Predica la duminica vindecarii femeii garbove

1

Ca şi altor pătimitori, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă. Din milă şi bunătate; întru mărirea lui Dumnezeu; ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului. O vede, o cheamă, o vindecă – totul în pripă, cu iuţeala fulgerului. Textul istorisirii evanghelice nu-i mai puţin concis şi ritmat decât al celebrei scrisori prin care, din Orient, Cezar vestea senatului: veni, vedi, vici.

Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferinţa celorlalţi, a lua aminte la ea, a o zări de îndată şi de a se concentra asupră-i, o imensă milă şi totodată o sensibilitate (omenească) de natură a iuţi bătăile inimii celui care citeşte Evanghelia aceasta (Luca 13, 10-17), ori Pericopele paralele: Matei 12, 9-14; Marcu 3, 1-5; Luca 6, 6-11 (toate trei se referă la omul cu mâna uscată, sau Luca 14, 1-6, referitoare la bolnavul de idropică) şi a isca într-însul nebănuite simţăminte de înfiorare şi compătimire.

Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai-marelui locului. Ca o rugină, ca o pecingine, ca o lepră ce s-ar depune pe suprafaţa curată a pielii, ori a zidului, ori a metalului şi ar pângări-o. Simultan cu mânia acestuia sunt date în vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul strâmt şi miop (care-i diferit de legalitate şi de cuviincioasa ei respectare); el întotdeauna izbuteşte să micşoreze lucrurile, problemele, situaţiile, dilemele, să le reducă la proporţii liliputane şi să le insufle un spirit de meschinărie, de avariţie, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal şi mărunt, al arhivarului reumatic, îmbătrânit printre hârţoagele decolorate şi dosarele mucegăite, cu ochelari cârpiţi cu sfoară şi mânecuţe zdrenţuite, bun numai să bombănească şi să boscorodească, supărat, acru, îndârjit; aşezarea cu perseverenţă a literei deasupra duhului, neputinţa depăşirii nivelului literal în toate cele (şi mai cu seamă în cele importante), un soi de imobilizare a minţii şi sufletului la acest palier, pe această treaptă de jos a scării ce urcă spre libertate şi înţelegere; tendinţa fermă de a reacţiona, ori de câte ori se iveşte prilejul, înghiţind cămila şi strecurând cu grijă ţânţarul; făţărnicia absolută, neşovăitoare, neruşinată de lume, de ea însăşi, de evidenţă şi de bun simţ (Domnul ne arată doar că nu se codesc să-şi dezlege şi să-şi adape, sâmbăta, boul şi asinul, ori în celelalte referate: să scoată oaia căzută în groapă ori boul ori fiul căzut în fântână); invidia, semeţia, răutatea (nedespărţita şi statornica lor triadă); transformarea sabatului – a zilei-regine, de odihnă, sărbătoare şi bunăvoire întru Bunul Dumnezeu – în serii nesfârşite de superstiţii şi mărunţişuri, oprelişti şi prevederi draconice, asuprire şi blestem (cu adevărat pricepem de ce s-a putut vorbi de blestemul Legii: fariseii, ca nici unii, au fost meşteri în treaba prefacerii Legii în basm şi a sabatului în zi de încleştare şi zăpuşală); absurdul (căci ce poate li mai absurd decât ţipetele ascuţite şi virtuoasele scrâşniri din dinţi ale acestor legalişti care-şi dezleagă şi adapă boii şi asinii şi scot vita din groapă sau din fântână în zi de sărbătoare, dar mai că le vine rău şi simt că piere lumea şi se prăbuşesc stihiile pentru că e tămăduită în prezenţa lor o nefericită legată de neputinţa gârboviei care de 18 ani nu ajungea să se ridice nicidecum în sus?).

Cu toate acestea, cineva de bună credinţă şi-ar putea pune întrebarea: dar de ce tine Mântuitorul cu tot dinadinsul să-i înfrunte? De ce vindecările şi minunile acestea au loc cu predilecţie sâmbăta şi în locaşuri sfinţite? Nu-s ele acte de provocare? Nu ne poartă gândul a bănui că Iisus Hristos îşi găseşte plăcerea înfruntându-i tocmai sâmbăta neapărat în sinagogă, zgândărindu-i, nedându-le pace?

Răspunsul nu poate să fie decât unul: ba da, întocmai! Sunt acte de provocare, de voită înfruntare şi bine chibzuită sfidare. Da, îi înfruntă cu bună ştiinţă sâmbăta şi în sinagogă, pentru că dorea ca lecţia să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorţire mai rapidă. Şi pentru că înţelege să dea atacul frontal, chiar asupra centrului adversarilor şi în punctul lor cel mai întărit. Domnul se dovedeşte şi aici mare strateg. Un fel de precursor al vestitului teoretician al strategiei militare, generalul prusian Carl von Clausewitz. Cartea acestuia va fi scrisă abia după 1800 de ani, dar Hristos ca Unul din Treime o cunoştea mai înainte de a fi scrisă. Atacul – rosteşte von Clausewitz – se dă mai eficace şi mai cu sorţi prielnici acolo unde se află tăria însăşi a inamicului. Riscul e mare; mare este însă şi deruta celeilalte părţi, în caz de victorie, ca şi cum s-ar nărui pilonul de susţinere al turnului întărit. (E un act de curaj, fără doar şi poate: Hristos nu avea să dea în lături).
Ca un mare şi neînfricat strateg, ca unul ce ştie că defensiva cea mai bună e însăşi ofensiva, dar şi ca un medic bun şi netrândav care nu stă mult pe gânduri ca să intervină, să opereze, să lecuiască, El a văzut-o, a chemat-o, a vindecat-o. Dar şi ca un om de bun simţ. De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noţiunea de odihnă trece la aceea de neintervenţie în conflictul dintre bine şi rău, în lupta dintre sănătate şi boală. De ce nu am săvârşi binele acum şi aici, cât de urgent? Hic et nunc! ziceau latinii, iară de amânare, de răgaz, de îndoială, fulgerător. Aşa lucrează mereu Iisus Hristos, grăbit când e vorba de a milui, poruncitor, nerăbdător, indignat: ţie îţi zic, scoală-te, ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă, du-te acasă, eşti vindecată, îndrăzneşte! S-ar zice că tremură: de cât îl doare necazul altuia, de cât îl irită boala şi neputinţa, de cât nu are timp pentru reaşezarea lucrurilor în starea lor normală, adică de sănătate şi putere. Are desigur în vedere cuvintele de la Ioil 4, 10: „Cel slab să zică: eu sunt viteaz“!

Domnul, strateg de mare clasă, doctor fără de zăbavă, dar şi Domnul abilităţii la nivelul minţii omeneşti, căci argumentul cu boul, asinul, oaia, fiul, groapa şi fântâna este cum nu se poate mai bine ales şi e irecuzabil. Domnul este deasupra micimilor, invidiei mărunte, pizmei intrate pe furiş în suflete, procedurismului, meschinăriei care se lăfaie în văzul lumii cu neruşinare de paparudă şi ifose de cărturar isteţ. Domnul este şi slujitor vrednic al Sabatului, pentru că îl socoteşte a fi ceea ce este: zi de mărire, de bucurie, de cât mai multe vindecări, de binefaceri fără număr şi cu nemiluita. Un sabat al sănătăţii, belşugului şi bunelor vestiri, cu totul îndepărtat, cu totul ostil şi străin sabatului sec, mohorât şi tiranic, al falşilor săi apologeţi zeloşi: fariseii, fanaticii logicii absurde, în inima cărora nu-şi află loc îndurarea, în mintea cărora nu poate intra acea puţină lumină, acel pic de bun simţ, acea fărâmă de milă. Iară de care orice literă de lege se preface negreşit, neapărat şi neîntârziat în oţet, cucută şi semeţie.
Nu aşa este la Domnul. Totul la Domnul este numai simplicitate, bunătate, compătimire şi urgenţă în biruirea răului, a bolilor, a neputinţelor, a suferinţei. Şi totodată spre măreţie, veselie, ieşire din necazuri şi sâcâieli. El este Domnul puterii, Domnul biruinţelor, Domnul milostivirii neobosite şi al înlăturării piedicilor scornite de anumite minţi în calea libertăţii. (Căci boala, întocmai ca păcatul e robie). Domnul ne învaţă că suntem şi trebuie să fim slobozi a face binele şi a veni în ajutorul aproapelui nostru: nici o lege, nici un regulament, nici o formă de orice fel, nici o precauţie sau teamă, nici un motiv de tipul „să nu se spună că…”, ori „să nu pară că…” nu ne poate fi stavilă, pretext, justificare.

Ce îi interesează şi preocupă pe farisei? Să se îmbuibe şi să se ghiftuiască, să-şi rotunjească pântecele şi să-şi lăţească cefele. Ceilalţi? Ceilalţi care poate rabdă de foame şi sunt năpădiţi de griji, necazuri şi nevoi? Ii priveşte, descurce-se cum pot, cum ştiu! Menirea lor e să facă temenele fariseilor, de îndată ce-i văd cum se lăfaie pe uliţe, cum se reped la locurile dintâi la ospeţe şi în sinagogi, şi să le cânte osanale în chiar clipa când deschid gura spre a grăi şi a-i împovăra şi mai mult.

