lui Dumnezeu”. „Nu, nu, nu, sa nu pateasca ceva rau! Pune numai sa-l ierte Dumnezeu!”
Ai auzit mama? El a batut-o de a bagat-o in spital si ea se roaga sa nu pateasca ceva rau. Mi-am facut cruce. Ce inseamna adevarata mama!
Dar mania lui Dumnezeu nu l-a rabdat! Cine a lovit pe mama sau pe tata, nu mai putrezeste, daca nu l-a dezlegat duhovnicul si n-a facut canonul.

NEASCULTAREA DE PARINTI

Sa va spun un caz ce s-a intamplat acum de curand. Au venit doi soti, o doamna si un domn, si s-au asezat langa mine. Erau cu prestanta, imbracati bine. „Domnul parinte, au zis ei, am vrea sa vorbim ceva”. I-am luat in casa, ca ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de fata cu toata lumea.
Cand i-am intrebat de unde sunt, mi-au spus: „De la Reghin, domnul parinte”, si au inceput a plange amandoi. Pai cand vezi tu ca plang doi oameni asa de mari – erau directori de intreprindere amandoi -, nu plang de flori de mar. Ce-i in inima lor, numai Dumnezeu stie!
– Ce-ati patit, fratilor?
– Domnul parinte, am avut un singur fecior. L-am invatat scoala, a terminat facultatea si a iesit inginer la retele electrice. I-am cumparat si masina. Intr-o seara cand ne-am intors acasa de la niste rudenii, am gasit toate usile deschise, banii luati din casa si masina furata. Dupa ce-am anuntat politia, la trei saptamani, am aflat ca fiul nostru a luat banii din casa si masina si a plecat la Sighisoara, unde s-a insurat fara voia noastra.
Cand au auzit parintii, au crezut ca el a luat o fata la nivelul lui. Daca el era inginer, putea lua o profesoara, o doctorita, o farmacista, o inginera. Parintii au luat niste cadouri si s-au dus la fiul lor la Sighisoara ca sa-l imbuneze. Dar el se insurase cu o vrajitoare. Daca n-a crezut in nimic, dracii si-au batut joc de el.
Cand a vazut-o pe mama lui, s-a innegrit la fata si a zis: „Ce cauti aici, scorpie?” Dar tata-su de colo: „Mai baiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?” „Taci, nebunule, ca-ti crap capul!”
Ia ganditi-va ce-a fost acolo! Cu cata dragoste au venit parintii si cu cata jertfa, si cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a facut, iar el tot neascultator a ramas!
Atunci am zis parintilor:
– Cum ati crescut copilul acesta? Cum l-ati crescut de cand era mic si a inceput sa zica tata? L-ati invatat ca Unul este Tatal din ceruri si sa zica Tatal nostru?
– Nu, parinte!
– Cand era la scoala elementara, l-ati invatat Tatal nostru?
– N-a vrut!
– L-ati invatat Crezul?
– Nu.
– L-ati dus la biserica?
– N-a vrut.
– Cand era la liceu, i-ati dat vreo carte sfanta in mana, Biblia sau Noul Testament?
– N-a vrut. Se ducea si batea mingea sau pierdea vremea cu alte desertaciuni.
– L-ati batut vreodata?
– Niciodata.
– Dar se ruga vreodata?
– Nu, parinte!
– Si cum ai putut dumneata sa stai cu copilul in casa fara sa-l pui la rugaciune? Nici voi n-ati avut credinta. Vedeti acum? Dumneavoastra beti acum paharul maniei lui Dumnezeu pe care-l meritati.
– Parinte, nici noi n-am prea stiut!
Atunci le-am spus:
– Iata ce-ati crutat! Ati crutat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neinvatat, se face nasalnic, iar copilul lasat de capul lui, mare scarba si rusine va aduce parintilor sai. Si cela ce cruta varga uraste pe fiul sau. Nu-l iubeste! Il uraste.
L-ati crutat, iar acum dumneata, care l-ai purtat in pantece si l-ai crescut, esti scorpie, iar tatal lui este nebun.
Auzi ce lume creste azi? Si aceasta este vina parintilor, ca n-au pus mana pe varga cand a trebuit si nu i-au spus: „Hai la rugaciune! Hai la biserica! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu manca de frupt! Astazi este sarbatoare, nu lucra!” Sa stiti voi ca cea mai inalta scoala de rugaciune si de credinta in Hristos nu-i in scoala primara, nici la liceu, nici la facultate, ii in sanul familiei. Cei mai mari profesori de religie ati ramas tot voi, tata si mama.
Copilul crescut fara frica de Dumnezeu, nu mai stie ce-i mama, ce-i tata, ce-i pacat, ce-i moarte, ce-i judecata. S-a trezit ca o fiara. Si atunci cine o sa raspunda in ziua judecatii, mai tare ca tata si mama? L-au avut in bratele lor si l-au crescut salbatic si s-a facut ca si o fiara.
Au venit apoi sa-l pun la slujbe. Dar n-am putut sa-l pun pentru ca traia in preacurvie cu vrajitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe parintii lui. Dupa vreo doua luni ma trezesc cu o telegrama: „Domnul parinte, baiatul nostru a fost electrocutat si a paralizat si i s-a legat si limba. Nu poate vorbi si este pe moarte la spital. Nu se stie cate zile mai are”.
Ati vazut mania lui Dumnezeu cea dreapta? L-a ajuns blestemul si suspinul parintilor pe acest tanar rau si necredincios, caci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu ramane in veacul veacului.
V-am spus aceasta istorioara ca sunteti parinti de copii. Cea mai imperioasa datorie si cea mai mare, pe care o aveti voi astia casatoriti, este sa cresteti copiii in frica si certarea Domnului.
Ati auzit ce s-a intamplat in Vechiul Testament cu preotul Eli , pentru feciorii lui, ca s-au dus in iad impreuna cu el.

PEDEAPSA PENTRU COPIII CARE SE RIDICA IMPOTRIVA PARINTILOR

Vine o femeie de la Falticeni, din comuna Petia, si-mi spune: „La noi o fata a murit nemaritata, moarta de mai mult timp; au dezgropat-o de trei ori din zece in zece ani. Au gasit-o putreda, dar amandoua mainile, de aici din umar, nu sunt putrede, negre ca pacura si miroase groaznic; iar unghiile au crescut ca secera. Ce sa aiba?”
Zic: „Aceea ori a lovit-o pe mama-sa sau pe tatal ei”. „Dar de unde sa stim? Tata-su mort, mama sa moarta, n-are neamuri”. „Mai cautati, poate dati de vreo ruda de-a ei!”
A gasit o matusa undeva departe, Marta, sora cu mama ei, vaduva, la Liteni, de 94 de ani.
– Matusa Marta – aceea n-auzea -, dar de unde esti?
– De la Petia – un sat mare, unde este nepotul Parintelui Argatu paroh.
– Dar n-ai avut o sora Maria?
– Am avut o nepoata, Mariuta!
– Dar Mariuta nu cumva a lovit pe tata?
– Nu pe tata, pe mama a batut-o!
Mama ei era bolnava de pelagra; se strica la minte. Cu boala asta de pelagra, nu-i omul nebun totdeauna. Este periodic asa, cateva ore, pe urma iar isi revine. Mariuta lua funia de la vaca si unde o gasea, o lega si, batand-o, o aducea pana acasa.
Mama-sa, cand se trezea, vedea ca-i vanata si o blestema pe Mariuta: „Mariuta, dragul mamei, sa nu mai putrezeasca mainile tale! Tare rau m-ai batut! Dragul mamei, de ce ma bati, ca nici eu nu sunt bucuroasa de boala asta? Nici eu nu stiu ce fac. M-a pedepsit Dumnezeu, mi-a dat boala asta si tu ma bati? Parca eu stiu ce fac? Eu nu-mi dau seama”.
Dar Mariuta, in loc sa-si ceara iertare cu lacrimi si cu durere, radea.
Si a murit mama si dupa un an a murit si Mariuta, tanara. Dar ea nu s-a dus la un duhovnic s-o dezlege, nici de la mama-sa n-a cerut iertare. Si acum Mariuta sta de treizeci de ani in groapa si mainile stau neputrede si sufletul ei arde in focul cel vesnic, in cuptoarele iadului, cum zice Mantuitorul – unde focul lor nu se stinge.
Ai auzit ce inseamna blestemul de mama? Ea daca se ducea sa ceara iertare la mama, se ducea la un duhovnic si se spovedea, atunci o dezlega duhovnicul cand era vie, dar acum cine s-o dezlege? Mama n-a iertat-o, duhovnicul n-a dezlegat-o si ea a murit asa blestemata. Si acum sta sufletul ei in iad in vecii vecilor si trupul a ramas ca marturie si pentru altii.
Si m-a intrebat pe mine ce sa faca, caci a murit nedezlegata. „Duceti-va la un arhiereu sa-i faca dezlegare la crucea ei, pentru ca un duhovnic nu o poate dezlega, din cauza ca acesta-i un pacat foarte mare”. Ea sta in iad pana putrezesc mainile ei.
Daca a lovit pe tata sau pe mama cu piciorul, piciorul nu putrezeste, daca a lovit cu mana, mana nu putrezeste. Eu am scris despre cele opt pricini pentru care nu putrezesc mortii. Am aratat care-i blestemat de dumnezeiestile pravile, care-i blestemat de arhierei, care-i blestemat de parinti, care nu putrezesc din cauza pamantului, care nu putrezesc din cauza firii; toate sunt puse.
Iar cei care au lovit pe tatal sau pe mama lor, cu care madular au lovit, acela nu putrezeste. Voi n-ati auzit la nunta cum canta Biserica? Binecuvantarea parintilor intareste casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncina si temeliile (Isus Sirah 3, 9). Fereasca Dumnezeu! Nimeni n-are drept mai mare asupra copilului pe fata pamantului decat mama! Nici macar tata.
Biata mama crestina! Ea este cea care a purtat copilasul in pantece noua luni; mama l-a nascut cu atata durere. Numai Dumnezeu stie si ea! Nu stiti? Ca sunteti mame. L-a purtat in brate doi ani si i-a supt pieptul. Si l-a curatit, si l-a spalat, si l-a imbracat. Aduceti-va aminte cand barbatul venea de la lucru mort de oboseala si se culca, si cand plangea copilul, zicea sotul: „Scoala, femeie, plange fata, plange copilul!” Tot mama.
Cate nopti n-a dormit! „Scoala, mama!” Daca scutecele-s murdare, schimba-l, infasa-l, da-i tata din nou, pune-l in leagan, leagana-l incet sa adoarma, pazeste-l de foc, de apa; si cand a auzit ca tipa copilul, i-a sarit inima din loc: „Vai de mine, copilul n-a patit ceva?” Stiti cu cata greutate i-ati crescut! Cata dragoste are mama de copilas! Fiinta cea mai sfanta in familie pentru copii este mama. Ce sa va spun eu? Ca doar stiti.
De aceea ati auzit la nunta cum canta Biserica? Binecuvantarea parintilor, intareste casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncina si temeliile. Mama, care-i cea mai de jertfa la cresterea copiilor, are cea mai mare trecere la Dumnezeu. Fiindca mama este aceea care sufera, saraca.
Si cand un copil crescut de mama cu atata jertfa, cu atata dragoste si cu atata mila, nu asculta de ea, este pacat strigator la cer. Sa fereasca Dumnezeu! Cat veti trai voi, sa iubiti pe mama, s-o ajutati la batranete, la boala, la chin, ca mare binecuvantare primiti de la Dumnezeu.
Ati vazut ca din cele zece porunci, numai una este cu fagaduinta; porunca a cincea: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe pamant.
Cand o vezi pe mama ta batrana si bolnava si zice „Dragul mamei, nu ma lasa!”, cum poti s-o treci cu vederea, cand stii ca ai fost in pantecele ei si cand stii cat s-a jertfit ea pentru tine atatia ani de zile si acum iti cere ajutorul tau? Poti sa treci peste cuvantul mamei? Si tata are mare drept, dar el e mai departe de copil. El este cu treburile dinafara. Cu alte griji. Dar mama, nu vezi? Il tine in brate, ii da tata, il infasa, il pazeste. Pai ea este leaganul omenirii. Asa a facut-o Dumnezeu pe mama, ca sa se poata creste generatiile lumii intregi.
O inima de mama adevarata, nimeni n-o poate pretui, cat este de scumpa. De aceea, fiindca vorbim oleaca, va rog sa fiti foarte atenti cu tata si cu mama cand au slabit. Cat traiesc parintii, trebuie ascultati. Totdeauna, dar mai cu seama cand vezi ca s-au imbolnavit, ca au mare nevoie de ajutorul vostru. Sa nu cumva sa-i treceti cu vederea!
Fericiti si de trei ori fericiti copiii aceia, care asculta de tata si de mama, mai ales daca parintii lor sunt credinciosi. Au mare fericire si in veacul de acum si in cel viitor. Ca, daca nu asculta, fereasca Dumnezeu!
Ia ganditi-va voi, cine iubeste mai mult pe copii ca parintii? Si in special mama. Mama daca ar avea cinci-sase copii, si unul ar fi rau, chiar de ar fi ocarat-o sau ar fi injurat-o, daca il vede ca a cazut in foc sau in apa si striga: „Mama, nu ma lasa!”, ea sare in foc dupa dansul ca sa-l scoata. Uita toate. Asa-i mama pentru copii, dar tot asa trebuie sa fie si copiii pentru mama.
De aceea, in casa, cand esti amarata, ca mama, si ai zis un blestem – ca omul cand este suparat, mai scapa cate un blestem -, nu-i o crima ca ai zis. Dar cand te duci la spovedanie sa spui: „Parinte, cand eram necajita, am blestemat copiii”. Te-a dezlegat duhovnicul, dezlegata esti. Dar tu sa spui la spo-vedanie. Dar daca moare mama si a blestemat copiii, nici copiii nu putrezesc, si ea se duce in fundul iadului. Ca blestemul de mama este mai puternic decat al preotului, pentru ca ea are cea mai mare autoritate de la Dumnezeu asupra copilului. Nimeni nu se jertfeste mai mult pentru copil in lumea asta ca mama.
Mai degraba sa iei varga sa-l bati de o suta de ori, decat sa-l blestemi. Auzi ce spune Solomon: Varga si nuiaua dau intelepciune copilului, iar copilul lasat de capul lui, va aduce mare scarba si mare rusine parintilor sai.
Ca sa va dati seama cat de mult iubeste o mama pe fiii sai, am sa va spun o intamplare care s-a petrecut in China. In anul 1921, intr-o toamna, a luat foc o padure din Muntii Himalaia; muntii cei mai mari din lume. Sigur, a concentrat China mii si zeci de mii de oameni, ca sa izoleze focul. Dar ce s-a intamplat?
S-au dus oamenii si taiau padurea inainte de a ajunge focul. Voi nu stiti cat de infricosat este focul cand arde padurea! Mie mi s-a intamplat odata de am vazut. Huieste ca tunetul, mai ales daca bate vantul. Ati auzit si in Psaltire: …ca focul care arde padurea, ca vapaia care arde muntii. Este ceva infricosator. Deci asa s-a intamplat si acolo. Lumea a alergat cu topoare, cu joagare, cu ferastraie; fiecare cu ce avea, ca sa izoleze padurea ca sa nu arda.
Dar s-a intamplat ca, taind ei copacii cu zeci de kilometri inainte de-a ajunge focul, focul venea cu o rapiditate nemaipomenita, au vazut in varful unui copac un cuib de pasare; o pasare de marimea porumbelului. Cand au vazut ca are cuib in copac, nu au mai avut timp sa se suie si sa scape puii, caci focul se apropia. Si s-au uitat sa vada ce se intampla.
Amandoua pasarile, si mama si tata, cand au simtit fumul si au vazut primejdia ca ajunge la pui, zburau amandoi roata si tot tipau; tipau si faceau semn la pui. Dar puii erau mici, plapanzi, nu aveau aripi tari sa zboare.
Cand a ajuns focul la o suta de metri, pasarea tata a parasit puii; a fugit ca sa scape de foc, ca simtise fierbinteala focului ca vine din urma. Iar pasarea mama, cand a vazut ca vine focul, tot tipa si zbura roata, roata; roata pe langa cuib, roata, ca si cum ar fi zis: „Dragul mamei, vine moartea, fugiti!”
Si cand a vazut ca copacul in care-i cuibul a luat foc, nemaiavand alta masura sa ajute puii ei, ce-a facut? Ultima ei miscare a fost jertfa aceasta: Cand a vazut ca si cuibul a luat foc, ea s-a pus cu aripile pe pui. Si intr-o clipeala a mistuit-o focul cu tot cu cuib, cu tot cu pui. Iata ce inseamna mama!
A vrut mai bine sa se jertfeasca de o mie de ori si sa nu paraseasca puii ei, cand erau in primejdie de moarte. Asa trebuie sa fie inima de mama si inima noastra fata de toti crestinii si mai ales fata de parintii care ne-au crescut.

