O scrisoare a mitropolitului Filaret către Mânăstirea Sfântul Tihon

Către adunarea episcopilor, clerului şi mirenilor de la Mânăstirea Sfântul Tihon

20-21 octombrie 1970

În urmă cu un an, ştirile despre negocierile dintre Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Americană pentru recunoaştere şi autocefalie au provocat o reacţie emoţională puternică. Animaţi de un duh de dragoste frăţească, la acea vreme noi am avertizat ierarhia Mitropoliei cu privire la pericolele tragice ale unei astfel de înţelegeri (Scrisoarea arhiepiscopului Nicon către mitropolitul Irineu datată 9 decembrie/26 noiembrie 1969). Noi am explicat în plus implicaţiile inevitabile ale unei astfel de înţelegeri în rezoluţiile adoptate de Sinodul Episcopilor noştri pe 31/18 decembrie 1969 şi în Mesajul cu aceeaşi dată, şi de asemenea în felurite declaraţii în presa publică. Esenţa avertismentelor noastre poate fi exprimată concis prin următoarele cuvinte din Epistola Sfântului Apostol Iacov: Au doar poate, fraţii mei, smochinul să facă măsline? Sau viţa viei, smochine ? Aşa nici un izvor poate a face apă sărată şi dulce (3, 12).  Este cu neputinţă ca Patriarhia Moscovei, [aflată] sub controlul total al regimului ateu sovietic care a stabilit pentru sine scopul distrugerii tuturor religiilor, să facă orice care ar putea fi spre folosul general al Bisericii şi trebuie să fie amintit faptul că Patriarhia Moscovei nu se poate implica în chestiuni din afara Rusiei fără un ordin direct din partea guvernului sovietic.
Mai mult, ideea schimbării autocefaliei Mitropoliei Americane pentru recunoaşterea Patriarhiei Moscovei a izvorât de la nimeni altul decât mitropolitul Nicodim însuşi, un om despre care întreaga lume ştie că este un apropiat al guvernului sovietic.
Mărturia numeroaselor persoane care au fugit din URSS stabileşte cu limpezime controlul strict exercitat de guvernul sovietic în toate chestiunile legate în orice fel de afaceri străine. Biserica nu este scutită de acest control. În ciuda acestei stări de lucruri, conducătorii Mitropoliei au acceptat cu naivitate propunerea mitropolitului Nicodim ca pe un mare dar, ca pe un pahar cu apă proaspătă şi dulce venind de la un izvor sărat şi amar al Patriarhiei Moscovei înrobite.
Nu este intenţia noastră de a vă pricinui vreo durere, ci mai degrabă de a vă da din nou un avertisment frăţesc privind primejdia care vă ameninţă acum şi privind faptul că, din propunerea făcută, folosul va reveni doar Patriarhiei Moscovei.
Sinodul Episcopilor nu a uitat că până foarte recent voi aţi admis că noi şi voi eram uniţi într-o singură Biserică Ortodoxă Rusă din Diaspora. Această unitate a fost exprimată clar în Statutul Temporar al Administraţiei Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, pe care noi l-am acceptat cu toţii. Noi ne-am mâhnit când această unitate a fost distrusă când, sub influenţa aspiraţiilor politice vremelnice, Soborul a toată America din Cleveland în 1946 a decis să încerce să pună capăt oricărei subordonări faţă de Sinodul Episcopilor al ROCOR. Noi nu am acceptat niciodată validitatea canonică a acestei decizii unilaterale care nu a fost acceptată nici de întreaga ierarhie a ROCOR, nici măcar de o majoritate a episcopilor din Districtul mitropolitan nord-american. Răposatul mitropolit Leontie, care era atunci arhiepiscop de Chicago, a scris la acea vreme mitropolitului Anastasie că decizia luată de Soborul din Cleveland a fost provocată de simpatiile pro-Moscova care puseseră stăpânire brusc pe majoritatea membrilor săi şi voi vă veţi aminti că el însuşi nu a împărtăşit aceste simpatii. Prin acţiunea sa clandestină, Soborul din Cleveland a introdus încă o dată dezbinare în Biserica Ortodoxă din America şi a lăsat mitropolia din nou fără nici o temelie canonică legitimă.
În ce priveşte propunerea de înţelegere cu Patriarhia Moscovei, noi am vrea să subliniem că o astfel de înţelegere ar putea fi obţinută doar după ce Sinodul Patriarhiei Moscovei va ridica interdicţia sa pentru ierarhia Mitropoliei Americane afirmând că până atunci a fost privită ca o societate schismatică. Patriarhia a îndepărtat interdicţia sa întâi pe 3 aprilie 1970, pentru ierarhia Bisericii Ortodoxe Japoneze şi doar după aceea, pe 9 aprilie 1970, pentru restul ierarhiei americane.
Conducătorii Mitropoliei, recunoscând Patriarhia Moscovei drept autoritatea supremă a Bisericii Ruse din care Mitropolia face parte, şi negociind cu mai sus amintita autoritate pentru autocefalie după ce interdicţia a fost îndepărtată, a ridicat o problemă serioasă cu privire la validitatea tuturor acţiunilor Mitropoliei în perioada de interdicţie, adică din 12 decembrie 1947 până în 9 aprilie 1970.
Se spune că Mitropolia a afirmat că ea nu a recunoscut validitatea interdicţiei, considerând-o nedreaptă, dar validitatea unei interdicţii depinde de capacitatea canonică a ierarhiei prin care a fost impusă interdicţia, nu de acceptarea sa de către ierarhia care a fost interzisă. Astfel, Mitropolia recunoscând actuala Patriarhie a Moscovei drept autoritatea legală supremă a Bisericii Ortodoxe Ruse, a recunoscut ea însăşi invaliditatea acţiunilor sale ierarhice timp de 23 ani. Aceasta este consecinţa logică a acordului care se află acum înaintea voastră.
Se pare că liderii Mitropoliei au fost înşelaţi de promisiunile Patriarhiei Moscovei de recunoaştere canonică promptă a noii voastre biserici ,,autocefale” şi de făgăduinţa de a îndepărta cel puţin jurisdicţia sa paralelă, dar acum noi putem vedea limpede cât de naivi au fost să creadă că astfel de făgăduinţe vor fi împlinite.
Fiindcă aceasta este ceea ce vedem acum. În loc de recunoaşterea generală a noii biserici autocefale, noi avem Mesajele patriarhului ecumenic din 8 ianuarie şi 24 iunie 1970, care proclamă actul Patriarhiei Moscovei ca fiind unilateral, anticanonic şi invalid. Noi cunoaştem opinia nefavorabilă a unuia din patriarhii răsăriteni, iar declaraţia episcopilor sârbi din 10 februarie 1970 o numeşte ,,calea greşită”. Încă din februarie ei au avertizat Mitropolia că nu se poate aştepta la o recunoaştere generală, numind speranţa de a o obţine ,,naivă”.