Fariseii, desigur, l-ar fi aprobat pe acel general de care pomeneşte scriitorul francez Leon Daudet: venit să inspecteze, înapoia frontului, un spital militar, e oprit de colonelul comandant al bolniţei, în dreptul patului unde zace un ofiţer care şi-a pierdut în luptă braţele şi picioarele. Generalul privise cu atenţie jalnicul trunchi, cât a mai rămas din trupul eroului, şi părea dus pe gânduri. Se reculege, desigur, se înfioară, se pregăteşte să rostească vorbe de compătimire şi glorificare. Dar nu, se întoarce către colonel şi spune: foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizaţii trebuie să fie tunşi!

De astfel de fariseisme şi orori birocratice (şi sunt din aceeaşi lume ca şi protestul împotriva tămăduitorilor prin cuvânt în zi de sabat) creştinului îi este mare silă şi groază. Invăţătorul său nu a propovăduit bucherismul, puţinătatea, domnia literei şi triumful mărunţişurilor. Domnul înmulţirii pâinii şi peştilor i-a dat numai pilde concepute de un duh gata a dărui belşugul, bucuria, sporirea, sănătatea. Pe aceasta din urmă nu încape îndoială că Domnul a iubit-o; ne putem, aşadar, oricând ruga pentru sănătate şi a fi convinşi că Hristos Mântuitorul este şi Hristos Tămăduitorul, neiubitor de tristeţe, puţinătate, sărăcie şi ferecare.
Pericopa femeii gârbove (ca şi cele ale omului cu mâna uscată şi bolnavului de idropică) ni-L arată pe Hristos ca Biruitor. Aici mai ales, în textul evanghelic, fariseii ies ruşinaţi; mânia mai-marelui sinagogii e înfrânată şi făcută de basm şi de ocară, în vreme ce toţi ceilalţi participanţi şi gârbova se bucură şi preamăresc. Adversarii Domnului au fost învinşi, birocraţia a pierdut partida; binele, sănătatea si voioşia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta.
Scena întreagă este de mare dramatism, iar lecţia – dublă – e limpede: mereu este vremea de a săvârşi binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minţii ori a ochiului şi în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ţine piept îngustimii şi răutăţii. In episodul acesta al activităţii Sale pământeşti – de unde fariseii nu scapă cu faţa curată, ci se împrăştie, parcă îi vedem, asemenea unor bufniţe îmbufnate şi zgribulite, unor cobe afurisite – Mântuitorul ni se înfăţişează ca Iisus Biruitorul în toată măreţia şi puterea Lui vindecătoare şi milostivnică. In bucuria mulţimii prezente şi în a tămăduitei îmi pare că se reflectă ceva din lumina Taborului şi din mărirea Inălţării”.

Nicolae Steinhardt
“Daruind vei dobandi“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Anunțuri
Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Minunea vindecarii femeii celei garbove

1

“Dreptmaritori crestini,
Evanghelia de astazi ne relateaza minunea vindecarii femeii celei garbove de optsprezece ani. S-a intamplat la sinagoga, intr-o zi de sambata, si de aici o intreaga tevatura, pentru ca fariseii si carturarii ajunsesera la vremea aceea sa respecte mai mult ziua de odihna decat pe om si sa se teama mai mult de sabat decat de Dumnezeu.

Este motivul pentru care mai marele sinagogii, vazand cu ochii lui minunea savarsita de Domnul, este cuprins parca subit de o „orbire” ce il scoate din minti si, dorind cu orice pret sa-si arate autoritatea sa de conducator, cearta poporul care nu gresise cu nimic altceva decat cu faptul ca fusese martor vindecarii. Nici femeia nu gresise cu nimic, pentru ca Mantuitorul a surprins-o pana si pe ea cu vindecarea, caci nu a intrebat-o daca doreste sau nu sa se tamaduiasca.

„Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci, intr-acestea vindecati-va, iar nu in ziua sambetei!” – a tunat cel ce se vedea pus in umbra de puterea nemaivazuta a Domnului, ca si cum tamaduirea femeii ar fi fost munca la camp sau lucru pe santier. In loc de admiratie, minunea a starnit in el pizma si manie. Si, fiind laş, nu a avut curajul sa-L atace pe Cel ce incalcase, chipurile, sambata, ci a ridicat tonul la cei care nu vedeau nicio contradictie intre respectarea sabatului si admiratia pentru Domnul, mai cu seama ca Acesta savarsise o asa fapta minunata.

Vazand Mantuitorul ipocrizia aceluia, l-a certat si El la randu-I, generalizand aceasta asupra intregii tagme a fariseilor si carturarilor:

„Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare sa fie dezlegata de lagatura aceasta in zi de sambata?”

Domnul condamna astfel o mare confuzie in care ajunsese mentalitatea si conceptia iudaica despre sabat. Este ceea ce il va face sa declare ca „sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata” (Mc. 2, 27), ceea ce insemna ca Legea are si spirit, nu doar litera, despre care tot El a zis ca „ucide, iar duhul face viu” (II Cor. 3, 6).

Fatarnicia si rautatea ii aduc pretinsului „indragostit” de sabat izolare si oprobriu din partea celor veniti sa cin­steasca o sambata care nu avea nicicum menirea nici sa-l izoleze si nici sa-l desconsidere pe om. Dimpotriva, potrivit spusei Domnului, ea trebuia sa „cultive” si sa slujeasca omului, lucru care s-a si intamplat prin tamaduirea femeii garbove. O sambata pentru sambata, sau o sarbatoare de dragul sarbatorii – a vrut sa ne spuna Hristos – nu este nimanui de niciun folos: „Nu oricine imi zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).

Iubiti credinciosi,
Pacatul mai marelui sinagogii, dincolo de invidia si rautatea pe care le-a resimtit in fata puterii Domnului, este formalismul proverbial de acum pentru poporul ales oarecand. Era expresia incapatanarii de a ramane in slujba Lui, in pofida neputintei de a-L mai iubi atat pe El, cat si pe aproapele, caci lipsa iubirii aduce fie necredinta, fie formalism. Este foarte interesant cum neiubirea se intoarce impotriva credintei, sau, altfel spus, cum lipsa iubirii afecteaza credinta cea dreapta.

Vedeti cat de importanta este iubirea aproapelui? Credeti ca „ravna casei” (In. 2, 17) l-a macinat pe maniosul conducator al sinagogii si l-a determinat la izolare si ridiculizare? Sau totala nepasare pentru o fiinta aparent lepadata de Dumnezeu si de oameni, dar care pana la urma s-a aratat a fi o vrednica „fiica a lui Avraam”? Daca ar fi fost „chinuit” cu adevarat de grija sabatului, mai marelui sinagogii ar fi trebuit sa nu-i scape atat de importanta dragoste pentru aproapele, despre care Domnul a zis: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este!” (I In. 4, 20), sau „Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mt. 18, 10).

Dragii mei,
Sa nu fim neintelepti! Pacatul formalismului, cel al ipocriziei, al pizmei si al rautatii ne pandesc deopotriva si pe noi! Caci, de cate ori nu ne-am surprins si noi a fi for­malistul, ipocritul, invidiosul ori maniosul din evanghelia de astazi? Sa luam aminte, insa, ca toate acestea, de vreme ce l-au aruncat in izolare si ridicol pe mai marele sinagogii, nu ne vor putea aduce nici noua decat aceeasi dureroasa si amara rusine. Atitudini de complex fata de cel mai bun decat noi, de mimat ori de ignorat crestinismul – de vreme ce nu il iubim cu adevarat – de manie ca replica a neputintei si nimicniciei noastre, precum si de invidie in locul competitiei constructive sunt tot atatea expresii ale asemanarii noastre cu cel infierat in evanghelia de astazi.

Ati vazut cum se finalizeaza pericopa? „Si zicand EI acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de Dansul“. Iata de ce spun ca mai marele sinagogii a fost izolat si ridiculizat caci atitudini de felul acesta nu pot decat sa ne aduca complex si nerodire duhovniceasca. De aceea, vazand puterea Domnului si intelegand asa cum se cuvine mesajul evangheliei de astazi, sa fugim de fatarnicie, iubind mai degraba sinceritatea si curatia! Sa nu fim rautaciosi si invidiosi pe cei mai buni decat noi, ci sa invatam sa-i iubim pe toti deopotriva – pana si pe vrajmasii nostri – si „asa vom implini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).

Sa ne deprindem a-l iubi pe aproapele mai inainte de a-l judeca ori a-l dispretui, bine stiind ca in fiecare din cei din jurul nostru se poate ascunde un fiu sau o „fiica a lui Avraam”. Sa punem iubirea lui Dumnezeu mai presus de orice fapta buna, si ne va pune si El pe noi mai presus de orice! Sa ne iubim aproapele si sa-l slujim cu dragoste, si atunci „plata noastra multa va fi in ceruri” [Mt. 5,12]. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi cu toti, Amin”.

PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina

Evanghelia Duminicii a XXVII-a după Rusalii (Vindecarea femeii gârbove)

În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul. Luca 13, 10-17

Publicat în Predici | Lasă un comentariu

Este legătura între om şi Dumnezeu rugaciunea

21463295_1883369645013339_6179631662695613020_n

– Rugăciunea este legătura între om şi Dumnezeu. Legătura a fost de la început între Dumnezeu şi om, s-a rupt această legătură şi, atunci, religia înseamnă relegarea legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune.

Şi cum să facă cel care nu se poate ruga, e furat de alte griji…

– Trebuie şi efortul omului, şi ajutorul lui Dumnezeu, fără Dumnezeu nu putem ajunge la rugăciune. Dar, dacă cauţi cât de cât să reiei această legătură, Dumnezeu îţi ajută şi Biserica noastră are această rugăciune: „Binecuvântat eşti, Doamne! Întâi învaţă-mă îndreptările Tale! Binecuvântate Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg ce-ai învăţat! Doamne Preasfinte, luminează-mă!”. Are trei faze. Deci, toţi creştinii aşa ţin legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Părintele Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea. Mărturia mea, Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, p. 72

Pr. Adrian Făgeţeanu, Rugăciuni, Sfaturi duhovniceşti.

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Să moară Hristos pe Cruce de ce a trebuit?

1

Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?
Ce să răspundem la aceasta? Că naşterea implică numaidecât moartea. Cine odată s-a hotărât să împărtăşească soarta şi însuşirile firii omeneşti, acela trebuie să şi suporte apoi toate condiţiile omenescului. Dacă, deci, Domnul n-ar fi atins decât unul din cele două capete ale existenţei, atunci misiunea lui ar fi rămas nedeplină, deoarece n-a trecut şi prin ultima din cele două stări sau însuşiri proprii firii omeneşti. Cu mai mult temei ar putea spune cineva, care cunoaşte mai adânc doctrina creştină, că nu naşterea e pricina morţii, ci, că dimpotrivă, din cauza morţii noastre a acceptat Dumnezeu să se nască. De fapt, nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti, Cel veşnic viu, pentru că ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă. Întrucât, însă, întreagă firea noastră trebuia să se împărtăşească din această ridicare din morţi, Dumnezeu s-a aplecat, aşa-zicând, asupra cadavrului nostru, a întins mâna omului care zăcea în păcat, apropiindu-Se atât de tare de moarte încât a atins-o cu mâinile Sale, pentru a reda naturii, prin trupul Său, începătura învierii şi ridicând din morţi totodată şi omenirea întreagă.
Întrucât, deci, omul care a primit în trupul său pe Dumnezeu şi s-a ridicat din morţi prin înviere deodată cu Dumnezeu, din nimic altceva nu-i luat decât tot din plămădeala din care şi noi suntem luaţi, de aceea, întocmai precum în trup activitatea unuia dintre simţuri aduce cu sine o senzaţie comună pentru întreg organismul legat de acest simţ, tot aşa trec asupra întregii firi omeneşti învierea uneia din părţi, ca şi cum întreaga fire omenească ar fi o singură vietate, aceasta pe urma continuităţii şi unităţii care se vede în toată firea noastră, atunci când ceva individual se atribuie întregului şi viceversa. Ce învăţăm noi, prin urmare, condamnabil în tainele doctrinei noastre, atunci când spunem că Cel ce stă bine pe picioarele sale întinde mâna celui căzut ca să-l îndrepte? Că taina crucii ar mai cuprinde şi alt înţeles mai adânc, aceasta vor şti-o cei ce se ocupă cu tălmăcirea înţelesurilor mai ascunse.

Iată ce am primit în această privinţă din predaniile Părinţilor.

Deoarece tot ce s-a scris şi s-a petrecut în Evanghelie are şi un alt înţeles mai înalt şi mai dumnezeiesc şi întrucât nimic din ce există nu se poate să nu aibă acest caracter, adică să fie un amestec de dumnezeiesc şi omenesc, în aşa fel că, chiar dacă modul în care se desfăşoară pare mai mult omenesc şi totuşi înţelesul ascuns vădeşte o prezenţă divină, urmează că nu va trebui să vedem numai o faţă a lucrurilor, iar cealaltă s-o neglijăm, ci să vedem, adică, în faptul că a murit, latura omenească, iar în felul cum a murit, ascunzându-se ceva dumnezeiesc. Iar specificul dumnezeiesc să nu fie mărginit ci să pătrundă prin toate şi să se întindă până la ultima fibră a existenţei, căci nimic nu poate exista dacă nu rămâne în Cel ce e viaţa însăşi şi mai presus de orice şi înainte de toate Dumnezeirea e cea care există (căci permanenţa lumii ne sileşte în mod imperios să credem aşa); de acum şi noi învăţăm din cele patru braţe pe care le are crucea, că din mijlocul crucii, de acolo unde se unesc toate braţele, au ţâşnit patru ramificaţii, iar cel ce a fost întins pe lemnul Crucii în clipa în care, prin moartea Lui, se împlinea însuşi planul divin, e acelaşi care uneşte strâns şi armonizează cu Sine însuşi întreg universul, aducând prin propria sa fire, diferitele aspecte ale pământului până aproape la identitatea de simţire şi de suflare cu Sine însuşi. Căci cugetarea noastră, acest lucru îl întâlneşte fie sus, fie jos, fie înspre extremităţile orizontale. De aceea, fie că ne gândim la întinderile cereşti, ori la adâncimile subpământene, ori la amândouă laturile orizontale, gândul nostru întâlneşte pretutindeni pe Dumnezeu, singurul care ne apare în toate colţurile universului şi singurul care ţine lumea în viaţă.
Că unii numesc această Fiinţă Dumnezeu, alţii Îi zic putere, înţelepciune sau folosesc orice altă numire sublimă, în stare să exprime această putere desăvârşită, e indiferent; noi nu ne supărăm deloc din pricina unei deosebiri de nume, de cuvinte, de expresii. Întrucât, deci, toate creaturile privesc această Fiinţă şi în jurul Ei şi gravitează toate, fiindcă puterea Dumnezeirii le ţine unite pe toate întreolaltă, cele de sus cu cele de dedesubt, cele dintr-o latură cu cele din cealaltă, trebuie ca nici noi să nu ne lăsăm duşi la cunoaşterea Dumnezeirii numai pe calea auzului, ci trebuie ca astfel de învăţături să le dobândim şi pe calea vederii mai înalte.
De la acestea a plecat Sfântul Pavel când a făcut cunoscut poporului efesenilor în ce constau tainele creştinismului în adâncimea şi înălţimea, în lărgimea şi lungimea lor (Efes. 3,18). Cu alte cuvinte, el foloseşte câte un cuvânt special pentru fiecare din cele patru prelungiri ale Crucii: înălţimea e partea de sus, adâncimea partea de jos, iar lăţimea şi lungimea cele două capete laterale.
În alt loc şi anume, după cât îmi amintesc, în Epistola către Filipeni (2,10), el lămureşte şi mai de aproape aceeaşi idee atunci când zice: „Întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”. Aici foloseşte de fapt un singur cuvânt pentru amândouă braţele orizontale ale Crucii, arătând prin expresia „cele pământeşti” tot ce se află între cele cereşti şi cele de dedesubt.
Iată, aşadar, taina care ni s-a propovăduit despre Cruce. Cât despre ceea ce urmează în chip logic din această învăţătură, ea e aşa de firească încât înşişi necredincioşii mărturisesc că nu cuprinde nimic nepotrivit cu ideea de Dumnezeu. Că Mântuitorul n-a rămas în mormânt, că rana lăsată pe trup de împunsătura lăncii (Ioan 19,34) nu L-a împiedicat deloc după aceea să trăiască, dar mai ales că S-a arătat ucenicilor după înviere şi anume după cum I-a fost voia, apărând nevăzut în mijlocul lor fără să fie nevoit să intre pe uşă, întărind pe ucenici prin suflarea Duhului peste ei (Ioan 20,19), făgăduindu-le să fie continuu cu ei şi că nimic nu-i va despărţi de Sine (Matei 28,20), apoi că L-au văzut cu ochii cum se înălţa la cer (Fapte 49); în timp ce cu mintea Îl vedem pretutindeni şi ştim toate câte le mai istoriseşte Biblia, iată lucruri care n-au nevoie de dovezi raţionale pentru a fi recunoscute ca dumnezeieşti sau vrednice de atotputernicia şi absolutul puterii divine.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 32, trad. de pr. prof. dr. Teodor Bodogae în vol. PSB 30, EIBMBOR, 1998

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Despre trezvie

24312916_305489723301310_433041366338871621_n

* Pentru a nu te tulbura şi pentru a-ţi păstra duhul rugăciunii, încearcă să eviţi vizitele şi discuţiile. Mai presus de toate pune liniştea, şi să cugeţi adeseori la moarte.
Moartea este mult-dorită pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu, dar înfricoşătoare pentru cei care nu sunt pregătiţi.