CELE OPT PRICINI DE NEPUTREZIRE A MORTILOR

Sunt opt pricini de neputrezire a mortilor:

I. Prima pricina este atunci cand veti gasi mort in groapa si carnea a putrezit toata, dar oasele stau prinse intre ele ca la copacel. Acela nu-i sub blestem. Acela-i om tare din fire, care nu putrezeste 40-50 de ani. De aceea este asa.
II. Cand vei gasi mort in groapa neputred si este exact cum l-ai pus, acela n-a putrezit din cauza pamantului. Este pamant unde nu putrezeste mortul, daca nu-l muti. Acolo pamantul are chimicale si nu da voie sa putrezeasca nimic.
Aceste neputreziri sunt firesti, dar sunt si putreziri mai presus de fire:
III. Cand vei gasi mort in mormant neputred si carnea pe el este muceda ca buretele si alba, acela este om care a fost blestemat de dumnezeiestile pravile. El a avut canon mare la spovedanie pentru pacate mari si nu l-a facut.
IV. Cand vei gasi mort in groapa neputred si este negru si umflat ca toba si partile dinainte nu-s putrede, iar cele dinapoi sunt putrede, acela este blestemat de preot sau de arhiereu.
V. Cand vei gasi mort in groapa neputred si n-au putrezit nici hainele pe el, nici sicriul, nimic, nimic, si-i creste barba, cum s-a intamplat la cel de la Husi, si-i cresc unghiile, acesta a facut nedreptati si a furat. Acesta nu putrezeste pana nu-l dezleaga un arhiereu. Iar daca il dezleaga si arhiereul si tot nu se desface, atunci el este blestemat de saraci, fiindca a luat avere de la saraci. Si pana nu dau neamurile lui inapoi atat cat a luat el, nu putrezeste si tot in iad se munceste si nici arhiereul nu-l poate dezlega.
VI. Cand vei gasi mort in mormant neputred si pielea pe el este ca floarea de bostan, galbena, si limba-i galbena si ii cresc unghiile si-i creste barba si parul, acesta este sub anatema, sub cea mai grea pedeapsa a Bisericii. Acesta, din doua pricini este asa: sau a hulit pe Dumnezeu si pe preoti si s-a lepadat de credinta, sau a trait in preacurvie de gradul I – tatal cu fiica sau baiatul cu mama sa, adica incest. Acestia cad sub anatema, cea mai grea pedeapsa a Bisericii.
VII. Cand vei gasi mort in groapa caruia nu i-a putrezit mana sau piciorul, acela a lovit pe tatal sau pe mama sa si a amarat foarte tare pe parintii sai si a fost blestemat de ei si (nicidecum) nu s-a spovedit la duhovnic de acest pacat si nu a luat dezlegare, cand era in viata.
VIII. Iar cand vei gasi om neputred si-i usor ca o pana si miroase frumos tare, si-i foarte vesel la fata si face minuni, acelea sunt sfinte moaste, cum a fost si cu Sfantul Ioan Hozevitul la Ierusalim, care l-au gasit dupa 20 de ani, nu numai neputred, dar a facut si minuni.

Iata care sunt semnele la trupurile afurisite:
– sunt nedezlegate;
– sunt deformate si urate;
– sunt greu mirositoare si prea puturoase;
– sunt umflate ca toba;
– provoaca spaima si cutremur privirii.
Iar la sfintele moaste sunt aceste semne:
– sunt nestricacioase;
– sunt binemirositoare;
– sunt uscate si usoare;
– sunt vesele la vedere;
– nu provoaca frica, ci bucurie duhovniceasca;
– izvorasc din ele felurite minuni.

UN CAZ DE NEPUTREZIRE

Citeam in Pidalionul de Neamt, la subinsem-narea canonului 14 din Sardica, unde este scris despre un fapt care l-a vazut cu ochii atata lume si Episcopul de Husi, Iacov Stamati.
La Episcopia de Husi, pe la 1785 traia un calugar cu numele Rafail. Acest calugar era olar de meserie si era cu viata sfanta. El toata ziua nu manca, ci numai seara la apusul soarelui manca ceva foarte putin. Dupa ce manca, calugarul isi lua o carte de citit si se ducea si se culca in cimitir intre cruci. Cimitirul era langa biserica. Totdeauna, si vara si iarna, avea un cojoc si se culca intre cruci. Si calugarii ii ziceau „Rafail cel nebun”. Ehei! Daca am fi si noi nebuni ca dansul! El avea viata sfanta.
Acest calugar nu vorbea cu nimeni, ci isi cauta de meseria lui, si se minunau ceilalti de lucrul ce iesea din mainile lui. Toti il intrebau de ce doarme in cimitir, iar el raspundea: „Ca acolo mi-i locul; daca maine mor, nu plec acolo? – adica la morminte. Si vreau sa ma obisnuiesc si eu cu mormintele”.
Intr-o noapte, dormind monahul Rafail in cimitir langa o cruce de piatra veche, aude cum bateau dracii pe unul in groapa. Si-l bateau de la 11 noaptea pana la ora unu, la miezul noptii. Un ceas inainte de miezul noptii, unul dupa. Dar il bateau de se auzea si se cutremura pamantul. Si el striga din mormant: „Miluiti-ma, ajutati-ma! Nu ma lasati, ca ma bat dracii!” Si-l bateau dracii in mormant doua ceasuri, de se cutremura pamantul acolo unde era el.
Rafail a stat si a ascultat si ce s-a gandit el: „Ma duc la duhovnicul episcopiei sa-i spun, sa vina sa faca o dezlegare la mormantul lui”. Duhovnicul Daniil avea 90 de ani, saracul. Se duce Rafail si-i zice rugaciunea la usa, ca asa se zice:
– Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieste-ne pe noi. Blagosloveste preacuvioase parinte!
Duhovnicul batran si obosit de lume, raspunde:
– Domnul si Maica Domnului. Care-i acolo?
– Eu, Rafail, parinte.
– Ce vrei?
– Parinte Daniil, hai la cimitir si-l dezleaga pe unul, ca tare-l bat dracii!
– Mai indracitule, tu daca dormi in cimitir, cate nu ti-arata dracii? Unde sa ma duc eu, ca-s obosit?
Si n-a vrut sa mearga. Si Rafail s-a dus, zicand:
– Iarta-ma, parinte!
A mai stat vreo zi, doua, bietul Rafail si a zis: „Ma duc sa-i spun duhovnicului din nou!”, ca auzea cum il bat diavolii si ii era mila de acela care striga in mormant.
– Parinte Daniil, hai ca-l bat dracii pe unul in mormant noaptea! Vai, tare mai striga ajutor.
Iar l-a ocarat duhovnicul:
– Ce ai venit, mai stricatule? De ce nu ma lasi sa dorm?
Mai sta el doua-trei zile, iar se duce: „Ma duc sa-i mai spun o data”. Si se duce Rafail a treia oara la duhovnicul lui, Daniil:
– Parinte Daniil, aveti mare putere de la Dumnezeu ca duhovnic, sa legati si sa dezlegati pacatele! Veniti sa dezlegati pe un om, ca tare-l bat dracii in groapa. Parinte, sa stiti ca daca nu vreti sa veniti, veti da seama de sufletul acesta in ziua cea mare a Judecatii de apoi! Sa nu spuneti ca nu v-am spus!
Cand a auzit duhovnicul, atunci s-a gandit: „Mai, a treia oara a venit, si n-a venit degeaba”.
– Stai, Parinte Rafail, ca merg!
Si-a tras ciubotele, si-a luat molitfelnicul, un epitrafir, o cruce si carja si a plecat, ca cimitirul era in ograda episcopiei, langa biserica, cum se faceau inainte vreme. Cand s-a dus la crucea aceea de piatra, inca de departe auzea cum se cutremura pamantul:
– Parinte Rafail, dar de cand il bat dracii?
– Sa fie mai mult de patruzeci de zile. Si eu am fost de trei ori la sfintia voastra, iar acum a treia oara m-am gandit sa nu mai vin. Eu l-am intrebat ce are, iar el mi-a raspuns: „Vai de crestinul acela care moare fara sa-si marturiseasca toate pacatele!”.
Si auzea batranul cum il bateau dracii pe acela in groapa si cum striga: „Miluiti-ma! Ajutor! Nu ma lasati, fratilor! Miluiti-ma!”
Atunci duhovnicul a trimis repede dupa episcop. Episcopul se culcase:
– Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi! Bine-cuvinteaza Preasfintite Stapane!
– Domnul si Maica Domnului. Cine-i?
– Rafail. Preasfintite, va cheama acum parintele duhovnic Daniil pana la cimitir, ca se petrece o minune mare acolo.
Episcopul s-a dus imediat.
– Preasfintite, ia asculta ce-i in mormantul asta!
– Rafail, dar de cand il bate?
– Au trecut patruzeci de zile.
– Si cand il bate?
– Il bate numai cand este un ceas pana in miezul noptii si unul dupa miezul noptii. Doua ceasuri il bate si pe urma nu se mai aude. Atunci a intrebat episcopul:
– Ce-i de facut, parinte duhovnic?
– Trebuie sa-l dezgropam, sa vedem ce-i cu dansul, ca acesta a avut mare blestem.
Pe cruce era scris: „Aici odihneste robul lui Dumnezeu, Ganciu – asa l-a chemat din botez -, fost administrator al Episcopiei Husilor”, de origine bulgara, ca bulgarii sunt tot ortodocsi. Murise de mai multi ani. Si acum il bateau dracii, tot ca sa-l descopere Dumnezeu si sa fie dezlegat, saracul.
A doua zi au chemat pe omul care raspunde de cimitir, sa dezgroape pe acel crestin. Cand l-au dezgropat a doua zi, nici limba in gura nu era putreda. Cum l-au pus cand a murit, asa l-au gasit. Unghiile crescusera ca secera; ii crescuse barba si parul in mormant pana jos; era negru la fata si umflat ca doba. Dar nici hainele de pe el nu erau putrede. Nimic. Sicriul era intreg si el.
L-au rezemat de biserica si i-au pus o basma alba pe ochi, ca se speria lumea cat era de urat. A venit lume multa, ca se auzise ca la episcopie au gasit pe unul pe care-l bateau dracii in fiecare noapte cate doua ore, si este de mai multi ani neputred.
Episcopul a chemat sapte duhovnici mari, intre care si cel al episcopiei, si a zis: „Hai sa-i facem o dezlegare!”
Si au ingenuncheat fiecare si au citit dezlegare pentru Ganciu. I-au citit rugaciunile, l-au dus in biserica si i-au facut toata randuiala inmormantarii cu dezlegari. Apoi l-au ingropat la loc.
Dupa ce l-au ingropat, l-au intrebat pe Rafail daca se mai aude cum il bat dracii. Nu s-a mai auzit nimic nici in ziua de azi.
Dupa un an, cand l-au dezgropat, era deja praf. S-au risipit toate oasele, s-au facut tarana. S-a mirat toata lumea, ce minune a fost acolo. El a cerut ajutor sa fie dezlegat saracul. Cata vreme trupul lui nu era putred, sufletul era in muncile cele negraite ale iadului, dar cu dezlegarile atator duhovnici si ale episcopului, l-a iertat Dumnezeu.

