Poziția Starețelor și Stareților din Arhiepiscopia Râmnicului privind acțiunile monahilor de la Mănăstirea „Lacul Frumos”

Astăzi, 09.08.2016, Noi Stareţii şi Stareţele din Arhiepiscopia Râmnicului întruniţi în Sinaxă la Centrul Eparhial am hotărât următoarele:

1. în conformitate cu Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi Regulamentul pentru organizarea vieții monahale, ne exprimăm dezaprobarea şi delimitarea faţă de acţiunile monahilor de la Mănăstirea „Lacul Frumos”, cu privire la documentele Sinodului Bisericii Ortodoxe ţinut în Creta, la întreruperea pomenirii Chiriarhului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie la sfintele slujbe şi separarea lor faţă de Biserica Ortodoxă Română;
2. în acelaşi timp cu nădejde în Preasfânta Treime, ne rugăm pentru redobândirea păcii sufleteşti, căinţă faţă de rătăcirea în care se află şi reîntoarcerea lor în comuniune cu noi toţi şi Chiriarhul nostru, precum şi revenirea lor la o viaţă monahală conformă cu învăţăturile şi Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe.

Semnează:

Protos. Casian Huncă, Exarhul Mănăstirilor şi Schiturilor
Albim. Dr. Vartolomeu Androni, Stareţul Mănăstirii Cozia
Arhim. Ioanichie Popescu, Stareţul Mănăstirii Frăsânei
Albim. Sava Pleşa, Stareţul Mănăstirii Antim
Albim. Laurenţiu Popa, Stareţul Mănăstirii Stânişoara
Protos. Misail Dumitraşcu, Stareţul Mănăstirii Tumu
Protoschim. Varsanufîe Gherghef Stareţul Mănăstirii Bttuosa
Protos. Macarie Şotâreă, Stareţul Mănăstirii Cornet
Protos. Siluan Ionaşcu, Stareţul Mănăstirii Cozia Veche
Protos. Efrem Gavrilă, Stareţul Mănăstirii Berislăveşti

Protos. Macarie Roman, Stareţul Mănăstirii Giuiu Lupului
Protos. Sebastian Mihalcea, Stareţul Mănăstirii Comanca
Ierom. Ioanichie Mânzală, Egumenul Schitului Dobmşa
M.Ierom. Siluan Caracaleanu, Stareţul Mănăstirii „Pahomie”
Ierom. Siluan Popescu, Stareţul Mănăstirii Sf. M. Mc. Gheorghe

Binecred împărat Justiman cel Mare, Suieşti
Protos. Ioan Iacob Haţegan, Egumenul Schitului „Sf. Grigorie Paianta”
Stavr. Ambrozia Rucăreanu, Stareţa Mănăstirii Amota
Stavr. Spiridona Tonta, Stareţa Mănăstirii Sf Grigorie Teologul”
Stavr. Anastasia Hoociu, Stareţa Mănăstirii Bistriţa
Stavr. Emanuela Oprea, Stareţa Mănăstim Dintr-un Lemn
Stavr. Heruvima Covaci, Stareţa Mănăstirii Govora
Stavr. Ambrozia Şerban, Stareţa Mănăstirii Hurezi
Stavr. Ettimia Constantin, Stareţa Mănăstirii Surpatele
Stavr. Mihaela Popa, Stareţa Mănăstirii Iezer
Monahia Antonia Todorel, Stareţa Mănăstirii Jgheaburi
Monahia Pavelina Ioxiiţă, Stareţa Mănăstirii Mamu
Monahia Pelaghia Toader, Stareţa Mănăstirii Ostrov
Monahia Emanuela Neagu, Stareţa Mănăstirii Sărăcineşti
Monahia Ioana Roznov, Stareţa Mănăstirii Mălaia
Momhia Aisema Maxim, Stareţa Mănăstirii Bradu
Monahia Arsenia Nistor, Stareţa Mănăstirii Boia
Stavr. Mina Todoran, Stareţa Mănăstirii Blănoiu
Stavr. Antonia Pârşan, Stareţa Mănăstirii „Sf Ioan Iacob”
Monahia Dionisia Alexandru, Stareţa Mănăstirii Scunda
Stavr. Theodora Videscu, Stareţa Mănăstirii Înălţarea Sf. Cruci
şi Sf. Maria Egipteanca”

Pr. Dr. Ștefan Zară, Consilier cultural al Arhiepiscopiei Râmnicului

sursa

Venerabili ierarhi ortodocşi din lumea întreagă, pocaiti-va!

In data de 26 iulie a aparut un mesaj al PS Irineu de Alba -Iulia catre credinciosii din eparhia sa, dar cred ca este adresat si tuturor din Tara. Mesajul este unul de calmare/manipulare a tuturor celor care incep sa-si dea seama ca, ceea ce au semnat cei 25 de arhierei romani – in frunte cu Patriarhul Daniel – este cea mai vicleana si mai periculoasa apostazie a unor arhierei din BOR, din ultima suta de ani.

PS Irineu vrea sa risipeasca indoielile din inimile credinciosilor afirmand ca : „…lucrările Sfântului şi Marelui Sinod Ortodox s-au desfăşurat într-o atmosferă profund duhovnicească, sub călăuzirea Duhului Sfânt.”

– ce „atmosfera profund duhovniceasca” poate fi aceea in care n-au fost lasati crediciosii ortodocsi in Biserica, chiar in Duminica Pogorarii Sfantului Duh (la Biserica „Sf.Mina”) dar au fost primiti la rugaciune in comun papistasii, protestantii si monofizitii ? Aceasta atmosfera nu a putut fi decat una draceasca !!!

– ce Duh Sfant v-a calauzit acolo ecumenistilor daca „Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe şi membrii Sfântului şi Marelui Sinod vor ajunge în Chania, în data de 16.06. 2016 – 666” iar „lucrările Sinodului vor avea loc la Academia Ortodoxă din Creta, în localitatea Kolymbari, Chania, şi se vor încheia în mod festiv în Duminica Tuturor Sfinţilor, 26.06. 2016 – 666,…” ? Asadar iarasi intreb : ce Duh Sfant v-a calauzit la Creta daca ati inceput cu 666 si ati terminat tot cu 666. http://basilica.ro/brosura-informativa-despre-sfantul-si-marele-sinod-publicata-de-biserica-cretei/ Satana v-a manevrat si ati facut voia antihristului. Ati inceput deci cu pecetea satanica iudaica si ati sfarsit tot cu ea, ca un semn al sionistilor lui antihrist : „Sinodul s-a desfasurat sub controlul nostru.” Bine v-a mai spus-o PS Longhin de la Banceni , acest episcop simplu dar curat ortodox, fara studii in Apusul eretic, dar poate singurul episcop roman hirotonit PRIN BUNAVOIREA iar nu prin ingaduinta Duhului Sfant : „…acolo s-au adunat satanistii, masonii, care de mii de ani vreau ca sa ne distruga Credinta Ortodoxa…” http://sinodultalharesc.tk/s-au-dus-creta-ca-patriarhi-si-s-au-intors-ca-niste-carpe-spurcate-fara-duhul-sfant-ps-longhin-jar-19-iunie-2016/ min 9:15. Si inca afirmatii mai cutremuratoare face singurul episcop ortodox marturisitor roman, la cateva saptamani dupa caderea de la Creta : „Voi, toți cei care ați participat la acest Sinod v-ați întors fără de har!!!
Cine sunteți voi mai departe? Mai degrabă nu v-ați fi născut, decât să ajungeți vânzători de cele Sfinte și lepădați de Duhul Sfânt!”.http://sinodultalharesc.tk/ps-longhin-catre-ierarhii-semnatari-din-creta-v-ati-facut-vanzatori-de-tara-de-neam-si-de-dumnezeu/

– PS Irineu, speram ca nu ati uitat ca, pacatul impotriva Duhului Sfant nu se iarta nici aici nici dincolo, asa ca reveniti-va , pocaiti-va si nu mai spuneti la intuneric , lumina.

– PS Irineu continua : ”Este o blasfemie să numeşti acest Sinod ,,eretic” sau să afirmi, în mod necuviincios, că s-a încălcat ,,legea credinţei” (Rom. 3, 27) şi s-a trădat spiritul patristic ce caracterizează Ortodoxia.”

– Cum ar putea fi numit altfel decat eretic un sinod care legifereaza erezia ecumenismului, legifereaza casatoriile mixte, da putinta legiferarii casatoriilor gay – prin folosirea vicleana a principiului iconomiei, numeste ereziile si schismele – biserici ? Cat despre legea credintei d-voastra, eu cred ca aveti doar una : „cred in tot ce crede si Patriarhul Daniel si voi executa absolut toate ordinele lui pe linia lojei noastre si in spiritul papal in care am facut inaltele studii si doctorate in strainatate. Amen.”

– Dar iata ca, la sfarsit, arhiereul de la Alba-Iulia spune cel mai mare adevar spus poate vreodata , de catre un arhiereu roman de dupa ’89, adevar pentru care , cred ca i s-au iertat ceva pacate : ” Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale şi venerabili ierarhi ortodocşi din lumea întreagă au lucrat în consens … „. Lasand la o parte faptul ca nu poate fi vorba de nici un consens, din moment ce, in jur de 26 de Mitropoliti nu au semnat unele documente la Creta, cuvantul care mi-a sarit in ochi este „venerabili ierarhi ortodocsi„. Pentru acest cuvant, meritati felicitarile noastre PreaSfintite. Bine ca in sfarsit ati recunoscut public ca acolo au fost venerabilii domni … masoni. Acum din ce loji or fi fost, prea putin conteaza, niste loji cu arhierei si preoti. Poate ii gaseste cineva pe listele urmatoare, desi nu cred : https://searchnewsglobal.wordpress.com/2013/09/11/masoni-venerabili-din-romania-si-contactele/

– Important este ca, fara sa fiti constient, prin puterea Duhului Sfant, care atunci cand vrea ii forteaza chiar pe draci sa spuna adevarul, ati confirmat cuvantul PS Longhin despre componenta lotului de la Creta :

„…acolo s-au adunat satanistii, masonii, care de mii de ani vreau ca sa ne distruga Credinta Ortodoxa…”

„Sunt sigur ca atunci cand documentele sinodale vor ajunge in casele preotilor, teologilor si crestinilor nostri, acestia le vor accepta cu satisfactie, … ”

– Nu mai fiti asa de sigur de reusita actiunilor d-voastra de reeducare ecumenista, pentru ca, deja multi preoti si credinciosi s-au trezit din somnolenta pe care le-o induceti predica de predica si s-au dezmeticit din intunericul eresurilor pe care le imprastiati. Binenteles, ca partea cea reeducata sau care are interese peste dreapta credinta , va accepta aceste documente cu satisfactie. Dar, nu uitati ca, vor fi din ce in ce mai multe intreruperi de pomeniri, pe caz de semnare de erezii la Creta si de luari de pozitie impotriva d-voastra, nu numai in tara ci si in toata lumea . Pana aici v-a fost, venerabililor, pana la dreapta credinta. ” Pe aici nu se trece.” – ca la Marasesti, Marasti, Oituz . Iar daca d-voastra credeti ca nimeni nu va mai poate sta in cale si ca nu aveti a da seama nimanui de pe pamant de faradelegile voastre, va amintim cuvintele P. Prof. Dumitru Staniloae : „Romanul are doua pasiuni mari: pamantul si credinta. Sunt cele doua realitati organice si esentiale ale vietii. Din pamant viata trupului , din Dumnezeu viata sufletului … Am spus ca noi n-avem decat doua pasiuni : pamantul si credinta. Pentru acestea orice sat face revolutie si a facut si in trecut.” ( Pr.prof.Dumitru Staniloae, Ortodoxie si Nationalism, cap. Ortodoxie si Romanism, p.68, p.77 )

„Să stăm bine, să stăm cu frică şi să luăm aminte!”