* Nu născoci şiretlicuri în problema mântuirii tale. Nu căuta căi nefireşti. Nu te împovăra pe tine însuți cu nevoinţe extraordinare, decât numai atunci când Domnul îţi dă puterea să o faci. Să te sileşti permanent şi fără milă pe tine însuți la orice lucru bun.

* Este foarte primejdios să urmezi gândurilor şi cugetelor tale în ceea ce priveşte mântuirea ta. Mintea noastră – acest mărginit ochi al omului trupesc – percepe şi cercetează numai lucrurile lumii exterioare, materiale, însa problemele duhovniceşti înalte să le încredinţăm lui Dumnezeu prin părintele nostru duhovnic, şi să urmăm tuturor sugestiilor lui.

* Dispoziţiile şi intenţiile noastre se schimbă necontenit şi se risipesc precum praful. De aceea trebuie să murim voii noastre o dată pentru totdeauna şi să ne predăm voii povăţuitorului nostru duhovnicesc.

* Nu este bine să povesteşti altora isprăvile tale, chiar dacă aceasta nu provine din iubirea de slavă. Darurile lui Dumnezeu, când le descoperi, pleacă de la tine.

* Răul se transmite atât de uşor, precum o boală contagioasă. Dacă te întovărăşeşti cu oameni care vorbesc lucruri deşarte, care clevetesc, care iubesc lucrurile lumeşti, atunci şi tu fără să îţi dai seama vei cădea în aceleaşi patimi. Şi dimpotrivă, dacă te întovărăşeşti cu oameni duhovniceşti şi prieteni ai rugăciunii, atunci virtuţile lor ţi se vor transmite şi ţie.

* Pentru a dobândi desăvârşită curăţie, să nu ai legături pătimaşe, chiar şi duhovniceşti, cu persoane sau lucruri. Iubeşte pe fiecare cu nemărginită iubire ca pe tine însuți, dar nu îţi lega inima de nimic. Nu îţi dori să vezi chipul vreunei persoane dragi ţie sau să te bucuri de prezenţa ei, şi nu îţi îngădui a o avea în minte permanent.

* Nu îţi urma niciodată degrabă gândul, chiar şi de ţi se pare drept, încearcă-l cu trecerea timpului.

* Cinstea ce provine de la oameni trebuie să fie dispreţuită de sufletul care îşi caută mântuirea şi îşi cunoaşte neputinţele.

* Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mat. 11: 12). Sila aceasta nu se reduce la înfrânare de la mâncare şi de la diferitele patimi, ci priveşte toate activităţile noastre lăuntrice şi exterioare. Să lucrezi cu desăvârşire împotriva a tot ceea ce îşi doreşte trupul. Vrei să te întinzi mai confortabil? Sileşte-te pe tine însuți a face opusul. Vrei să te aşezi cu coatele rezemate? Nu ţi le rezema… în toate să te porţi aşa.

* Sileşte-te pe tine însuți atunci când nu vrei să te rogi şi când nu ai dispoziţie de a face binele.

* Nu ajunge să ne păzim curăţia trupului. Lucrul de căpătâi este să avem gânduri curate şi neprihănite.

Ne vorbeşte Stareţul Partenie de la Pecerska, Editura Egumenița, 2005

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Dă-mi să privesc lumea prin rugăciune, Doamne

1

Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este totdeauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în inimă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregime în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de diavol.
Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare armă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă. Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat”.
În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevărul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot binele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeiască. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.
În această lume suntem la război: ne luptăm pentru viaţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne înarmăm cu rugăciunea neîncetată. Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin silinţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugăciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a sufletului nostru. Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gândurile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.
Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri curate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”. Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur. Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi.

Sfântul Iustin Popovici, Cum să te mântuieşti în lumea contemporană, Editura Platytera, Bucureşti, 2007

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Ce să fie când văd în vise fiare sălbatice? Deoarece picioarele și mâinile mă dor cumplit din pricina reumatismului, nu cumva este de la demoni?

1

Să nu vedem lucrarea diavolească acolo unde nu există.

Întrebarea către marele Avva Varsanufie: „Deoarece picioarele și mâinile mă dor cumplit din pricina reumatismului, nu cumva este de la demoni? …Ce să fie când văd în vise fiare sălbatice?”

Răspuns: „Nu te necăji, dragul meu; căci nu este de la demon cum crezi tu… Cât despre fiarele sălbatice care-ți apar în vise sunt închipuirile demonilor, vrând ca prin acestea să te amăgească. Însă Domnul îi va nimici pe ei prin puterea cuvântului Său. Amin”.

O tendință pe care o au astăzi oamenii

Și astăzi, în secolul nostru, pentru că nu avem curajul să înfruntăm lucrurile așa cum sunt și vrând să mergem pieziș dăm vina pe altceva, există tendința ca oamenii să dea ușor vina pe demoni.

Astăzi se iau și se dau farmece. Doar dintr-o sută de ori, există posibilitatea, cu adevărat, să fie din pricina farmecelor. Că există farmece, este adevărat.

Dar dacă auzi dintr-o sută de oameni care spun că li s-au făcut farmece, doar un singur caz din acestea este adevărat. Celelalte nouăzeci și nouă de cazuri sunt doar închipuiri.

Și nu doar atât. Foarte des- cel puțin eu întâlnesc asta foarte des – oamenii au atâta convingere în ceea ce spun, încât nu este cu putință să le spui că lucrurile nu stau așa. Sunt convinși că îi înconjoară demonii, că îi vânează demonii, că demonii nu le dau pace, că au demoni în ei.

Foarte mulți sunt cei care cred asemenea lucruri.

Astăzi vom ține seama de cunoștințele pe care le avem. În domeniul acesta știm destule și putem ușor să spunem că nu sunt de la diavol multe din cazurile pe care noi le considerăm că sunt.

Că există demoni, că demonii lucrează este foarte adevărat. Dar una este să apară sute de cazuri provocate de diavol și alta este să apară doar zece sau cinci.

După cum ați auzit, monahul vedea în visele lui și fiare sălbatice. Avva Varsavufie dacă ar fi trăit astăzi, n-ar fi spus aceste lucruri.

Referitor la fiarele sălbatice pe care le vedea în vise, spunea că sunt închipuiri demonice. Cel care a întrebat credea că și durerile de reumatism pe care le avea erau de la demoni, dar Avva, care știa multe, i-a răspuns: ,,Nu, acestea nu sunt de la demoni”. Așadar, astăzi putem cu ușurință să spunem, și cred că și Avva Varsavufie ar fi spus la fel dacă ar fi trăit astăzi, că fiarele sălbatice pe care le vedea în vis nu sunt închipuiri demonice. Că pot fi și închipuiri demonice, este adevărat. Accentuez aceasta, fără să spun mai mult. Am avut prilejul să spunem ce sunt visele, de unde provin, că pot fi atribuite și diavolului, dar ele de foarte multe ori se datorează altor cauze.

Dacă Avva Varsanufie ar fi trăit în vremea noastră și ar fi primit o astfel de întrebare ar fi spus: ,,Da, fiarele sălbatice pot fi de la demoni, dar pot și să nu fie. Lucruri ciudate pot veni la om și prin vise, dar pot veni și atunci când este treaz”!

Arhimandrit Simeon Kraiopolous

„Sufletul meu, temnita mea”, Ed. Bizantină, 2009

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” – 9 decembrie (25 ianuarie și 1 mai)

2

1

Icoana Maicii Domnului „Bucurie neașteptată” este prăznuită pe 9 decembrie, 25 ianuarie și 1 mai. Această icoană a fost pictată în amintirea unei minuni săvârșite în fața icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Un tânăr ce era stăpânit de o grea patimă trupească, dar care avea evlavie către Maica Domnului, s-a rugat într-o zi în faţa icoanei Maicii Domnului, înainte să meargă să păcătuiască din nou. Terminându-și rugăciunea și, ridicând privirea către icoană, a văzut că Pruncul Iisus avea răni pe mâini și pe picioare, din care curgea sânge. Privind mai atent, el a observat că și chipul Maicii Domnului se mișca, fiind ca și viu.
Îngrozit de ce vedea, el a exclamat: „O, Preasfântă Maică, cine a făcut aceasta?”. Atunci, Maica Domnului din icoană i-a glăsuit: „Tu și ceilalți păcătoși, prin păcatele voastre, răstigniți pe Fiul meu încă o dată”.
Conștientizând adâncul păcătoșeniei sale, tânărul ceru milă prin rugăciuni stăruitoare cu lacrimi către Preasfânta Fecioară și Mântuitorul Hristos. El a rostit: „O, Stăpână, să nu fie mai presus păcatul meu decât bunătatea ta neasemuită! Tu eşti nădejdea păcătoşilor. Roagă pe Fiul tău să-mi vină în ajutor!”.
Maica Domnului a rostit de două ori o rugăciune către Pruncul Hristos, vreme în care El a rămas neclintit, dar după aceea a răspuns rugăciunii stăruitoare a Maicii Sale: „Voi îndeplini cererea voastră. Pentru rugăciunea voastră, păcatele acestui om sunt iertate. Lasă-l, în semn de iertare, să-Mi sărute rănile”.
Păcătosul iertat, în faţa căruia s-a arătat nesfârșita milă a Maicii Domnului, în chip minunat, s-a ridicat şi a sărutat rănile Mântuitorului cu bucurie nespusă. Din acel moment, el a dus o viaţă curată şi cucernică. A primit bucuria neașteptată a iertării păcatelor sale.