MUTAREA MUNTELUI ADAR CU RUGACIUNEA

Cand te-ai sculat dimineata din somn, intai sa povatuiasca in viata ta nevinovata rugaciune. Da repede cu apa rece pe ochi sa sara somnul, fa trei inchinaciuni in fata sfintelor icoane si apoi incepe cu rugaciunile incepatoare: „Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie! Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie!”
Apoi: „Imparate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfanta Treime”, „Tatal nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50″… si celelalte.
Rugaciunea este maica si imparateasa peste toate faptele bune si aduce in sufletul nostru dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Ea uneste si lipeste pe om de Dumnezeu si il face un duh cu El.
Orice rugaciune-i buna, daca o zici cu frica lui Dumnezeu si cu atentie. Esti acasa, esti pe drum, esti in camera ta, esti la lucru, esti la camp, oriunde, tu inalta mintea catre Dumnezeu. Si zi cum poti, dar zi mereu! Ca cel ce se roaga des, insasi rugaciunea i se face lui cel mai mare dascal al rugaciunii.
In Martea cea Mare, Mantuitorul era flamand si vazand un smochin infrunzit pe cale, a cautat poame in el, dar n-a gasit; l-a scuturat si n-au cazut smochine. Atunci a zis: De acum sa nu se mai faca roade in tine in veac, si indata s-a uscat smochinul.
Atunci Apostolii s-au speriat: „Cum, Doamne, s-a uscat smochinul asa de repede?” Iar Mantuitorul, aratand cat de slabi suntem noi in credinta, zice: De veti avea credinta cat un graunte de mustar, nu numai smochinul acesta s-ar usca, ci veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici si te arunca in mare, si se va muta.
Samanta de mustar este mai mica decat cea de ceapa si decat cea de mac. Este foarte mica si, cand o semeni, se face un umbrar mare cat un mar, incat vin si pasarile cerului si stau in ramurile lui. Mustarul este simbolul credintei.
Mantuitorul a spus: Cela ce crede intru Mine, minunile care le fac Eu, si mai mari decat Mine va face; ca Eu la Tatal ma sui, si va voi trimite voua de acolo pe Duhul Sfant si orice veti cere in numele Meu va fi voua. Adica „ma duc acolo, sa va dau Eu putere, ca sa vedeti cum se implinesc cuvintele Mele la vremea lor”.
Hristos n-a mutat munti. El a inviat morti de patru zile, a mers pe apa, a inmultit painile, dar crestinilor care cred in El mai mare putere sa faca minuni a lasat.
Deci, daca cela ce crede in Hristos, va face minuni mai mari decat Dansul, sa va spun o istorie cum s-a mutat muntele Adar din Alexandria, la anul 604 dupa Hristos. Si iata cum a fost:
In istoria Bisericii sunt trei sfinti care au mutat muntii cu rugaciunea: Sfantul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului, a mutat muntele Durda; Sfantul Marcu a mutat muntele Fracesc din Abisinia, pe timpul Sfantului Serapion si pe vremea Sfantului Platon, Patriarhul Alexandriei, un argintar a mutat muntele Adar, 600 de stadii pana in apa Nilului. Avem Vietile Sfintilor si Istoria Bisericii care-i verificata de-atatia mari istorici.
Prin secolele VI – VII arabii au daramat multe imparatii in Africa si in Asia si au ajuns si in Europa. Dar cand au ajuns ei in Egipt, pe la anul 604, toate tarile crestine care au fost – Pamfilia, Pontul, Galatia, Nicomidia, Cezareea Palestinei, Fenicia, Libanul, Siria, Frigia, Paflagonia, Mira Lichiei – le-au ocupat, patimind atunci milioane de crestini. Numai in Nicomidia in ziua de Craciun au ars 20.000 de mucenici, pe timpul lui Diocletian, ca i-a gasit in biserica in ziua Nasterii Domnului. Si atunci au inconjurat orasul si a dat foc bisericii celei mari si i-a ars pe toti.
Alta data imparatul Traian a ucis 10.000 de martiri in alta biserica, in Frigia, cu tot cu femei si copii, si iarasi in timpul imparatului Nero au murit 15.000 de martiri.
Prin secolul VII au ajuns arabii si in Egipt, tara crestina pe atunci. Astazi sunt numai cinci milioane de crestini monofiziti si vreo 20.000 de crestini ortodocsi in Patriarhia Alexandriei. Ceilalti toti sunt mahomedani. Acolo a fost focarul calugarilor: Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Macarie, Sfantul Pahomie, Sfantul Paisie cel Mare, Sfantul Sisoe, Sfantul Pamvo, Sfantul Teodor Studitul si atatea mii de cuviosi. Numai Sfantul Antonie cel Mare avea, in pustiul Egiptului, peste 20.000 de ucenici prin secolul III.
Cand au ajuns la Alexandria si au pus mana pe cetate si pe Egipt, era patriarh Sfantul Platon. La dansii asa era: ori te faci mahomedan, ori te trece prin sabie. Iti taiau capul daca nu te faceai mahomedan.
Ce s-a intamplat? Erau in jurul Alexandriei orase de calugari. Era un oras, Oxirinius, langa Cartagina, care avea mai multi calugari decat oameni casatoriti. Erau multe manastiri de calugari si de calugarite.
A venit veste la episcop si au inceput sa planga preotii si poporul: „Au venit turcii, ne omoara pe toti, daca nu ne lepadam de Hristos!”
Ce s-a intamplat? S-a dus episcopul la sultanul turcilor si sultanul i-a spus asa:
– Tu esti mai mare peste crestini?
– Eu sunt.
– Cum te cheama?
– Platon.
– Uite, eu sunt pasa cel mai mare, trimis de sultanul aici. Hristos al vostru spune minciuni!
Si a inceput sa huleasca pe Mantuitorul.
– Dar de ce?
– Uite, am o Evanghelie in mana mea! Iata ce scrie aici: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca in mare, si daca veti crede, va fi cum ziceti. Deci, daca voi sunteti crestini si arhierei si preoti si calugari si calugarite atatea mii, aveti opt zile ca muntele acesta, Adar, sa-l mutati din loc. (Caci era acolo un munte mare si avea cateva sate si de crestini si de mahomedani). Daca nu-l mutati cu rugaciunea in opt zile, nu va ramanea nici un crestin netaiat si averile voastre toate le luam noi. Sa vad eu, exista asa putere si adevar in Evanghelia voastra sau Hristos a spus minciuni!
Ca El n-a fost Dumnezeu, a fost un prooroc, asa spun mahomedanii.
Patriarhul a zis:
– Domnule pasa – pasa inseamna general la turci -, lucrul acesta care il spui dumneata este peste putinta noastra, dar Mantuitorul poate va face mila cu noi, iar daca nu, vom muri toti ca martiri.
Caci altfel trebuia sa le taie capetele si sa le ia si averile.
– Eu nu stiu – a zis sultanul -, daca nu mutati muntele in opt zile, nu ramane nici un crestin si nici un calugar si nici un preot in toata lumea asta. Sa va arat eu voua sa mai spuneti minciuni, ca voi ziceti ca puteti sa mutati muntii cu rugaciunea, ca asa spune minciuni si Hristos al vostru.
Patriarhul a venit scarbit in Alexandria, a adunat episcopii, sinodul, preotii, staretii si staretele manastirilor, toti crestinii cei buni, si le-a zis:
– Iata, fratilor, mai avem de trait opt zile si daca nu vom muta muntele Adar cu rugaciunea, nu va ramane nimeni viu. Turcii au spus ca ne omoara pe toti, ca Sfanta Evanghelie spune minciuni si ca nu se poate sa se mute muntii cu rugaciunea. Ca daca n-a mutat Mahomed muntii, apoi nici Hristos nu poate, ca au spus ca Mahomed al lor a fost mai mare ca Hristos.
– Atunci ce-i de facut, preasfintite?
Patriarhul Platon a spus:
– Noi, iubitii mei frati, nu ispitim pe Dumnezeu, ca n-avem noi credinta sa mutam muntii. Hai sa punem rugaciuni! Intai si-ntai punem trei zile de post. Sa posteasca toata cetatea cu tot cu animale, cum a fost in Ninive. Copiii sa nu suga la mamele lor, chiar de-or muri. Toata lumea sa vina la biserica si sa se spovedeasca. Ne pregatim de moarte. Toti sa treaca pe la duhovnici sa se marturiseasca si ne impartasim tot poporul cu Sfintele Taine, si care este oprit si care nu-i oprit, pentru ca suntem in fata mortii. Si chiar de vom muri, sa murim spovediti si impartasiti cu Sfintele Taine si mai mult, ce va voi Domnul cu noi.
Si a placut la toti cuvantul acesta, si au plecat toti acasa. Iar preotii au adunat oamenii in biserici si le-au zis:
– Oameni buni, iata turcii ne-au inconjurat! A venit califul Omar si pasa si sultanul si acum ne-au dat opt zile de viata. Daca vom muta muntele Adar cu rugaciunea, vom trai; iar daca nu, nu ramane unul viu si averile noastre le vor lua ei.
Tot poporul cand a auzit a inceput a plange.
– Iata ce este. A randuit patriarhul post; nimeni nu gusta apa si mancare trei zile si trei nopti, macar de ar muri de foame. Cine va manca, nu mai este crestin. Facem si noi ca si poporul din cetatea Ninive, cand a spus Proorocul Iona ca mai au trei zile si vor muri. Poate va face Dumnezeu mila cu noi, sa faca vreun semn cu muntele.
Si au postit crestinii si preotii si calugarii si maicile si toata lumea si pustnicii din pustie, ca era mare pustia sketica si avea multi sihastri si oameni sfinti. Si s-au rugat lui Dumnezeu si dupa ce poporul a postit trei zile, preotii i-au spovedit pe toti si au impartasit tot poporul cu Preacuratele Taine, si care erau vrednici si care nu. Ce-au zis? „Mai, oamenii sunt in fata mortii. Omul, in caz de moarte, trebuie sa fie pregatit”.
Pe urma ce-au zis?
– Hai sa inconjuram muntele cu procesiune!
Preotii si arhiereii imbracati, au luat moastele Sfantului Mina, moastele Sfantului Prooroc Ieremia, care se gasesc acolo aduse de Alexandru cel Mare, Machedon. Au luat prapurii, crucile, icoanele, si au inceput a merge in jurul muntelui si a face procesiune, cum se face pentru ploaie pe camp, cu Sfantul Maslu. Si mergeau in jurul muntelui cateva sute de metri cantand „Sfinte Dumnezeule…”. Si iarasi ziceau diaconii: „Iara si iara, plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam…”. Si iar se rugau arhiereii plangand, dupa ce poporul era acum impartasit si pregatit de moarte.
Si a spus patriarhul: „Sa iasa cat se poate de multi, numai cei bolnavi si batrani sa ramana in oras. Sa vina toata lumea la rugaciune”.
Si au mers in jurul muntelui Adar cu mult popor, facand rugaciune si citind din Sfanta Evanghelie. Trei zile au mers, ca muntele era mare si ei tot stateau in genunchi si preotii le predicau. Se rugau si iar mergeau, dar nu s-a facut nici un semn. Deci trei zile trecusera si cu trei, cate au postit, erau sase. Mai erau doua zile si moartea tuturor era de fata.
Dar s-a intamplat o minune mare atunci. Era un argintar, faur de aur, slavit foarte in toata cetatea aceea pentru mestesugul mainilor lui. Ioan il chema. Era un baiat cu viata sfanta si necasatorit. El a intrebat pe preot:
– Parinte, merg si eu acolo pe munte la ruga-ciune?
Dar preotul avea de facut niste sfinte vase, potire, discuri, de imbracat si evanghelii pe sfanta masa, si i-a zis:
– Fiule, tu ramai, ca doar tot pentru biserica lucrezi. Ramai la argintaria ta si lucreaza, dar sa postesti si tu si sa te rogi in fiecare ceas.
Si a ramas argintarul Ioan sa lucreze pentru biserica, insa el, fiind argintar, lucra si pentru femeile care veneau la el.
In timpul acesta, lucrand el si ceilalti inconjurand muntele cu post, cu rugaciune si cu plangere, o femeia rea din cetate, care n-avea grija credintei, fiind o femeie depravata, a pus ochii pe dansul, si ce-a gandit ea? Acum cand toti s-au dus din cetate, a gasit prilej sa se duca la acest argintar, cu gand spurcat. Si s-a dus la Ioan:
– Ioane, ce faci?
Dar el saracul, scarbit ca arabii ii amenintau cu moartea si parintii lui erau dusi la rugaciune cu patriarhul, a zis:
– Ce sa fac, doamna, iata lucrez niste potire pentru biserica.
– Am venit sa-mi faci un inel de aur.
El nu era tocmai bucuros, dar fiind de meserie, i-a zis:
– Da, doamna.
I-a luat masura sa-i faca inel, dar ea, fiind femeie desfranata, il priveste in ochi si-i spune:
– Mai Ioane, mie imi plac ochii tai!
Dar el, credincios foc, a zis:
– Cum ai zis?
– Imi plac ochii tai! De aceea am venit sa te vad.
– Iti plac ochii mei? Mai asteapta doamna putin, ca ti-i dau.
A luat cutitul cu care lucra, si, de fata cu ea, a scos un ochi si l-a pus pe taler.
– Iti mai trebuie si celalalt?
– Ho, mai nebunule! De-acum ai sa mori.
– Tu nu vezi ca maine-poimaine murim cu totii de sabie si tu vii acum cu ganduri curvesti la mine? Nu vezi ca-i amenintata cetatea si murim cu totii de sabia turcilor? Iti plac ochii mei? Unul l-am scos si indata ti-l scot si pe celalalt. Asa ma invata Hristos: De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l. L-am scos pe dreptul; ti-l scot si pe stangul.
Atunci ea a fugit speriata si s-a dus de-a spus la o prietena de-a ei. Apoi s-a aflat in toata cetatea.
Dar el saracul si-a legat ochiul cu o batista si multumea lui Dumnezeu, Celui care a zis in Evanghelie ca-i mai bine sa mergi cu un ochi in Rai, decat cu amandoi in iad.
Si a ajuns vestea si la patriarh si atunci si-a adus aminte patriarhul ce spune in Psaltire: Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dansul si rugaciunea lor o asculta. Si a trimis doi diaconi in Alexandria, zicand:
– Duceti-va repede in cetatea Alexandriei, la argintarul Ioan, si daca-l veti gasi viu, cum va putea, sa vina pana la noi. Sa vina cu nadejdea in Dumnezeu, ca avem mare nevoie de el!
S-au dus diaconii. El, cand a auzit ca-l cheama patriarhul, a zis catre ei:
– Parintilor, ma cam doare un ochi! Dar n-a spus ce-a facut. Ma cam doare un ochi, dar am sa merg.
Si a luat saracul ce a putut si a mers cu diaconii aceia si a ajuns in fata patriarhului.
– Ce ai, frate Ioane?
– Ma doare un ochi!
Tot nu spunea taina, ca asta este o mucenicie de bunavoie.
– Frate Ioane, noi stim ce-ai patit. Dar uite, mai avem doua zile si murim cu totii. Fiindca atata ai iubit pe Mantuitorul lumii, incat ai facut porunca Evangheliei, ca ai scos ochiul tau care te smintea, te-ai temut de Dumnezeu si pentru dragostea Lui ti-ai scos ochiul si erai gata sa-l scoti si pe celalalt, credem ca si Dumnezeu te va asculta pe tine acum.
– Dar ce sa fac, parinte?
– Musulmanii ne-au pus aceasta conditie: daca pana poimaine nu mutam muntele – ca acum se apropiasera opt zile -, daca nu mutam muntele acesta pana in apa Nilului, toti vom pieri de sabie si averile noastre vor fi date la turci. Deci te rugam, frate Ioane, hai la rugaciune cu noi si fa si tu rugaciune!
– Parinte, cum sa ma rog?
– Ne rugam odata cu totii, iar tu ia sfanta cruce in mana si zi asa:
– In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, munte al lui Dumnezeu, Adar, iti porunceste nevrednicul rob al lui Dumnezeu, Ioan, pentru rugaciunile tuturor parintilor si ale crestinilor care sunt aici, ridica-te si mergi pana in apa Nilului si sa nu te mai opresti!
Atunci s-a pornit un cutremur mare si au inceput a se legana muntii cu huiet mare. Muntele Adar s-a rupt de ceilalti munti si a inceput a merge huind la vale. Ce se intamplase? Casele care erau pe munte au inceput a se darama una peste alta, caci crapa muntele si omora tot ce gasea.
Arabii care pandeau cu sabiile trase, cu armata de pe alt munte, se intrebau:
– Ce se intampla?
– Se roaga crestinii si s-a pornit muntele Adar, ca noi am spus ca Hristos spune minciuni! Iata credinta crestinilor!
Si au inceput a striga de frica la dumnezeul lor, impreuna cu generalii:
– Alah! Alah! Alah! Dumnezeul crestinilor pierde lumea! Uite vine muntele la vale!
Si s-au dus generalii turci la Sfantul Platon, patriarh batran, avea 90 de ani, si au inceput a se ruga:
– Parinte, parinte, opreste muntele, ca avem atatea sate de mahomedani! Opreste muntele, parinte, ca mor toti arabii – ca erau si sate de crestini.
Iar patriarhul a zis:
– Fiilor, noi ne-am rugat lui Dumnezeu si nu cu puterea noastra s-a pornit muntele la vale, ci cu puterea lui Hristos, pe care voi l-ati hulit si ati zis ca spune minciuni: „Ca daca ar avea vreun crestin credinta cat un graunte de mustar, va zice muntelui sa se mute”. Deci Hristos a pornit muntele, nu noi, si daca El va voi, o sa-l opreasca. Noi ne-am rugat Celui Atotputernic si cat va voi El, atat va merge.
Si a mers muntele pana in apa Nilului. Pana in ziua de azi, cine merge in Egipt, vede minunea aceasta. Nilul a ocolit muntele, ca el s-a oprit drept in albia Nilului si pana azi Nilul face ocol, roata imprejurul muntelui, pana vine in albia sa inapoi.
Aceasta mutare a muntelui Adar s-a intamplat la anul 604, cand era Platon patriarh al Alexandriei si cand au venit arabii sa distruga neamul crestinesc de acolo si s-a scris aceasta minune in proloage si in Istoria Bisericii. Iar mahomedanii, cand au vazut putea credintei ortodoxe cea adevarata, nu numai ca n-au omorat pe crestini, ci o mare multime de generali si oameni de rand s-au increstinat si au zis: „Hristos este adevaratul Dumnezeu”.
Iar Califul arabilor a spus: „O suta de ani nu se va lua impozit de la crestinii din orasele si satele Egiptului pentru minunea pe care a facut-o Hristos Dumnezeu cu crestinii, ca a mutat muntele Adar in fata a atatea mii si sute de mii de oameni care l-au vazut”.

*

Deci, cand am pornit noi cuvantul despre rugaciune am aratat ca, daca cineva ar avea credinta cat un graunte de mustar, ar muta muntele. Dar muntele s-a mutat pentru rugaciunea acestui tanar martir, care a voit mai bine de o suta de ori sa-si scoata ochii, decat sa manie pe Dumnezeu.
Care crestini isi mai scot astazi ochii sa nu faca pacat? Ca zice Hristos: De te sminteste ochiul tau, scoate-l sau mana ta, tai-o. Care-si mai taie mainile sau picioarele sa nu mearga la pacat? Nimeni.
Dar Dumnezeu nu cere numaidecat aceasta, caci ai vedea numai oameni cu ochii scosi. Cere sa taiem voia noastra si sa nu facem pacatul. Dar vedeti, cand cineva il iubeste pe Dumnezeu, este gata sa moara de o mie de ori si sa nu faca pacatul.
Aceasta o lucreaza numai frica de Dumnezeu si credinta noastra in Hristos. V-am spus ca aceasta minune a fost rezultatul rugaciunii la atata lume si mai cu seama a lui Ioan, faurul de aur, ca a facut Dumnezeu sa mute muntele Adar, pe care, oricine il poate vedea astazi in Alexandria, si acolo se povesteste si minunea, cand s-a mutat muntele acesta atatia kilometri, prin rugaciunea facuta de crestinii ortodocsi. Amin.

DARURILE MAICII DOMNULUI

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila si indurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricina de slava si de inaltare duhovniceasca? Care credeti ca a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?
Oare fecioria sau intelepciunea sau sfintenia sau priceperea sau alte multe si nenumarate daruri pe care le avea?
Da, fratii mei! Intr-adevar, Preasfanta Fecioara Maria a fost impodobita de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovnicesti. Insa darul cel mai mare care i-a fost ei pricina de slava si de cinste negraita a fost darul smereniei. Fara de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.
Smerenia a fost pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decat toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfantului Duh, Domnul a cautat spre smerenia roabei Sale si a ridicat-o la atata slava si cinste, spre a fi laudata in cer de toate ostile ceresti, si pe pamant fericita de toate neamurile.
Smerenia a fost cea dintai pricina de inaltare si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia a inaltat pe Avraam si l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri, caci se socotea pe sine a fi pamant si cenusa. Smerenia l-a inaltat pe Iosif si l-a facut pe el mai mare peste tara Egiptului.
Smerenia l-a facut pe Moise cel gangav la limba, povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel. Caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.
Smerenia l-a aratat pe David a fi dupa inima lui Dumnezeu, caci se socotea pe sine vierme si nu om. Cu smerenia a stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia si mai mult decat toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua incaltamintei lui Hristos si care, pentru adancimea smereniei lui, s-a invrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan si de a se numi de Insusi Hristos, cel mai mare om nascut din femeie.
Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat smerenie mare, apoi cine poate sa inteleaga cata adancime de smerenie a fost in inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind si intelegand de la Arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfant si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a inaltat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!
Aici cu adevarat a luat plinire cuvantul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi inaltat. Iar Sfantul Efrem Sirul zice ca: „In inima adanca se va inalta Dumnezeu”.
Deci, dupa marturia acestui sfant parinte, toate darurile cele mai inalte pe cele smerite se reazima. Apoi si la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele inalte si duhovnicesti cu care a fost impodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica, smerita ei cugetare.
Iubitii mei frati, spre a deslusi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am sa va spun o istorioara. Se povesteste ca un vestit sculptor, a facut, pe langa alte statui vrednice de lauda si de mirare, si un minunat spic de grau de care atarna un porumbel. Toti se mirau si se minunau de aceasta uimitoare sculptura, deoarece se parea ca in ea mestesugul nu urmeaza firii, ci o depaseste pe ea.
Dar era o taina nedezlegata, cum un spic care este asa de gingas cu puterea, sa poata tina pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei insa arata si inchipuieste pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfanta Fecioara era aici inchipuita printr-un fir de grau, iar porumbelul era chipul Duhului Sfant.
Spicul statea aplecat de greutatea porumbe-lului, aratand, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie cand Duhul Sfant a venit peste ea si a facut-o salas lui Hristos Dumnezeu.
Iubitii mei frati, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de slava, de cinste si de inaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atat mai mult la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Dar sa stiti si sa intelegeti, ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte, si moarte de cruce.
Iar aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste si pentru aceea si Dumnezeu l-a preainaltat si I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt.
Dar va zice cineva: „Ce este smerenia?” La aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfantului Isaac Sirianul: „Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a imbracat Dumnezeu, cand a binevoit a veni in lume, si S-a imbracat in firea noastra cea smerita”.
Iar daca se va intreba cineva din ce se naste ea, vom zice ca Sfantul Ioan Scararul, ca din ascultare si din taierea voii. Si daca va zice cineva pentru care motiv smerenia este asa de mare, voi zice, pentru ca numai ea poate ucide pe cel mai mare pacat, care este mandria. Pentru acest pacat, ingerii au cazut din cer si stramosii nostri, Adam si Eva, au cazut din rai; caci, ascultand de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei.
Fratii mei, vreau sa va spun ca astazi, mai mult ca oricand, acest mare pacat al mandriei a cuprins toata lumea. Fiecare doreste sa fie mai mare peste altii si sa-i robeasca si sa-i stapaneasca. Fiecare doreste sa fie mai bogat decat altul; fiecare sa fie mai cinstit, mai vestit si mai bagat in seama decat altul. Fiecare doreste a se socoti mai intelept decat altii. Fiecare se lauda ca este mai iscusit in meserii si mestesuguri.
Cine invata pe cel sarac sa ia painea de la gura copiilor si sa-si cumpere televizor si video, spre a-si inchipui si el ca este asemenea cu cei avuti? Nu mandria?
Cine invata pe femei si pe fete sa munceasca luni si ani de zile, nu spre a-si cumpara cele de nevoie vietii, ci spre a-si cumpara rochii la moda si incaltaminte luxoasa si alte lucruri desarte, care nu tin nici de foame, nici de frig? Oare nu mandria?
Cine invata pe cel sarac, care are o casa de copii, sa se sarguiasca cu mai multa truda spre a le face la toti haine luxoase si de mult pret, spre a-i face sa fie in rand cu lumea? Nu mandria?
Cine face pe fetele si pe femeile cele usoare sa se dreaga pe fete cu pudra si cu alte unsori si sa-si vopseasca unghiile spre a arata mai tinere si mai frumoase? Oare nu mandria si slava desarta, care este fiica cea dintai a mandriei? Vor sa fie cu orice pret in rand cu lumea si nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, in cel rau zace; si iarasi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrajmas lui Dumnezeu.
Cine invata pe cei neinvatati sa defaime pe cei cu adevarat invatati? Nu mandria? De unde vin bataile, ambitiile, laudele, pricinile, sfezile, tulbu-rarile si vrajbele intre oameni? Nu din mandrie? Ca fiecare se socoteste mai tare decat altul si mai drept. Au nu din mandrie?
O, rautate fara margini! Cine mai cunoaste azi rautatile tale? Si cine se mai osteneste astazi sa alunge aceasta ciuma sufleteasca din inima sa?
Fratii mei, iata pentru care pricina sfanta smerenie este cea mai vestita din toate virtutile, pentru ca numai aceasta poate sa le pazeasca pe toate si fara de ea, toate sunt nimic. Sa stiti si sa tineti minte ca numai aceasta singura virtute, smerenia, poate in vremea mortii sa mantuiasca pe om, dupa cum zice unul din sfintii Filocaliei.
De aceea si Mantuitorul nostru, pe cei smeriti cugetatori ii fericeste cel dintai, zicand: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor. Caci cel ce are smerenie in inima sa, macar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sarac si ca, inaintea lui Dumnezeu, nu a facut nimic bun.
Deci, fratii mei, sa nu uitati cat de mare este darul smereniei si cata slava si fericire aduce omului aceasta slavita si prea mare virtute. Amin.