– Cuvintele acestea spuse acum cateva mii de ani de Sf.Arhanghel Mihail, prin care a reusit sa-i trezeasca pe ingeri din visul inaltarii luciferice, la realitatea smereniei creaturilor in fata Creatorului vi se potrivesc d-voastra venerabililor ierarhi „ortodocsi”, care sunteti in cadere libera de o suta de ani in abisurile ereziei ecumeniste iar acum ati ajuns la unul din ultimele adancuri ale prapastiei, numit Creta. PS Longhin este Arhanghelul Mihail pentru voi, dar care dintre d-voastra il veti asculta ?

– Oare Patriarhul Constantinopolului , Bartolomeu cel care huleste pe sfinti spunand ca „antiecumenistii fac voia celui rau”, ca „ruptura cu, catolicii este o rusine pentru Biserica Ortodoxa” si ca va continua cu mult optimism „dialogurile cu Biserica sora Catolica” ? Nicidecum. https://lonews.ro/sfantul-si-marele-sinod-panortodox/22960-patriarhul-bartolomeu-antiecumenistii-fac-voia-celui-rau.html

– sau poate Mitropolitul Irineu al Craiovei, care are o satisfactie deosebita in a alunga din Manastirea Frasinei pe monahii care n-au iesit de acolo de zeci de ani si sustine in discutiile cu ei ca, „dintotdeauna au fost doua Biserici”? Putin probabil.

– sau poate PS Varsanufie, care muta calugari si maici dupa bunul plac si persecuta in diferite moduri viclene pe cei patru Marturisitori de la M-rea Lacul Frumos pe motiv de intrerupere a pomenirii ierarhului eretic ? https://ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com/2016/08/05/monahii-de-la-frasinei-si-lacul-frumos-prigoniti-pe-motiv-ca-nu-accepta-sinodul-din-creta/ Nici pomeneala. Sirul arhiereilor ecumenisti venerabili ar putea continua pagini intregi.

– Mai trebuie observat un lucru : acesti venerabili, odata cu sosirea de la Creta, parca au dobandit o putere satanica noua de reeducare si de manipulare a crediciosilor in scopurile lor ecumeniste si tin cu orice pret sa spurce nu numai Tara prin duhurile care-i insotesc, dar sa schimbe si mintile oamenilor. Dorim insa, la acest punct al articolului sa va facem cunoscute cateva din tehnicile de manipulare a credinciosilor din partea arhiereilor cretani, una am anticipat-o intr-un cuvant anterior si acum se confirma :

A. Lansarea de zvonuri false pentru incurcarea adversarilor antiecumenisti, zvonuri de genul ” Patriarhul Daniel este de acord cu lupta impotriva sinodului de la Creta, dar din postura lui nu poate spune pe fata, ci va sustine din umbra.” Asta pentru temperarea inainte de sinod. Iar care prinde momeala, se mira – „la asta nu ma asteptam”, si lasa garda jos, se uita cu alti ochi la el si slabeste lupta, incurcat fiind. Sau acum dupa sinod – „Mitropolitul Teofan este impotriva sinodului de la Creta dar asteapta sa vada ce spun atonitii. Si daca ei sunt impotriva, atunci si el se va dezice”. „Nu intrerupeti pomenirea ca este de-al nostru. Nu va grabiti, mai asteptati. O sa vedeti ca Dumnezeu ii va inmuia inima.” Ce inima sa-i inmoaie Dumnezeu celui despre care P.Justin, fiind intrebat de catre un preot, la venirea d-lui T.Savu din Oltenia in Moldova, ” Ce parere aveti despre noul mitropolit ?” Parintele a spus : „N-am vazut om mai viclean in toata viata mea.” Mitropolitul Teofan stie de fapt, foarte bine ca, Chinotita nu va fi impotriva sinodului – la modul radical de rupere de Bartolomeu, caci acolo sunt oamenii lui. Dar arunca pastila aceasta ca sa se arate cinstit. Fata de toate acestea, noi nu trebuie sa uitam cuvantul Sf.Paisie Aghioritul din 12 iulie 2016, cuvant contestat cu nebuneasca indrazneala de catre unii asa-zisi calugari de la M-rea Vatoped din Athos : „… inselarea va fi mare pentru ca acesti arhierei nu sunt cinstiti in cuget.”

B. Cretanii vor face anumite fapte, dimpreuna cu unii politicieni, care sa le refaca sau le intareasca credibilitatea in fata oamenilor, cum ar fi : – asa-zisele pozitii impotriva casatoriilor gay, impotriva carora de fapt au luptat credinciosii, nu ei. Dimpotriva, cretanii au dat o portita de legalizare a acestor aberatii la cap.II, punctul 6 din documentul referitor la casatorie. – declararea anului 2016, ca an inchinat marilor duhovnici si prezentarea lor ca sustinatori ai actualilor arhierei ecumenisti, daca nu chiar direct – ca nu au fost – macar cu aluzii viclene, cum ar fi : Patriarhul Daniel, despre P.Arsenie Papacioc – cel care i-a spus in fata „Sa fii liber, sa nu fii fortat, dependent de interesul cuiva, care prin tine, prostule, isi implineste scopurile…” https://www.youtube.com/watch?v=BZCF5i1Wtw0 : „El spunea că într-o clipită omul poate dobândi mântuirea dacă se pocăiește. A și scris o carte intitulată «Veșnicia cuprinsă într-o clipă» și publicată în anul 2004. Era mai mult un vindecător de suflete, de răni lăsate de păcat în sufletul omului, decât un judecător al faptelor oamenilor. De aceea, era și iubit de popor.” Adica, sa nu ma mai judecati pentru ce am semnat la Creta, pentru ca marii duhovnici nu judecau ci vindecau. Pai vindecare voastra poate veni numai prin judecata noastra, in cele ce ati gresit fata de dreapta credinta.

– declararea anului 2017, ca fiind an inchinat martirilor si eroilor din lupta anticomunista.

– deschiderea – care , de fapt nu se va incheia niciodata – unor dosare de canonizare a unor Sfinti din temnitele comuniste, cum ar fi : Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu – propusi spre canonizare, dupa cum se zvoneste, de catre Mitropolitul Teofan, dosarul de canonizare al P.Arsenie Boca – propus de catre Mitropolitul Laurentiu Streza…
evlavie fatarnica catre alti sfinti din temnitele comuniste, si pelerinaj-parastas la mormintele lor, cum este cazul IPS Serafim Joanta – unul dintre cei mai activi ecumenisti din Europa – care merge la Harlau la mormantul P.Dimitrie Bejan, folosindu-se acum, dupa apostazia de la Creta, de un cuvant al Parintelui Dimitrie pe care i l-a spus pe cand traia, cum ca, ar fi – o fi fost, dar acum, in nici un caz, nu mai este – cel mai duhovnicesc ierarh roman .

– invitatii insistente pentru credinciosi si obligatorii pentru preoti, la slujbele cretanilor si inmultirea, mai ales acum dupa Creta, a slujbelor de aghiazma, a hirotoniilor, a botezurilor … efectuate de ei si prezentate in mass-media bisericeasca, pentru asigurarea credinciosilor ca, ei inca mai au harul Duhului Sfant, cel pe care PS Longhin a afirmat ca l-au pierdut dupa Creta.

„Dorindu-vă smerită ascultare, statornicie în dreapta credinţă şi bucuria mântuirii…”.

– Cu alte cuvinte, sa faceti ascultare ca sa fie bine si sa fiti credinciosi smeriti in fata noastra, ca stim noi mai bine ce am facut la Creta. Nu va luati dupa toate prostiile de pe net scrise la adresa noastra, ca acestea fac parte din atacul concertat asupra Bisericii din partea dusmanilor ei.
Venerabililor arhierei cretani, voi sunteti cei mai periculosi si mai perfizi dusmani ai Bisericii, caci prin ecumenismul propovaduit de voi, faceti cel mai mare rau celor din afara – prin dragostea voastra falsa, fara de Adevar – si smintiti pe cei dinlauntru – prin tradarea Ortodoxiei. Sa nu uitati niciodata, PS Irineu ca, in orasul unirii – Alba Iulia, la anul 1600, Sfantul Voievod Mihai Viteazul a demonstrat prin minune – la sfintirea Aghiazmei Mari, facuta de PS Ioan de la Prislop, care este sfant cu moaste intregi – ca numai ortodocsii au Sf.Taine mantuitoare, numai ortodocsii au harul Sf.Duh iar papistasii nu mai au acest har de peste 1000 de ani.http://marturieathonita.ro/marturie-a-sfantului-ierarh-petru-movila-despre-mihai-viteazu/ Si niciodata nu-l vor avea daca vor asculta de hotararile d-voastra apostate de la Creta. Aveti la Aiud Sfintele moaste ale celor mai mari Sfinti Mucenici din istoria BOR, care au luptat pana la sange impotriva comunismului. Cum urmati luptei si marturisirii acestor Sfinti? Cu legiferarea ecumenismului – tot un fel de comunism-nivelare la nivel de credinta ? Cati monahi aveti la Schitul de la Aiud, acolo unde au fost chinuiti mii de mucenici ? Unul si acela care ” accepta cu satisfactie ” documentele de la Creta? Ma tem ca va va fi spre mai multa osanda marea sfintenie pe care o aveti la Alba. Dar d-voastra, venerabililor arhierei, vad ca nu va temeti. Jucati-va in continuare cu focul, cautati-o cu lumanarea si vom vedea unde veti ajunge. De aceea, orice legatura a credinciosilor si preotilor cu d-voastra, a devenit o legatura prin care ne este in mare pericol mantuirea.

Asa ca, venerabili arhierei ortodocsi din toata lumea, pocaiti-va cat mai este timp si scoate-ti viclesugurile din inimile voastre … daca mai puteti!!!

sursa

Predica la inmultirea painilor si a pestilor

Evanghelia duminicii a VIII a dupa Rusalii:

„In vremea aceea Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor”. (Matei 14, 14-22)