Noi vedem de asemenea că noua Biserică autointitulată ,,autocefală” nu deţine nici măcar caracteristica principală a unei Biserici autocefale – un teritoriu al său considerat stabil şi de necontestat şi subordonat jurisdicţiei sale. Şi cum poate Mitropolia să deţină un astfel de teritoriu când jurisdicţia care i-a oferit autocefalia, în ciuda speranţelor voastre, nici măcar nu a anulat organizarea sa proprie în America, ci dimpotrivă a păstrat în acelaşi teritoriu un mare număr de parohii conduse de propriii episcopi şi posedând proprietate, fără a sili aceste parohii să se roage pentru ierarhia noii biserici aşa-zise ,,autocefale” ? ,,Tomos-ul” acordat de Moscova chiar permite ca numărul acestor parohii ,,patriarhale” din Canada să crească. În acelaşi timp, acolo continuă să existe de asemenea parohii ale mai numeroasei Arhiepiscopii Greceşti, ca şi parohii aparţinând multor altor Biserici Ortodoxe.
Dacă membrii Mitropoliei nădăjduiesc că acordarea autocefaliei le va proteja libertatea interioară, ei se înşală profund, deoarece mai adeseori libertatea este pierdută prin relaţiile efective decât salvată prin clauze într-un tratat. Se propune acum ca voi să vă legaţi cu Patriarhia prin cele mai puternice legături, pentru că ce veţi face dacă singura Biserică – care a recunoscut autocefalia voastră şi a promis să obţină pentru voi o asemenea recunoaştere de la alte Biserici – va renunţa la voi ? Voi veţi deveni în mod inevitabil din ce în ce mai implicaţi cu Patriarhia şi influenţa Moscovei va pătrunde din ce în ce mai mult în viaţa voastră, influenţă nu a adevăratei Biserici Ruse ci a puternicului guvern ateu a cărui faţadă este. Toată lumea ştie că Patriarhia Moscovei, în ciuda avertismentului apostolului, a fost înjugată cu necredincioşii (II Corinteni 6, 14). Conducătorii Patriarhiei, începând cu mitropolitul, mai târziu patriarhul Serghie, în 1927 au ignorat acest avertisment şi au încercat prin politica lor să unească lumina cu întunericul, să slujească lui Dumnezeu supunându-se în acelaşi timp lui Veliar. Astfel, ei au permis ca propria ierarhie să devină o unealtă a politicii naţionale şi străine a partidului comunist ateu în răspândirea influenţei sale în viaţa religioasă a întregii lumi.
Chiar acum conducătorii voştri încearcă să ascundă extinderea şi apropierea relaţiilor lor cu Patriarhia Moscovei, dar nu este ceva tăinuit, care să nu se vădească; nici a fost ascuns, ci ca să vină întru arătare (Marcu 4, 22). Dacă ei nu au dorit să facă cunoscut că mitropolitul Nicodim a mers în Alaska ca ’un oaspete de cinste al Mitropoliei’, că secretarul mitropolitului Irineu care l-a însoţit pe Nicodim în Alaska a publicat în ziarul rus Novoe Russkoe Slovo un articol descriind călătoria sa fără nici măcar a menţiona numele persoanei pe care a însoţit-o, totuşi aceste evenimente au devenit cunoscute nouă. Dacă ziarele nu au fost înştiinţate că rezidentul în America al Patriarhiei Moscovei, episcopul Macarie, a fost invitat la întrunirea cluburilor ortodoxe ruse, aceasta a devenit cunoscută dintr-o scrisoare publicată în Novoe Russkoe Slovo de un martor revoltat de predica rostită acolo de mai sus numitul episcop privind politica ,,paşnică” a guvernului sovietic.
Moscova ştie bine cum să atragă oamenii în sfera sa de influenţă prin intermediul vizitelor bine plănuite, ameninţărilor şi darurilor. Voi veţi simţi acum influenţa sa mai puternic şi încă mai puternic pe timp ce trece. Dominaţia care se dezvoltă lent poate fi în mare măsură nevăzută şi mulţi dintre voi nu o veţi recunoaşte. Voi puteţi doar să vă minunaţi cum aţi devenit colaboratori ai Moscovei în politica sa bisericească internaţională, şi doar câţiva dintre voi puteţi înţelege vreodată de ce mitropolitul Nicodim a întreprins atât de neaşteptat organizarea poziţiei voastre canonice şi v-a acordat autocefalia. Dar la vremea când aceste lucruri vor deveni evidente, va fi prea târziu pentru a le preîntâmpina.
În inimile voastre, trebuie să ştiţi cu toţii că Patriarhia Moscovei în forma sa actuală nu este adevărata reprezentantă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Vocea patriarhiei nu poate fi vocea Bisericii Ruse din moment ce patriarhia este închingată de subordonarea sa faţă de autoritatea sovietică atee. Acţiunile patriarhiei nu pot fi obligatorii pentru Biserica Rusă în viitor, când Dumnezeu îi va acorda cu siguranţă din nou libertatea. După cum ştiţi, adevărata ierarhie ortodoxă rusă de astăzi nu se află la patriarhie, ci fie în închisori, fie în Biserica din Catacombe, şi prin urmare nu-şi poate face auzită acum vocea, decât dacă vorbim noi pentru ea. Astfel, ca singura parte a Bisericii Ruse existentă în libertate, este de datoria noastră să apărăm drepturile adevăratei Biserici Ruse din Rusia şi din întreaga lume. În această calitate de reprezentanţi ai intereselor adevăratei Biserici Ruse din întreaga lume, noi recunoaştem şi declarăm că autocefalia acordată vouă de Moscova este necanonică şi invalidă; şi noi facem apel la voi să refuzaţi această propunere de înţelegere care de asemenea nu este recunoscută ca validă de nici un alt reprezentant responsabil al creştinilor ortodocşi.
În consecinţă, noi ne adresăm vouă tuturor, episcopi, preoţi şi mireni, pentru ultima oară. Lăsaţi deoparte toate celelalte consideraţii. Gândiţi-vă cât de important este acum să auziţi o voce liberă a reprezentanţilor adevăratei Biserici Ruse. Întoarceţi-vă la unitatea cu cei liberi înainte de a fi prea târziu!
Până acum responsabilitatea pentru tot ceea ce s-a făcut cu privire la autocefalie a stat pe ierarhia Mitropoliei Americane. Acum a sosit ziua în care întregul cler şi mirenii adunând voturile lor vor trebui să preia responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor pentru înfiinţarea pretinsei autocefalii şi respingerea reprezentanţilor liberi ai adevăratei Biserici Ruse.
Când îl vedem pe aproapele nostru pe marginea prăpastiei, datoria noastră de dragoste ne sileşte să-l chemăm şi să facem un efort să-l oprim. Noi facem acum ultima încercare, rugându-L pe Dumnezeu să vă lumineze minţile şi să vă întărească voinţa, ca voi să respingeţi calea greşită a Moscovei şi să hotărâţi să vă întoarceţi pe calea Adevărului şi a Binelui.