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: „Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!” Si a inceput a se ruga: „Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului”. Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: „Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?” Dar el zice: „Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data”.
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? „Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul”.
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: „Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta”. Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: „Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data”.
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: „Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?” Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: „Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data”.
Si ce s-a gandit el: „Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei”. Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: „Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!”
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat „Maica Domnului”, oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: „Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!” Si a inceput a se ruga: „Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului”. Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: „Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?” Dar el zice: „Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data”.
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? „Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul”.
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: „Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta”. Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: „Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data”.
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: „Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?” Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: „Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data”.
Si ce s-a gandit el: „Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei”. Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: „Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!”
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat „Maica Domnului”, oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

CANTAREA AXIONULUI AXION ESTIN

Ia ganditi-va voi, daca o sfanta icoana a Maicii Domnului, facuta de un pictor, este asa de frumoasa, dar acolo unde sunt Heruvimii cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi, care ii canta Maicii Domnului imnuri, si cantarile cele dumnezeiesti, oare ce limba le poate grai? Cum zice Apostolul Pavel: Am auzit acolo cantari, care nu este cu putinta omului a le vorbi. Pana la al treilea cer. Dar Maica Domnului este peste toate cerurile! Este langa Sfanta Treime!
Ce este acolo? Cata slava are Maica Domnului! Nu auziti ce spune in Acatistul Sfantului Acopera-mant: „Bucura-te, acoperamantul lumii, cel mai lat decat norul”. Un nor poate sa acopere un oras, o tara, dar Maica Domnului cu acoperamantul si cu mila ei acopera toate popoarele lumii; ca atata putere a primit de la Mantuitorul. Oricine si oriunde o cheama: in padure, in pustie, la camp, in cetate, in casa, la inchisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru ca este pusa acoperitoare si mijlocitoare a intregii lumi catre Dumnezeu.
Eram in Sfantul Munte Athos, unde traiesc numai calugari care duc viata in feciorie si in curatie. Acolo nimic nu traieste parte femeiasca. Este „Gradina Maicii Domnului”, unde ea a predicat Evanghelia cu Sfantul Ioan Evanghelistul si Sfantul Apostol Marcu si cu Maria Magdalena. Acolo a fost oras de pagani cand a ajuns ea.
Cand am mers la Protaton, in capitala Sfantului Munte, unde sunt cele mai vechi arhive ale Sfantului Munte de peste o mie de ani, acolo este o biserica foarte mare. In fata acelei biserici este o piatra lata de cativa metri pe care nu se prinde nici ploaia, nici zapada niciodata. Nimic, nimic, nimic! Ramane tot uscata. Ii zice piatra sangelui. De trei ori pe an izvoraste sange dintr-insa si curge sangele siroaie si se duce la temelia bisericii.
Acolo, la anul 1274, in timpul imparatului Mihail al VIII-lea, Paleologul, cand a intrat Papa Grigorie al X-lea in Sfantul Munte cu armata si a vrut sa-i treaca pe calugari cu sila la catolici, a taiat pe piatra aceea vreo cateva zeci de calugari. Si sangele dreptilor de trei ori pe an iese si atunci se fac slujbe. Curge sange timp de cateva ore din piatra aceea. Dar apa nu se prinde de ea, zapada nu se prinde, nimic, nimic. Este o minune mare.
Tot acolo in biserica Protaton am vazut sfanta icoana Axionita – Maica Domnului cu doi ingeri care-i tin coroana. Axionita sau „Axion Estin” pe greceste inseamna Cuvine-se cu adevarat.
Aici ne-a povestit un parinte atonit istoria acestei icoane. In valea numita „Axion Estin”, traia un mare sihastru care avea ucenic un calugar tanar, pe care-l crestea, ca sa ramana in chiliuta lui. O chiliuta sub munte, in padure.
Ei aveau aceasta icoana vestita, Maica Domnului, in chilie. Odata calugarul cel batran a plecat la priveghere la Manastirea Protaton. Sa stiti ca la Sfantul Munte, la toate praznicele imparatesti, privegherile sunt de toata noaptea. In tipicul mare al Sfantului Sava sunt puse 68 de privegheri de toata noaptea, in toate Duminicile si in cele 12 praznice imparatesti si la Sfantul Ioan Botezatorul.
Si batranul i-a spus calugarului tanar:
– Eu ma duc la priveghere, tu ramai acasa, fiule, si-ti fa pravila acasa, sa nu ramana chilia singura.
Calugarul cel tanar a intrebat pe batran:
– Ava, eu ce pravila sa fac?
Dar calugarul batran i-a zis:
– Fiule, tu n-ai sa poti priveghea toata noaptea. Citeste la Psaltire doua-trei catisme si pe urma du-te la icoana Maicii Domnului si fa cateva metanii, sa nu-ti fie somn. Si de cate ori te duci la icoana Maicii Domnului, sa canti cantarea asta: Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Pana atunci nu se stia de rugaciunea „Cuvine-se cu adevarat”. Numai atat se stia in Sfantul Munte. Nu stiau cum canta ingerii in ceruri Maicii Domnului!
Atunci calugarul tanar a facut cum a zis batranul: A citit cateva catisme la Psaltire, s-a dus la Maica Domnului si a facut cateva metanii. A mai aprins candela sa nu se stinga si iar a cantat: Ceea ce esti mai cinstita… Asa a facut pana la miezul noptii, ca sa se lupte si el si sa privegheze macar atat; pe urma sa se culce sa doarma 3-4 ore, ca dimineata, cand vine batranul, sa se scoale iar la rugaciune.
Cand a ajuns la miezul noptii, bate cineva in usa. Dar el stia ca batranul nu vine niciodata in timpul noptii, ca era departe de biserica. Apoi cine sa vina in puterea noptii, sa-i bata in usa? N-a vrut sa dea drumul. Si aude un glas:
– Evloghite, pater! (Binecuvinteaza, parinte).
El, cand a auzit ca cere blagoslovenie, a zis dinauntru:
– O Kirios! (Domnul sa te binecuvinteze).
Si numai a intrat un tanar foarte frumos, tot calugar, foarte luminat la fata, si l-a intrebat:
– Ce faci, frate?
– Ce sa fac? Merg sa ma culc, ca nu mai pot priveghea de oboseala!
– Ce pravila ai facut de aseara pana acum?
– Asa mi-a spus batranul, cand a plecat la biserica, sa citesc la Psaltire doua-trei catisme si pe urma sa cant Ceea ce esti mai cinstita… si sa fac cateva metanii.
Dar cel ce a venit i-a spus:
– Nu se canta numai Ceea ce esti mai cinstita…
– Ba da! Asa se canta in tot Sfantul Munte, la toate manastirile.
– Nu! Iata cum cantam noi: Cuvine-se cu adevarat, sa te fericim pe tine Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru, si pe urma cantam: Ceea ce esti mai cinstita…
Dar calugarul a zis:
– Eu asa n-am auzit. Daca vrei sa-mi scrii, ca vreau sa invat si eu rugaciunea asta.
– N-ai aici hartie si creion?
– N-am! Dar tare as vrea sa o invat si eu!
– Du-te afara si adu-mi o lespede de piatra!
Ucenicul s-a dus afara si a luat o lespede, a curatat-o el si a spalat-o frumos.
– Am sa scriu pe dansa.
Si cauta ceva, cu care sa zgarie pe piatra. Dar calugarul venit il intreaba:
– Ce cauti?
– Caut un cui sa scriu, caci creion nu am!
– Nu-i nevoie sa scrii cu cuiul! Lasa ca scriu eu!
Si calugarul care a venit a inceput sa scrie pe piatra rugaciunea cu degetul lui, ca prin ceara moale. Si i-a scris foarte frumos pe greceste toata cantarea: Cuvine-se cu adevarat… (Axion Estin). Iar acesta a incremenit cand a vazut ca acela mergea cu degetul prin marmura ca prin ceara moale si iesea scrisoarea asa de frumoasa. Si se gandea: „Ce om este acesta, de scrie cu degetul pe marmura?”
Si dupa ce i-a scris, a semnat: „Eu am scris acestea, Gavriil, mai-marele voievod al puterilor ingeresti”, si a disparut din fata lui.
Atunci calugarul a aratat piatra batranului cand a venit, si i-a spus toata intamplarea cu Arhanghelul Gavriil.
S-a impanzit in tot Sfantul Munte minunea aceasta si din clipa aceea, in toate bisericile si in toate cartile bisericesti, s-a introdus cantarea aceasta pe care o cantam pana astazi: Cuvine-se cu adeva-rat, sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu; cea pururea fericita si preanevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu – Cuvantul ai nascut; pe tine cea cu adevarat, Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Amin.

*

Cine poate spune toate minunile Maicii Dom-nului? Nimeni nu le poate spune, pentru ca sunt in tot pamantul si se lucreaza cu fiecare suflet. De aceea va rog sa aveti toti icoana Preasfintei Nasca-toarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria in casa. Sa va siliti cat mai mult sa laudati pe Dumne-zeu si, dupa Dumnezeu, pe Maica Domnului si apoi pe sfintii lui Dumnezeu, pentru ca Maica Domnului este ocrotitoarea si mijlocitoarea intregii lumi!
Cand a fost Mantuitorul pe Cruce, nici acolo n-a lasat fara ingrijire pe mama lui. I-a spus Sfantului Ioan Evanghelistul: Fiule, iata maica ta! Si dintru acel ceas a luat-o ucenicul intru ale sale, ca cincisprezece ani a mai trait Maica Domnului, dupa Invierea Mantuitorului si dupa Inaltarea la cer. Si a stat la Efes, la casa Sfantului Ioan Evanghelistul, si el ii purta de grija.
Iar ei i-a zis: Maica, iata fiul tau! Spune Sfantul Ioan Gura de Aur: „Prin aceste cuvinte ale Mantuitorului de pe cruce, ne-a facut pe toti fii ai Maicii Domnului”. Toti crestinii de pe fata pamantului suntem fiii ei, pentru ca ne-a lasat in ocrotirea Maicii Domnului. De aceea vedeti ca cele mai multe biserici din lume, din toate tarile, sunt facute in numele Maicii Domnului. Sa aveti mare credinta si evlavie in rugaciunile ei!

ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI, OCROTIREA CRESTINILOR

In casele unora, dupa cum vine la urechea noastra, este mare tulburare. Nu se impaca sotul cu sotia, nu se iubesc fratii; se bat, se judeca, se cearta si este mare neoranduiala. Si atunci, vazand biata mama atata zbucium in familia ei, sau tata, sau bunicul, care este mai credincios, pune mana pe un acatist al Maicii Domnului, ingenuncheaza undeva singur intr-o camera si incepe a se ruga: „Maica Domnului, linisteste casa noastra, linisteste pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalti si da-le intelegere, dragoste si alinare!”
Si asa s-a dus ura, s-a risipit iutimea, tulburarea, dorinta de razbunare si s-a linistit familia. Datorita cui? Maica Domnului cu mila ei, cu indurarea ei, a coborat mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheama in ajutor.

JUDECATA! O, JUDECATA!

