Să-i urmezi Domnului si să nu dai înapoi, să-ţi dai toată râvna

20525542_1554883904563552_2774258737859154191_n

Foarte săracă este râvna noastră

Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.
Iar acum să le privim pe toate din această perspectivă. Dumnezeu, toate câte spune şi câte face, le spune şi le face spre mântuirea noastră. Da, toate sunt pentru noi.
Dumnezeu, prin toate cuvintele şi prin toate faptele Sale, îşi declară dragostea faţă de creaţia Sa în general, şi faţă de oameni în special. Din cealaltă perspectivă, însă, şi acesta este un fenomen comun: fie că vorbeşte Dumnezeu, fie că nu vorbeşte, noi tot nu înţelegem prea multe, de parcă nici nu am auzi. Lucrează Dumnezeu, face minuni, iar noi ne purtăm ca şi când nu le-am vedea. Atât de puţin înţelegem. Şi aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, chiar şi atunci când înţelege cineva ceva, înţelege greşit, nu cum este cu adevărat. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, fraţii mei. E o problemă serioasă, foarte serioasă.
Vedeţi dumneavoastră, noi toţi, cu toate că suntem în Biserică de ani şi ani, am înţeles foarte puţine, am luat şi am simţit foarte puţine din cele pe care le spune Domnul. Foarte, foarte puţine din minunile Sale, din lucrările Sale ne-au atins sufletul.
Aici, în cazul de faţă, cum am spus şi la început, textul este de neînţeles, aşa încât avem nevoie de traducere, de interpretare ca să-l înţelegem. Din anumite motive Biserica încă foloseşte această limbă la citirea din cadrul slujbelor, adică păstrează limbajul în care s-au scris diferitele texte. Insă acum, slavă Domnului, avem la dispoziţie traduceri, şi încă o mare diversitate de traduceri, în diferite ediţii, care au lângă text şi o interpretare. Şi toţi creştinii au posibilitatea de a le consulta. Dar nu se sinchiseşte nimeni să citească înainte să meargă la biserică sau după — aş spune că ar fi bine să aibă o traducere la ei chiar şi atunci când sunt în biserică şi să urmărească pe ea. Să nu se mai plângă aşadar că ei ar citi dar nu înţeleg (în Grecia pericopele evanghelice şi apostolice se citesc în greaca veche, pe care nu toată lumea o înţelege foarte bine – n.tr.).
Şi da, se mai întâmplă şi să nu înţelegem câteodată, ca în această seară, pericopa apostolică, pentru că nu s-a citit în traducere. Dar în general, aceasta este poziţia noastră, a creştinilor, vizavi de adevărurile lui Dumnezeu, aceasta este poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, în care El lucrează minuni în continuu, iar noi nu înţelegem nimic. Iar acesta nu este un semn bun. Trebuie să ne neliniştim, nu numai laicii, ale căror păcate sunt şi neştiute, după cum spune apostolul Pavel52, dar şi noi, clericii, monahii şi monahiile. Da, nu ne înţelegem cu Dumnezeu. Ce ne-a apucat? Nu ne mai deranjează foarte tare dacă auzim sau n-auzim, înţelegem sau nu-nţelegem, prindem sensul lucrurilor sau nu. Nu ne afectează foarte tare. E grav. Ne este de ajuns, adică, dacă mergem la biserică, ca să spunem aşa, şi ne liniştim sau ne uşurăm, ne odihnim cumva şi ne rezumăm numai la asta. Este foarte săracă râvna noastră. Nu îndrăznim, ne temem să ascultăm întregul adevăr al lui Dumnezeu şi să îl primim.
Fermecaţi de energia pe care o transmit sensurile mântuitoare ale Bisericii