Tot lucrul Celui Preainalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fara rost sau de prisos. De ce alearga oamenii intr-una fara nici o tinta, de ce fac atatea lucruri care nu-si au rostul? Pentru ca nu stiu care e tinta lor, pentru ca nu stiu care e rostul vietii lor. De ce se incarca oamenii cu atatea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai sa nu nu se poata misca sub povara atator lucruri de care nu au nevoie? Pentru ca nu cunosc singurul lucru care le trebuie. Ca sa adune mintea omului cea imprastiata, ca sa vindece inima omului cea impartita, ca sa stranga laolalta puterile omului cele risipite, Domnul i-a aratat o singura tinta, numai una: imparatia lui Dumnezeu.
De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atatea semne din cer in alte imprejurari? N-a savarsit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leprosilor, nebunilor, mortilor? In acele randuri minunea era binevenita, potrivita, necesara. Dar semn din cer pizmasilor farisei, iata o fapta necuvenita, lipsita de noima zadarnica! De ce n-a mutat Domnul muntii din loc in loc, ori sa-i arunce in mare? Putea face lucrul acesta, nici nu incape vorba. De ce n-a facut-o? El, care poruncea marii sa se linisteasca si vanturilor sa stea, putea si sa zvarle muntii in mare. Dar avea rost sa faca una ca asta? Nu. Si nici nu a facut. Marea insa trebuia potolita, vantul insa trebuia sa stea pentru ca oamenii se inecau si strigau dupa ajutor.
Numai dracii si pacatosii cer de la Hristos minuni desarte. Vedeti numai ce lucruri absurde pretinde Satana de la Domnul: sa prefaca pietrele in paini in pustietate, sa sara de pe acoperisul Templului! Si vedeti ce vor si pacatosii cei impietriti, fariseii si carturarii, ai caror ochi vazusera atatea minuni savarsite chiar in fata lor de Hristos spre binele oamenilor: un semn! Sa arunce Hristos muntele in mare! Domnul insa n-a implinit nici diavolului, nici pacatosilor cererile lor. Dar niciodata nu a lasat neimplinite minunile spre mantuirea oamenilor.
Evanghelia de astazi ne infatiseaza o astfel de minune: inmultirea painii in pustie. Dar nu o pustie fara suflare de om, nu o pustie cu doar Satana; ci o pustie cu peste zece mii de oameni flamanzi (pentru ca se spune ca erau cinci mii de barbati, fara a mai socoti femeile si copiii). Istoria Bisericii ne-a aratat de mii de ori ca nici un pustnic, nici un rugator, nici un de minuni facator n-a izbutit sa se ascunda de lume. Multi intreaba, fara temei: ce face un sihastru in pustie? Nu-i mai bine sa traiasca un calugar aproape de oameni, in slujba lor? Dar cum sa arda o candela neaprinsa! Monahul duce cu sine in singuratate o candela in sufletul sau, fara lumina. Acolo, in pustie, candela se aprinde prin rugaciune, post si lucrare. Iar daca se aprinde, lumina ei se vede in lumea intreaga, si lumea vine dupa ea si o afla, chiar de s-ar ascunde in desertul ars de nisip, pe crestele muntilor sau in pesteri nepatrunse. Departe de a fi nefolositor, monahul e de mai mare ajutor oamenilor decat oricine altcineva. Iar Mantuitorul arata limpede lucrul acesta in imprejurarea de fata. In pustia unde Se adancise, multimile veneau dupa Dansul.
Faptul ca Hristos a impartit multimilor paine si peste, precum si numarul painilor, al pestilor si al cosurilor ramase, toate au un talc anume, un inteles tainic. Inainte de moartea Sa, Domnul a numit painea pe care o binecuvantase: Trupul Sau. Aici nu o numeste astfel prin cuvinte, ci inchipuie lucrul acesta prin numarul painilor. Cinci paini pentru cele cinci simturi, iar cele cinci simturi inchipuie intreg trupul. Pestele e semnul vietii. in primele veacuri ale Bisericii se zugravea pestele ca semn al lui Hristos, simbol ce se poate vedea inca in vechile catacombe si adaposturi crestine. Hristos da asadar oamenilor spre mancare Trupul Sau si viata Sa.
De ce pestii sunt doi? Pentru ca Domnul S-a dat si Se da pe Sine in jertfa atat in vremea vietii Sale pamantesti cat si, dupa inviere, in Biserica pana astazi. Si ce inseamna faptul ca a frant painea El Insusi? Inseamna ca Se jertfeste de bunavoie pentru mantuirea oamenilor. Si de ce le da Apostolilor painea si pestele, ca ei sa dea mai de parte multimilor? Pentru ca ei aveau sa-L duca pe Hristos in toata lumea, ei aveau sa-L dea noroadelor spre mancare a vietii. Ce inseamna cele douasprezece cosuri de paine ramase? Inseamna rodul imbelsugat al stradaniei apostolice. Recolta stransa de Apostoli va fi neasemuit mai mare deci samanta semanata, dupa cum fiecare cos cuprindea mai multa paine decat cele cinci paini mancate de multimile flamande care s-au saturat.
Aceste taine sunt adanci, sunt de nepatruns; cine sa cuteze a le scruta adancimile? Cine, in veacul acesta muritor, va cuteza sa patrunda adancurile acestor taine? Fie de ajuns aflarea lor de cei pentru care citirea si auzirea Evangheliei este o incantare. Din dulceata Evangheliei ingerii beau pe saturate. Iar omul cu cat mai mult citeste, cu cat mai mult se apleaca in rugaciune asupra Evangheliei, ci cat mai mult isi indreapta dupa ea viata lui, cu atat i se va deschide aceste inmiresmate adancimi incantatoare. Slava fie pentru aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Sfantul Nicolae Velimirovici

sursa

Inmultirea painilor in pustie

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Matei 14, 14-22) si ne impartasim din ea, rugand pe bunul Dumnezeu sa simtim si astazi cuvantul dumnezeiesc, asemenea unei impartasanii. De aceea a si zis Mantuitorul: “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Si, iata, ne impartaseste astazi si cu paine si cu al Sau cuvant: “In vremea aceea, Iisus a vazut multimea de oameni si I s-a facut mila de ei…” – mila Lui dumnezeiasca, unica. Faca Domnul sa ne impartasim si noi dintr-o asemenea mila. Mila care cuprinde pe toti; in mila suntem cuprinsi noi, cei pacatosi – asa cum invata o rugaciune a Bisericii: “Dumnezeu pe cei drepti ii iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste” (e o nuanta).
Si Iisus – ne descopera Evanghelia –, are mila, vazand multimile si tamaduieste pe bolnavi. Si iata, graindu-le cuvantul, vindecandu-le bolnavii, a trecut vremea si s-a facut seara. Atunci s-au apropiat de Dansul ucenicii si I-au zis: “Locul este pustiu si, iata, vremea e tarzie. Da drumul, deci, multimilor, sa mearga in sate sa-si cumpere de hrana”.
Dar hrana, intr-un loc pustiu, de unde sa fie? Doua taine parca se deschid aici, deodata: pe de o parte – taina cu adevarat dumnezeiasca – in loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatra, iar de data aceasta – paine va inmulti. Iar spiritual, sufleteste, te rascoleste acest gand: in loc pustiu sa dai hrana… Uneori te cuprinde aceasta neliniste, durere, simtind parca pustiul acestei lumi; si, in golul sufletesc al omului, in pustiul lui, sa dai, de la Hristos, impreuna cu El, paine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecaruia. N-as indrazni niciodata sa vorbesc de pustiul cuiva, de nelinistea cuiva, fara sa am in vedere mai intai pustiul din sufletul meu, experienta acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din intrebarile cele mai adanci aceasta este: cum sa hranesti pustiul din tine ca sa-l faci roditor?
Poate aici se potriveste acea marturie: un european, mergand prin pustiul Nubiei, in Africa si, calauzit de un localnic, undeva, in adancul pustiului, aude un geamat, ca un suspin. Si il intreaba pe localnic: ce inseamna acest geamat? I-a raspuns: noi spunem ca e suspinul pustiului, care vrea sa devina gradina.
Oare nu e adevarat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiintat. Nu poate fi desfiintat pentru ca pleaca din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divina originara cu care a fost inzestrat omul; suflare divina care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.
In acest pustiu si in acest suspin se aflau atunci multimile in jurul lui Iisus. Ucenicii evoca pustiul (“locul e pustiu”); ucenicii evoca si timpul (“vremea e tarzie”). Sunt evocate deopotriva cele doua categorii existentiale – spatiul si timpul. Si in acest spatiu pustiu si timp tarziu ucenicii se intreaba ce sa faca, ce sa raspunda suspinului multimilor. “Slobozeste-i, da drumul multimii sa mearga sa-si caute paine” – spun ucenicii. Mantuitorul le raspunde: “Nu trebuie sa se duca”; poate mai adanc: nu trebuie sa plece; sa nu plece nici de langa Mine, nici de langa voi. Cand cineva pleaca de langa Dumnezeu sau pleaca de langa un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Daca pleaca de langa Dumnezeu inseamna ca omul vrea sa ramana in pustiu; caci fara Dumnezeu n-ai alternativa. Nu exista alternativa la Dumnezeu. Cineva a spus: “Sau Dumnezeu sau neantul”. Daca pleaca de langa mine, cauza poate sa fie dubla: pleaca poate pentru ca eu nu-i dau paine. Dar, cum spune Mantuitorul: “Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui paine, oare ii va da piatra?”. Poate ca, totusi, eu in loc de paine, ii dau uneori piatra. Sau pleaca de langa mine pentru ca il izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sarmanul, n-a ajuns inca sa se cutremure de pustiul din el, si sa doreasca fierbinte ca pustiul lui sa devina gradina…

Atunci, Mantuitorul spune:

“Sa nu plece. Dati-le voi sa manance”.

Ii pregatea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea sa fie menirea lor: sa hraneasca; sa implineasca cuvantul profetului Amos, de odinioara: “Va veni vremea cand va fi foame in lume. Dar nu numai foame de paine, ci si foame de cuvantul lui Dumnezeu”. Cuvant si paine. Nu trebuie sa le separam niciodata. Cel putin in veacul de acum nu pot fi separate painea de cuvant si cuvantul de paine. De aceea Mantuitorul a si instituit Impartasania: pentru ca in El sa fie totodata si cuvantul Lui (prin Evanghelie), si trupul Lui (painea). Caci El este Painea care S-a pogorat din cer. Cuvant si paine: Evanghelie si Imparasanie.

“Dati-le voi…!”,

le spune Mantuitorul. Dar, Doamne, “n-avem aici decat cinci paini si doi pestisori”. De unde agonisisera? Nu erau de la ei, le primisera, cum ne incredinteaza Sfantul apostol si evanghelist Ioan, de la un baietel din cei care venisera cu multimea. Caci, asa cum citim mai departe, erau de fata atunci cinci mii de barbati, pe langa femei si copii. Cat despre acel baietel, maicuta lui avusese grija si-i pusese in traista cinci painisoare de orz. Mereu ne intampina smerenia (painisoare de orz). Si unul din ucenici – Sfantul Andrei – a luat legatura cu baietelul si a marturisit Mantuitorului: “Iata, este un baietel aici, care are cinci painisoare de orz si doi pestisori. “Aduceti-Mi-le aici”. Si au adus la Mantuitorul painile si pestisorii.