Erau doi oameni gospodari si s-a intamplat, cum se intampla si astazi, ca nu aveau copii. Si ei s-au rugat mult lui Dumnezeu sa le dea copii, cum s-au rugat Sfintii Parinti Ioachim si Ana si altii. Dar Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru ca ei n-au avut atata credinta.
Dupa ce s-au rugat si au vazut ca Dumnezeu nu le da nici un copil, s-au sfatuit, zicand: „Mai femeie, noi avem multa avere si ca maine vom muri. Hai sa luam un copil de suflet!”
Si s-au inteles amandoi si au luat un copil parte barbateasca si l-au crescut cu mare atentie si l-au invatat scoala si a venit vremea sa-l casatoreasca. Atunci s-a logodit cu o fata de neam bun, dar care ii cerea multa avere. Cand a fost sa se aseze zestrea, ce-i da baiatul fetei, baiatul ii spune tatalui sau:
– Tata, daca m-ai infiat si numai pe mine ma ai, cui ai sa-i dai averea? Deci, ca sa pot reusi sa iau fata aceea in casatorie, sa-mi dai toata averea in scris mie!
Mama s-a invoit, ca stia ca are avere multa, dar tatal sau, mai prudent, si ca barbat, a zis:
– Ba nu, mai baiete! Este adevarat ca am avere multa si am sa ti-o dau tie toata. Dar eu am sa fac cu tine un act cu clauza. Jumatate din avere ti-o dau acum, iar jumatate dupa moartea noastra. Tot tie iti ramane, dar cat voi trai, voi avea si eu jumatate, ca nu cumva pe urma sotia ta sau fiii tai sa-mi zica: „Du-te de aici, ca n-ai nici un drept!” Sa stiu ca am si eu avere!
Ce s-a intamplat? Baiatul, vrand-nevrand, a trebuit sa primeasca. Dar satana i-a pus in inima acest gand: „Stii ce sa faci daca iti da toata averea numai dupa moarte? Omoara-l mai repede si apoi iti ramane tie toata averea!”
Dar el, daca ar fi avut constiinta si frica de Dumnezeu si s-ar fi dus la un duhovnic sa se spovedeasca, ar fi scapat de gandul cel rau. Caci, oricand iti spune satana sa faci ceva, daca te-ai spovedit, ai scapat de gandul cel rau. Ca asa cum sarpele, cand iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gandul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfantul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decat de omul care isi ascunde gandurile sale.
Deci el avea de gand sa-l omoare pe tatal sau, dar n-a spus nimanui. Zicea el: „Am sa-l omor, ca dupa aceea o sa-mi ramana mie toata averea!” Dupa trei ani de la casatorie, intr-o primavara, in vremea aratului, a pus impreuna cu tatal sau, cum se intampla si astazi, un plug cu patru boi. Si avea tarina lui la marginea unei paduri. Avand plugul din lemn, tatal lui a luat barda si s-a dus la tarina sa are. Cand au tras la popas, i-a zis satana feciorului sau: „Iata acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda si omoara-l pe tatal tau!”
Si asa a si facut. S-a uitat in stanga si-n dreapta sa vada daca nu-i nimeni. Si cand a vazut ca nu-i nimeni, s-a dus si a luat barda de la plug, s-a repezit la tatal sau, care nici nu se gandea la asa ceva, si i-a taiat capul. Apoi l-a luat de par, l-a dus in iarba la marginea padurii, a dus si trupul si cu un lemn de la plug a facut o groapa, l-a acoperit si a pus iarba pe deasupra.
Dupa ce l-a ucis pe tatal sau, fiindca pana seara mai era o bucata de vreme, a manat boii singur. Seara s-a dus acasa si a inceput s-o ia la ocara pe maica-sa si pe femeia lui:
– Dar ce-a facut tata acasa, ca m-a lasat singur cu plugul pe ogor?
Femeile au raspuns:
– Mai omule, n-a venit tatal tau acasa!
– Ei, uite, m-a lasat singur cu patru boi sa ar si-i tare greu singur!
Sa vedeti pana la urma ce s-a intamplat! Au asteptat sa vina batranul de la camp. A asteptat si maica-sa si femeia lui, dar de unde sa mai vina? A trecut o luna, doua, si toata lumea spunea in sat: „Mai, barbatul cutareia nu mai vine! S-a pierdut omul acela. Ce s-o fi facut? S-a spanzurat, s-a inecat, ce s-a intamplat cu el?” Nimeni nu banuia ca l-a ucis feciorul sau. Dar iata ce s-a intamplat.
Sangele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns sangele lui Abel. Acest om care a ucis pe tatal sau a inceput sa slabeasca. Nu manca, nu bea, nu dormea. Se tot uita asa intr-o parte. Intorcea capul si iar se uita in acea parte si privea speriat in toate partile.
Stiti de ce se uita? Oriunde privea, il vedea pe tatal sau cu capul in mana si auzea un glas: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorat?” Daca se uita in castronul cu mancare, il vedea acolo cu capul in mana; daca se culca pe perna, il vedea acolo cu capul in mana; daca se ducea pe drum, il vedea si se speria; se uita in alta parte, dar auzea iarasi glasul: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorat?”
Si cu frica aceasta a trecut un an. Vazandu-l mama si sotia lui tulburat, au priceput si au zis: „Omul asta are ceva pe constiinta! Mare lucru de nu l-a omorat el pe tatal sau!” Intr-o seara il iau ele amandoua cu blandete:
– Mai omule, de cand a disparut tatal tau te vedem tot tulburat! Nu prea mananci, nu prea dormi! Parca esti speriat. Ai slabit, te-ai uscat! Ce ai? Daca ai ceva pe constiinta, spune macar la un duhovnic, ca tu ori ai sa innebunesti, ori ai sa mori!
– Nu pot sa va spun voua! Dar vreau sa merg la o manastire, ca sa ma spovedesc!
Si l-au dus la o manastire, mama si sotia lui, unde era un sihastru. Duhovnicul l-a intrebat de ce este asa speriat si slab si ce are pe constiinta, iar el a zis:
– Parinte, eu am omorat pe tata, ca sa obtin de la el averea pe care trebuia s-o mostenesc. De atunci nu mai pot nici dormi si nici manca! Atata mustrare de cuget am si o spaima mare, ca unde ma uit, il vad pe tata cu capul in mana si tot zice asa: „Dragul tatei, pentru ce m-ai omorat?”
– Ei, fiule, a zis duhovnicul, aceasta-i mare crima si trebuie canon aspru! Du-te acasa si timp de sapte ani de zile sa nu mananci decat o data in zi dupa apusul soarelui, mancare fara untdelemn, si sa faci cate 500 de metanii pe zi. Dupa sapte ani sa vii la mine iar!
S-a dus acasa si a spus femeilor:
– Timp de sapte ani de zile sa-mi faceti mancare de post. Dar nu numai atat, ci nici cu ulei, cum este in Postul Mare, miercurea si vinerea.
Atunci au inteles ele ca i-a dat canon aspru pentru ca a ucis pe tatal sau, dar el tot n-a vrut sa spuna mamei si sotiei sale. Si isi luase camaruta lui si traia in curatie, ca nu i-a mai trebuit nici femeie, nici nimic. Post si rugaciune si plangere si suspine si metanii, sa imblanzeasca pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui.
Dupa un an – doi, tatal sau aparea tot mai rar. Cand a ajuns la sapte ani, tatal lui aparea cu capul in mana, cam la 2-3 saptamani, dar tot mai aparea. El se invatase cu postul si avea si la maini si la picioare bataturi de la canon, de cate mii de metanii a facut.
Si plangea omul si se ruga si postea. Iar la sapte ani s-a din nou la duhovnic si i-a zis:
– Parinte, eu sunt acela caruia mi-ati dat canon sapte ani.
– Ei, tu esti, fiule? Ai facut canonul?
– L-am facut, parinte!
– Mai vine tata cu capul in mana?
– Mai vine, parinte, dar mai rar, si multumesc lui Dumnezeu ca mai pot dormi un ceas-doua noaptea, ca atunci nu puteam si eram sfaramat.
Atunci i-a zis duhovnicul:
– Du-te acum unde l-ai ingropat si asculta daca se mai aude vocea lui. De vei auzi ceva, vino sa-mi spui si apoi stiu eu ce are sa fie cu tine!
Deci s-a dus unde stia ca l-a taiat si l-a ingropat pe tatal sau. Dar, cu cateva sute de metri, inainte de a ajunge la marginea padurii, a auzit un glas din iarba care striga asa: „Judecata! O, judecata!” Si din ce se apropia, glasul acela se auzea tot mai tare. Iar cand a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaima mare, atat de tare striga tatal sau: „Judecata! O, judecata!”
Deci s-a intors inapoi si a venit la duhovnicul manastirii, aproape iesit din minti, de mare spaima.
– Ce-ai patit, fiule?
– Vai de mine, parinte! M-am dus acolo unde l-am ingropat pe tata, dar cand m-am apropiat, am auzit un glas care striga asa: „Judecata! O, judecata!” Cu cat ma apropiam, cu atat striga mai tare. Iar cand am ajuns foarte aproape, m-a cuprins spaima si m-am intors. Oare ce sa fie asta, parinte?
Si a zis duhovnicul:
– Fiule, tatal tau cere judecata lui Dumnezeu asupra ta! Dar nu stiu un lucru: daca cere judecata in lumea aceasta sau in cealalta. Deci, bine ar fi sa fii judecat in lumea aceasta!
– Parinte, dar de unde am sa stiu eu aceasta?
– Iata, fiule. Daca judecata lui Dumnezeu te va ajunge in lumea aceasta, are sa fie bine. Ai sa tragi un necaz mare si ai sa scapi in cealalta lume; te duci acolo la bine. Iar daca judecata lui Dumnezeu te urmareste dincolo de mormant, este mult mai greu! Fiule, acum du-te acasa si daca pe drum nu vei pati nimic, mai fa un an de zile canon si apoi vino iar la mine! Iar daca ai sa intalnesti un necaz mare in drumul acesta spre casa, sa-l rabzi cu mare barbatie de suflet, ca prin necazul acela ai sa te curati si ai sa scapi de osanda pe care o ai asupra ta, ca ai fost ucigas de tata!
Deci a plecat omul ingandurat. Dar de la manastirea aceea pana la satul lui, trebuia sa treaca printr-un targ. Si femeia lui, cand a plecat el de acasa, i-a spus asa:
– Mai omule, din cauza ta, ca tu nu mananci nici carne, nici oua, nici branza, si noi ne-am uscat. (Ca asa se intampla in casa. Cand nu mananca unul de dulce, nu mananca nici ceilalti; iar cand in casa tin toti si numai unul mananca de dulce, nu se prinde de el, de parca ar manca iasca). Tu daca ai sa treci prin targ, te rugam adu-ne o bucata de carne sa facem putina zeama, macar acum, ca n-am mancat de sapte ani si am uitat de gustul ei.
Caci din cauza lui ca postea de atatia ani, se uscasera si mama-sa si femeia; mancau ele, dar vai de ele cum era mancarea aceea.
De aceea, trecand el prin targ, si-a adus aminte si s-a dus la un macelar. Dar era spre seara si se vanduse toata carnea si nu mai era pe taraba acolo decat un cap de oaie, zvantat bine. Deci a impa-chetat capul cel de oaie zvantat bine, a platit, l-a pus in traista si a apucat-o pe o ulita a targului care urca la deal. Mergand la deal, ce s-a intamplat? A inceput sa curga din traista sange mult, fierbinte, pe drum. Si oamenii, cand au vazut, au zis:
– Stai, omule! Ce ai in traista? Ai taiat un porc? Ce-i, ca uite, in urma ta curge dara de sange?!
Iar el a zis:
– Da’ de unde! Am cumparat un cap de oaie si acela n-avea sange! De unde sa fie?
Si cand s-au uitat oamenii in traista lui, ce cre-deti ca era? Capul tatalui sau, proaspat taiat, atunci. Iata ca judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Cand l-au vazut oamenii, au chemat politia: „Oameni buni, veniti ca un om a taiat capul altuia si-l duce in traista!”
S-a adunat lumea de mirare mare:
– Mai ucigasule, dupa ce l-ai taiat, il mai si duci pe drumul mare? Cum ai avut tu curajul asta?
Dar el, cand a vazut ca judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis:
– Stati, oameni buni, ca va spun adevarul! Cu adevarat sunt ucigas! Cu adevarat m-a ajuns judeca-ta lui Dumnezeu, dar nu l-am taiat acum.
Si mai adunandu-se cativa oameni, l-au cunoscut si au zis:
– Asta-i tatal sau!
– Asa este, dar nu l-am taiat acum, sunt opt ani de atunci.
– Ei, tu crezi ca poti minti lumea? Dar capul este taiat acum, numai ca nu vorbeste!
Atunci el a fost nevoit sa spuna adevarul si s-au dus cu totii la locul unde l-a taiat. Si cand au sapat, l-au gasit pe tatal sau ingropat si putred, dar fara cap. Capul il pusese ingerul in traista la el si a facut din capul cel de oaie, capul tatalui sau. Si atunci s-au incredintat toti ca l-a ajuns judecata lui Dumnezeu.
Si era atunci pedeapsa dupa lege, cap pentru cap, si i-au spus:
– Baiete, pregateste-te sa pui capul tau pentru capul tatalui tau!
Dar duhovnicul a spus:
– Dati-mi voie sa-l spovedesc si sa-i citesc o dezlegare!
Iar el, cand a vazut pe duhovnic langa dansul, a cazut cu lacrimi si a inceput a plange cu toata puterea si a zis:
– Parinte, nu ma lasa!
Dar duhovnicul i-a zis:
– Fiule, nu te teme! Ti-am spus ca daca ai sa patesti un necaz mare in drumul acesta, are sa te ierte Dumnezeu! Deci ai sa ai bucurie mare, ca iti rasplateste pentru pacatul tau in lumea aceasta.
Si l-a spovedit preotul in fata tuturor si l-a impartasit cu Preacuratele Taine si a zis celor ce tineau sabia:
– Impliniti porunca voastra, ca eu mi-am facut partea mea fata de acest suflet!
Si cand a fulgerat sabia, a cazut capul lui intr-o parte, chiar in locul unde omorase pe tatal sau. Iar cand a cazut capul pe brazda, un porumbel alb a zburat de pe umarul lui si s-a ridicat la cer.
Si asa acest tanar, dupa atatia ani de pocainta, pana nu a platit cu sangele sau, sangele tatalui sau, nu a fost iertat.

*

Vedeti, fratilor, pentru o ucidere cata pocainta, cate lacrimi, cate metanii, cata durere, cata intristare si tot nu a fost iertat, pana n-a dat capul sau pentru tatal sau! Deci, bagati de seama ca fiecare prunc, fiecare copil, este un om, un om desavarsit, inca de atunci de cand s-a zamislit, ca asa a lasat Dumnezeu. Deci sa nu va ucideti copiii, ca sa nu va ajunga osanda Dreptului Judecator.

POTOPUL CU APA SI POTOPUL CU FOC

Iata potopul cu foc pe care il vedeti anuntat in ziare, vine si bate la usa. Nu vom putea scapa, ca va veni fara veste ca fulgerul cerului, asa cum spune Mantuitorul: Privegheati si va rugati, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul Omului!
Precum in vremea lui Noe oamenii mancau, beau, cumparau, sadeau, se maritau si se insurau, pana a intrat Noe in corabie si a venit apa si i-a inecat pe toti, asa va fi si venirea Fiului Omului. Insa atunci a venit apa, de i-a inecat, dar acum nu vine apa, ci focul. Ce fel de foc? Nu-i de asta cu lemne pe care-l facem noi. Este foc de miliarde de ori mai puternic.
Bomba atomica are peste zece milioane de grade Celsius, iar otelul, la 1400 de grade, curge ca apa. Ganditi-va ce-i acolo! Bomba cu hidrogen, este de 20 de ori mai puternica decat bomba atomica. Iar cea cu neutroni iti lasa copacii infloriti si iarba, numai pe tine te omoara.
Stiti dumneavoastra ce vine asupra noastra? Poate n-am crede ce spune presa. Dar ce spun ziarele acum, au spus Sfintii Prooroci cu mii de ani inainte, ca lumea se termina prin foc. Cu mii de ani au spus.
Toate incarcaturile atomice care sunt pe glob, pot distruge 300 de miliarde de oameni odata, si noi suntem 5 miliarde. Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait si cei dinainte de potop!
Cand patriarhul Noe a primit porunca de la Dumnezeu sa faca corabia, el atunci era de aproape 500 de ani. Si a lucrat la corabie 125 de ani, ca i-a aratat Dumnezeu cum s-o faca. Si a facut corabia pe un podis mare de munte, cu bani de la ingeri, ca Noe primea saci cu bani de aur ca sa plateasca, pentru ca erau atatia lucratori.
Corabia daca avea 30 de coti inaltime si trei randuri de poduri, cum i-a spus Dumnezeu, cand veneau tinerii si il vedeau pe Noe ca face o sala asa mare si tocmai in varful muntelui, pe un podis, ziceau: „Ehei, mos Noe, tare-i buna de sala de teatru asta! Ce dans o sa facem noi aici! Asta-i buna de dans, ca-i larga. Aici incape multa lume!”
Dar Noe le spunea: „Dragul tatei, mai baieti, vine potopul, vine prapadul!” Dar ei radeau. „Auzi, mai, mosul Noe a innebunit! Cica are sa vina potopul!”
Sute de muncitori lucrau la corabie, tamplari, fierari, zidari, fiindca era mare tare. Noe lua bani de la ingeri si-i platea in fiecare seara cinstit. Si ei nu lucrau din convingere ca vine potopul, ci pentru bani.
Cand s-a terminat corabia – 125 de ani s-a lucrat la dansa, nu asa -, ganditi-va cate randuri de poduri avea. Ca in pantecele acelei corabii trebuia sa pazeasca Dumnezeu toate semintiile vietuitoarelor din lume, afara de cele din apa; nu numai oameni, ci toate fiarele, toate vietuitoarele, cate sapte perechi din cele curate si cate o pereche din cele necurate.
Cand s-au terminat toate, se arata Dumnezeu lui Noe:
– Noe, ai terminat corabia?
– Da, Doamne, am terminat-o.
– Sa stii ca trebuie sa bagi in corabie din toate cele curate de sub cer cate sapte perechi si din toate cele necurate, cate o pereche.
– Doamne, dar eu cum am sa adun din toate animalele aici, si elefanti si balauri si girafe si tigri si leoparzi si pantere si lei?
– N-ai tu grija asta! Tu ia o toaca de lemn de paltin – asta-i simbolul toacei – si toaca in jurul corabiei de trei ori in trei zile si au sa vina toate gramada. Tu deschide usile corabiei, si fiecare are sa intre in corabie linistit.
Cand a tocat au venit din toate animalele: pasari, balauri, girafe, lei, tigri, lupi, mistreti. Leul statea langa miel, si nu se gandea sa-l manance, caci toate simteau mania lui Dumnezeu care avea sa vina. Balaurul statea langa om si nu l-a vatamat; taurii, leoparzii, tigrii, toate erau blande; uliul, vulturul care rapeste a stat langa puisorii de gaina.
Pe toate le-a imblanzit puterea lui Dumnezeu, caci toate simteau mai mult decat oamenii ca vine potopul.
Cand au intrat toate, ingerul a incuiat corabia si i-a spus lui Noe:
– Intra tu, sotia ta, feciorii tai si nurorile tale, ca de acum incepe potopul. In corabie sa stati la rugaciune!
Toaca a fost primul semn ca sa intre toata lumea in corabie, toate dobitoacele si toate pasarile. Si au intrat in corabie si cand a inceput ploaia, n-au inceput sa cada picaturi, ca acum; ci s-au deschis jgheaburile cerului si curgeau rauri din nori. Rauri. Si a plouat 40 de zile si 40 de nopti si corabia s-a ridicat pe apa.
Aceia care radeau mai inainte si ziceau ca corabia este buna de dans, ca-i buna de sala de teatru, si ca mosul Noe a innebunit, ca face o corabie asa mare, inotau si strigau:
– Mos Noe, da-ne drumul, ca murim. Ne inecam!
– Dragii mei, nu cereti de la mine. Ingerul Domnului a incuiat corabia!
Veneau si lucratorii.
– Da-ne drumul sa intram, ca noi am lucrat!
– Ati lucrat, dar v-am platit. N-ati lucrat din convingere ca vine potopul. Ati lucrat pentru bani.
Asa si aceia care fac serviciu la biserica, dar nu-si fac datoria. Si-au luat plata pe pamant. Daca n-ar fi cum se cade, tot in iad se duc, ca-i preot, ca-i dascal, ca-i om de rand.
Si s-a ridicat corabia lui Noe deasupra tuturor muntilor. Muntii Himalaia, care sunt cei mai inalti, au peste 8800 de metri, i-a acoperit apa. Dupa sase luni, au inceput sa se retraga apele si sa se vada varful muntilor celor mai mari din lume. Ganditi-va ce era acolo! Lumea, cat a putut, a fugit la munti. S-au tot suit. He, hei! S-au dus. S-au inecat si muntii si copacii. Toate…
Iar dupa ce s-au retras apele, corabia a poposit pe muntele Ararat, aproape de Armenia, langa Caucaz, ca s-a vazut varful muntelui. Acolo s-a oprit.
Si n-a iesit Noe din corabie. Dupa noua zile Noe a dat drumul la un porumbel, sa vada daca da de pamant. Porumbelul a zburat si a vazut ca n-are de ce se agata si a venit iar la Noe. Si a dat drumul la un corb. Corbul a gasit niste hoituri, simbolul omului pacatos. Nu s-a mai intors corbul nici in ziua de azi.
Porumbelul, cand i-a dat drumul a doua oara, s-a intors cu o mladita de maslin in cioc. Si atunci Noe a coborat din corabie si a adus mai intai jertfa de multumire lui Dumnezeu. Cand a adus jertfa de multumire, ploile incetasera, si deodata a aparut un curcubeu si a auzit glasul lui Dumnezeu: „Nu te mai teme, Noe, acesta-i semn de legatura vesnica intre Mine si neamul omenesc. Curcubeul Meu va straluci pe cer totdeauna, cand vor inceta ploile”. Prima data s-a aratat curcubeul cand a iesit Noe din corabie.
Apoi s-a inmultit lumea dupa potop. S-a inmultit foarte. Si cand au trecut de la potop 755 de ani, s-a facut „Turnul Babel”, unde este acum Irakul. Acolo este si Babilonul si Turnul Babel si amestecarea limbilor. In locul acela a fost si Avraam si Daniil si cei trei tineri si poporul evreu in robie.
Stiti voi cata legatura are locul acela cu Biblia?
Acolo a fost Raiul. De la potop s-a ridicat Raiul in vazduh catre rasarit. Raurile de acolo, Tigrul si Eufratul, izvorau din Rai, cum spune in Biblie, ca era Raiul pe pamant. Pentru pacatele oamenilor s-a ridicat in vazduh. Raiul era de cateva zeci de ori mai mare decat Europa!
Tot acolo a fost Turnul Babel, facut de Nimrod, imparatul Babilonului. Singurul urias care s-a nascut dupa potop si a imparatit in Babilon 56 de ani si a fost cel mai necredincios imparat. El a zis ca nu se teme ca mai vine un potop, si a zidit turnul Babel pe un loc inalt. Era tot pamantul o limba. Nu exista neamt sau rus sau roman, cum zice Scriptura: Si era tot pamantul o limba si un neam.
„Hai sa zidim turn impotriva lui Dumnezeu si cand va veni potopul, sa fie mai inalt, sa nu poata ajunge apa”. Auzi, nebunul! S-a suit apa mai sus decat Himalaia, si el credea ca poate scapa de potop.
Multi s-au temut de Nimrod, dar daca nu zideau, ii omora. Era foarte aspru. Numai unul, Eves, cand a vazut ca-l pune sa faca turn, a luat 4000 de barbati, femei si copii si a fugit in munti si s-a ascuns. Si a zis: „Nu! Eu impotriva lui Dumnezeu nu fac! Daca vrea El, ridica apa pana la nori, ca la Dansul n-are limita puterea!”
Din acel popor se trag evreii. Din acela s-a tras neamul haldeilor. Din acela s-a tras si Avraam. Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sim, feciorul lui Noe. Si vezi neamul cel ales – din care si noi, dupa credinta, suntem – l-a ales Dumnezeu din acei care n-au vrut sa faca turn.
Dar i-a lasat Dumnezeu sa faca turn si apoi s-a pogorat. Sa ne pogoram, sa le amestecam limbile.
Noi suntem niste furnici inaintea Lui. Ce-i pamantul! Nu auzi ce spune Isaia? Doamne, Tu ai facut pamantul ca pe o nimica, si toate popoarele lumii inaintea Ta sunt ca o picatura din cada.
Asta suntem inaintea lui Dumnezeu! Nimica!
Insa i-a lasat sa faca turnul. Cand S-a pogorat Dumnezeu, Nimrod era pe langa turn. Si la un cutremur mare, turnul s-a risipit pe jumatate si l-a prins si pe Nimrod. Acolo i-a fost moartea! Iar celorlalti li s-au amestecat limbile. Unul cerea lopata, celalalt ii dadea scanduri, unul cerea scara, celalalt ii dadea ciocanul. Si nu se intelegeau.
Si s-au facut de acolo 72 de perechi; 72 de neamuri. Si s-au raspandit pe fata pamantului numai care se intelegeau, doi-trei. Si s-au inmultit. Si cand se intalneau dupa vreo suta, doua de ani, nu se mai cunosteau. Fiecare era cu limba lui, si se luau la bataie. Asa au inceput razboaiele!
De acolo a fost amestecarea limbilor. Vedeti in Biblie toate. Era tot pamantul o limba si un neam, inainte de Turnul Babel.
Acolo a fost Avraam in Haldeia. Cand vei auzi de Haldeia, de Asiria si de Babilon, acolo este. Aici a fost Avraam, aici a fost Lot; aici a fost Daniil aruncat in groapa cu lei; aici au fost cei trei coconi: Anania, Azaria si Misail, care i-a ars imparatul Nabucodonosor in cuptor de arama.
Acolo a fost in robie poporul evreu 70 de ani. Acolo a murit Ieremia. Irakul este cea mai veche tara din lume. Are mare legatura cu cele mai mari evenimente din lume de dupa potop. Acolo a fost si Raiul, din care a cazut Adam, si dupa aceia s-a ridicat in vazduh spre rasarituri.