6/19 octombrie 1970

† Mitropolitul Filaret
Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

sursa

Papism in Biserica Ortodoxa Rusa. Corul bisericesc canta jaz pe amvonul bisericii… Doamne, miluieste-ne si ne iarta!

Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX?
Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea.
Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.
Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”
Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi.
În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” .
Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”.
Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic:

„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
(…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis” .

Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan:

„Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”
Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”.
În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!”
Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”.
Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist.
Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală.

Ciprian Voicilă

(articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)

IPS Irineu al Olteniei a participat la sarbatoarea Hanuka a evreilor in Craiova –Decembrie 2015

Canonul 70 Apostolic:
„Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui sărbătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.”

Iata ce putem citi in cotidianul Cuvantul Libertatii din Craiova
Sărbătoarea de Hanuka 5776 i-a adunat, miercuri seara 9 decembrie 2015, pe membrii comunităţii evreieşti la sinagoga din Craiova. În acest an, bucuria a fost mare pentru toţi participanţii, lumânărelele fiind aprinse de însuşi rabinul şef, Rafael Shaffer, care le-a fost alături, împărtăşindu-le din gândurile sale. Prim cantorul Iosif Adler a fost şi el prezent la Craiova şi a încântat, cu vocea sa, întreaga asistenţă. O latură aparte a sărbătorii din acest an a fost dată de prezenţa ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, care le-a vorbit membrilor comunităţii despre lumină şi prietenie. Omul care a făcut ca seara de Hanuka să fie una cu totul specială este acad. dr. Corneliu Sabetay, cel care a pus mult entuziasm la pregătirea acestei sărbători, una cu o semnificaţie deosebită.
Sărbătoarea de Hanuka a început cu un moment special oferit de cunoscutul actor craiovean, Emil Boroghină, care a recitat un fragment din „Cântarea Cântărilor”, un spectacol pe care l-a prezentat recent la Tel Aviv. Deşi nu a avut o recuzită ca pe o scenă de teatru, vocea sa inconfundabilă a impresionat audienţa odată cu primul vers: „Mai tare decât moartea e iubirea!”.
Au fost intonate apoi Imnurile Naţionale ale României şi Israelului, preşedintele comunităţii evreieşti din Craiova, Corneliu Sabetay, subliniind originea românească a Imnului Israelului care provine dintr-un cântec vechi ”Cucuruz cu frunza-n sus”. „Este o zi specială în care suntem onoraţi de prezenţa unor personalităţi, rabinul Rafael, cantorul şef Adler şi ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei. Alături de noi se află comandantul IPJ Dolj, Constantin Nicolescu, fostul prefect Ilie Ştefan şi directorul programului Shakespeare, Emil Boroghină. Sunt prezenţi profesori universitari, actori ai Teatrului Naţional, distinşi ingineri. Profesorul Silviu Iser, împreună cu soţia, a sosit cu avionul tocmai din Australia”, le-a urat bun venit tuturor oaspeţilor gazda, profesorul Corneliu Sabetay.