Pestele are un inteles deosebit in Scriptura. De aceea in catacombe e infatisat chipul Mantuitorului, precum stiti; si pentru faptul ca cele cinci litere ale cuvantului grecesc ihtis = peste (de aici si o stiinta: ihtiologia) sunt initialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul. Au adus asadar la Mantuitorul painile si cei doi pestisori. Si El a poruncit multimilor sa sada pe iarba. Tot Sfantul Ioan ne spune ca i-a asezat in cete de cate cincizeci. Si luand cele cinci paini si cei doi pesti, Si-a ridicat ochii spre cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor, iar ucenicii, multimilor.
Aici se dezvaluie o taina negrait de adanca: in ziua Invierii, Mantuitorul, intrand la ucenici, le va spune, intre altele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi. Si acestea zicandu-le, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, li se vor ierta, carora le veti tinea, tinute le vor fi”. Retinem cuvantul care mereu se savarseste sub alte chipuri in Evanghelie. Acum Mantuitorul priveste la cer, Isi inalta ochii si se roaga; binecuvinteaza, frange si da ucenicilor, iar ucenicii – multimilor. La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatal, Eu va trimit pe voi”. Anticipa ziua invierii. Si ucenicii impartasesc; si, de atunci, neincetat, urmasii apostolilor au sarcina aceasta: ca, de la Hristos, si de la Tatal, catre Care El Si-a indreptat privirea, inima, adancul din El, si L-a invocat, sa primeasca darul si sa-l dea aproapelui. Cineva intreba: avea nevoie Iisus sa Se roage? Dar nu asa se pune intrebarea, pentru ca Iisus e neincetat in legatura cu Parintele Ceresc; si ca sa ne arate noua, in iconomia mantuirii, ca el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatal decat prin El. Si atunci, El Se indreapta catre Tatal, caci toate, cum spun Parintii, s-au facut de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. In acest moment se va savarsi un act ziditor si mantuitor. Pentru ca cele cinci paini se inmultesc, se rezidesc neincetat; asa cum in fiecare an, din bobul de grau se rezideste spicul si se face holda.
Asadar, acum, de la Tatal prin Fiul, in Duhul Sfant, painile capata o noua viata, un nou botez, daca vreti; si trec in mainile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la multimi, si se hranesc multimile. Cat am dori sa simtim taina aceasta, permanent savarsindu-se in Biserica! Permanent sa simtim cum Hristos e in fata Tatalui, Se roaga, invoca, apoi, El, pe altar, binecuvinteaza, frange, si preotii impartasesc multimile. Si toti alcatuim una – Biserica, familia divina. Din acest belsug al innoirii zidirii, cu fiecare moment al impartasaniei se innoieste actul creator originar. E atat de adevarata marturia Evangheliei: Ca “toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Atunci, in Impartasanie, hotarat ca e El, caci prin El s-au facut toate. Si de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de innoire, de nastere din nou a painii si vinului in Trup si Sange dumnezeiesc.
Si cat belsug, Doamne, ai adus in locul acesta pustiu, caci, iata, au ramas douasprezece cosuri, pe care le-au strans ucenicii. Astfel e belsugul harului dumnezeiesc – nesfarsit; nesfarsire din nesfarsirea lui Dumnezeu. Retineti si reganditi acel moment. Sa ne simtim acum, aici, in fata lui Hristos. Asadar ne-am hranit. Ce a urmat, ce urmeaza? Urmeaza alte taine tot atat de adanci, daca nu si mai adanci. Anume: in jur e pustiu; dar in acel pustiu e o oaza de paradis, in care Hristos impartaseste multimile; transforma pustiul in gradina a Edenului. Si multimile, cum ne incredinteaza iar Sfantul Ioan, s-au gandit atunci sa-L proclame pe Mantuitorul, imparat. Isi ziceau: cine vorbeste mai dumnezeieste decat El? Cine ne vindeca bolile? Cine ne hraneste trupurile? El e vrednic sa fie regele nostru. Sa-l proclamam! Mantuitorul insa n-a venit sa seduca; n-a venit doar sa satisfaca sentimente si dorinte desarte, ori sa flateze setea de miracol a lumii.
Cum vom vedea, in seara aceea, dupa ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, multimile nevazandu-L pe Mantuitorul cu ele, au luat cum au putut, corabii, barci, si s-au intors in Capernaum. L-au cautat pe Mantuitorul: unde esti? “Ma cautati nu pentru ca ati vazut semn, ci pentru ca ati mancat painile si v-ati saturat”. Semn si paine. Semn, mai bine zis decat minune. Minunea te arunca in uimire, in miracol, in ceva neobisnuit, care uneori te tulbura; in care nu stii sa deslusesti. Si demonul e in stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: iti transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: ati dorit paine, sa va saturati; doriti sa va vindec bolnavii; sa va spun cuvant care sa va mangaie. Dar prin semn ce intelegeti? Sa intelegeti ceea ce vreau sa va invat si cum vreau sa va inalt la chemarea voastra de chip al lui Dumnezeu, de asemanare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!
Multimea atat intelegea atunci, in acea seara; si sa-L proclame pe Mantuitorul imparat. Adeseori si noi suntem asemenea multimii: ne dorim sa avem pe cineva care sa ne tuteleze, sa ne dea de toate: si cuvant, si vindecare, si sanatate, de toate. Iar daca nu ne da, sa protestam. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adancime negraita ceea ce face Mantuitorul atunci. Asadar simte ca ei vor sa-L proclame imparat, iar El sa le dea de toate, urmand ca ei sa fie, daca s-ar putea, intr-un fel de azil universal. Mantuitorul insa vrea altceva. Sfantul Pavel numeste aceasta lume o arena de lupta: “Ma lupt nu ca si cum as arunca cu pumnul in vazduh”, adica in gol, in pustiu. Nu exista pustiu inaintea lui Dumnezeu, ca sa ramana pustiu. Exista pustiu ca noi sa-l transformam in gradina.
Si atunci, Mantuitorul porunceste mai intai ucenicilor sa plece. Ucenicii merg la malul marii, se suie in corabie si pleaca pe mare; si cum? – sa infrunte marea. Pentru ca in noaptea aceea va fi furtuna; iar Dumnezeu (Mantuitorul) ii trimite sa infrunte furtuna. Iar, pe masura ce umbrele inserarii Il fac mai putin vizibil – trupeste – pe Mantuitorul, El se retrage, se urca pe muntele din preajma si se roaga. Si eu cred ca neincetat Mantuitorul e in stare de rugaciune, de mijlocire intre noi si Tatal. Evanghelia spune ca la inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu – fata in fata (in greceste: pro ston Theon ).
Deci Mantuitorul, in munte, se roaga, retras. Jos, la poalele muntelui – multimile; pe mare – ucenicii. Nu simti, parca, aici, o stare de retragere tainica a lui Dumnezeu, a lui Hristos? In fata Tatalui, dar in rugaciune pentru noi. Iar noi, multimile, aici; ucenicii, deodata, in plina furtuna, printre valuri care sunt gata-gata sa inece sarmana corabie. Ce taina se dezvaluie aici! Nu simtim noi – in viata particulara dar si in viata comunitara, in ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bantuie, a incercarilor la care suntem supusi – ca, parca, undeva, Dumnezeu se retrage?
Nu-i mai simti, parca, prezenta, dar simti ceva tot atat de adanc, si mai sfasietor, anume: prezenta absentei. Pentru ca stii ca El exista. Nu e lucru mai dureros decat sa induri si sa simti ca induri, sa ai constiinta ca induri prezenta absentei Lui; pe care si multimile si ucenicii o simteau adeseori.
Sa meditam impreuna: pentru omul credincios marea problema, iubitilor, nu este – mai ales pentru noi, rasaritenii – existenta lui Dumnezeu. Pentru ca numai cel nebun, sarmanul, poate sa tagaduiasca existenta lui Dumnezeu, evidenta evidentelor. Cu lacrimi o spun, pentru ca trebuie sa-l plang pe nebun. Dar in Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau sa spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu exista indiferent daca eu Ii dau sau nu “certificat de existenta” (in cursul de TEOLOGIE FUNDAMENTALA, pe care il predau, nici nu mai pun problema argumentelor rationale pentru existenta lui Dumnezeu). Toata faptura Il marturiseste pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu aceasta problema se pune; Dumnezeu exista. Cealalta problema este de cea mai mare adancime pentru noi: a relatiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevarata problema: cum stau eu in fata lui Dumnezeu; cum Il simt eu pe Dumnezeu.
In seara aceea Mantuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legaturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu in fata lui Dumnezeu, nu cum sta Dumnezeu fata de mine. Sa retinem aceasta idee: Dumnezeu exista, dar cum stau eu in fata Lui? Eu pot fi deschis sau inchis in fata Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, in incercarile, in durerile mele?
Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrator, care realizeaza valori si isi gaseste in ele un sens al vietii); homo amans (omul iubitor, care isi gaseste implinirea in iubire; in iubirea obisnuita, fata de semeni. Iar cineva spune atat de adanc: eu imi verific iubirea, fundamental, prin legatura cu Dumnezeu, in raport cu implinirea poruncilor Lui. Din acea masura trebuie sa stiu ca iubesc cu adevarat: daca implinesc poruncile Lui; atunci El vine si mi se arata. Cum a spus Mantuitorul: “De ma iubiti, paziti poruncile Mele; cel ce iubeste poruncile Mele, iubit va fi de Tatal Meu, la el vom veni, locas la dansul vom face”); si homo patiens (omul suferintei). Frankl sustina ca, in suferinta mai degraba, se descopera cel mai adanc sens al existentei. Daca in celelalte doua situatii existentiale – a prestatiei creatoare (spirituale si materiale) si a iubirii – iti poti gasi implinirea prin ele, dar in lumea aceasta, singura suferinta te inalta mai presus de lume. In suferinta vezi cum se destrama totul in jurul tau. Si depinde de tine sa descoperi sensul – care exista – si sa suspini in aceasta durere a prezentei absentei, in adancul tau, si sa-l cauti. Dumnezeu se cere cautat; sensul se cere cautat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Si numai suferinta ma inalta, ma ridica din platitudinea lumii. Pentru ca in suferinta vad cum se prabuseste totul in jurul meu; in lipsuri, in necazuri, intr-o boala in care faptura mea e sfasiata, asa cum spune un mitropolit: numai in boala eu simt ca una e sufletul si alta e trupul, si atunci eu strig.
De aceea Dumnezeu lasa uneori loc unui fel de absenta, in care eu trebuie sa simt si sa vad prezenta Lui. Iar prezenta Lui sa o resimt ca o nastere a mea.
Deci Dumnezeu ne-a dat painea, vindecarea de boli, cuvantul, totul. Dar, deodata, Se retrage; pentru ca, repet, Dumnezeu nu vrea sa faca din lumea noastra un azil de neputinciosi; ci o arena de osteneala, de nevointa.
Noi traim astazi asemenea incercari. Simt insa ca se naste o lume noua. Suntem la sfarsit de lume si inceput de lume. Or, noi invatam, din chiar incercarile care ne sunt date astazi, cum se naste aceasta lume.
Cineva observa: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine insa este preocupat de nastere? Nu numai de nasterea trupeasca, evident. Mai mult: daca la moartea noastra incercam fel de fel de mijloace pentru a o indeparta, sau pentru a o face benefica (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viata insasi se inmultesc. E o tragedie aceasta, de proportii fara precedent. Si parintele Ioanichie Balan avea dreptate cand semnala ca intr-o maternitate, la o suta de sarcini, abia trei-patru daca vin pe lume, restul sunt ucise. Simtim oare? Cu noi se naste astazi o lume noua! Nu numai in tara noastra. Se naste in lume un nou eon, o noua perioada in istorie, cu noi. Daca nasterea fireasca se face fara noi (cum scria Heidegger: “Suntem aruncati in lume fara sa fim intrebati”), nasterea duhovniceasca o primim la botez; si aceasta nastere nu se face fara noi, ci cu noi. Si in masura in care suntem constienti de aceasta nastere din nou a lumii de astazi, in acea masura participam la propria noastra nastere si crestere.
Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: sa infruntam incercarile, greutatile; sa socotim acest timp, de lucru, in care Dumnezeu ne cheama, asa cum a chemat atunci multimile, sa nu le dea totul de-a gata; asa cum a chemat pe ucenici, ca ei sa infrunte valurile; sa sporeasca in fiecare dintre noi constiinta participarii la nasterea noastra din nou; a lumii de aici si a lumii intregi.
Pretutindeni in Europa si in lume e aceasta mare trecere pascala catre o arvuna a invierii, a veacului viitor. O simt si o traiesc cu toate fibrele fiintei mele. Dar in care noi toti suntem chemati. Dar in fata greutatilor, la marile noastre incercari, in orice stare a valurilor ar fi corabia noastra, nimeni sa nu cada in deznadejde. Dumnezeu ne cheama ca, si in momentele in care simtim ca cerul e de arama si nu ne raspunde, sa simtim ca e timpul sa se trezeasca in noi chipul Lui dumnezeiesc, asemanarea cu El; nevointa noastra, credinta noastra, nadejdea noastra, iubirea noastra, pazirea poruncilor Lui, cu constiinta ca El Se roaga. Nu uitati, cand corabia e gata sa se inece (asa li se parea ucenicilor), El apare pe valuri si rosteste: “Eu sunt, nu va temeti”. Eu exist; Eu sunt cu voi; si impreuna biruim si ne nastem din nou.
Acesta e mesajul Evangheliei de astazi. Iisus vegheaza, dar vrea sa vada ca noi ostenim pentru salvarea noastra. Ca noi, mai ales, stim ca El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hranit multimile (si poate ca o parte din aceste multimi, impreuna cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Parintelui Ceresc. Si, ca Fiu al Parintelui Ceresc, ne stie pe noi toti, inradacinati in aceeasi obarsie, a Lui, ca frati ai Lui. El sufera impreuna cu noi si noi suferim impreuna cu El si biruim impreuna cu El, stiind ca pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatal, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire. Sa ne hraneasca, dar sa ne si creasca pe noi, prin suferinta, prin incercari si prin iubire si, mai mult, prin nevointa sa biruim. Cum a spus El: “In lume incercari veti avea; dar indrazniti! Eu am biruit lumea”. Cu El biruim orice incercare, orice lipsa, orice nevoie, stiind ca atunci cand e nevoie, El intervine. Si rosteste:

“Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra”.  Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa

Predica la Duminica a opta dupa Rusalii: Din ospatul Domnului

Drept maritori crestini
Cu fiecare citire evanghelica luam cunostinta de noi fapte si cuvinte ale Mantuitorului Iisus Hristos. Nu este capitol din Sfanta Evanghelie, nu este verset, nu este rand, nu este cuvant si fapta evanghelica fara invatatura ei dumnezeiasca. In aceasta duminica, a opta dupa Rusalii, Sfanta Evanghelie ne aminteste una dintre minunile Mantuitorului, care a uimit lumea de atunci si continua sa uimeasca si lumea din zilele noastre.
Era dupa taierea, de catre Irod Antipa, a capului Sfantului Ioan Botezatorul, neinfricatul propovaduitor al pocaintei si Inaintemergatorul lui Hristos, ,,cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au ingropat trupul lui si au mers sa vesteasca Mantuitorului Iisus Hristos moartea acestuia.
Intristat, Mantuitorul a parasit locul unde se afla si a trecut cu corabia de cealalta parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip sa ramana nestiut si necautat de multime. De prin orase si sate s-au adunat, deci, multimi de oameni si au venit la El cu dorinta de a-L asculta si, totodata, de a le vindeca bolnavii de suferintele lor.
Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, cautand mila lui Hristos. Nu o data si-a manifestat Mantuitorul Iisus Hristos mila Sa pentru multimea necajita, flamanda si insetata de dreptate, de mangaiere, de cuvantul si mila Lui. Din mila Mantuitorul Iisus Hristos vindeca paralitici, din mila vindeca orbi (Matei 24; 34), din mila vindeca leprosi (Marcu 1; 3); mila facandu-I-se pe cale, a inviat pe fiul unic al vaduvei din Nain (Luca 7; 13), din mila si pentru aceasta mila dumnezeiasca a venit Mantuitorul Iisus Hristos pe pamant.

Dar sa ascultam inca o data cuvantul Evangheliei si sa descoperim impreuna invatatura de credinta care isvoraste de aici:

„In vremea aceea Iisus a vazut multimea de oameni si I S-a facut mila de ei si a vindecat pe bolnavii lor. Iar cand s-a facut seara, ucenicii au venit la El si I-au zis: Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; deci, da drumul multimilor ca sa se duca in sate sa-si cumpere mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca; dati-le voi sa manance. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici. Si poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii. Si indata Iisus a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca inaintea Lui pe tarmul celalalt, pana ce El va da drumul multimilor.” (Matei 14; 14-22)

Iubiti frati si surori intru Domnul
Din Evanghelie vedem ca Mantuitorului I s-a facut mila de multimea cea mare adunata de departe ca sa-si vindece bolnavii si sa-si sature sufletul de hrana dumnezeiasca si sa-l adape la izvorul de apa vie. Dar se facu seara, si lumea cea multa era obosita si flamanda trupeste, cetatile lor si satele erau departe, si mancare nu aveau. Aveau, in schimb, hrana sufleteasca din belsug, si foamea de aceasta hrana ii tineau langa Hristos pana la ceasul acela tarziu, de seara, in pustie. Au venit la Mantuitorul Iisus Hristos ucenicii spunand: ,,Locul este pustiu si vremea, iata, a trecut; slobozeste multimea ca sa se duca prin sate sa cumpere de mancare”. Iisus le-a zis: ,,N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance” (Matei 14; 17). Cu gand dumnezeiesc si cu talc adanc a spus Mantuitorul aceste cuvinte despre acesti oameni care, saturand multimea dumnezeieste, avea s-o sature, indata, si trupeste. Nu trebuia sa sufere de foame cei care cautau hrana sufleteasca. ,,Nu trebuie sa mearga” inseamna ca oamenii aceia si toti cei dornici de hrana sufleteasca nu trebuie sa se indeparteze de Hristos. Ei trebuie sa ramana langa El. Castigati Lui si imparatiei lui Dumnezeu, sa-i ramana credinciosi si ascultatori Lui, sa fie El al lor si ei ai Lui.

„Dati-le voi sa manance” avea sa insemne nu numai ca ucenicii trebuiau sa se gandeasca la hrana multimii in ceasul acela, ci ca ei trebuie sa poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, sa indestuleze pe oameni cu invatatura Lui, cu hrana Lui cea mantuitoare; sa aduca lumii hrana cea din cuvantul lui Hristos si al Evangheliei. Nu atat acelor care erau atunci de fata si nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor multi din lumea larga aveau sa duca ucenicii hrana si apa vie prin cuvantul Evangheliei lui Hristos.

Ca multimea aceea era flamanda si nu avea ce sa manance, iar satele erau departe, cu atat mai bine pentru talcul si folosul imprejurarii. Binevenit si fericit a fost acest prilej de hrana in pustie, pentru ca Mantuitorul Iisus Hristos sa invete multimea cum hraneste Dumnezeu pe oameni, cum stie si poate El sa-i hraneasca pe cei care il asculta si cred.
Mantuitorul Iisus Hristos ,,poruncind sa se aseze multimile pe iarba si luand cele cinci paini si cei doi pesti si privind la cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor painile, iar ucenicii, multimilor. Si au mancat toti si s-au saturat si au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline. Iar cei ce mancasera erau ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii” (19-21). In aceste trei versete evanghelice si, in special, in fragmentul ,,privind la cer a binecuvantat” se cuprinde o fapta dintre cele mai minunate si o invatatura, pentru noi, dintre cele de neuitat.
Mantuitorul Iisus Hristos, luand cele cinci paini si doi pesti, a privit, nu la sate sau cetati, nici la pamantul pustiu, ci la cer, le-a binecuvantat si, frangandu-le, a indestulat de hrana si de mila lui Hristos o multime de oameni, de hrana binecuvantata si primita ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mantuitorului era implinita: multime de bolnavi vindecati, multimea toata indestulata! Sanatatea si hrana, deci viata si invatatura cea mare, castig sufletesc si trupesc, pentru ca si minunea vindecarilor si minunea painilor indestulau si foloseau si trupeste si sufleteste multimii aceleia de care Ii era mila lui Hristos.
Iisus miluia pe oameni si trupeste si sufleteste, miluia pe omul intreg. Ii era mila de bolnavi si ii vindeca; ii era mila de flamanzi si ii satura; voia si facea oamenilor tot binele, le dadea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca sa invete oamenii din aceasta a cunoaste mila si daruirea lui Dumnezeu si firea si nevoia omeneasca. Omul este un suflet intr-un trup si un trup cu suflet, unite intr-o fiinta pe care Dumnezeu asa o cunoaste, o iubeste si o voieste, precum El armonios a alcatuit-o.
Mila pe care o da Mantuitorul Iisus Hristos poporului este o mila adancita in suferintele lui. Caci ce insemneaza mila, cuvantul acesta sfant si cald ca o lacrima? Inseamna transpunerea ta in durerea semenului tau si vointa de a-i vindeca aceasta durere sau macar de a o alina. Cand Mantuitorul a rostit ,,Mila mi-e de popor”, El traia in clipa aceea intreaga stramtorare a multimii flamande.
Dar mila lui Hristos nu s-a oprit la aceasta expresie verbala, care ar fi ramas ca o simpla constatare, ci a transformat-o in fapta imediat, prin saturarea multimii flamande.Nici o religie din lume nu cuprinde intr-un mod atat de hotarat puterea dragostei si a milei, asa cum o are crestinismul.  Din aceasta dragoste si mila au crescut, ca o holda plina de belsug si binecuvantare, nenumarate institutii de binefacere: spitale, azile, camine pentru bolnavi si batrani, care au alinat suferintele omului, i-au linistit foamea si i-au acoperit goliciunea. Ba, o multime de oameni s-au lepadat de lume si de placerile ei si au facut din toata viata lor o jertfa continua pentru durerile aproapelui.
Ceea ce trebuie sa retinem insa, in chip special, din pericopa evanghelica de astazi este aceea ca Mantuitorul nu a saturat numai trupeste multimile, care nu-i dadeau nici o clipa de ragaz, ci El a hranit, mai ales, sufleteste aceste multimi. Si le-a hranit in asa fel, incat aceste multimi au uitat pur si simplu de nevoia hranei trupesti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sfintei Scripturi, care zice ca

,,nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4; 4).

Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem in a ne castiga cinstit cele necesare existentei noastre trupesti, ba din contra, intareste aceasta.
Exista o realitate pe langa care, se pare, adesea trecem fara s-o luam prea mult in seama, si anume ca si sufletul nostru trebuie hranit, si nu oricum. Exista, este adevarat pentru oricine, o foame a trupului, dar exista si o foame a sufletului. Exista o sete a trupului, dar exista si o sete a sufletului. Daca hranim trupul pentru a creste spre a-si implini rostul pe care il are, sa ne hranim si sufletul, caci numai astfel sporesc in noi intelepciunea, priceperea, bunatatea, modestia, dragostea, cumintenia, cinstea si alte asemenea insusiri de care avem atata nevoie, mai ales in zilele noastre. Dupa aceasta hrana sufleteasca, mai ales, au alergat si multimile despre care vorbeste Sfanta Evanghelie de astazi, care ,,au mancat si s-au saturat” nu numai cu paine si peste, ci au plecat la casele lor imbogatite launtric, sufleteste.
Caci cu adevarat ,,viu si lucrator este cuvantul lui Dumenzeu” (Evrei 4; 12) si acest lucru este adeverit de sirul nesfarsit de sfinti, de crestini adevarati, care si-au facut din el hrana zilnica, indreptar de viata aleasa, placuta lui Dumnezeu si folositoare oamenilor.

Iubiti credinciosi
Painea a fost si va fi intotdeauna absolut necesara vietii. Ea constituie hrana noastra cea de toate zilele. De aceea si Mantuitorul, cand ne-a invatat cum sa ne rugam ne-a indrumat sa cerem nu „hrana” ci „painea”. Aici nu este vorba numai de painea facuta din grau, ci mai ales de painea spiritual, care este hrana sufleteasca.
Inmultirea painilor in pustie preinchipuieste jertfa Euharistica, care se va repeta in Sfanta Sfintelor pana in veacul cel din urma. Dragostea Mantuitorului a fost atat de mare, incat ne-a lasat nu numai invatatura Sa sublima in Evanghelie, minunile si pilda vietii Sale, ci a instituit Taina Sfanta prin care El insusi e pururea cu noi si se jertfeste pentru mantuirea noastra. Aceasta a facut-o in clipa ultimei seri petrecute cu ucenicii Sai, la Cina cea de Taina, cand luand painea si paharul le-a binecuvantat si le-a dat lor zicand: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea mea” (Luca 22; 19).
Ascultand acest „testament” al Mantuitorului, Sfintii Apostoli si Biserica au continuat sa savarseasca neintrerupt cele ce Domnul a randuit la Cina cea de Taina. Sfanta Liturghie este deci Cina Domnului. Painea si vinul ce se aduc ca jertfa la Sfantul Altar, sunt insusi trupul si sangele Domnului Iisus care se dau ca „hrana cereasca spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”. Dragostea pe care a aratat-o Mantuitorul la inmultirea painilor in pustie, se revarsa mereu nemarginit prin Sfanta Euharestie asupra oamenilor. Mantuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii, ne impaca si pe noi cu Dumnezeu prin Sfanta Sa jertfa fara de sange.
Sfanta Impartasanie este conditia esentiala pentru mantuirea sufletelor, dupa cum bine spune Sfantul Apostol Pavel:

„oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fii vinovat fata de Trupul si de Sangele Domnului. Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar” (I Corinteni 11; 27-28).