CE VRETI SA VA FACA VOUA OAMENII, FACETI SI VOI LOR ASEMENEA

Desi acest verset este atat de scurt, pe atat are mai inalta si mai desavarsita invatatura pentru mantuirea sufletelor omenesti. In aceasta Evanghelie se cuprinde toata mantuirea omului, pe scurt, caci ea ne invata iubirea de vrajmasi. Nici un invatator de lege de mai inainte n-a adus in lume o invatatura asa de desavarsita pentru mantuirea oamenilor, ca cea cuprinsa in cuvantul Evangheliei, care zice: iubiti pe vrajmasii vostri. Aceasta porunca este data de insasi intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi pacatosii si pentru a noastra mantuire.
Noi ne gandim ca este cu neputinta a se duce la indeplinire cu lucrul invatatura acestei Evanghelii. Dar nu este asa. Nu este asa.
Bunul si Preasfantul Mantuitor, niciodata n-a spus vreo invatatura in lume care sa nu se poata implini de oameni. Caci El, fiind Dumnezeu desavarsit, stie adancul neputintei firii omenesti.
Si cum a inceput El sa invete aceasta inva-tatura a iubirii de vrajmasi? Prin cuvintele: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Iata cat de mare adevar si cat de mare dreptate se gaseste aici.
Omule, vrei tu ca altul sa-ti fure lucrul tau? Sau sa te ocarasca, sau sa te necinsteasca, sau sa se razbune, sau sa-ti faca alt rau? Deci, daca nu vrei, nu fa nici tu la altul!
Eu nu vreau ca altul sa ma vorbeasca de rau; deci nu trebuie sa-l barfesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa ma dusmaneasca; deci nu trebuie sa-l dusmanesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa-mi fure din gradina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul! Eu n-as vrea ca cineva pe copilul meu sa-l batjocoreasca in public; sa nu fac nici eu asa. Eu n-as vrea niciodata, cand ma duc undeva sa ma treaca cineva cu vederea, ci as vrea sa-mi zica buna ziua, sa ma cinsteasca si sa-mi dea atentie; deci sa fac si eu tot asa!
Iata masura dreapta pe care n-o poate tagadui nimeni; ce voiesc sa-mi faca altul, sa-i fac si eu lui si atunci se pastreaza calda toata dragostea de aproapele si dreptatea lui Dumnezeu.
Dupa ce a aratat Mantuitorul aceasta dreptate si aceasta cumpana a Evangheliei, a trecut la o invatatura si mai desavarsita. Adica sa iubim, nu numai pe prieteni, ci si pe oricare om, fie chiar si pe vrajmasi. Caci auziti ce zice: Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce dar este voua? Si pacatosii fac acelasi lucru. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce dar este voua? Ca si pacatosii dau cu imprumut, ca sa primeasca inapoi intocmai; adica aceia dau imprumut, dar cu imprumut, ca sa primeasca inapoi intocmai cat dau.
Se spune in continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti ceva in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun si cu cei nemultumitori si rai.
Acela ne-a spus sa facem altora, ceea ce vrem sa ni se faca noua. Iar aici a spus ceva mai inalt. A spus nu numai atat, ci sa faci bine celui care te uraste, sa iubesti pe acela care te dusmaneste pe tine. Si Apostolul ne invata in chip asemanator, sfatuindu-ne ca nu se biruieste raul cu rau, ci raul se biruieste cu binele.
Dar noi pacatosii zicem: Cum sa binecuvintez sau cum sa-l iubesc pe acela care ma ocaraste si ma bate si ma vatama si pururea ma ponegreste? Cum sa-i fac eu bine aceluia? Deci zicem ca este cu neputinta aceasta. Ca nu pot eu sa-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palma, sau m-a ocarat sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rau fata de altul.
Da, asa este! Noi nu putem, pentru neputinta noastra. Dar sa nu credeti ca lucrul este in orice fel cu neputinta. Lucrul este cu putinta prin Dumnezeu, Care ne sta pururea in ajutor, daca noi ne silim. Cu puterea noastra nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu, toate se pot. Caci zice Mantuitorul: Toate sunt cu putinta celor ce cred.
Daca porunca aceasta inalta n-ar fi implinit-o nimeni in Legea Darului si nici mai inainte de ea, am putea socoti aceasta invatatura peste putinta. Paganii si alte popoare necrestine spun ca este cu neputinta sa iubim pe cel ce ne face rau. Dar noi nu avem dreptul sa zicem aceasta!
Iata ca in Legea Veche David iubea pe Saul, si cand auzea ca acesta a cazut la pamant, ca il muncea duhul cel necurat, David mergea la vrajmasul sau Saul, la Saul care-l prigonea si cauta sa-l omoare, se ducea si-i canta psalmi. Si duhul cel rau, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se linistea.
Dar cand se scula de jos, intreba unde-i David si punea mana pe sulita sa-l omoare. Si de trei ori a lovit cu sulita in perete, socotind sa-l omoare pe David, pe doctorul lui. David il facea sanatos, izba-vindu-l de dracul care-l muncea fara odihna, iar el se lupta cu binefacatorul lui, ca sa-l omoare.
Dar David si-a aratat dragostea fata de vrajmasul sau si alta data. Cand dormea Saul in pustiul Zif si ostirea lui dormea cu dansul, David a gasit pe Saul in pestera, unde dormea. Si Abisai, un general din oastea lui David il sfatuia: Acum Dumnezeu a dat pe vrajmasul tau in mainile tale; ingaduie-mi deci sa-l pironesc de pamant cu sulita.
Dar auzi ce spune David: Sa nu-l ucizi, caci cine va ridica mana asupra unsului lui Dumnezeu si va ramane nepedepsit? Ca Saul era uns ca imparat.
S-a dus David la capul lui Saul si i-a taiat numai o bucata din haina, ca sa stie ca a fost aproape de el. Si i-a crutat viata, zicand: Ma tem de Dumnezeu sa fac rau celui ce vrea sa-mi ia viata!
Si asa David, inainte cu vreo mie de ani de Legea Darului, a implinit aceasta Evanghelie, adica a iubit pe vrajmasul sau. Saul il cauta cu 4000 de ostasi pe David in toate partile Palestinei ca sa-l omoare, sa-i ia viata, iar acela, cand l-a avut in mana lui, i-a crutat viata spunand: „Nu, Doamne fereste! Nu-i voi face rau, ca este unsul Domnului”. Vezi dragoste de vrajmasi implinita inainte de Legea Darului?
Dar Moise, nu tot asa a facut? Poporul cartea impotriva lui si se razvratise impotriva lui Dumnezeu, abatandu-se la idolatrie. Iar cand i-a spus Dumnezeu: Eu ma uit la poporul acesta si vad ca este popor tare la cerbice. Lasa-Ma, dar acum sa se aprinda mania Mea asupra lor, sa-i pierd! Moise a zis: O, Doamne, rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-l; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, in care m-ai scris. Adica vreau sa mor mai bine eu, decat sa piara poporul, cu toate ca ei m-au amarat si au cartit impotriva mea si putin a fost sa nu ma ucida cu pietre la Rafidin, pentru ca i-am scos din Egipt.
Iata cum aceasta porunca evanghelica, care ne pare cu neputinta noua, pacatosilor, au implinit-o alti alesi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani inainte de venirea Mantuitorului in lume!
Dar Arhidiaconul Stefan, usa mucenicilor, cea dintai oaie a lui Hristos care a mers in urma Lui, cum a murit? Aceia il ucideau cu pietre, iar el, facand rugaciuni, a ingenunchiat si cand il loveau cu bolovanii, vazand ca se sfarseste, a zis cu glas mare: Doamne Iisuse, primeste duhul meu si nu le socoti lor pacatul acesta. Si zicand acestea a adormit. Si asa sluga cea buna s-a dus dupa Stapanul Hristos.
Vedem multe pilde si in Vechiul si in Noul Testament, care dovedesc ca multi alesi ai lui Dumnezeu au implinit aceasta Evanghelie, cu desavarsire, inca din vechime.
Apostolii, ce spun? Cand erau huliti si prigoniti, raspundeau prin vorbire de bine si mangaiere. Si nici unul nu se razbuna cu rau, ci biruiau raul cu binele. Deci si ei implineau aceasta porunca a Evangheliei.
Iar Mantuitorul nostru Iisus Hristos a implinit-o mai inainte de toti cei din Legea Darului. Caci atunci cand era pe Sfanta Cruce rastignit, se ruga pentru aceia care ii bateau cuie in maini si picioare si zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! Deci Mantuitorul si cu cuvantul si cu fapta ne-a invatat ca putem sa iubim pe vrajmasi.
Dumnezeu, daca n-ar face acest lucru cu oamenii si cu popoarele de pe fata pamantului, n-ar mai fi nici un om pe tot globul. Oare cum ploua El peste toate popoarele pamantului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum ploua El peste crestinii, care numai cu numele sunt crestini, si-L rastignesc in toata clipa cu faradelegile lor? Il injuram, Il batjocorim, Il hulim, ne abatem de la credinta la ura; cum ploua peste noi?
Ar trebuie sa ploua numai in gradina celui ce-L cinsteste pe El; ar trebui sa rasara soarele numai peste cei drepti, iar la ceilalti, la pacatosi, sa fie intuneric.
Dar nu este asa! Dumnezeu, fiind prin fire prea bun si prea milostiv, rasare soarele Sau si peste cei buni si peste cei rai si ploua si peste drepti si peste nedrepti.
Daca Dumnezeu s-ar judeca cu oamenii si daca ar aduce manie in toate zilele pentru pacatele noastre, ar trebuie sa stam mereu fara sa rasara soarele si fara sa avem picatura de apa pe fata pamantului, pentru ca toti si in toata vremea suntem vrajmasii lui Dumnezeu, pentru ca nu implinim poruncile Lui, si-L uram si ne impotrivim voii Lui.
Dar Dumnezeu nu face asa si nu tine socoteala de pacatele noastre. In bunatatea Lui cea nemarginita, acopera cu mila si cu dragostea Sa toate neputintele, rautatile si faradelegile lumii.
Dar poate va zice cineva: „Dumnezeu poate face aceasta, pentru ca este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om si dupa legea firii eu nu pot sa-l iubesc pe cel ce ma uraste”.
Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Si noi daca ne rugam Lui si daca ramanem intru El, putem face pururea acest lucru. Caci zice: Ramaneti intru Mine si Eu intru voi…, caci fara de Mine nu puteti face nimic. Daca ne rugam Preasfantului si Preabunului Dumnezeu, El ne ajuta si noua ca sa iubim pe cei ce ne urasc, sa facem bine celor ce ne fac rau, sa binecuvantam pe cei ce ne vatama pe noi.
Daca Dumnezeu a facut aceasta, fiind fara de pacat, noi pacatosii nu trebuie sa ne iubim unul pe altul si sa ne purtam sarcina unul altuia?
Zice Sfantul Maxim Marturisitorul: „Dar poate nu poti sa iubesti pe vrajmasul tau cand te simti nedreptatit de dansul; poate aceasta nu o poti face deocamdata. Dar macar taci, rabda si roaga-te lui Dumnezeu. Macar nu te razbuna pe el si macar in suflet poarta cu intelegere neputinta acestuia in vremea lui de tulburare. Dupa aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu si-ti va da tie dar si putere sa-l iubesti din toata inima pe cel ce ti-a facut rau. Dar intai si intai te roaga!”
Sunt cinci feluri de iubiri. In Evanghelie se vorbeste de dragostea de Dumnezeu si de iubirea aproapelui. Sfantul Maxim spune ca sunt cinci feluri de iubiri si din cele cinci, doua sunt bune, una mijlocie si doua sunt de lepadat.
Cele doua bune sunt: Sa iubim pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea, iar pe aproapele sa-l iubim ca pe noi insine.
O alta iubire, este dragostea cea fireasca, pe care o au parintii pentru copii si copiii pentru parintii lor, si dragostea pe care o au fratii si surorile si rudeniile dupa trup intre ei, adica de origine fireasca. Aceasta nu este de condamnat, adica nu trebuie sa ocolim, dar nici sa castigam mare lucru din ea, fiind fireasca si sadita de Dumnezeu in om.
Apoi mai sunt doua feluri de iubiri: cea trupeasca, cand cineva iubeste cu patima pe altcineva; si cea insotita cu iubirea de argint, cand cineva iubeste pe altul ca ii da bani sau ii da alta avere. Acestea sunt patimase si sunt de lepadat.
Ba chiar si cea de mijloc este de condamnat atunci cand este exagerata.
Ne spun Sfintii Parinti: „Cauta la firea ta, omule, si daca voiesti sa-ti faca altul bine si sa-i fie mila de tine, cand esti tulburat si ispitit si necajit, sa-ti fie si tie mila de altul, deopotriva cu tine. Si el este om, si el este ispitit, si el are necazuri, si el are diavoli care il asupresc, si el are patimi inauntru si in afara!” Deci sa nu-l urasti, ca si tu maine vei avea aceleasi incercari! Si asa vom invata dragostea de aproapele, daca vom socoti cele ale firii, ca suntem adica de o fire cu dansul.
Dar sa privim spre noi si spre porunca Evangheliei de astazi. Daca noi nu numai ca nu iubim pe cei ce ne fac rau, nu numai ca nu binecu-vantam pe cei ce ne blestema, nu numai ca nu dam cu imprumut la aceia de la care trebuie sa nu ne gandim sa luam inapoi, ci chiar cautam sa ne razbunam numaidecat asupra celui ce ne-a facut rau, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei si ai maniei lui Dumnezeu! Caci avem in mintea noastra gandul de a ne razbuna pe cel ce ne-a facut rau.
Atunci nu mai este Duhul lui Dumnezeu in noi si nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos in inimile noastre. Ci suntem niste talhari, niste ucigasi de buna voie, chiar daca n-am facut ucidere, odata ce pandim sa ne razbunam cu rautate asupra fratelui si cautam sa daramam slava lui, sau cinstea lui, sau orice din ale lui care sunt date de Dumnezeu. Suntem ucigasi mai inainte de a face ucidere. De ce? Caci ucidem slava si cinstea lui, averea lui si altele ca acestea.
De aceea bine a spus Sfantul Apostol si Evan-ghelist Ioan: Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este! Chiar daca n-a ucis cu mana sau cu batul, caci cu gandul il uraste si cauta sa se razbune si pandeste pe fratele sau sa-i faca vreun rau.
El este un ucigas in inima sa si de il va gasi moartea asa, vai si amar! Ca ucigas este si cu ucigasii va avea parte. Daca a murit cineva intunecat la inima si nu a iertat pe fratele sau, nu poate sa primeasca iertare in ziua judecatii si in ceasul mortii. Caci zice Domnul: De nu vom ierta din inima greselile fratelui nostru, nici Tatal nostru cel din cer nu ne va ierta noua greselile noastre!
De aceea sa ne fie mila unul de altul; sa purtam sarcina unul altuia, ca sa implinim legea lui Hristos, adica legea dragostei care ne porunceste iubirea de vrajmasi.
Pe toti sa-i miluim, pe toti sa-i iertam pentru dragostea lui Hristos.