Corneliu Sabetay: „Important este miracolul care a apărut”
Corneliu Sabetay le-a vorbit membrilor comunităţii, dar şi invitaţilor, despre importanţa acestei sărbători. „Este o seară de sărbătoare, o seară în care trebuie să înţelegem care este semnificaţia acestei sărbători. Toate sărbătorile iudaice nu vin să proslăvească un eveniment militar, pentru că aici este vorba de victoria Macabeilor. Important pentru iudei nu este victoria militară, ci miracolul care a apărut. S-a găsit un ulcior cu ulei sfinţit care putea să ardă câteva ore, dar a ars 8 zile. Aceasta este sărbătoarea de Hanuka, sărbătoarea lumânărelelor care se aprind timp de 8 zile (n.r. – miercuri seara s-a aprins cea de-a patra lumânare) pentru a simboliza faptul că lumina a învins întunericul”.

Rabinul Shaffer: „În sufletul fiecăruia se află un ulcior cu ulei sfânt”
Rabinul şef Rafael Shaffer a fost cel care a aprins lumânărelele de Hanuka, apoi prim cantorul Iosif Adler a interpretat mai multe cântece religioase.
„Mă bucur că suntem împreună. Sărbătorim, de fapt, o victorie militară şi avem de învăţat cum o sărbătorim: fără nici o urmă de armă, uniformă sau însemn militar, cu cu această lumânărică cu care aprindem hanukiile. Sărbătorim motivul pentru care am luptat, de a ne păstra lumina. Dar cea mai importantă învăţătură de Hanuka este alta. Dacă omul se străduieşte peste puteri, atunci este vrednic să i se facă un miracol. Deci să facem tot ce putem, tot ce ne stă în putinţă şi atunci avem parte de miracole în viaţa noastră. să avem această îndrăzneală de a începe ceva, de a acţiona, iar când reuşim să nu ne luăm noi meritul, să fim modeşti. Şi mai este ceva. De ce aprindem această lumânare? Ulciorul este o metaforă. În sufletul fiecăruia se află câte un ulcior cu ulei sfânt, care este acoperit cu cenuşă, dar el există, scânteia este vie. Lumina trage la lumină şi să ne folosim de sărbătoarea de Hanuka pentru a o găsi în fiecare dintre noi”, au fost cuvintele rabinului Rafael Shaffer.

ÎPS Irineu: ”Prietenia este cel mai sfânt sentiment”
O prezenţă îmbrăţişată cu căldură de membrii comunităţi a fost ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei, care s-a aflat la prima participare în sinagogă, de sărbătoarea Hanuka. „Mă onorează să fiu aici. Este o sărbătoare a biruinţei şi a luminii, biruinţa luminii împotriva întunericului. Biruinţa este legată de lumină care efectiv arată ce este în noi. Se spune că dacă nu am avea ceva din soare nu l-am putea vedea niciodată. Lumina este ceva în interiorul nostru, lumina este strălucirea a ceea ce noi vrem să fie în viaţa noastră. Pentru noi, Biserica Ortodoxă Română, Macabeii sunt sfinţi pentru că lumina este legată de sfinţenie. Lumina este prietenie pentru că prietenia este cel mai sfânt sentiment pe care îl avem unii pentru alţii”, a fost mesajul de prietenie pe care Mitropolitul Olteniei l-a îndreptat spre toţi membrii comunităţii evreieşti.

Sărbătoarea de Hanuka nu se putea încheia fără cadourile oferite copiilor şi o masă îmbelşugată de pe care nu au lipsit gogoşile cu ciocolată şi dulceaţă, tradiţionale pentru acestă zi.

sursa: ziarulCuvantulLibertatiiCraiova

Scrisoare catre Arhiepiscopul Ciprian (in poza in stanga celui cu coif)

Scrisoare deschisă

„Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi niciunuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” (Sf. Teodor Studitul)

Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfințiți Părinți, Preasfințiți Părinți și Înaltpreasfințite Părinte Arhiepiscop Ciprian,

Am citit și noi cu mult interes textele sinodale de la „Sfântul și Marele Sinod din Creta” așa cum este numit el.
Aceste texte le-am găsit pe site-ul oficial al Patriarhiei Române basilica.ro. Și, în calitate de membri ai aceluiași Trup al lui Hristos care este Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească am încercat să înțelegem, punând înainte gândul cel bun, toate aceste texte care au fost ratificate la Sinodul din Creta.
În primul rând, ne punem întrebarea legitimă dacă acest Sinod este unul Panortodox sau este o etapă pentru pregătirea unui Sinod Panortodox, așa cum afirmă Patriarhia Rusă, Patriarhia Antiohiei sau personalități cunoscute ale Bisericii, cum ar fi Mitropolitul Kallistos de Diokleea. Și aceasta datorită faptului că din 15 Biserici Autocefale au participat doar 10, The Orthodox Church of America nici măcar nu a fost invitată…, iar Patriarhia Bulgară, Georgiană, Antiohiană și Rusă au refuzat să participe.