Se cade asadar, cand ne impartasim, sa dezlegam legaturile patimilor si pacatele noastre, curatindu-ne prin baia Spovedaniei. Numai cu o astfel de pregatire ne putem apropia „cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste” de Mantuitorul Iisus Hristos ,,painea vietii vesnice”. Cunoastem ca Mantuitorul insusi, inainte de a randui chipul jertfei Sale tainice, a luat painea in mainile Sale cele fara de prihana si „a multumit si apoi, sfintindu-o si frangand“ a dat-o Sfintilor Apostoli. Dupa chipul acesta si noi avem datoria sa multumim Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile de care ne-a invrednicit.
Asadar, vedem ca minunea inmultirii painilor in pustiul Betsaidei este icoana Sfintei Impartasanii, pe care Mantuitorul a instituit-o in joia Patimilor, spre mantuirea noastra. Prin rugaciune sa ne apropiem si noi cu credinta si cu dragoste de hrana euharistica. Sa primim cu vrednicie „Trupul Domnului cel ce se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste”, recunoscand jertfa cea mare si sfanta pe care a adus-o pe cruce pentru mantuirea noastra. Ori de cate ori ne aflam in fata Sfantului Altar, pe care sta Fiul lui Dumnezeu si ne asteapta sa ne impartasim cu Trupul si Sangele Sau, sa fim cu un cuget si cu o simtire si sa preamarim cu o inima si cu o gura „preacinstitul si de mare cuviinta numele Sau.”
Mantuitorul Hristos a avut mila de durerile omenesti si mantuirea pacatosilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos si pentru aceasta sa ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tamaduit, pentru flamanzii pe care i-a saturat, pentru napastuitii pe care i-a mangaiat, pentru pacatosii pe care i-a iertat, i-a indreptat si i-a mantuit. Traim din viata ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tamaduim cu puterea si ajutorul Lui, ne indestulam trupeste si sufleteste din bogatia Lui de lumina, de mila si de har pe care le-a lasat mostenire Bisericii.
In fata multimilor flamande, istovite, mistuite de chinuri trupesti si sufletesti si deznadajduite, Mantuitorul Iisus Hristos ne porunceste, ca odinioara apostolilor: ,,Dati-le voi sa manance!”

„Dati-le voi sa manance, preoti si propovaduitori ai iubirii, din nesfarsitele vistierii de mila ale Bisericii! Dati-le voi sa manance din ,,painea ce s-a pogorat din cer” (Ioan 6; 41), din care ,,de va manca cineva… va fi viu in veci” (Ioan 6; 51). Si dati-le voi sa bea din apa cea vie, din care de va bea cineva ,,nu va inseta in veac” (Ioan 4; 14). Si atunci cand se vor inviora toti la masa Lui, din painea, din apa si din cuvantul Lui, se va pogori peste aceasta multime de oameni flamanzi si inversunati de azi, indestularea si pacea din acea binecuvantata seara din pustiul unde a vindecat si a hranit multimea care a flamanzit pentru invatatura lui Iisus Hristos, cea mantuitoare de suflet. Amin.

Preot David Marian, Parohia Nuntasi, Constanta

Înmormãntarea Ecumenist-Masonică a „reginei” neortodoxe neîncoronate

***

Ieri 13.08.2016 România adevedenit Apostată cu ocazia înmormântării unei papistaşe – masoancă care Nu a fost regină a României şi Nici nu avea cum, fiind eretică.

Ecumenismul s-a instalat în România ca normalitate!

1) Daniel Ciobotea Super Îndrăcitul a oficiat Ecumenismul la rang de normalitate şi a reuşit să înşele milioane de români să fie ecumenişti.

Canoanele Bisericii Ortodoxe Interzic pomenirea ereticilor la Slujbe, dar cine a slujit la această eretică cade sub CATERISIRE
Teologul Laurențiu Dumitru crede că Regina Ana ar trebui să aibă parte de o înmormântare catolică: Toată viața a trăit în credința catolică, în comuniune cu Roma

Moartea principesei Ana de Bourbon-Parma a dat naștere nu doar regretelor, ci și unor controverse de ordin teologic.

Astfel, Regina Ana va fi înmormântată în Catedrala Arhiepiscopală Ortodoxă din Curtea de Argeș, alături de ceilalți regi ai României, după cum anunța chiar Casa Regală într-un comunicat.
Informația a fost confirmată de către ÎPS Calinic, Arhiepiscipul Argeșului și Muscelului, pe siteul arhiepiscopiei. Teologul Laurențiu Dumitru afirmă însă că slujba de înmormântare ar trebui să fie una catolică, deoarece
„Regina Ana însă a trăit toată viața în comuniune cu Roma, în credința catolică”. De altfel, conform comunicatului Casei Regale, Regina Ana a primit ultima împărtășanie din mâinile unui preot catolic.

„Firesc ar fi ca Majestății Sale să i se facă funerarii catolice și nădăjduiesc că așa va fi, ca să nu se mai inflameze iarăși și iarăși internetul care, după Sinodul din Creta, încă mai polemizează pe marginea exigențelor canonice legate de cununia ortodocșilor cu eterodocșii”, scrie Laurețiu Dumitru pe blogul său.

Acesta amintește Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din 2008 care spune că „nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine și Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă și, în consecință, vor suporta sancțiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, și oprirea de la împărtășanie a credincioșilor mireni”.
Laurențiu Dumitru, unul dintre teologii cei mai apropiați de Sfântul Munte Athos, crede că cel mai bine ar fi ca Regina Ana să aibă parte de o slujbă în credința în care a trăit toată viața.

„Nădăjduiesc că la Argeș, Regina Ana va avea parte de o slujbă de înmormântare catolică… dacă cununia sa cu regele Mihai a fost cu atâtea peripeții, măcar înmormântarea sa să nu fie animată de discuții interminabile în emisiuni de can-can unde orișicine își dă cu părerea despre orice”, încheie Laurențiu Dumitru.

Recent, Biserica Ortodoxă a reiterat faptul că în credința drept-slăvitoare nu sunt permise căsătoriile mixte, decât în anumite condiții, excepționale, după hotărârea episcopului local. Acesta este și cazul Reginei Ana, de credință catolică, căsătorită cu Regele Mihai botezat creștin-ortodox.

3) Slujba de pomenire a unei eretice în Bisericile Ortodoxe (Apostazia preoților şi episcopilor) – Hulirea lui Dumnezeu

4) Slujba de înmormântare a ereticei la Catedrala masonică Curtea Argeş şi înmormântată papistaşa-masoancă în locul destinat Ortodocşilor

Satanism la putere maximă!

Anatema Daniel Ciobotea, împreună cu toți episcopii şi preoții „ortodocşi” care au pomenit

eretica – papistaşă – masoancă la Liturghie şi alte slujbe!

Anatema, Anatema, Anatema!

Rugăciuni pentru neortodocşi se fac acasă, atât!

Pocăiți-vă ereticilor „ortodocşi” (patriarh, episcopi şi preoți) care v-ați auto-caterisit şi ați căzut sub Anatema!

I. CANOANELE APOSTOLICE
CANONUL 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.
(11, 12, 32, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 Antioh.; 9 Cartag.)
CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.
(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).
(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 47 apostolic (BOTEZUL VALID NU SE REPETA)

Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credinţă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi.
(46, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 84, 95 Trui; 32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECRESTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.
(7, 45, 70, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 6, 29, 33, 37, 38 Laod.)
_____________________

CANOANELE SINODULUI DIN LAODICEEA

Can. 6 Laod. 343 – Ereticii să nu intre în biserică:
Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres
[Apostolic, can. 45, 65]
TÂLCUIRE– Nu sloboade canonul acesta pe eretici să intre în Biserica lui Dumnezeu, cea de ortodocşi ţinută, dacă nu vor a se întoarce şi stăruie în eres. Vezi şi cel apostolesc 45.

Can. 31 Laod. 343 – Este oprită căsătoria cu eretici:
Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creştini

Can. 32 Laod. 343 – Binecuvântarea ereticilor nu e binecuvântare:
Nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt absurdităţi decât binecuvântări

Can. 33 Laod. 343 – Se opreşte rugăciunea cu ereticii şi schismaticii:
Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau cu schismaticii

Can. 34 Laod. 343 – Martirii ereticilor nu sunt martiri:
Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema

Can. 35 Laod. 343 – Schisma şi idolatria:
Nu se cuvine creştinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu şi să se îndepărteze, şi să invoce pe îngeri, şi să facă adunări, căci acestea sunt oprite. Deci, de se va afla cineva că stăruieşte în idolatria aceasta ascunsă, să fie anatema, căci a părăsit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi a venit la idolatrie.

„Desigur dumneavoastră nu vedeți în erezie nici tâlharie nici hoție! Poate nici nu o socotiți un păcat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat și hulit Duhul Sfânt – nimic mai mult! Cel care a primit și se ține de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care hulește pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlharește, nu fură, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea!?

(Sfântul Ignatie Briancianinov)

sursa

Iaşi (catedrală): Liturghie papistasa cu recviem pentru regina Ana:

Teofan Savu nu își retrage semnătura din Creta. ÎNTRERUPEREA POMENIRII BISERICEŞTI – MĂSURĂ CANONICĂ ŞI PATRISTICĂ DE ÎMPOTRIVIRE FAŢĂ DE HOTĂRÂRILE SINODULUI DIN CRETA

Într-un comunicat al MMB, consilierii lui Teofan Savu încropesc o “mărturisire” forțată în care ereziarhul se leapădă de erezii, lucru firesc, însă nu regretă semnătura dată pe documentele din Creta, lucru condamnat de mari mitropoliți ai Greciei și Serbiei, precum și de alte patriarhii Ortodoxe. Alt lucru de care nu se leapădă CLAR este ieșirea de urgență din CMB, organism eretic ce tăgăduiește sfintele taine valabile doar în Ortodoxie! Iar o condamnare CLARĂ a ecumenismului, ca fiind erezia ereziilor, nu o face! Acest comunicat dat de Teofan Savu este pentru amortizarea reacților tot mai vehemente, care l-au amenințat cu întreruperea pomenirii, așa cum cer Sfintele Canoane, explicate în continuare:

„Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (FA 5, 29)

1. Dreapta credință – temei pentru comuniunea euharistică

În Biserică, harul merge întotdeauna împreună cu Adevărul. Lucrarea de sfințire a Tainelor se desfășoară numai în cadrul acesta al Adevărului, nici într-un caz în alt cadru lărgit artificial, deoarece Sfintele Taine constituie lucrarea sinergică dintre Dumnezeu și om. În ele Dumnezeu lucrează prin om, Dumnezeu este Săvârșitorul real al lor. Biserica însăși este și ea, ca Trup tainic al lui Hristos, izvorul tuturor Harurilor și darurilor, prin urmare în ea și numai în ea putem avea acces la Har și la Adevăr.
Toate Tainele sunt săvârșite și sunt primite în baza aceleiași credințe, toate începând de la botez. Astfel și comuniunea la același potir, adică din același Sfânt Trup și Sânge, se realizează întotdeauna în baza și pe temeiul aceleiași credințe mărturisite în Adevărul revelat, acestea două fiind de fapt și granițele care delimitează foarte precis Biserica și cei care se află în ea de cei care sunt în afara ei. Iar acela care este rânduit să păzească curată învățătura de credință în Biserică este tocmai episcopul, așa cum de altfel se și angajează la hirotonirea întru arhiereu. Fiind păstor, el este primul care e dator ca turma sa cea cuvântătoare să nu se abată pe căi greșite, ce duc la pierzare. Episcopul este păstorul turmei nu prin sine, ci prin puterea primită de la Hristos, iar acest lucru este în mod general valabil pentru cei sfințiți clerici. Hristos este Arhiereul cel mare (cf. Evr. 4, 14), El este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evr. 5, 6), iar cel sfințit lucrează toate în numele și cu puterea Lui, și nu poate săvârși nimic fără Hristos sau împotriva Lui.