Această minune a fost consemnată de Sfântul Dimitrie al Rostovului în cartea sa Lâna rourată. Un credincios, inspirat fiind, a zugrăvit icoana Maicii Domnului „Bucurie Neaşteptată”, în următorul fel: icoana Maicii Domnului se află în biserică, iar lângă ea este pictat un tânăr îngenuncheat la rugăciune. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are privirea întoarsă spre tânăr, iar Pruncul Iisus este înfățișat cu răni pe mâini și pe picioare. De obicei, în josul icoanei sunt scrise cuvintele de la începutul istorisirii: „A fost cândva un om păcătos…”.

Această icoană făcătoare de minuni din Rusia este cunoscută ca fiind vindecătoare de diferite boli fizice și psihice, dar și ca alungătoare a tristeții și ajutătoare a celor stăpâniți de patimi trupești.f7cbf3b6a2f512a367c41f1aa821a4a23

Acatistul Maicii Domnului „Bucurie Neasteptata” (9 decembrie)

După obişnuitul început se zic Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Ţie, Maicii lui Dumnezeu şi Împărătesei celei alese din toate neamurile, care te-ai arătat oarecând unui om fără de lege, ca să-l întorci pe el de la calea nelegiuirii, cântare de mulţumire îţi aducem, Născătoare de Dumnezeu, iar tu ca Ceea ce ai negrăită îndurare, de toate nevoile ne slobozeşte pe noi ca să strigăm ţie: Bucură-te, Ceea ce dăruieşti ucurie neaşteptată celor credincioşi.

Icosul 1:

Îngerii şi sufletele drepţilor s-au mirat când ai stat înaintea Fiului tău şi Dumnezeu şi cu multă rugăciune a-I mijlocit pentru omul ce petrecea pururea în păcate; însă noi văzând cu ochii credinţei, milostivirea ta cea atât de mare, cu umilinţă strigăm ţie aşa:
Bucură-te, Ceea ce primeşti rugăciunea tuturor creştinilor;
Bucură-te, Ceea ce nu lepezi rugăciunile păcătoşilor celor mai deznădăjduiţi;
Bucură-te, Ceea ce mijloceşti pentru ei înaintea Fiului tău;
Bucură-te, Ceea ce dai lor bucuria neaşteptată a mântuirii;
Bucură-te, Ceea ce prin mijlocirea ta mântuieşti pe toată lumea;
Bucură-te, Ceea ce potoleşti întristările;
Bucură-te, Maica Dumnezeului tuturor care mângâi sufletele celor necăjiţi;
Bucură-te, Ceea ce rânduieşti viaţa noastră;
Bucură-te, Ceea ce tuturor oamenilor ai adus izbăvire de păcate;
Bucură-te, Ceea ce ai născut bucuria pentru toată lumea;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi.
Condacul al 2-lea:
Văzând Preasfânta pe omul care deşi era în fărădelege, dar în fiecare zi cădea cu credinţă înaintea cinstitei tale icoane, ai luat aminte la slavoslovia şi a unui astfel de păcătos, ca toţi văzând îndurarea ta de Maică, în cer şi pe pământ să-I strige lui Dumnezeu: Aliluia.

Icosul al 2-lea:

Dragostea ta faţă de neamul creştinesc într-adevăr întrece înţelegerea omenească, căci şi atunci n-ai încetat mijlocirea ta pentru omul cel fără de lege, când Fiul tău ţi-a arătat ţie rănile cuielor pricinuite Lui de păcatele oamenilor.Văzându-te o astfel de mijlocitoare neobosită pentru noi păcătoşii cu lacrimi strigăm ţie:
Bucură-te, apărătoare sârguitoare a neamului creştinesc dăruită nouă de la Dumnezeu;
Bucură-te, povăţuitoarea noastră care ne duci pe noi spre patria cerească;
Bucură-te, îngrădirea şi apărarea celor credincioşi;
Bucură-te, ajutorul tuturor celor ce cheamă ajutorul tău cel sfânt;
Bucură-te, Ceea ce scoţi din groapa pierzării pe cei urâţi şi lepădaţi;
Bucură-te, Ceea ce îi întorci pe aceia la calea cea dreaptă;
Bucură-te, Ceea ce alungi neîncetata îngrijire de multe şi întunericul sufletului;
Bucură-te, Ceea ce dai o înţelegere nouă şi mai bună celor ce din neputinţă şi-au pierdut minţile;
Bucură-te, Ceea ce ai luat întru atotputernicele tale mâini pe cei părăsiţi de doctori;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi.

Condacul al 3-lea:

Puterea harului a rodit prea îmbelşugat acolo unde s-a înmulţit păcatul, ca să se bucure în cer îngerii toţi pentru un păcătos care s-a pocăit cântând înaintea scaunului lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Având faţă de neamul creştinesc o îndurare de Maică, tuturor celor ce aleargă către tine cu credinţă şi cu nădejde le dai mână de ajutor Stăpână, ca toţi cu o gură şi o inimă să-ţi aducă slavoslovia aceasta:
Bucură-te, că prin tine se coboară la noi bunăvoinţa lui Dumnezeu;
Bucură-te, că prin tine noi avem cea mai mare îndrăzneală către Dumnezeu;
Bucură-te, că în toate nevoile şi însingurările noastre aduci rugăciuni sârguitoare pentru noi Fiului tău;
Bucură-te, că şi rugăciunile noastre le faci placate lui Dumnezeu;
Bucură-te, Ceea ce depărtezi de la noi pe vrăjmaşii cei nevăzuţi;
Bucură-te, că şi de vrăjmaşii cei văzuţi ne izbăveşti pe noi;
Bucură-te, că inimile oamenilor răi le îmblânzeşti;
Bucură-te, că din clevetire, întristare şi ocară ne scoţi pe noi;
Bucură-te, că prin tine toate dorinţele cele bune se înfăptuiesc;
Bucură-te, că mult poate rugăciunea ta înaintea Fiului tău şi Dumnezeu;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi.

Condacul al 4-lea:

Vifor de gânduri păcătoase având omul cel fără de lege, se ruga înaintea cinstitei tale icoane şi văzând sângele din rănile Prea Veşnicului tău Fiu, curgând şiroaie ca şi pe Cruce, a căzut cu frică, şi cu plângere a strigat aşa: Miluieşte-mă, o, Maică a îndurărilor, ca să nu biruiască răutatea mea, negrăita bunătate şi îndurarea ta, că tu eşti singura nădejde şi scăpare a tuturor păcătoşilor. Pleacă-te însă spre îndurare, Maică bună, şi roagă pentru mine pe Fiul tău şi Ziditorul meu, ca neîncetat să strig Lui: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Auzind cei din ceruri despre minunata scăpare pentru rugăciunile tale, a fratelui lor pământesc care pierea, te-au proslăvit pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, cea cu bună îndurare; şi noi păcătoşii cunoscând o astfel de apărare a unui păcătos asemenea nouă, deşi nu se pricepe lima noastră cum să te laude după vrednicie, din adâncul inimii noastre umilite, cântăm ţie acestea:
Bucură-te, chezăşia mântuirii noastre a păcătoşilor;
Bucură-te, căutarea celor pierduţi;
Bucură-te, bucuria cea fără de veste a păcătoşilor,
Bucură-te, ridicarea celor căzuţi;
Bucură-te, rugătoarea către Dumnezeu care scapă lumea din nevoi;
Bucură-te, că de glasul rugăciunilor tale demonii se cutremură;
Bucură-te, că de aceasta îngerii se bucură;
Bucură-te, că şi pe noi pământenii, puterea rugăciunilor tale ne umple de veselie;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale, din tina păcatelor ne scoţi,
Bucură-te, că stingi văpaia patimilor noastre;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi.

Condacul al 5-lea:

Stea cu dumnezeiască merger ne-ai arătat nouă, Doamne, icoana Maicii Tale, cea făcătoare de minuni căci privind la chipul ei cu ochi trupeşti, cu mintea şi cu inima ne înălţăm la cel dintâi chip al ei şi suspinând către Tine cântăm: Aliluia.