Domnul Profesor de la catedra de Dogmatică Ortodoxă din Tesalonic, Dimitrios Tselenghidis numește Sinodul din Creta în Scrisoarea sa către Sinodul Bisericii Greciei: Conferință – Congres, nicidecum Sinod. Fiecare Biserică Locală a avut dreptul la un singur vot care s-a concretizat prin votul Întâistătătorilor (Patriarhilor). Deci au avut drept de vot doar 10 persoane, Întâistătătorii Bisericilor Locale prezente. La Sinoade autentice votează toți arhiereii. Deci, problema acestui Sinod este tocmai lipsa de sinodalitate. Cum este posibil ca fiecare Biserică Autocefală să aibă doar un vot?
În practică, cei care au ratificat textele au fost doar Întâistătătorii, ceilalți, chiar dacă nu au semnat un text sau altul, sau au avut comentarii de făcut, nu au influențat ratificarea textelor.
Avem exemplul Mitropolitului de Nafpaktos, Ieroteos Vlachos (participant la Sinod) care a scris o amplă scrisoare în care explică de ce nu a semnat textele „despre căsătorie” și „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și care numește acest Sinod: „Sinod lărgit al Întâistătătorilor”. Tot el afirmă: „Vreau să atrag atenția că textul în întregul său are lipsuri și este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică, ce sunt cei care s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie. Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat textul final. Am făcut-o în mod deliberat .”
Am început cu textul pe care îl considerăm cel mai important și anume: „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. Chiar titlul ne derutează. În primul rând că, în limba greacă și engleză, pe site-ul oficial al Sinodului nu apare cuvântul „ansamblu”, ci apare cuvântul „restul” lumii creștine. Cuvântul „ansamblu” are o altă conotație decât cuvântul „restul”, iar într-o astfel de lucrare sinodală ar trebui să se păstreze acrivia termenilor, fără nicio interpretare.
Să analizăm paragraful 1: „Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.”
Prima parte a textului este foarte clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Până aici e foarte corect și se evită formularea Conciliului II Vatican care spune că „Biserica cea Una rezidă în Biserica Romano-Catolică”.
Dar mai departe avem o problemă, fraza nu mai este clară, și naște întrebări serioase. Ce fel de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur lucru, și anume revenirea ereticilor la Ea prin Taina Botezului și lepădarea (anatematizarea) învățăturilor eretice. Dacă se înțelege că Biserica Ortodoxă promovează o unitate de tip ecumenist, așa cum se poate observa din următoarele paragrafe, atunci acest paragraf este condamnabil de un Sinod Ecumenic și de Sinoade Locale și de Pliroma Bisericii (Părinți, Profesori, Patriarhi, Episcopi, mireni, Monahi, etc.)
Biserica niciodată nu a permis ambiguități în textele sale dogmatice, iar aici avem de-a face cu o afirmație eclesiologică, deci dogmatică. O afirmație neclară, am putea spune vicleană.
În paragraful 2 se specifică că „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.”
Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Este ca și cum cineva ar spune că are o haină dintr-o bucată ce nu se poate sfășia, și, în același timp, să spună că el caută să-și coasă haina, ca să fie din nou întreagă… Nu cumva asistăm la o schizofrenie? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem? Sinoadele nu au fost niciodată spitale pentru dezaxați, ci au fost locul unde Părinții luminați de Duhul Sfânt au grăit lucruri clare, au clarificat situații grele, nu le-au încurcat și nici nu au debusolat credincioșii.
În paragraful 4 confuzia crește exponențial: „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică…”
Iarăși vedem același limbaj ecumenist, neortodox: „refacerea unității”. Biserica se roagă pentru unirea tuturor, adică să nu fie dezbinați creștinii ortodocși, nu unirea cu ereticii fără ca ereticii să se fi lepădat de ereziile lor.
Apoi, se vorbește de dialog. Dar să vedem ce fel de dialog ne spune Evanghelia că trebuie făcut. În primul rând că Evanghelia nu vorbește de „dialog”, ci de Evanghelizare și învățare: „De omul eretic, după prima și a doua mustrare, depărtează-te”(Tit, 3, 10). Nu dialog, ci Evanghelizare, învățare și mustrare!
Atunci când spui „restaurare a unității”, afirmi că ceva s-a stricat și trebuie reparat, pe când Biserica nu s-a divizat, nu s-a stricat și nu trebuie refacută. Doar ereticii au căzut din Ea. Această frază este o blasfemie la adresa Bisericii, ceea ce, în acest cadru, reprezintă erezie. Erezia este schizofrenia, ambiguitatea si viclenia textelor.
Blasfemia continuă prin următoarea afirmație din același paragraf: „participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi.”
Iarăși, limbajul de lemn ecumenist „restaurarea unității” prin participarea la mișcarea de restaurare a unității (Consiliul Mondial al Bisericilor) nu ar fi împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe. Mitropolitul Ieroteos spune: „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor .”
Paragraful 5 este în același duh cu paragraful 4.
Paragraful 6 a fost cel mai dezbătut paragraf al textului sinodal: „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată.” Aceasta este o frază ortodoxă: într-adevăr, Biserica nu se poate diviza, Ea rămâne mereu Una, chiar dacă grupuri sau persoane o părăsesc și devin schismatici și eretici, deci nu se mai găsesc în interiorul Bisericii.
„Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii…”
Este adevărat că în anumite texte din patrimoniul patristic ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc. Și se poate spune că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus nu în sensul propriu al definirii a ceea ce înseamnă Biserica. Dar ce caută un astfel de terminus tehnicus într-un oros sinodal? Aici, când prin Sinod (dacă e Sinod) se exprimă învățătura clară, nealterată a Bisericii, poți să te joci cu termeni tehnici, poți fi duplicitar? Iată că acest „Sinod” arată mai mult a Sinodul Ferrara-Florența, sau a Henoticonului lui Heraklie, sau a altor orosuri a sinoadelor mincinoase și tâlhărești. Aici se potrivește foarte bine ideea de desfrânare duhovnicească. Un bărbat are o soție cu care este cununat legal, dar mai are și alte femei (ibovnice) care nu sunt soția, dar, ca să le dea un soi de legalitate, le numește și pe ele soții (pentru că trăiește de mult cu ele, și istoric pot fi numite soții). Iată că, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul despre Patriarhul Atenagoras, că a iubit o altă femeie, mai cochetă…(adunarea papistășească) la fel și acum, prin acest „Sinod”, avem o oficializare a curviei spirituale care se petrecea, oricum și până acum, dar fără o ratificare. Acum avem și ratificarea.
La paragraful 8 Biserica „cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia Bisericii (stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă…”. Aici se observă în mod subtil ideea de Biserică deplină în raport cu bisericile nedepline (dar nu le numim așa, ca să nu îi jignim), ideea de la Conciliul II Vatican.
Paragrafele 16 și 17 vorbesc despre participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în lume”. Iarăși ne întrebăm ce unitate creștină promovează un organism eretic sau pan-eretic?
La paragraful 18 se spune că Biserica Ortodoxă „nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.”
După care, însă, acest paragraf se contrazice flagrant cu paragraful 19 care afirmă pe față, de data asta, că „pot fi membri (ai CMB) numai cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-Constantinopolitan.” Adică, aici este acceptat ca bază a „dialogului” minimalismul dogmatic, și, în mod subtil, observăm raportul de Biserică deplină cu bisericile nedepline (cele ce cred în Sfânta Treime și în Iisus Hristos, atenție! „ca Dumnezeu și Mântuitor”, nu ca Dumnezeu și Om!).
Tot aici se vorbește de Declarația de la Toronto ca bază a participării la corpul eretic numit CMB: „… Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).”
Deci diavolul e mulțumit că te-ai vârât în cloaca sa, nu e nevoie să îi recunoști ca biserici depline, ci ca biserici nedepline. Iată teoria eclesiologică eretică ce susține că există Biserici depline (Ortodocși) și biserici nedepline (monofiziți, protestanți, biserici ce s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii, etc). Prin acest act se promovează o erezie ecleziologică teribilă, care relativizează definiția Bisericii.
Pentru ortodocși nu mai este clar prin ce se caracterizează Biserica, călcându-se în picioare Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan. Biserica s-a delimitat de eretici prin anateme, iar acum, în acest text, nu mai există nici eretici, nici anateme, ci toți sunt biserici. Iată cum diavolul a adus tulburare și întunecarea minții. Aceste texte sunt scrise și acceptate de oameni schizofrenici, de oameni cu patimi și căderi grave, nu de oameni cu Duhul Sfânt.
În paragraful 22 se condamnă orice tentativă de distrugere a unității Bisericii. Întrebarea noastră este prin ce anume se distruge unitatea Bisericii? Criteriul Ortodoxiei este afirmarea Adevărului Ortodox și combaterea ereziilor. Cei care distrug unitatea Bisericii nu sunt cei care contestă și condamnă ecumenismul și toate ereziile ce sunt vehiculate de teologi și ierarhi, azi în Biserica Ortodoxă, ci din contră, schisma este făcută de cei care acceptă ecumenismul și Sinodul acesta apostat și eretic, după cum se arată în analiza multor teologi și Ierarhi (Mitr. Serafim de Pireu, Mitr. Ieroteos Vlachos, Pr. Gheorghios Metallinos, Mitr. Athanasios de Limassol, Mitr. Ieremia de Gortina, Mitr. Pavlos de Glyfada, Mitr. Gavriil de Lovech, Prof. Dimitrios Tselenghidis, Pr.Theodoros Zisis, etc.). A se vedea și Rezoluția de la Chișinău în privința Sinodului din Creta, dar și Rezoluția Clericilor și monahilor din Grecia.
Acest așa-zis sinod, prin acest paragraf în care se socoate criteriul ultim – sistemul sinodal – este ridicat la rang de papism în Biserică.
Sistemul Sinodal nu asigură în mod magic Dreapta Credință și criteriul crediței revelate, ci numai atunci când cei care se întrunesc în Sinod sunt luminați de Duhul Sfânt. Nu am luat aici în discuție decât acest text; asta nu înseamnă că celelalte texte sunt bune, nicidecum, ci conțin călcări grave de canoane, sociologii umaniste ieftine, erori teologice grave, etc.
Concluziile pe care le tragem sunt că acesta nu este un Sinod ortodox, ci un sinod eretic, deoarece erezia nu înseamnă numai alterarea adevărului de credință ci și alterarea prin omisiune și lipsa de definire a termenilor și lipsa de claritate. Sinoadele au rolul de a clarifica învățătura de credință, atunci când apare o erezie, în schimb acest așa-numit Sinod nu numai că nu clarifică, ci amețește și nu spune nimic, folosind limbaj duplicitar și inducând în eroare și tocmai în aceasta constă erezia ecumenistă.
Domnul Prof. Dimitrios Tselenghidis, ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, are adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insiduoasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean, golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile (adică au putere mântuitoare), atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.
Declarația de la Chișinău spune foarte clar că acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică. Conduce, cu alte cuvinte, la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și cea a unei biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o biserică a multelor ”biserici eterodoxe”.
Declarația de la Chișinău ne mai spune că Trupul lui Hristos, Biserica, este prezentată de Sinodul din Creta în chip ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”, ci un Hristos cu multe ”păreri”, adică cu credințe dogmatice diferite. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”, ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”.
Conform Profesorului Tselenghidis și Enciclica „ Sfântului și Marelui Sinod” prezintă neconcordanțe teologice. Spre exemplu, în paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”.
Însă, Profesorul Tselenghidis ne spune că această afirmație este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Bussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut ca biserică pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.
Analizând textul care vorbește despre căsătorie constatăm că și acesta este unul problematic și eretic. Deși, la început, prima frază este ortodoxă și spune: “căsătoriile mixte sunt interzise” și vorbesc și despre Sinodul Ecumenic și de Canonul de la Sinodul Ecumenic care interzic cu desăvârșire căsătoriile mixte, însă, în mod viclean apoi, lasă ca fiecare Biserică Autocefală să judece singură dacă să se facă căsătoria mixtă sau nu. Aceasta arată care este scopul acestui sinod. În felul acesta se taie hotărârea unui Sinod Ecumenic, iar aceasta este o mare problema. Se reduce, deci, se taie, un Canon. Sinoadele Ecumenice nu pot fi anulate, nu poți anula un Canon atât de important al unui Sinod Ecumenic. Acest lucru duce la existența a patru mari probleme:

1. Primul lucru este că anulează Canonul care spune că sunt interzise căsătoriile mixte, ceea ce este erezie;
2. Al doilea lucru este ca şi cum am recunoaşte „botezul” neortodoxului, deoarece în Taina Căsătoriei și în fiecare Taină nu putem să aducem pe cineva care nu este botezat. În Tainele ortodocșilor, primesc Tainele Ortodoxe numai cei care sunt ortodocși botezați. Deci, ca să participe cineva care nu este orotodox, este ca şi cum ai considera că el are Botez.
3. A treia mare problemă este faptul că se creează un fel de schismă în interiorul Bisericii deoarece, cu singuranță, vor exista Biserici care nu vor fi de acord cu aceasta. Astfel, o Biserică Locală, care face de foarte mult timp căsătorii mixte, de acum încolo, prin această hotărâre, poate spune că face căsătorii mixte în mod canonic, legal. Pe de altă parte, dacă într-o altă Biserică Locală, ei nu vor accepta căsătoriile mixte, cum va fi posibil ca într-o Biserică să existe căsătorii mixte și într-o altă Biserică să nu existe căsătorii mixte? Deci, va exista o oarecare schismă, o îndepărtare, o rupere între creștini. Și, să nu ne pară ciudat, dacă vom vedea perechi neortodoxe să se ducă la alte biserici Ortodoxe ca să se căsătorească.
4. Și a patra problemă care rezultă, mai gravă, este: deoarece căsătoria mixtă aduce ecumenismul în interiorul familiei, ce fel de urmași va lăsa această familie? Pur și simplu vor spune că noi suntem uniți în iubire la fel cum spun și ecumeniștii. Deci, iată că se anulează chiar motivul pentru care cineva se căsătorește. Pentru că știm: căsătoria se face pentru ca doi oameni să meargă împreună către Hristos. Dar, atunci când unul dintre cei doi tineri este eretic, cum vor merge aceștia către Hristos? Și apoi, copiii acestora ce fel de Hristos vor lua? Deci, această hotărâre luată este de fapt negarea și anularea Evangheliei.   De aceea, se vede imperios necesar convocarea unui Sinod Ecumenic care să condamne așa-zisul Sinod din Creta și să proclame Dogma Eclesiologică împotriva ereticilor ecumeniști. Până la convocarea unui astfel de Sinod Ecumenic, vă cerem ca în Sinodul BOR să vă lepădați de acest Sinod tâlhăresc și să îl condamnați! Iar episcopul locului să condamne acest sinod chiar până la convocarea Sinodului BOR.
Dacă nu se va petrece acest lucru, responsabilitatea se va muta de pe umerii voștri pe umerii noștri, și vom aplica în felul acesta Canonul 15 de la Sinodul I – II Constantinopol (861), întrerupând pomenirea Episcopului Locului până când va fi condamnat sinodul eretic iar credincioșii nu vor mai participa la slujbele unde vor fi pomeniți ierarhii care nu condamnă acest Sinod Tâlhăresc.
În felul acesta, vom feri Biserica de schisme și tulburări, pentru că a accepta acest sinod înseamnă a intra în schismă cu Biserica lui Hristos, care nu caută o unitate omenească, ci Unitate în Adevărul lui Hristos. Și chiar dacă turma este mica, acolo în acea turmă se păzește Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Așteptăm degrabă decizia și răspunsul Înaltpreasfințiilor Voastre.