Hotarele canonice amintite au fost descrise îndeosebi în tâlcuirea marelui canonist Sf. Nicodim (Milaş) la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic: „Emiţând această prescripţie, Soborul din Efes are în vedere acea normă juridico-bisericească în baza căreia conducerea ierarhică bisericească deţine puterea legitimă deplină doar atunci când acţionează în limitele descrise de lege şi atunci când chivernisitorii acestei puteri se supun cu stricteţe legilor şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe; şi dimpotrivă, în momentul în care ei se depărtează de aceste legi şi încalcă hotarele legale strict-definite, această putere pierde toate drepturile ce îi aparţin. Tâlcuind în continuare canoanele soborului întrunit la Constantinopol în anul 861, vom vedea ce putere a avut mereu în Biserică această normă” 1

Așadar episcopului i se cere dreapta credință, pentru a putea rămâne în comuniune cu Adevărul-Hristos, iar astfel să fie păstor cu adevărat al turmei sale și să lucreze cele sfinte. Dar dacă comuniunea episcopului cu Hristos este pierdută datorită unei stricări a credinței printr-o mărturie cacodoxă făcută în mod public, ce comuniune mai poate exista între un ortodox care păstrează curată credința și acel episcop?

2. Oprirea pomenirii episcopului locului – temei canonic

Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861) arată explicit în ce caz se poate întrerupe comuniunea cu episcopul locului; acesta stabileşte că atunci când episcopul locului mărturisește public o erezie, preotul poate recurge la această măsură de îngrădire față de episcopul său fără să se facă vinovat de vreo greșeală. Textul canonului este următorul:
Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.2

Tâlcuirea din Pidalion este aceasta:

Cele ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi şi mitropoliţi, acesteaşi le rânduieşte cu mult mai vârtos canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele sfinte) şi altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul şezător al lor, iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor l-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceştia despărţindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma şi eresul minciuno-episcopilor acelora.3
Canonul face foarte clar distincția între greșelile morale și cele dogmatice. În cazul în care un episcop este învinuit de abateri morale iar preotul întrerupe pomenirea lui, acel preot se face vinovat de schismă pentru că nu a așteptat judecata sinodală și prin îngrădirea sa l-a considerat și judecat vinovat pe episcopul său înainte să se pronunțe o hotărâre a judecății sinodale.
Dar alta este situația în cazul în care abaterile sunt în legătură cu credința. Astfel în cazul în care episcopul însuși învață și propovăduiește o erezie în mod public, prin cuvânt vorbit sau scris, de care iau cunoștință cei din jurul său, iar acea erezie a fost condamnată de Sinoade sau de Sfinții Părinți, preotul nu mai e dator să aștepte judecata sinodală, aceasta deoarece episcopul însuși se arată pe sine de partea acelei erezii pe care o propovăduiește, fără să fie acuzat de nimeni, iar acea erezie fiind condamnată deja, singur se vădește pe sine vinovat. Deci preotul are acest drept de a recurege la această măsură de îngrădire, fără să greșească în ceva anume și fără să se facă vinovat de schismă, ci chiar este vrednic de laudă fiindcă de fapt apără Biserica de schismă și de răspândirea ereziei. Așa cum specifică canonul foarte clar, îngrădirea se face față de minciuno-episcopi (pseudoepiscopi), adică față de erezia mărturisită și de cel care o mărturisește ci nu de Biserică.
Dacă episcopul crede în taină în mod eretic, preotul nu are nici o vină, pentru că nu se poate face răspunzător pentru ceea ce nu știe.

3. Mărturii ale Sfinților Părinți

În literatura patristică se regăsesc nenumărate mărturii despre îngrădirea de comuniunea cu cei care cred și mărturisesc o erezie sau cu cei care sunt în comuniune euharistică cu ereticii.
Sfântul Vasile cel Mare scrie în anul 372, deci înainte ca erezia pnevmatomahă a lui Macedonie să fi fost condamnată la sinodul II ecumenic, către credincioșii din Tars rămași ortodocși: „nu trebuie să numim pe Duhul Sfânt creatură şi nici să nu primim în comuniune pe cei care-L numesc aşa.”4 Iar în Mărturisirea de credință din 373 scrie: „iar de comuniunea cu cei care numesc pe Duhul Sfânt creatură să ne ferim, socotindu-i adevăraţi hulitori de Dumnezeu.”5

Sfântul Vasile se îngrijea însă și de toți cei păstoriți de către el ca să nu se întineze prin comuniunea cu ereticii, căci fiind învinuit de legături cu ereticii, el se apără spunând că nici el dar nici cei din eparhia lui nu au avut vreo comuniune cu ereticii: „Vor spune poate că eu ţin legături cu Apolinarie şi am în mine aceste învăţături rătăcite. Să se prezinte dovezi pentru acest lucru! Dacă ştiu să cerceteze adevărul, s-o declare şi veţi putea proba atotştiinţa lor! Dacă dovedesc comuniunea mea cu el după cele văzute şi cunos­cute clar de toţi, să arate fie epistola canonică trimisă de mine către el şi de la el către mine, fie legăturile dintre clericii lui şi ai mei, dacă am primit pe cineva cândva de la ei la rugăciunea de comuniune!”6 În epistola către călugărul Urbikios Sf. Vasile îl roagă pe acesta „să faci în aşa fel ca aceste rătăciri să-şi primească de la Biserică îndreptarea lor şi să stai departe de comuniunea cu ere­ticii, căci, să ştii, în aceste privinţe nepăsarea nimiceşte libertatea de vorbire pe care trebuie s-o avem în Hristos.”7
Este de preferat moartea fizică față de împărtășirea cu ereticii, cum tot Sf. Vasile arată: „Oricum, Cuvioşia Ta nu te-ai înşelat cînd ai spus că acel Asclepios, care a fost crunt bătut de arieni, a murit în urma rănilor, mai bine spus a preferat să se mute la viaţa veşnică, decât să intre în co­muniune cu cei de soiul lui Doic.”8
Păstrarea comuniunii cu cei care cugetă și în același timp mărturisesc erezia pe față deschide larg poarta către împrăștierea și propagarea ereziei printre cei credincioși. Astfel un alt motiv, deloc de neglijat, pentru care se recurge la această măsură a necomuniunii este acela de a feri turma cea cuvântătoare de boala molipsitoare a ereziei. Scriind Către cei din Apus, Sf. Vasile le cere ca pe arieni să-i dea „pe faţă înaintea tuturor Bise­ricilor Răsăritului pentru ca, ori să vină într-adevăr alături de noi, fixându-şi atitudinea în acest sens, ori, dacă rămân în izolarea lor, să menţină numai pentru ei acea stricăciune, fără ca, prin comuniune des­chisă, să poată transmite rătăcirea lor şi celor din jurul lor.”9 Pentru realizarea acestui lucru se cere ca numele ereziarhilor să fie bine cunoscute în toată lumea și memorate iar comuniunea cu cei necunoscuți să se facă numai după cercetarea lor amănunțită cu privire la credința lor.
Dar și împreună-împărtășirea cu ereticii este aspru condamnată de Sfinții Părinți.

„Precum dumnezeiasca Pâine , atunci când se ia de către drept-credincioși, îi face pe toți cei ce se împărtășesc un singur trup, așa și pâinea eretică, de vreme ce îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtășanie) să aibă părtășie între ei, îi face un trup potrivnic lui Hristos.”10

„Despre preotul ortodox, dar care pomeneşte, din frica de prigoană, pe episcopul eretic […]: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat”.11

„Deci să nu ne ademenească pe noi cu apucături sofistice şi să nu răspundă împreună cu toţi ceilalţi care sunt de părerea lui, ci să ne tri­mită un cuvânt scurt, drept răspuns la întrebări, ori să mărturisească deschis că renunţă să mai stea în comuniune cu duşmanii credinţei.”12

Nuanțări foarte importante sunt regăsite în multe dintre scrisorile Sf. Teodor Studitul, care răspunde adeseori la situații și probleme concrete: „(Dacă episcopul nu s-a aflat în sinodul adulter13 şi îl numeşte adunătură mincinoasă, dar îl pomeneşte pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă deci trebuie să ne împărtăşim de la un preot al [acelui] episcop ortodox) am răspuns şi în alte [dăţi], în scrisorile către Evod, că:

• Pentru iconomie, trebuie [să ne împărtăşim], numai el să nu liturghisească împreună cu ereticii. Căci nu e nimic, de vreme ce îl pomeneşte pe episcopul ortodox, chiar dacă acela, de frică, îl pomeneşte pe mitropolitul său eretic.
• Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masa de obşte – de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl pomeneşte [pe episcopul eretic] -, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvinteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel].”14

De aceea, Părinţii Bisericii recomandau turmei ortodoxe îndepărtarea de comuniunea cu ereticii, arătând că aceştia nu mai se pot numi creştini. Opreliştile Părinţilor se extind şi asupra rugăciunilor în comun cu ereticii, sfinţitul Valsamon spunând că „de eretici trebuie să ne scârbim ca de nişte întinăciuni şi să nu avem legături cu ei.”15 De asemenea, credincioşii erau sfătuiţi să urască şi să respingă nu doar erezia, comuniunea bisericească cu ereticii şi faptele lor, dar chiar şi tovărăşia acestora.

„(Căci nu greşim, n.n.) dacă vom exclude din comuniune pe toţi cei care nu primesc credinţa Sinodului de la Niceea şi dacă vom refuza să mai stăm în legătură cu cei care afirmă că Duhul Sfânt este făptură.”16 La fel întărește și Sfântul Efrem Sirul „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de cei câți murdăresc sfânta credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii!”.17

După cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom, ascultarea și supunerea față de preot, ierarh sau Sinod merge până la erezie: „Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui.”18

4. Refacerea comuniunii euharistice cu cei căzuți si reîntorși în sânul Bisericii

Unirea din nou cu cei care în timpul vieții lor au căzut în erezie şi reprimirea lor în sânul Bisericii trebuie să se facă, după cum arată Sfântul Vasile cel Mare, numai „după o pocăinţă şi îndreptare învederată, anatemizarea pe faţă a ereziei şi recunoaş-terea deplină a dogmelor ortodoxe. În acest fel, ortodocşii vor redeveni mădulare ale «trupului Bisericii lui Hristos» şi se vor izbăvi de osânda care le-a fost gătită pentru erezie. Fără păzirea acestor condiţii, Sfântul Vasile este categoric: vom fi învinuiţi noi, ortodocşii, că am trecut la erezie.”19