CELE PATRU ISPITE ALE OMULUI DIN VREMEA MORTII

Fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, cand fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, maine, poimaine; nu stim cand vine ziua aceea. Vai de noi si de noi in vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana, cum se arata in Razboiul nevazut, toata viata lupta sa ne duca prin pacat la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da atata lupta ca in vremea mortii.
Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul in vremea mortii:

a. intai este razboiul impotriva credintei;
b. al doilea, impotriva nadejdii;
c. al treilea, impotriva smereniei, cu slava desarta si cu mandria;
d. si al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii in ingeri de lumina.

Sfantul Nicodim Aghioritul ne invata in ce chip trebuie a se lupta cineva impotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Si iata cum:

a. Cand vrajmasul va incepe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucaturi, prin ganduri de necre-dinta in mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem inapoi degraba, de la minte la voire, zicand: „Du-te inapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul imi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfanta a lui Hristos”. Si sa nu dam loc in inima noastra gandurilor necredintei, precum este scris de inteleptul Solomon: De se va sui peste tine duhul celui puternic – adica al vrajmasului -, sa nu-ti lasi locul tau. Si daca vrajmasul sarpe iti va aduce indoiala in ce crede Biserica, nu-l baga in seama si sa nu-i raspunzi. Ci, vazand minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte mult de el.
Iar daca esti puternic in credinta si in gandire si voiesti sa-l faci pe vrajmasul de rusine, raspunde-i lui: „Biserica crede adevarul”. Si de-ti va zice tie: „Ce este adevarul?” Zi-i lui: „Acela pe care il crede Biserica”. „Si ce crede Biserica?” „Adevarul”. „Care adevar?” „Pe care-l marturiseste Biserica” si pururea fii in gand cu rugaciunea catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos.
b. Iar cand ne razboieste vrajmasul cu dezna-dejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa moara pentru noi, pacatosii.
c. Cand ne va da razboi cu slava desarta si cu mandria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu dezna-dajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Sfantul Duh prin gura Proorocului David: Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dansul.
d. Iar daca ne vor da noua diavolii razboi cu nalucirile si prefacerile lor in chip de ingeri de lumina, sa stam tare intemeiati in smerenia cugetului nostru si sa zicem: „Schimbati-va, ticalosilor, in intunericul vostru, ca mie nu imi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta in acest ceas decat de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”.

Si chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, intoarce-te de la dansele si alunga-le de la tine cat poti de departe. Si sa nu te temi ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta intoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii. Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti impotriva noastra in ceasul cel mai de pe urma al mortii. Si fiecaruia ii da razboi dupa placerile si patimile la care il cunoaste ca este supus mai mult.
Si sa nu uiti a cere cu toata inima, in ceasul acela, ajutorul rugaciunilor Preasfintei si Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce peste sufletul tau mila ei si indurarea Preaputernicului Dumnezeu. Amin.

OMUL CA IARBA, ZILELE LUI CA FLOAREA CAMPULUI

Ia sa-mi spuneti mie unde erati voi cu 100 de ani in urma? Sa-mi spuneti acum repede! Sa vedem. Dar unde o sa fiti peste 100 de ani? Stiti?
Vedeti ca nu stiti nici unde erati, nici unde mergeti? Ce-a spus Mantuitorul Apostolilor? Voi nu stiti de unde veniti si unde mergeti. Eu stiu de unde vin. Eu vin de la Tatal si merg la Tatal.
Deci bagati de seama, noi suntem calatori si straini. Ati vazut la Psaltire? Ca nemernic sunt eu pe pamant si strain ca si toti parintii mei.
Vezi ca a rasarit soarele? Si stii ca n-are incotro, merge la apus. Asa si noi: indata ce-am rasarit prin nastere, mergem in fiecare clipa spre groapa. Ziua nasterii da mana, inca de la nastere, cu ziua mortii, ca nu avem unde calatori. Ne-am nascut ca sa murim. In-telegeti? Lege vesnica pusa de Dumnezeu intre oameni. Daca noi in calatoria asta a noastra facem ceva bun, ne ducem la o bucurie si la o fericire fara margini. Daca in calatoria asta ne legam cu lucrurile lumii si facem rau si murim nespovediti si in pacate, ne ducem la o munca care n-are sfarsit. Dumnezeu ne-a adus in viata tocmai pentru asta, ca sa avem cand ne pregati in putina viata pe care o avem pe pamant.
Ce ramane pe pamant? Bogatia? Cinstea? Viata? Tineretea? Bucuriile lumii? Ce este care nu-i vis si umbra?
Nu stii ca mai deunazi erai un copilas? Nu vezi un copilas mic care acum a rasarit? Ati auzit ce spune Scriptura? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului, asa va inflori. A rasarit o floricica; creste floarea mai mare. Apoi gata, se marita, se insoara, numai apare toamna pe cap, cum a aparut la mata si la mine. A inceput a se inalbi barba, parul. Gata! Patru anotimpuri are viata noastra. Primavara este copilaria; vara este tineretea; toamna este batranetea. Si iarna gata; este sfarsitul aproape!
Deci asa in felul acesta, gandindu-ne noi ca suntem trecatori si straini, in fiecare zi sa facem ceva bun. Mantuitorul spune in Evanghelie: Nici pentru un pahar de apa rece dat in numele Domnului, nu-ti vei pierde plata ta.
Am sa dau un pahar de apa rece; dar daca pot sa-i dau si altceva, este si mai bine. O bucatica de paine; daca nu, un banut; daca nu, o mana de faina; daca nu, un ou; daca nu, ceva in fiecare zi sa te inveti sa dai, ca acolo nu ti le mai fura nimeni.
Si ce facem rau si ce facem bine, le trimitem inainte. Auzi ce spune Evanghelia? Faceti-va voua comori unde furii nu le fura, si rugina nu le strica, si molia nu le roade; ca unde va fi comoara voastra, acolo va fi si inima voastra.
Vezi cand mergi la un drum departe? Poate ai sa calatoresti 100-200 de km, femeia iti pune in rucsac de acasa cele ce-ti trebuie de drum: „Mai, omule, ti-am pus schimburi, poate transpiri; ti-am pus mancare, ti-am pus un cutit, ti-am pus o sticla de vin sau de apa; ti-am pus o lanterna, ti-am pus o lumanare, ti-am pus un chibrit, ti-am pus acolo sa ai un ban de cheltuiala! De toate ti-am pus”.
Si cand stai la popas, ce gasesti in rucsac? Nu gasesti ce-ai pus? Mult, putin. Poate ti-ar mai trebui multe: „Mai, dar prost am fost! De ce n-am pus eu tot ce-mi trebuie de acasa? Aici n-am de unde sa mai iau. Aici nu-i sotia, nu-i casa, nu-i averea, nu-i nimic”.
Asa-i si pe drumul cerului. Ai trimis o metanie cu lacrima, ai trimis o rugaciune, o milostenie, o facere de bine, o rabdare cu multumita in boala in fata lui Dumnezeu; ai trimis o spovedanie curata, ai trimis citirea unor carti sfinte. Ce-ai facut tu pentru suflet, acolo le gasesti.
„Mai, dar eu credeam ca astea s-au uitat!” Nu se uita. Ca de la botez, avem doi ingeri. Avem un inger rau pe umarul stang si un inger al dreptatii de la ceata stapaniilor din cer pe umarul drept. Unul scrie cele bune; celalalt, cele rele. Nu numai ce-am facut rau, ci si ce-am gandit. El iti da gand rau si daca vede ca-l primesti, scrie. „In ziua cutare, in ceasul cutare, a primit gandurile mele cele rele pe care i le-am dat eu”. Si el le scrie acolo.
Cand te duci la vami, ai sa intrebi: „Mai, de unde stie asta?” Pentru ca el are scris tot. Dosare, ca asta-i contabil grozav. Scrie tot. Nu poti zice nimic. Ai vazut Sfanta Teodora cand trecea prin vami: „Ma minunam foarte cand am ajuns la vama betiei, ca dracii imi aduceau aminte de toate paharele de rachiu si de vin pe care le-am baut in viata mea. In ce zi, unde si cu cine”.
Ca dracii sunt putere nalucitoare. Te indeamna prin cumnati, cumetri, cuscri, nepoti, veri. „Cumetre, dar n-ai baut cu mine? Nu ne-ai pus lautari sa ne cante? Dar n-ai chiuit si ai batut din palme dupa ce te-ai imbatat?” Dracii au scris tot.