Bibliografie
1. http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/
2. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/dimitrios-tselenghidis-scurta-evaluare-a-sfantului-si-marelui-sinod/
3. https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/22/evaluare-ortodoxa-a-sinodului-din-creta-declaratia-de-la-chisinau/
4. https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/08/sinaxa-clericilor-si-monahilor-din-grecia-au-declarat-ca-sinodul-din-creta-nu-poate-fi-nici-sinod-nici-mare-nici-sfant/
5. https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/02/noua-eclesiologie-a-patriarhului-ecumenic-bartolomeu/
6. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/
7. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/mitropolitul-ierotheos-vlachos-precizari-importante-despre-sinodul-din-creta-in-materie-de-credinta-nu-incape-loc-de-diplomatie/
8. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/12/mitr-irineu-de-baska-membru-al-delegatiei-bisericii-sarbe-la-sinodul-din-creta-nu-am-semnat-documentul-din-cauza-continutului-ambiguu-ecleziologic/
9. https://youtu.be/chD21moX7C4
10. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/comunicat-oficial-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta/

29 August 2016
Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului

sursa

Comunicat de la Schitul Prodromu

Deoarece în ultimul timp au apărut diverse afirmații care se doresc a fi puncte de vedere ale sfântului nostru așezământ, comunicăm următoarele:

1. Schitul Românesc Prodromu își va face cunoscută poziția oficială în legătură cu „Sfântul şi Marele Sinod” din Creta şi cu reacțiile legate de acesta doar după ce se va afla poziția oficială a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos referitor la această temă;

2. Toate afirmațiile făcute până la această dată, în numele Schitului Românesc Prodromu de către orice persoană din afara obştii, în legătură cu evenimentul mai sus menționat, nu reprezintă punctul de vedere al chinoviului nostru în legătura cu acesta.