Sf. Vasile accepta cu mare îngăduință în comuniune pe cei care proveneau de la școlile eretice ale vremii sale, adică pe aceia care posibil păstrau în inimă acest rău ascuns, dar nu arătau pe față erezia și nici nu se împotriveau învățăturii ortodoxe, cu scopul de a-i salva, de va fi fost cu putință, din ghearele cumplite ale ereziei: „Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare sfânta întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt potrivnic învăţăturii celei sănătoase şi nici nu mi-am întinat sufletul cu blestemata învăţătură a ucenicilor lui Arie. Dacă uneori am admis în comuniune pe unii din cei proveniţi din şcoala lui, care-şi ascundeau acest rău în adâncul inimii lor şi care pronunţau cu­vinte pioase sau cel puţin nu se împotriveau la cele ce spuneam eu, am făcut-o din pricină că nu am vrut să arunc asupra lor toate osândirile şi pentru că m-am supus hotărârii pe care Părinţii o luaseră în legătură cu ei. Căci eu am primit de la fericitul Atanasie, episcopul Alexandriei o scrisoare pe care o am încă în mâini, iar celor care o doresc le-o pot arăta, scrisoare în care el lămureşte limpede că dacă vrea cineva să se întoarcă de la rătăcirea arienilor şi să recunoască mărturisirea de credinţă de la Niceea, să-l primim fără rezerve, căci la o astfel de hotărâre au aderat şi episcopii din Macedonia şi Ahaia.”20

Deci revenirea de la erezie a celor căzuți din dreapta credință se face foarte ușor și lesne, numai de va vrea omul; nu este preconizat nicăieri un timp de pocăință, ci singurul lucru ce se cere celui care se întoarce de la erezie este părăsirea și condamnarea ereziei și mărturisirea credinței ortodoxe. Erezia este un păcat ce ține de partea rațională, iar vindecarea de ea survine imediat ce Adevărul este însușit de om.
„Un bărbat cunoscător mi-a pus o întrebare înfricoşătoare: «Care este, afară de omor şi de tăgăduire, păcatul cel mai greu dintre toate ?», a zis el. Iar eu am spus că a cădea în erezie. «Şi de ce, a zis acela, Biserica universală, primind pe eretici, după anatematizarea sinceră a ereziei lor, îi învredniceşte de împărtăşirea de Taine, dar pe cel ce a curvit, primindu-l după ce s-a mărturisit şi a încetat să păcătuiască, canoanele apostolice poruncesc să-l ţină departe de Prea Curatele Taine mai mulţi ani ?» Şi eu, înspăimântându-mă de neputinţa de a răspunde, taina a rămas nedezlegată.” 21

5. Despre condamnarea preoţilor care întrerup pomenirea episcopului locului

Conform Canonului 15 al Sinodului I-II, prezbiterul care întrerupe pomenirea numelui episcopului locului nu va trebui condamnat ca schismatic şi vinovat de schismă în Biserică, nici ca unul care se află în afara Bisericii. Dimpotrivă, este vrednic de laudă, pentru că a scăpat Biserica de la schismă.
Sfinţii Părinţi arată că atât episcopii eretici, care s-au abătut de la credinţă şi au părăsit Biserica cea Una, cât şi cei hirotoniţi de ei sunt simpli mireni. Ei nu mai au succesiune apostolică deoarece aceasta nu se întrerupe doar printr-o transmitere nelegitimă sub raport exterior a hirotoniei, ci şi prin abaterea de la dreapta credinţă. De asemenea, orice condamnare pe care ei o emiteau împotriva celor care nu îi urmau în erezie era lovită de nulitate.
În decursul istoriei, mulţi sfinţi mari, între care îi amintim pe Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Ioan Damaschin, au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici. Ei nu pot fi numiţi schismatici, deoarece au continuat să slujească Sfânta Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, însă delimitându-se de episcopul eretic de care aparţineau.
Alții au fost chiar dați anatemei de sinoade eretice: Sf. Atanasie cel Mare, care a fost dat de mai multe ori anatemei la sinoade organizate de arieni; la fel și Sfântul Fotie cel Mare. Pe vremea când încă nu era hirotonit episcop, ci era ieromonah în Sfântul Munte, Sfântul Grigorie Palama, din cauza cugetelor eretice ale Patriarhului Ioannis Kalekas, a întrerupt pomenirea acestuia înainte de judecata lui sinodală. Ca urmare, Patriarhul Ioannis Kalekas a emis împotriva Sfântului Grigorie o anatemă, „pentru că a îndrăznit ca în mod necanonic şi fără de judecată să întrerupă pomenirea mea…”. Sfântul Grigorie, însă, nu a respectat această hotărâre şi a continuat să liturghisească.
Și ce vom spune? Faptul că în 1054 papa Romei, care din anul 1014 căzuse în erezie prin introducerea ca dogmă oficială a ereziei filioque în Apusul întreg, a emis anatema asupra Bisericii Răsăritului, aceasta ar fi valabilă în vreun fel? Nicidecum.
Dar și în timpurile noastre contemporane se regăsesc exemple ale îngrădirii de erezie: timp de trei ani (în perioada 1970 – 1973), aproape jumătate din Sfintele Mănăstiri ale Sfântului Munte, toate schiturile şi cele mai multe dintre chilii, prin acordul şi îndemnul Sfântului Paisie Aghioritul, alături de trei Preasfinţiţi Mitropoliţi ai Ţărilor Noi, Augustin Kantiotis din Florina, Pavlos de Paramythia şi Ambrozie de Eleftheropoli, au întrerupt pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic, Atenagora, care, în 1965, trecuse la ridicarea anticanonică a anatemelor, se întâlnise cu ereziarhul Papă la Ierusalim, urmând o poziţie filopapistaşă.22

„Prezbiterul care aplică întreruperea pomenirii numelui Episcopului locului nu va trebui să primească pedeapsa caterisirii de la Episcop sau de la Sinod, lucru care neîndoielnic este o urmare firească, ci să continue să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, chiar şi în vreo casă oarecare, dacă i s-a interzis folosirea vreunei biserici, prin folosirea unui antimis simplu, pe care nu va fi înscris numele Arhiepiscopului locului, nici nu va purta pecetea Mitropoliei locului, nici nu va fi fost sfinţit, dar neapărat va avea cusute pe el moaşte de martir. Caterisirea din motivul opririi nepomenirii în acest caz (de erezie) este lovită de nulitate, după cum vedem din faptul că nici un Sfânt Părinte nu a acceptat această «caterisire» şi «anatematizare» mincinoasă (aşa cum este cazul Sfântului Ioan Damaschin anatematizat de patru Sinoade Locale).”23

După cum arată pr. Theodoros Zisis, şi mărturisitorii zilelor noastre sunt supuşi, de către ierarhii eretici, ameninţărilor şi calomniei, dar aceştia „nu trebuie să se teamă de aceşti episcopi nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează.”24

Din nefericire, în zilele noastre condiţiile pentru răspândirea şi acceptarea ereziilor sunt mult mai prielnice decât în timpul vechiului sinod de la Ferrara-Florenţa (1438 – 1439). După cum remarcă pr. Theodoros Zisis, astăzi nu mai există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, deoarece „poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (ἀγαπισμοῦ) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi. Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur, cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.”25
În acest context, singura soluţie rămâne trezirea cât mai multor credincioşi, deoarece – aşa cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur – înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează.
Dacă această trezire nu se va produce cât mai curând, urmările vor fi catastrofale, după cum avertizează Episcopul Nicolae al Ohridei, un „Hrisostom al Bisericii Ortodoxe Sârbe”, aşa cum îl numeşte Sfântul Iustin Popovici:

„Două avertismente grozave le-au fost oferite generaţiilor de azi, două războaie mondiale pe parcursul a 20 de ani. Fie ca creştinii să îngenuncheze dinaintea lui Hristos pe Care ei L-au batjocorit şi să-I înapoieze acea autoritate, cinste, slavă şi respect ce i se cuvin doar Lui.

Şi voi, de asemenea, fraţii mei ortodocşi, trebuie să faceţi acelaşi lucru dacă vreţi să scăpaţi de cel de-al treilea război mondial, care va fi mult mai grozav decât primele două”.26

În loc de concluzie

Abaterile şi compromisurile legate de Dreapta Credinţă prin erezii şi schisme, au condus spre apostazia şi criza spirituală generalizată la nivelul întregii omeniri. Ca urmare a acestei crize, au apărut gravele forme de ideologie şi mutaţiile îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi firii omeneşti. Ideologia perversităţii care e impusă de acum chiar prin lege, este o consecinţă directă a acestor abateri de la Dreapta Credinţă. Acest sinod nu a făcut niciun fel de distincţie, dezbateri şi decizii în acest sens, ci le-a tratat superficial. Această stare de lucruri va agrava toate aceste categorii de prăbuşiri, la nivel spiritual, economic, social şi în final va atrage colapsul generalizat şi final. Dacă nici atât nu putem discerne, este un semn vizibil al unei masive părăsiri de Har, care se accentuează pe măsura nepăsării şi gravelor noastre compromisuri, care s-au făcut de fapt şi prin acest sinod. Este o strânsă legătură între erezie, apostazie şi ideologia şi presiunile pe linia legalizării perversităţii în toată lumea, inclusiv în spaţiile ortodoxe.
Să luăm deci aminte, să stăm bine!

1 Sf. Nicodim Milaş, Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe, Tâlcuire la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic.
2 Pidalion, Ed. Credința Strămoșească, 2007, pp. 266-267.
3 Ibidem, p. 267.
4 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 114, în col. PSB vol. 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 295.
5 Idem, Epistola 125, II, ed. cit., p. 306.
6 Idem, Epistola 224, II, ed. cit., p. 465.
7 Idem, Epistola 262, II, ed. cit., p. 541.
8 Idem, Epistola 248, ed. cit., p. 516. Prin Doic Sf. Vasile îi înțelege pe eretici.
9 Idem, Epistola 263, II, ed. cit., p. 543.
10 Sf. Teodor Studitul, Epistola 154, PG 99, 1480 CD, apud Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Ed. Egumenița, 2015, p. 289.
11 Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea 40, Fiului Naucratie, în vol. Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Sofia, București, 2016, p. 44.
12 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 128, II, ed. cit., 1988, p. 310
13 Convocat în 809, „sinodul adulterin” condamnă pe toţi cei care nu sunt de acord cu „iconomia” aplicată unui anume preot Iosif, care săvârșise căsătoria abuzivă şi adulteră între împăratul Constantin al Vl-lea, fiul împărătesei Irina, ce îşi închide forţat soţia Maria într-o mânăstire, și amanta sa, Teodota.
14 Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea 49, Fiului Naucratie, în vol. Dreapta credinţă…, ed. cit., pp. 54-55.
15 În Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Ed. Egumeniţa, 2015, p. 549.
16 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 128, II, ed. cit., pp. 309-310.
17 Sf. Efrem Sirul în Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luă, aminte!, Mănăstirea Bănceni 2015, p. 51.
18 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Ep. II Timotei, în Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Ed. Nemira, 2005, p. 28.
19 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 266, I, în Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Ed. Egumeniţa, 2015, p. 559.
20 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 204, VI, în col. PSB vol. 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 420-421.
21 Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, XV, 43, în FILOCALIA Vol. IX, EIBMBOR, București, 1980, pp. 232-233.
22 Gheron Sava Lavriotul, Gheron Gavriil, Întreruperea pomenirii bisericești ca măsură canonică și patristică de împotrivire față de covocarea „Sfântului și marelui” sinod dacă va fi eretic, VI, sursa: http://aparatorul.md/recomandam-muntele-athos-partea-practica-a-aplicarii-canonului-15-de-la-sinodul-i-ii-constantinopol-861/
23 Gheron Sava Lavriotul, Gheron Gavriil, Întreruperea…, VIII.
24 Protopresb. Theodoros Zisis, Arhierei din Makedonia (Elada) îi terorizează pe preoți și îi calomniază pe luptătorii pentru Ortodoxie, sursa: Orthodoxos Typos, 19/2/2010 via http://aparatorul.md/tacerea-al-treilea-tip-de-ateism-th-zisis-despre-arhierei-ai-eladei-si-terorizarea-preotilor-si-luptatorilor-pentru-ortodoxie/
25 Ibidem.
26 În Iustin Popovici Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 204

sursa