SFATURI DUHOVNICESTI 3

Se mai pot pune la slujbe mortii care se ard la crematoriu?
Daca s-au pus fara voia lor la crematoriu, se pot pune la slujbe. Pentru ca cei de pe front, cand batea artileria si brandurile si aviatia la Cotul Donului, spuneau ofiterii, in 20 de minute, dintr-un regiment de 4000 de oameni, au ramas 12 oameni. Daca i-au ars cu foc si s-au facut scrum, ce-s vinovati ei? Poate ei au murit cu rugaciunea in gura.
Iar daca s-a cerut omul sa-l duca la crematoriu, „Domnule, eu las testament sa ma duceti la crematoriu”, acela s-a despartit de Biserica si de slujbele Bisericii, ca n-a vrut sa primeasca randuiala Bisericii cu inmormantare. Pe acela nu-l poti pune la slujbele Bisericii.
Ce se intampla daca a murit omul fara lumanare?
Daca moare omul fara lumanare nu-i nimica. Lumanarea este numai un simbol. Auzi ce spune Mantuitorul in Evanghelie, ca sa arate care-i lumanarea noastra: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor – si apoi arata care-i lumina – ca, vazand oamenii faptele cele bune ale voastre, sa-L slaveasca pe Tatal vostru Care este in ceruri.
Un om, crestin bun in sat la voi, care nu injura, nu fura, nu fumeaza, duce viata curata cu sotia, posteste toate sfintele posturi, lunea, miercurea si vinerea; merge la biserica regulat, creste copiii in frica Domnului, acela este o lumina pentru tot satul. „Mai, pe cutare nu l-ai vazut niciodata in crasma, nu l-ai auzit vreodata injurand, l-ai vazut totdeauna la biserica, ai vazut copiii lui cum se inchina, ai vazut ca-i milostiv, ai vazut ca posteste sfintele posturi, merge la marturisiri cat mai des, este o lumina pentru tot satul”. Asta-i lumina. Faptele bune.
Poti sa ai un milion de lumanari, nu-ti ajuta nimic la moarte. Cine le-a aprins lumanarea la cei care au murit pe front? Iata lumina: daca au avut fapte bune, aceea-i lumina.
Lumanarea este un simbol. Daca o aprinzi este bine, daca nu poti, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumanarea.
Nu-i o primejdie daca ai murit fara lumanare, este primejdie daca ai murit nespovedit, neimpar-tasit. Aceea este primejdia.
Prea Cuvioase Parinte Cleopa, femeile care isi reteaza parul, isi fac parul la coafor, poarta pantaloni, isi pun cercei, poarta bratari, isi fac unghiile la maini si la picioare, si se machiaza, calca Sfintele Canoane?
Mai baieti, asta-i semn de necredinta mai intai. Cand paganii isi faceau idolii, ii impodobeau.
Bunaoara zeitei Nemzida, ii puneau un inel de aur in nas si cercei de aur in urechi si legau urechile de nas. Si pe urma ii puneau par si in par ii puneau pene de vultur, ii puneau cate minunatii; clopotei ii puneau in haine, ca atunci cand sufla vantul sa sune clopoteii. Toata impodobirea asta este inchinare de idoli. Sunt obiceiuri ale inchinatorilor de idoli, ramase de la romani.
Noi, romanii, ne tragem din doua popoare pagane: dacii si romanii, si toti aveau aceste obiceiuri pagane, cum aveau si pe zeul „noroc” si pe Baal si pe Marnas, pe Neptun, pe Apolon, pe Serapid, pe Bacus, pe ceilalti draci. Ca spurcati erau dumnezeii lor, spurcate erau si praznicele lor. Asa ca acesta-i obicei de la inchinatorii de idoli, ca sa se sluteasca femeile, sa puna toate bijuteriile pe trupurile lor.
Au venit la mine saptamana trecuta patru artisti, doi din Iasi si doi din Bucuresti, trimisi de cineva. Eu n-am vazut de cand sunt femei cu ochii vopsiti cu creioane albastre, cu ochii albastri, dati cu creioane albastre; cu parul facut valvoi, sprancene facute parca erau cu caneala, niste papuci cu calcaiul ca un fus. Vin la mine si-mi spun:
– Am auzit de dumneata…
Cand i-am vazut, eu atata le-am spus:
– Stiti ce se intampla cu voi? Voi mai aveti un ceas si muriti.
– Vai, parinte! Dar de ce?
– Peste o ora sunteti gata! Am eu un semn, ca o sa muriti amandoua.
– Vai, parinte!
– Gata. Mai aveti un ceas de trait si va duceti, cu unghiile rosii, cum sunteti acum.
– Cum e asta, parinte?
– Cu ce sunteti?
– C-o masina.
– Gata. Va rastoarna masina. Am semn ca de azi nu mai traiti. Acusi, acusi. Cel mult doua ceasuri. Dar v-ati pregatit de moarte?
– Nu, parinte.
– Daca vine moartea, nu rade si moartea de voi? Tu esti crestina? Ori esti un drac, o momaie de pus in canepa, de speriat vrabiile, ce fel de om esti? Cine esti tu cu acestea asa?…
Am stat mult de vorba cu ei. La urma au dat pomelnice si au zis: „Parinte, am sa ma las de aiestea”. Chiar aceea care era cu ochii spoiti cu cerneala albastra si cu sprancenele facute, drept mascati de la anul nou, zice:
– Eu sunt actrita.
– Oricine ai fi tu. Dar vine moartea si o sa te intrebe de ce ai facut treaba asta. Cine te-a invatat lucrurile acestea diavolesti? Evanghelia spune undeva sa faci treburi de astea?
Ce vreau sa spun? Dumnezeu l-a impodobit pe om cum a stiut ca-i mai frumos. Zice la Geneza: Iata, cate a facut Dumnezeu, erau bune foarte. Daca ar fi stiut Dumnezeu ca omului ii trebuie sa-l faca cu unghii rosii si cu cercei in urechi, asa il facea. Daca stia ca trebuie sa fumeze, ii facea un hogeag in varful capului ca sa iasa fumul.
Si iaca, nu i-a facut hogeag, ca n-are nevoie sa fumeze. Nu l-a facut pentru fumat. L-a facut ca gura si limba lui sa slaveasca pe Dumnezeu, nu sa se umple de fum si de putoare.
Parinte, dar ce ne puteti spune despre portul indecent care se poarta azi in lume si de barbatii care isi rad barba?
Intrebati-le pe cele care se vopsesc si pe cele care poarta fusta scurta, daca le-au vazut vreodata pe Maica Domnului sau pe sfintele mironosite cu fusta scurta. Noi trebuie sa urmam Maicii Domnului. Ati vazut sfintele martire care sunt pe icoane, vreo una cu fusta scurta? Nu vedeti ca vesmintele sunt pana in pamant la toti sfintii? Auziti ce spune Sfantul Apostol Pavel: Fiti sfinti, ca sfant sunt Eu, zice Domnul.
Ai vazut vreodata pe Hristos barbierit? Sau pe patriarhi sau pe prooroci i-ai vazut cu briciul in barba? Daca acuma lumea se barbiereste, acesta-i obicei luat mai mult de la romani. Dar dacii, stramosii nostri, nu! Ei purtau uniforma, cu toate ca erau pagani. Si rusii purtau barbi, slavii de altadata.
Si acestea sunt ceva. Dar noi sa privim lucrurile tainice, care ataca mintea, inima si sufletul omului. Crestinului ii sta bine sa se cunoasca si din lucrurile dinafara, dar acestea sunt exterioare. Insa Domnul nu cere de la noi numai exteriorul. Exteriorul este frunza, iar roada este lucrarea cea dinlauntru.
S-a intalnit odata Ava Alonie cu Ava Agaton: „Avo, de ce trebuie sa ne grijim mai tare, de lucrarea cea dinafara sau de paza cea dinlauntru?” Si i-a zis: „Lucrarea cea dinafara, adica postul, milostenia, portul, barba, fusta, uniforma, vorba, sunt frunza. Si Mantuitorul, in martea cea mare, a blestemat smochinul acela in care a gasit numai frunze: De acum sa nu se mai faca in tine roada in veac”. Era simbolul poporului evreiesc si al fariseilor, care puneau baza numai pe cele dinafara.
Apoi zice Ava Alonie: „Aratat este ca toata osteneala noastra este pentru paza cea dinlauntru. Pentru credinta cea dreapta in Dumnezeu, pentru smerenie, pentru dragoste, pentru infranare, pentru dreapta socoteala si celelalte fapte bune, care sunt roade ale dragostei”. Roada duhului este: dragostea, bunatatea, indelunga rabdare, infranarea poftelor, facerea de bine, blandetea, credinta.
Dar unui pom ii sta bine cand are si frunze si roade. Atunci este complet. Daca ai vedea un pom numai cu roade si nici o frunza, nu te-ai mira unde-i podoaba? Este bine sa aiba si uniforma cea dinafara si roada dinlauntru, ca sa-l vada pe crestin asemenea unui pom care-i incarcat de roade, dar are si frunze.
Parinte, sunt unii care asculta slujba la radio sau la televizor si nu mai merg la biserica. Este bine?
Cine te-a invatat sa stai la televizor in timpul Sfintei Liturghii? Sau sa te culci pe pat si sa vezi Liturghia la televizor. Sa crezi tu ca aceea o asculta Dumnezeu! La Liturghie trebuie sa ai simtire, sa vii in biserica, sa asculti cu urechile tale, sa stai cu mare frica de Dumnezeu si sa plangi.
Cum ai sa plangi si ai sa te rogi, daca tu asculti slujba la televizor tolanit pe perna? Aceea-i ascultare de slujba? Aceea-i batjocura de cele sfinte!
Toata fapta, zice Eclesiastul, toata fapta o va aduce Dumnezeu la judecata si va rasplati fiecaruia dupa faptele lui.
Parinte Cleopa, am gasit in Filocalie ca poti sa-ti dai seama de starea duhovniceasca in care te gasesti, dupa visuri. Cum vedeti Sfintia voastra?
Care sunt visurile? Daca te tulbura visurile pacatoase cu femei, sa stii ca esti patimas si ai nevoie de rugaciune multa si de infranare.
Daca te tulbura visurile maniei si ai spaima mare prin visuri, sa stii ca esti biruit de manie.
Daca vin visuri din partea rationala, pentru ca iti incurca intelegerea Scripturii si-ti da credinta stramba si hula si nebunie si eres si uitare, sa stii ca nu esti lamurit in intelepciune.
Iata ce spune Sfantul Maxim: „Cand stapanesc in suflet doua virtuti, dragostea si infranarea, nici un vis nu poate sa-l insele pe om. Dragostea ucide toate visurile care sunt din partea manioasa si rationala, si infranarea ucide pe cele din partea poftitoare. Cand se intalnesc aceste doua virtuti in om, nici un vis nu-l mai poate insela”.
Parinte, daca superi pe fratele tau fara sa vrei, si vezi ca se necajeste si iti ceri iertare de la el, dar el ramane cu manie asupra ta, ce sa faci?
Tu fa-ti datoria si sa zici: „Iarta-ma, frate, ca am gresit!” Si el, daca nu te iarta, asupra lui ramane pacatul. Tu ti-ai cerut iertare, ti-ai facut datoria. Si daca nu te iarta, el raspunde, ca nu mai poate zice „Tatal nostru”.
Ai vazut ce spune in Pateric. Doi frati de-o mama, calugari, veniti la manastire, au trait in pustie 30-40 de ani si nu s-au sfadit niciodata. Se duceau dracii la satana si ziceau: „Sunt doi calugari si au dragoste mare si sinceritate si iubire intre ei si nu putem sa-i facem sa se sfadeasca”. Dar un drac mai mare zice: „Eu ii fac sa se bata!” Era unul dintre aceia mesteri, ca si ei sunt si prosti si mai destepti – soldati, capitani, generali, de tot felul.
Cand stateau fratii amandoi la rugaciune, linistiti in chilia lor, apare dracul. La unul s-a aratat porumbel si la unul s-a aratat cioara. Cel care a vazut cioara, a zis:
– Mai frate, uite o cioara!
– Mai, dar tu nu vezi ca-i porumbel?
– Mai, dar tu esti chior, nu vezi ca-i cioara? De cand erau ei, nu vorbisera asa.
– Tu esti chior! Nu vezi ca-i porumbel? Si-i da o palma celuilalt. Atunci acela a zis:
– Iarta-ma, frate!
Cand a zis „Iarta-ma”, n-a mai vazut nici cioara, nici porumbelul. Era dracul! Atunci au cunoscut ca sunt batjocoriti.
Si degeaba i-a facut sa se bata, ca au cerut iertare unul de la altul. Au cerut iertare si tot ei au ramas mai mari decat dracul. Dracul niciodata nu zice „iarta-ma”.
Prea Cuvioase Parinte Cleopa, pentru cei ce au murit nespovediti, se mai poate face ceva?
Care au murit nespovediti si neimpartasiti toata viata, nu mai au legatura cu Biserica. In fundul fundului iadului se duc. Daca vezi ca au murit necununati, care au trait necununati, sau cei ce mor nespovediti si neimpartasiti de ani de zile, nu mai poti sa te rogi pentru ei. Daca au trait in preacurvie nu poti sa-i unesti cu Biserica!
Dar stiti cum ii mai poti ajuta? Cu un pomelnic sobornicesc. Biserica noastra, asa a ramas cu traditia de la apostoli, se roaga in doua feluri: soborniceste si nominal. Ati vazut preotul, cand incepe dupa „liturghia celor chemati”? …Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii. …Sa-i uneasca pe dansii cu Sfanta sa soborniceasca si apostoleasca Biserica…
Pentru cine se roaga atunci Biserica? Pomeneste pe cineva? Se roaga pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, sa le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptatii.
In felul acesta se face, am gasit scris, pentru cei care mor nespovediti de multa vreme sau in pacate de moarte. Daca stii ce preot l-a botezat, si-i mort, pui preotul acela; si ce preot l-a cununat, daca a fost casatorit, daca-i mort; si nasii lui de botez; rudeniile spirituale. Ii pui pe aceia, fara sa-i pui numele la acesta, si zici: „si cu tot neamul lor cel adormit”. Aici intra si el, ca este botezat si este fiu duhovnicesc al lor.
Asa se poate face pomelnic pentru acei ce traiesc toata viata necununati, nespovediti, neimpar-tasiti sau in alte pacate grele. Putem sa-i punem pe acestia, dar fara nume, soborniceste.
Dumnezeu poate sa-i miluiasca si pe diavoli?
Ingerii rai au cazut fara trup si ce este pentru om moartea, aceea este pentru ingeri caderea. Ingerii dupa cadere nu se mai pot intoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocainta pana la moarte, pana la ultima suflare. Daca se pocaieste, il primeste Dumnezeu si poate sa-l faca din om asemenea cu dracii, inger si Dumnezeu dupa dar, sa-l ridice in cer.
Caci pentru neputinta trupului S-a rastignit Dumnezeu si a venit si S-a imbracat in trup, ca sa ridice firea noastra, nu pana la ingeri, nu pana la heruvimi, ci pana la dreapta Tatalui. Pe scaunul Dumnezeirii sta firea omeneasca, acolo unde este Iisus Hristos.
Aceasta este in ciuda satanei. Caci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am sa indumnezeiesc firea omeneasca si am s-o ridic in cer si am sa Ma imbrac in firea lui si am sa stau pe scaun cu Tatal si ai sa vezi floarea aceasta pe care ai stricat-o in rai si ai corupt-o, ca sta pe tronul Dumnezeirii. Acesta-i lucrul lui Dumnezeu si razbunarea Lui pentru pizma satanei.
Parinte, cum trebuie judecata o fapta?
Sfantul Maxim spune: „Este feciorie si rugaciune si milostenie si ascultare si infranare care sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu, cand acestea nu se fac dupa voia Lui”.
Pavel Apostolul ne-a spus: Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, sa fie spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se uita la ceea ce facem noi. Fapta buna are trup, are si suflet. Trupul faptei bune este sa postesc, sa ma rog, sa fac metanii, sa fac milostenii, sa ma marturisesc, sa sfatuiesc. Acestea sunt trupul numai. Iar sufletul faptei bune este scopul cu care fac eu fapta buna.
Sfantul Ioan Scararul spune: „Ia seama, ca scopul este intreit. Unul il lauda pe altul, ca sa castige ceva de la dansul; ori bani ori altceva. Altul se face prieten cu cineva, ca-i da bani. S-a facut prieten pentru bani. Se poarta cu lingusire si il lauda, ca sa capete parale. Altul are prietenie cu o femeie, o fata pe care o iubeste cu iubire de patima, trupeasca.
Toate acestea sunt scopuri dracesti, ale iubirii de trup, ale iubirii de slava si ale iubirii de bani. Ai vazut scopuri dracesti? Si daca fapta ai facut-o cu scopul acesta, ea trece totdeauna de partea scopului. Se face una cu el. Se face uraciune inaintea lui Dumnezeu, ca nu-i spre slava Lui. Ci este cu scopul de a dobandi, ori fata aceea pe care o iubeste cu patima, ori banii, ori lauda de la oameni.
Cand se face fapta buna cu scopuri de acestea, este uraciune la Dumnezeu. Ca a pierdut omul tot, din cauza ca le face cu alt scop. Nu cu scopul de a placea lui Dumnezeu si a i se ierta pacatele, ca sa se mantuiasca. Deci, intru toate trebuie ispitit scopul!
Parinte, de ce le-a spus Mantuitorul ca: Despre ziua si de ceasul acela (cand o sa vie sfarsitul) nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal? Se putea sa nu stie Fiul, daca este de o fiinta cu Tatal?
Daca proorocii au avut atata intelepciune duhovniceasca in trup si au stiut viitorul, cum nu putea Hristos sa stie sfarsitul lumii? Iata ce spune Sfantul Andrei si dumnezeiescul Maxim Marturisi-torul in privinta nestiintei Fiului despre sfarsitul lumii: „Ca nici Fiul nu stie, luat dupa firea omeneasca, adica dupa firea simpla, asa cum o purtam noi, fara Duhul Sfant si fara sufletul Lui cel indumnezeit”. Cum nu stim nici noi ce are sa fie maine, asa nu stie nici Hristos ca om.
Si alta pricina pentru care a zis Hristos ca nu stie nici Fiul, a fost aceasta: Antihrist cand va veni, se va da pe sine ca este Fiul lui Dumnezeu si oamenii vor zice: Iata vine sfarsitul, ca nu ploua, ca-s necazuri, ca-s chinuri. Si atunci cei credinciosi sa nu se lase inselati de Antihrist, care va zice ca el este Fiul lui Dumnezeu si ca el stie de sfarsitul lumii, ci sa zica: „Noi stim din dumnezeiasca Scriptura ca despre sfarsitul lumii nici Fiul nu stie, si tu de unde stii?” Asa zice Sfantul Andrei. Adica de aceea a zis Fiul ca nu stie, nu pentru ca nu stia, ca nu se putea sa nu stie, daca El Insusi este Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu.
Dar, fratii mei, gandindu-ne la sfarsitul lumii, sa ne gandim la sfarsitul nostru. N-avem treaba cand are sa fie sfarsitul lumii. Poate are sa fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Cand o vrea Dumnezeu. Noi sa ne gandim la sfarsitul nostru. Sfarsitul meu e sfarsitul lumii. Daca eu mor peste un ceas, ce-mi pasa mie, sau ce ma priveste ca lumea va mai trai. Daca eu ma duc la groapa maine, pentru mine lumea s-a terminat si eu ma duc in lumea cea vesnica. Cu ce ma duc? Cu ce am pus in traista! Cand pornesti la drum, ti-ai pus merinde de acasa, ti-ai pus ceapa, ti-ai pus cozonac, ti-ai pus sticla cu vin, ti-ai pus incaltari, ti-ai pus brau, ti-ai pus caciula, ti-ai pus bundita de frig. Toate ti le-ai pus in traista. Cand stai la popas, ce scoti din traista? Ce-ai pus, nu? Aceea si gasesti.
Vom gasi un pahar de apa dat in numele Domnului, o vorba buna, o milostenie facuta. Daca am ajutat pe fratele nostru, daca ne-am rugat pentru cei ce ne-au necajit sa le faca Dumnezeu bine, nu rau; daca n-am pomenit numele diavolului, daca ne-am rugat, daca am postit, daca am privegheat, daca am citit dumnezeiestile Scripturi, daca am ajutat pe cel necajit, pe cel sarman, daca am imbracat pe cel gol, daca am primit pe cel strain. Toate le vom gasi daca le-am pus in traista, pe drumul cel vesnic.
De la nastere la mormant – zice un filozof grec – este o clipa. Cel ce a vazut nastere, vede si groapa, negresit. Ne-am nascut, trebuie sa murim in chip sigur. Pornim de la nastere si numai pana la groapa ajungem. De aceasta suntem siguri. A rasarit soarele, merge la amiaza, merge la apus, aceasta este viata noastra. Am rasarit in nastere. Inaintam negresit si asfintim in moarte. Aceasta sa ne fie pururea in minte. Toti murim, cum zice Isus Sirah. Toti murim, dar avem un drum la mijloc, nu stim cat.
De aceea Hristos a spus: Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti cand va fi acea vreme! Eu stiu ca am sa mor, dar nu stiu cand. Acesta-i lucru infricosat. Poate acum, poate peste un ceas si ce am sa iau cu mine? Ingerul pazitor care m-a indemnat sa fac bine si faptele mele bune sau rele, acelea merg cu mine si prin vami si la Hristos si la judecata. Deci, fratii mei, sunteti un grup de oameni, nu stiu de unde ati aparut. Hotarat, ingerul vostru v-a adus aici. Ati auzit o predica. Am voit sa va spun si eu ceva, sa spuneti si la altii. Fericit si de trei ori fericit este crestinul acela care in fiecare ceas si in fiecare zi pune ceva in traista pentru veacul viitor. Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune.
Cand vom calatori, cand vom merge la vami, cand vor veni dracii sa spuna cuvintele si lucrurile si gandurile noastre, sa putem arata si noi: da, am facut rau, dar m-am spovedit la duhovnic. Cine se spovedeste la duhovnic, Duhul Sfant sterge de la el tot ce a facut. Sa aratam la judecata: da, am facut rau, dar am facut si milostenie, am facut si metanie, am tinut si post, m-am spovedit, am facut mila cu cel sarac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a gresit. Sa le aratam si noi acestea ca sa se puna in cumpana cele bune si cele rele.
Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregateste pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? Impaca-te cu parasul tau cat esti pe cale. Care este parasul? Constiinta noastra. Nu vezi? Daca ai facut un lucru mic, daca ai gresit cu cuvantul, constiinta te mustra. De ce ai zis rau de altul? Daca ai batut, daca ai mintit, daca ai furat, daca ai blestemat, daca ai luat lucrul altuia, in orice te mustra constiinta. Constiinta iti spune tot ce-ai facut.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu in om. Acesta este parasul. El ne paraste de pe acum si daca ne impacam cu el, este bine. Iar impacandu-ne cu parasul acesta, ne impacam cu Dumnezeu, ca-i glasul Lui. Si cu el ne putem impaca daca ne spovedim, daca ne pare rau pentru cele ce am facut si ne hotaram sa facem fapte bune si sa le punem in locul celor rele de mai inainte. Asa ne impacam cu parasul. Zice Scriptura: „Impaca-te cu parasul tau cat esti pe cale”. O cale este viata de acum. Viata de aici se numeste cale pentru ca intr-una calatorim pe ea. Milioane de milioane de oameni calatorim pe ea de la nastere la groapa. Ce spune Duhul Sfant in catisma a saptesprezecea? Fericiti cei fara prihana in cale, care umbla in legea Domnului.
Auziti pe cine-i fericeste Duhul Sfant: pe cei ce in aceasta cale, adica de la nastere pana la moarte, sunt fara prihana, adica fara pacate, pe cei ce calatoresc in calea Domnului. Fericit barbatul care se teme de Domnul; intru poruncile Lui va voi foarte. Cel ce se teme de Dumnezeu in calea vietii acesteia, se teme sa gandeasca rau si sa vorbeasca rau si sa faca rau mai departe. Cel ce are frica de Dumnezeu, are toata intelepciunea. Caci spune Solomon: Frica Domnului este intelepciune. David o numeste incepu-tul intelepciunii. Iar Isus Sirah zice: Frica Domnului, mai presus de toata intelepciunea a covarsit.
Omul care se teme de Dumnezeu este mai presus decat toti inteleptii veacului. Dar Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „du-te, omule, la mormant, stai acolo si cugeta la cel ce a murit. Ca maine sa stii ca te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei invata mai mult decat toate scolile filozofilor din lume. Cel mai intelept om din lume este cel care cugeta la moarte. Dar de ce? Caci spune Isus Sirah: Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si in veac nu vei gresi.
Daca cugetam ca vom muri, sigur ca ne masuram cuvintele, gandurile si faptele noastre si nu avem nevoie de frica oamenilor. Stim ca Dumnezeu este pretutindeni si stie si gandurile noastre, si de frica Lui noi facem fapta buna. De trei ori fericiti sunt aceia care in viata aceasta scurta se ingrijesc de suflet si se impaca cu Dumnezeu.
A trait Adam 930 de ani si la moartea lui l-a intrebat ingerul: „Adame, cum ti s-a parut viata?” „Asa, Doamne, cum ai intra pe o usa si ai iesi pe alta”. Saptezeci de ani ai nostri ca panza unui paianjen s-au socotit, caci ce este oare mai slab ca panza paianjenului? Zilele anilor nostri saptezeci de ani; iar de vor fi in putere optzeci de ani, si ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere. Ati auzit aceasta in Psaltire. Viata noastra trece in foarte scurta vreme. Drumul nostru este foarte scurt.
Deci, de trei ori sunt fericiti cei care in calea aceasta scurta isi strang merinde pentru drumul spre cer. Amin.

Reclame