3. Recomandăm celor interesați să ia în considerație ca opinie publicată a obştii noastre numai pe cea însoțită de ștampila Schitului şi de semnăturile întâistătătorului acestui așezământ şi a membrilor acestuia.

Staret: Arhim. Atanasie Prodromitul

Proiectele diavolului

Heliocentrismul/multiversul/universuri paralele

Priviti ce zice Sfantul Duh-Dumnezeu prin Sfintii Sai:

– Sfantul Ambrozie al Mediolanului
– Sfantul Grigorie de Nyssa (sec.IV)
– Sfantul Ioan Gura de Aur (sec.V)
– Sfantul Ioan Damaschin (sec.VIII)
– Sfantul Grigorie Palama (sec.XIV)
– Sfantul Atanasie de Paros (sec.XIX)

Acestia spun:

– pamantul este in centrul Universului (Cosmosului unic)
– pamantul este fix (nemiscat)
– pamantul este centrul Creatiei Vazute (materialnice)
– Universul nu este infinit
– pamantul si intregul Univers au fost create pentru om (nu invers)
– nu exista viata pe alte corpuri ceresti/planete
– in vazduh nu exista decat duhuri diavolesti sau Ingeresti (dumnezeiesti)
– intre fiintele/vietatile pamantesti numai omul are Chipul lui Dumnezeu
– se invarte tot Universul

Sfântul Atanasie cel Mare:
„Pamantul este ţinut la locul său, fiind ţintuit în centrul cosmosului…munţii se înalţă, marea se zbuciumă de valuri, vieţuitoarele ei cresc, iar pământul rămâne nemişcat…”

Sfântul Vasile cel Mare:
„Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar…”

Sfântul Clement Romanul:
„Soarele şi luna, însoţiţi de toate stelele, se rotesc în armonie după porunca Sa, cu mărginirile lor prescrise, şi fără nici o abatere.”

Motivele pentru care ni se inoculeaza minciunile heliocentrismului sunt:

– vor sa ne manipuleze in masa
– vor sa minimizeze rostul sau rolul pamantului in Univers(Cosmos)
– vor sa anuleze existenta unui Creator
– vor sa ne argumenteze existenta extraterestrilor si a altor lumi
– vor sa anuleze rostul Intruparii Fiului lui Dumnezeu-Mesia
– vor sa ne argumenteze ca suntem niste gunoaie ale intamplarii
– vor sa anuleze rostul Preasfintei si de Viata Facatoarei Treimi
– vor sa maximizeze un rol vesnic al stiintei si tehnologiei
– vor sa ne inoculeze ca putem deveni nemuritori fara ajutorul vreunui Dumnezeu
– vor sa ne argumenteze ca ei deja stapanesc legile Universului
– vor sa maximizeze rolul soarelui si al zeului egiptean Ra
– vor sa anuleze rostul lui antihrist
– vor sa ne destabilizeze perceptia realitatii
– vor sa anuleze rostul Sfintei Scripturi
– cei ce ne batjocoresc sunt intunecati de Lucifer

Priviti ce zice Sfantul Duh-Dumnezeu in Sfanta Scriptura:
Ecclesiastul 1-5

„Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.”
Iosua Navi 10-13

„Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor.”

Oare nu de aceea se scrie în Cartea Dreptului: „Soarele a stat în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit către asfinţit aproape toată ziua”

– Acum serios vorbind: voi va vedeti alergand in jurul soarelui cu viteza de 107.000 km/ora dupa cum spune stiinta heliocentrista despre miscarea de revolutie?!
– Sau va vedeti invartindu-va pe loc cu viteza de 1700 km/ora, dupa cum spune aceeasi stiinta despre miscarea de rotatie a pamantului in jurul axei sale?!
– De aceea, considerati tot ceea ce stie stiinta e o nimica toata intrucat, toate-s filme SF. Stiti cum se traduce SF? Stiinta fantastica, mincinoasa, fictiva! Fictiune = minciuna!

Concluzie:

– De unde stie stiinta ca Universul este infinit, atata timp cat aceasta nu este mai presus de infinit?
– Cum a fost stiinta pe Luna, pe Marte si pe alte planete, atata timp cat ea nu a sapat in pamant decat 12 km?

Prin tehnologia astronomiei se urmaresc doar doua lucruri:

– monitorizarea si dirijarea tuturor oamenilor si animalelor
– dirijarea si directionarea armamentelor in orice loc de pe pamant

RESTUL E MINCIUNA SI DIVERSIUNE
PARASITI FANTASMAGORIILE IMAGINATIEI IPOTETICE

– Fiecare arc elicoid din graficul de mai sus reprezintă o zi. Poziţia Soarelui la nivelul său cel mai de jos reprezintă prima zi de iarnă. Soarele se roteşte în spirală, cu câte o rotaţie pe zi, şi urcă în sus, până ajunge la nivelul X din susul imaginii. Ajuns acolo, începe o rotaţie în jos, până ajunge la punctul iniţial din care a pornit. Pentru a simplifica desenul, fiecare spirală are 10 zile, aşa că în această figură puteţi găsi 36 de spirale, valoarea aproximativă a unui an calendaristic. Nordul se află sus, aşa că e clar de ce Soarele luminează mai mult emisfera nordică vara, şi emisfera sudică iarna.