Icosul al 5-lea:

Văzând îngerii păzitori ai creştinilor, cum Maica lui Dumnezeu dă ajutor, îi povăţuieşte pe oameni, îi apără şi mântuieşte, se sârguiesc a-i striga celei mai cinstite decât heruvimii şi mai slăvite fără de asemănare decât serafimii acestea:
Bucură-te, Ceea ce veşnic împărăţeşti cu Fiul tău şi Dumnezeu;
Bucură-te, Ceea ce pururea lui îi aduci Lui rugăciuni pentru neamul creştinesc;
Bucură-te, povăţuitoare în credinţa creştinească şi evlavie;
Bucură-te, dezrădăcinătoarea eresurilor celor stricătoare şi dezinărilor;
Bucură-te, Ceea ce ne păzeşti de smintelile cele ce prihănesc sufletul şi trupul;
Bucură-te, Ceea ce din înconjurările cele primejdioase şi de moartea cea năprasnică , cea fără de pocăinţă şi fără de sfânta împărtăşanie, ne izbăveşti;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti celor ce nădăjduiesc în tine, sfârşit neruşinat al vieţii;
Bucură-te, Ceea ce neîncetat te rogi Fiului tău pentru sufletul cel ce după moarte merge la judecata Domnului;
Bucură-te, că prin mijlocirea ta de Maică îl izbăveşti pe acesta din munca cea veşnică;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi.

Condacul al 6-lea:
Propovăduitor al minunatei tale îndurări ce a fost dăruită unui om oarecare, fără de lege, s-a arătat Sfântul Dimitrie al Rostovului, care adunând lucrările cele mari şi slăvite şi prea alese, arătate întru tine, a dat scrisului şi această lucrare a îndurării tale, spre povăţuirea şi mângâierea tuturor credincioşilor, ca şi aceştia fiind întru păcate, nevoi, necazuri şi întristări de multe ori, în fiecare zi să plece genunchii în rugăciune cu credinţă înaintera chipului tău, şi scăpând de acelea să strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Răsătit-a nouă, ca zorile cele prea luminoase, icoana ta cea făcătoare de minuni, Maica lui Dumnezeu, alungând întunericul nevoilor şi necazurilor de la toţi care cu dragoste strigă ţie acestea:
Bucură-te, tămăduitoarea noastră în bolile noastre trupeşti;
Bucură-te, mângâierea cea bună în întristările noastre sufleteşti;
Bucură-te, Ceea ce prefaci necazul nostru în bucurie;
Bucură-te, Ceea ce veseleşti pe cei deznădăjduiţi cu o nădejde fără de îndoială;
Bucură-te, hrănitoarea celor flămânzi;
Bucură-te, îmbrăcămintea celor goi;
Bucură-te, mângâietoarea văduvelor;
Bucură-te, îngrijitoarea cea nevăzută a orfanilor celor fără de mamă;
Bucură-te, sprijinitoarea celor prigoniţi pe nedrept şi obijduiţi;
Bucură-te, răzbunătoarea cea cu dreaptă judecată asupra celor ce prigonesc şi obijduiesc;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti ucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 7-lea:

Vrând dătătorul de lege, Domnul cel cu dreaptă judecată, Însuşi să fie împlinitor al legii şi să arate adâncul milostivirii Sale, S-a plecat spre rugăciunea ta cu osârdie, prea binecuvântată Maică Fecioară, pentru omul cel fără de lege, zicând: „Legea porunceşte ca fiul să cinstească pe mamă. Eu sunt Fiul tău, iar tu, Maica Mea. Eu sunt dator să te cinstesc ascultând rugăciunea ta, fie deci precum voieşti, i se iartă acum păcatele pentru tine”. Iar noi văzând o astfel de putere a rugăciunii ce se face de către Mijlocitoarea noastră pentru iertarea păcatelor, să proslăvim îndurarea şi negrăita ei bunătate, strigând: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Semn nou, minunat şi slăvit, s-a arătat tuturor credincioşilor, căci nu numai Maicii Tale, ci şi preacuratului ei chip, zugrăvit pe icoană, i-ai dăruit, Doamne, putere de a face minuni; iar noi de taina aceasta minunându-ne strigăm către dânsa întru umilinţă unele ca acestea:
Bucură-te, descoperirea înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu;
Bucură-te, întărirea credinţei;
Bucură-te, arătarea harului;
Bucură-te, dăruirea cunoştinţelor celor folositoare de suflet;
Bucură-te, doborârea învăţăturilor celor stricătoare de suflet;
Bucură-te, învingerea lesnicioasă a deprinderiloe fără de lege;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti cuvântul înţelepciunii celor ce-l cer;
Bucură-te, Ceea ce dai înţelegere copiilor celor greoi la învăţătură;
Bucură-te, povăţuitorea cea bună şi păzitoare a tinereţii;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 8-lea:

Străină şi înfricoşată vedenie a fost unui om oarecare fărădelege, arătându-i lui, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, bunătatea Domnului, care îi ierta păcatele, pentru care îndreptându-şi de atunci viaţa, a trăit placut lui Dumnezeu astfel că noi văzând lucrările slăvite şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri în lume şi viaţa noastră, să ne înstrăinam de grijile lumeşti peste măsură şi mintea şi inima noastră spre ceruri să o ridicăm, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Cu totul petreci întru cele de sus şi de cele de jos nicidecum nu te-ai despărţit Preamilostivă Împărăteasă a cerului şi a pământului, că şi după adormirea ta pământul cel păcătos nu l-ai părăsit arătându-te părtaşă la purtarea de grijă s Fiului tău pentru neamul creştinesc pentru aceasta te fericim după datorie strigând:
Bucură-te, Ceea ce prin strălucirea preacuratului tău suflet tot pământul l-ai luminat;
Bucură-te, Ceea ce prin curăţirea trupului tău toate cerurile le-ai veselit;
Bucură-te, slujitoarea sfântă a îngrijirii Fiului tău pentru neamul creştinesc;
Bucură-te, solitoarea cea cu osârdie pentru toată lumea;
Bucură-te, Ceea ce pe noi pe toţi ne-ai luat de fii lângă Crucea Fiului tău;
Bucură-te, Ceea ce pururea ne arăţi dragostea cea de mamă;
Bucură-te, dătătoarea cea nepizmuită a tuturor darurilor duhovniceşti şi trupeşti;
Bucură-te, solitoarea bunătăţilor celor vremelnice şi a celor veşnice;
Bucură-te, Ceea ce deschizi celor credincioşi uşile împărăţiei lui Hristos;
Bucură-te, Ceea ce pe pământ umpli inimile lor de veselia cea curată;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 9-lea:

Toată firea îngerească s-a minunat de bogăţia îndurării Tale, Doamne, că ne-ai dăruit nouă tare şi caldă sprijinitoare şi ocrotitoare neamului creştinesc, pe Maica Ta, care nevăzut petreci cu noi; drept aceea auzi de la noi cântarea: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Ritorii cei mult vorbitori neluminaţi de Dumnezeu, vorbesc cele deşarte, cum că închinarea la preacuratului tău chip ar fi o închinare la idoli, însă nu înţeleg că cinstirea ce se dă sfântului chip se ridică la chipul cel dintâi. Noi însă nu numai că ştim bine lucrul acesta, dar şi de la oamenii cei credincioşi auzind despre multe faceri de minuni de la chipul tău, o, Maica lui Dumnezeu, şi noi ne închinăm chipului tău şi cele trebuincioase pentru viaţa vremelnică şi veşnică primim, şi cu veselie strigăm ţie, Născătoare de Dumnezeu:
Bucură-te, că de la sfântul tău chip minuni se lucrează;
Bucură-te, că s-a ascuns înţelepciunea şi harul acesta de la cei înţelepţi şi pricepuţi ai veacului acestuia;
Bucură-te, că aceasta s-a descoperit celor prunci în ale credinţei;
Bucură-te, că proslăveşti pe cei ce te proslăvesc pe tine;
Bucură-te, că înaintea tuturor ruşineti pe cei ce se leapădă de tine;
Bucură-te, că pe cei ce aleargă la tine îi izbăveşti de potop, de foc, de sabie, de toată rana aducătoare de moarte şi de tot răul;
Bucură-te, că toate bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor, cu milostivire le tămăduieşti;
Bucură-te, Ceea ce cu rugăciunile tale grabnic potoleşti mânia lui Dumnezeu cea cu dreptate pornită asupra noastră;
Bucură-te, că tu eşti limanul cel lin celor înviforaţi pe marea vieţii;
Bucură-te, că şi după sfârşitul călătoriei vieţii noastre, cu bună nădejde ne duci în latura cea neînviforată a împărăţiei lui Hristos;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 10-lea:

Vrând să mântuieşti pe un oarecare om fără de lege de la rătăcirea căii lui, i-ai arătat o minunată vedenie de la preacurata ta icoană, prea binecuvântată, ca văzând minunea să se pocăiască şi din adâncul păcatelor să se ridice, prin purtarea ta de grijă cea milostivă, şi să strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu Fecioară şi tuturor celor ce aleargă la tine, căci Făcătorului cerului şi al pământului, Care S-a sălăşluit în pântecele tău şi S-a născut din tine te-a arătat pe tine pururea Fecioară, strajă fecioriei, curăţiei şi a întregii înţelepciuni şi vas al oricărei lucrări bune şi pe toţi i-ai învăţat să strige ţie:
Bucură-te, stâlpul şi îngrădirea fecioriei;
Bucură-te, păzitoarea cea nevăzută a curăţiei şi a întregii înţelepciuni;
Bucură-te, frumoasă povăţuitoare a fecioarelor;
Bucură-te, împodobitoarea cea bună şi chezăşia mireselor;
Bucură-te, desăvârşirea cea întru tot dorită a căsniciilor celor bune;
Bucură-te, grabnică dezlegare a mamelor născătoare de prunci;
Bucură-te, creşterea pruncilor şi paza lor cea plină de har;
Bucură-te, Ceea ce veseleşti cu roadele credinţei şi a duhului pe părinţii cei fără de copii;
Bucură-te, mângâierea maicilor celor întristate;
Bucură-te, veselia veselia cea de taină a fecioarelor şi a văduvelor ce trăiesc în curăţie;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 11-lea:
Cântarea cea cu totul plină de umilinţă aducând ţie noi nevrednicii, te rugăm Fecioară de Dumnezeu Născătoare , nu trece cu vederea glasul robilor tăi, căci către tine alergăm în năpaste şi în necazuri şi înaintea ta, în nevoile noastre, lacrimi vărsăm cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:
Făclie dătătoare de lumină, care s-a arătat celor ce sunt întru întunericul păcatelor şi în valea plângerii, vedem pe Preasfânta Fecioară, căci focul cel duhovnicesc al rugăciunilor sale, al povăţuirii şi al mângâierii aprinzându-l, trece la lumina cea neînserată pe toţi cei ce o cinstesc cu chemările acestea:
Bucură-te, raza Soarelui dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Ceea ce luminezi conştiinţa cea necurată;
Bucură-te, Ceea ce cunoşti toate cele ascunse şi greu de prevăzut şi le spui celor ce au nevoie;
Bucură-te, Ceea ce ruşinezi pe proorocii cei mincinoşi şi ghiciturile lor nedrepte;
Bucură-te, Ceea ce în ceasul nedumeririlor ne pui în minte gândul cel bun;
Bucură-te, Ceea ce pururea petreci cu cei ce se nevoiesc în post, în rugăciune şi cugetare la Dumnezeu;
Bucură-te, Ceea ce îmbărbătezi şi înţelepţeşti pe păstorii cei credincioşi ai Bisericii;
Bucură-te, mângâierea cea de-a pururea a călugărilor celor temători de Dumnezeu şi a călugăriţelor;
Bucură-te, sprijinitoarea neînfruntată a păcătoşilor care se căiesc înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor;
Bucură-te, rugătoarea caldă pentru toţi creştinii;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 12-lea:

Dumnezeiescul har cere-l nouă de la Fiul tău şi Dumnezeu, întinde nouă mână de ajutor, depărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi pizmaşul, împacă viaţa noastră ca să nu pierim cumplit şi primeşte-ne pe noi în corturile cele veşnice, Născătoare de Dumnezeu ca bucurându-ne, Celui ce prin tine ne mântuieşte, sa-I strigăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Cântând negrăită milostivirea ta cea de Maică spre omul cel fără de lege, te lăudăm pe tine toţi ca pe o sprijinitoare tare pentru noi cei păcătoşi şi ne închinăm ţie, care te rogi pentru noi. De aceea credem şi nădăjduim că vei cere de la Fiul tău şi Dumnezeu, bunătăţile cele vremelnice şi cele veşnice tuturor celor care cu dragoste strigăm ţie acestea:
Bucură-te, călcarea tuturor indemnurilor şi ispitelor ce ne vin de la lume, de la trup şi de la diavol;
Bucură-te, împăcarea cea fără de veste a celor ce cumplit se duşmănesc;
Bucură-te, îndreptarea păcătoşilor care se pocăiesc;
Bucură-te, grabnică mângâietoare a celor ce slăbesc de griji multe şi de întristare;
Bucură-te, Ceea ce ne îndestulezi pe noi cu darul smereniei şi al răbdării;
Bucură-te, mustrarea a toată lumea a călcătorilor de jurăminte şi a celor ce agonisesc cu nedreptate;
Bucură-te, Ceea ce îi îngrădeşti prin pace şi dragoste pe cei de un sânge, de ceartă casnică şi de vrăjmaşie;
Bucură-te, Ceea ce nevăzut ne fereşti pe noi de îndemnurile cele pierzătoare, şi de poftele cele nechibzuite;
Bucură-te, sprijinitoarea noastră cea de-a pururea întru gândurile noastre cele bune;
Bucură-te, ajutătoarea noastră a tuturor în ceasul sfârşitului;
Bucură-te, Ceea ce dăruieşti bucurie neaşteptată celor credincioşi!

Condacul al 13-lea:

O, Maică întru tot lăudată, care ai avut în pântece pe Dumnezeu cel neîncăput şi ai născut bucurie la toată lumea, primind cântarea noastră ce acum, toate întristările noastre în bucurie le întoarce şi din munca cea viitoare scapă pe toţi cei ce pentru tine strigă lui Dumnezeu: Aliluia! (se zice de trei ori).

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi: „Îngerul şi sufletele…” şi Condacul întâi: „Ţie, Maicii lui Dumnezeu…” după care se citeşte rugăciunea:

Rugăciune

O, Prea Sfântă Fecioară, Prea Bună Maică, acoperământul a toată lumea creştină, credincioasă solitoare şi sprijitoare a tuturor celor ce sunt în păcate, necazuri, nevoi şi dureri. Primeşte această cântare de rugăciune, ce se înalţă de la noi nevrednicii robii tăi şi precum de demult pe cel păcătos, care în fiecare zi de mai multe ori se ruga înaintea cinstitei tale icoane, nu l-ai trecut cu vederea, ci i-ai dăruit lui bucuria cea fără de veste a pocăinţei şi l-ai plecat pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru ca şi nouă tuturor, celor ce ne închinăm cu credinţă şi umilinţă înaintea icoanei tale celei de vindecări purtătoare, să dăruiască bucurie neaşteptată după trebuinţa fiecăruia: păcătoşilor celor afundaţi în adâncul răutăţilor şi al păcatelor şi al patimilor, înţelepţeşte a tot lucrătoare pocăinţă şi mântuire, celor din necazuri şi întristări mângâiere, celor ce se află în nevoi şi asupriri desăvârşită scăpare de acestea, celor slăbiţi cu duhul şi deznădăjduiţi, nădejde şi răbdare, celor ce trăiesc în bucurie şi belşug, neîncetată mulţumire Binefăcătorului, celor nenorociţi, îndurare, celor din boli şi neputinţe îndelungate şi celor părăsiţi de doctori, vindecare neaşteptată şi întărire a celor cu mintea pierdută din boală, întoarcerea şi reînnoirea minţii celor ce pleacă la viaţa cea veşnică şi nesfârşită, amintire a morţii, umilinţă şi zdrobirea minţii prntrru păcate, duh treaz şi nădejde tare spre îndurarea Judecătorului.
O, Doamnă Preasfântă, milostiveşte-te spre toţi cei ce cinstesc întru tot Sfânt numele tău şi tuturor arată-le atotputernicului tău acoperământ şi sprijineală. Păzeşte în bunătate pe cei ce până la sfârşitul lor cel mai de pe urmă vieţuiesc în dreaptă credinţă şi arată cinstită petrecere, pe cei răi, buni îi fă, pe cei rătăciţi, pe calea cea dreaptă povăţuieşte-i, la orice lucru bun şi plăcut Fiului tău, ajută-i; orice lucru rău şi potrivnic lui Dumnezeu, strică-l, celor ce se află în nedumerire trimite-le lor din cer ajutor nevăzut şi înţelepţire, de ispită, sminteli şi pierzare scapă-i, de toţi oamenii cei răi şi de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi apără-i şi păzeşte-i, cu cei ce călătoresc împreună călătoreşte, celor din lipsuri şi din foamete fii hrănitoare, celor ce nu au acoperământ şi adăpost fii acoperământ şi scăpare, celor goi dă-le îmbrăcăminte, celor obijduiţi pe nedrept şi prigoniţi sprijineală, pe cei ce rabdă clevetire, batjocură şi hulă, îndrepteayă-i în chip nevăzut, pe clevetitori şi hulitori mustră-i înaintea tuturor, celor ce se duşmănesc cu înverşunare dăruieşte-le pace fără de veste şi nouă tuturor dragoste unuia către altul, pace, evlavie şi sănătate cu îndelungare de zile. Căsniciile în dragoste şi unire le păzeşte, pe soţii care se află în duşmănie şi despărţire împacă-i, uneşte-i unul cu altul şi pune-le lor dragoste nestricată, maicilor născătoare de fii dăruieşte-le grabnică dezlegare, pe prunci îi creşte, pe cei tineri înţelepţeşte-i şi deschide-le lor mintea spre primirea oricărei învăţături folositoare, povăţuieşte-i spre frica lui Dumnezeu, înfrânare şi iubire de osteneli, pe cei de un sânge, prin pace şi dragoste îi izbăveşte de ceartă şi de vrăjmăşii, pentru orfanii cei fără de mamă fii Maică, de tot păcatul şi de toată spurcăciunea îi îndepărtează şi spre toate cele bune şi plăcute lui Dumnezeu îi învaţă, iar pe cei înşelaţi şi căzuţi în păcat şi necurăţie, curăţându-i de spurcăciunea păcatului, scoate-i din adâncul pierzării, văduvelor fii mângâietoare, toiag bătrâneţilor fii, de moartea cea fără de veste şi fără de pocăinţă pe noi, pe toţi ne izbăveşte şi ne dăruieşte nouă tuturor sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără de durere, neruşinat, cu pace şi răspuns bun la judecata înfricoşătoare a lui Hristos.
Pe cei mutaţi întru credinţă şi pocăinţă, din viaţa aceasta a noastră, fă-i să locuiască împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii, pentru cei ce s-au sfârşit de moarte năpraznică, roagă-l pe Fiul tău, milostiv să le fie şi pentru toţi cei răposaţi fără să aibă rudenii care să roage pe Fiul tău pentru odihna lor, singură fii neîncetată şi caldă rugătoare, ca toţi, în cer şi pe pământ, să te cunoască pe tine ca pe o sprijinitoare neînfruntată a neamului creştinesc şi, cunoscându-te, să te slăvească pe tine şi prin tine pe Fiul tău, cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Cel de-o fiinţă Duhul Său, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Publicat în Icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului | Lasă un comentariu

Cum se bucură sectantii de recunoașterea Ierusalimului drept capitala Israelului: De-acum încolo așteptăm să fim „răpiți” în orice moment

1

După cum vedeți, ereticii nici nu pomenesc de antihrist, căci nici nu au de unde, nu asculta de Sfinții Părinți care au proorocit apariția lui, înainte de A Doua Venirea a lui Hristos. Și astfel, cu mintea și inima robite de erezie, i se vor închina lui antihrist, crezând că e Hristos.

ortodoxinfo

Publicat în Erezii | Lasă un comentariu

Fereasca Dumnezeu: Se cere canonizarea unui jidan mason, Regele Mihai

1

1

activenews.ro: Dan Bădic, fost director al Casei Regale, a declarat, pentru TVR, că va propune canonizarea regelui Mihai.

„Judecând, în același timp, suferința surghiunului regal de 70 de ani, acest om este un sfânt”, spune Dan Bădic, apropiat al regelui Mihai și fost șef al Casei Majestății Sale.

Dan Bădic a spus că vrea să înainteze Patriarhului Daniel propunerea de canonizare a regelui Mihai, precizând că sunt necesare 50.000 de semnături care vor fi strânse prin intermediul asociațiilor care susțin monarhia.
La sfârșitul acestei săptămâni, sicriul cu trupul neînsuflețit al Regelui Mihai va fi depus la o capelă ortodoxă din Lausanne pentru ultimele slujbe religioase din Elveția.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al regelui Mihai va fi adus în țară, miercuri, 13 decembrie, la ora 11.00, iar în 16 decembrie, la ora 12.30 va avea loc slujba de înmormântare la Catedrala Patriarhală. În aceeași zi, la ora 18.45, va avea loc slujba de îngropare, la Curtea de Argeș.

***

NICOLAE IORGA: HOHENZOLLERN sunt EVREI. Asta ar explica multe despre “Casa Regala” a Romaniei

Decembrie 1938.

1Evreii din Capitală şi ȋn special membrii Lojei desfiinţate a Marelui Orient, comentează în toate împrejurările, cu tendinţa de a se difuza în cercuri cât mai largi, următoarele:

Consilierul Regal N. Iorga ar fi adus grave ofense Suveranului într-o şedinţă a Academiei, când preşedintele acestei înalte instituţii propusese ca toţi academicienii să se înscrie în bloc în „Frontul Renaşterii Naţionale” (înfiinţat de Carol al II-lea la 16 decembrie 1938, în locul partidelor politice declarate clandestine).În acel moment, N. Iorga s-a ridicat, spunând că îl surprinde ca tocmai preşedintele să facă o atare propunere adunării, ca şi cum aceasta ar fi o breaslă de bărbieri, tinichigii sau o asociaţie de funcţionari comerciali.

„Nu, domnule preşedinte – a spus în continuare noi nu suntem o turmă de mameluci, fiecare dintre noi are puterea de discernământ necesară, şi prin nimic nu am putea fi constrânşi ori măcar ademeniţi să comitem un asemenea act. Eu cel puţin, declar de la început, că nu m-aş putea înscrie niciodată în asemenea condiţiuni.”

La strigătele de „destul”, „stai jos!” ale academicienilor, N. Iorga s-a ridicat din nou şi a mai spus că nu vorbeşte numai în calitate de academician, ci şi de istoric, şi că dacă este vorba să facă istorie, apoi să mai aştepte puţin, domnii colegi, că vor afla lucruri interesante.

Cu toate protestele asistentei şi fiind des întrerupt de academicieni, N. Iorga a început prin a aminti că „În Evul Mediu existau în Germania trei oraşe libere: Hamburg, Lubeck şi Bremen. În Lubeck, printre diferitele familii de evrei conlocuitoare se găseau unele care se numeau „Zollern”, adică familiile din deal, şi spre a nu se confunda cu cele din vale îşi ziceau „Hohenzollern”. Aceşti Hohenzollerni, prin camătă şi tot felul de mijloace specific evreieşti, devenind extrem de bogaţi, au ajuns mai târziu stăpâni ai castelului şi domeniilor de la Sigmaringen, fiind mai târziu înnobilaţi de Margraful Bavariei. Din aceşti Hohenzollerni se trage actuala noastră dinastie, care după cum este şi firesc,poartă nu numai stigmatele rasei evreieşti, dar mai suferă şi de anumite tare care se transmit pe calea ereditară şi periodic din patru în patru generaţii.”

Deşi des întrerupt de asistență, N. Iorga a continuat totuşi, arătând cum în calitatea sa de istoric, a putut stabili că „printre alte boli ale acestei familii se află şi nebunia transmisă invariabil din patru în patru generaţii şi că păcatele au căzut tocmai pe M.S.Regele ca să fie din generaţia celor nebuni.

Regele Ferdinand a fost deplin sănătos la minte, după cum a fost sănătos şi Regele Carol I, ca şi fratele său, tatăl Regelui Ferdinand.

Deşi părintele Regelui Carol şi bunicul Regelui Ferdinand au fost sănătoşi, bunicul Regelui Carol I a fost totuşi nebun, nebunie transmisă astăzi după a patra generaţie, Regelui Carol II.

Mai mult încă: toţi aceşti regi ori prinţi nebuni, atunci când au simţit că puterea de vitalitate a sângelui evreesc din vinele lor scade, din cauza rezultatelor încrucişării cu prinţese de sânge arian, au căutat să-şi reconforteze virusul iudaic, prin căsătorii cu evreice. Aşa a făcut şi străbunicul lui Carol II, care l-a precedat cu patru generaţii şi aşa a făcut şi actualul Rege al României, căsătorit – după cum se ştie, a mai adăugat N Iorga – cu d-na Lupescu.”

Suveranul, informat de propunerea ce urma a fi făcută de preşedintele Academiei, pentru înscrierea în bloc a academicienilor în „Frontul Renaşterii Naţionale”, asculta la microfon [!] dezbaterile din sala de şedinţe a Academiei. Auzind cele spuse de N. Iorga, a trimis la Academie pe colonelul Urdăreanu, ca să-l împiedice de a vorbi mai departe.

Intrând în sala de şedinţe, dl. Urdăreanu s-a dus direct la Iorga pe care l-a ameninţat, spunându-i că toate cele declarate acolo fuseseră auzite de Suveran.

Acesta a spus d-lui colonel Urdareanu următoarele: „Du-te şi spune stăpânului tău, că profesorul Iorga nu se teme de nimeni, chiar dacă Regele ar porunci să fie ucis şi că toate cele spuse acum la Academie se vor învăţa în viitor în cărţile de şcoală. Chiar dacă voi fi suprimat, cele spuse se vor cunoaşte totuşi în lumea întreagă, deoarece am avut grijă să le trimit mai înainte la Londra, Roma, Paris şi Berlin.”

Toate aceste insinuări fac obiectul de discuţie prin toate lojile masonice, loji în care s-ar fi hotărât detronarea Suveranului României. Tot masonii mai pretind că, pentru ca opinia publică să nu dea crezare celor care s-ar comenta, [Regele] a îmbunat pe N. Iorga, iar la serbarea şi recepţia membrilor Ordinului „Ferdinand”, Suveranul s-a fotografiat întreţinându-se cordial cu acesta.

Arhiva SRI, fond D, dosar 11382, vol. ÎI, f.181-184.

saccsiv

Publicat în Alte categorii | Lasă un comentariu