Problema nu este să auzi adevărul lui Dumnezeu. Bine, îl vei auzi. Problema este să ai îndrăzneala şi dispoziţia să primeşti ceea ce spune adevărul lui Dumnezeu, ceea ce vrea să aducă adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău. V-aş ruga să privim problema din acest punct de vedere. Numai dacă luăm puţin seama, nu numai că ne vom nelinişti, dar vom pătimi. Zile, luni, ani întregi deja de când ascultăm şi ascultăm şi ascultăm – şi prin asta mă refer la creştinii din Biserică, oriunde ar fi fiecare dintre ei, de orice enorie ar tine, în orice biserică s-ar duce. Si cum am spus, avem multe cărţi la îndemână, ‘diferite traduceri şi aşa mai departe, şi nu vezi niciodată pe cutare creştin sau pe cutare creştin fiind cuprinşi, fermecaţi de sensurile pe care le are cuvântul lui Dumnezeu, de la sensurile mântuitoare pe care le are în general, la întreaga învăţătură a Bisericii. Să fim fermecaţi, să ne cuprindă energia pe care o au şi o transmit adevărurile lui Dumnezeu. Şi într-o asemenea măsură să ne absoarbă, atât de mult să ne captiveze, în sensul bun al cuvântului, bineînţeles, încât să fie nevoie să uităm toate celelalte lucruri. Asta, faptul că stai şi te preocupă că te-ai îmbolnăvit, nu te-ai îmbolnăvit, te doare, nu te doare, ai o problemă, ai o altă problemă, nu e un semn bun. Şi aşa te găseşti continuu în treburi şi te preocupă astfel de lucruri, care nu sunt numai de neevitat, ci sunt şi cele de care ai nevoie pentru mântuirea ta.
Mă gândeam acum, puţin mai înainte, că, dacă omul începe să creadă cu adevărat, să primească dornic adevărurile lui Dumnezeu, să înţeleagă poruncile lui Hristos, să le primească şi să se adapteze la ele şi se aşează pe acest drum, alergând, adică, în urma lui Hristos lepădându-se de sine şi ducându-şi crucea sa, se epuizează cele omeneşti în om, în sensul bun. Unde să mai fie loc de slavă deşartă şi de împietrirea inimii şi toate de acest fel?! Una câte una, toate se risipesc.
Dumnezeu ne află în capcana păcatului nostru într-un mod înţelept şi mântuitor
Încă o dată, dacă se poate spune aşa, ne minunăm în faţa lui Dumnezeu. E ca şi când ar spune Dumnezeu „Cădeţi în păcat? Păcătuiţi? Bun, deci.” Şi ne află în această stare de aici încolo. Eşti păcătos. Vrei, nu vrei, eşti păcătos, foarte egoist, iubitor de sine, cu inima împietrită şi cu dispoziţia de a înfăptui toate aceste lucruri. Nu Dumnezeu ne face păcătoşi, nu ne duce Dumnezeu în această stare, dar ne lasă în ea, în sensul că „Dacă asta vă doriţi, de asta să aveţi parte.” însă cu toate acestea nu ne lasă în starea noastră de păcat, ca şi când ar zice „Dacă asta vă doriţi, într-acolo să mergeţi şi să vă pierdeţi”, ci într-un mod înţelept şi mântuitor ne află acolo, ne prinde în acea stare.
Fericit cel ce cinstit si adevărat care va cere lui Dumnezeu şi la un moment dat se va trezi şi va începe să înţeleagă ce spune El şi să primească adevărurile Lui şi atunci n-are să-i mai convină faptul că nu înţelege. Va spune „A, nu înţelegeam. Nu erau lucrurile aşa de simple, nu erau explicate textele pe care le ascultam.”
Dumnezeu permite, ştiţi, ca în Biserică să existe astfel de situaţii – aşa aş spune şi despre seara aceasta – ca noi să conştientizăm cât de mult ne convine de fapt că nu înţelegem, că rămânem indiferenţi. Şi ne convine pentru că preferăm lenea noastră, preferăm să nu ne supărăm pe noi înşine, să nu ne trezim măcar un pic.
Acela, însă, care îi va urma lui Dumnezeu, va ieşi din această stare de complacere şi va privi adevărul în ochi. Care adevăr este acesta: vrei, nu vrei, omul meu, eşti păcătos. S-a terminat. Nu Dumnezeu te-a dus într-acolo, ci tu ai ales. Si aceasta se vede din faptul că fiecare dintre noi ne dorim păcatul, participăm la el, nu încercăm să ne desprindem de el. Iar după aceea, începem şi zicem „Foarte greu este a trăi după poruncile Domnului. Nu se poate”, şi îl scoatem şi pe Dumnezeu vinovat pentru asta, pentru că a făcut poruncile atât de grele. Dragul meu, în păcat te afli, în întuneric şi în stricăciune, în tot acest hăţiş. Cum spui acum că prea grele şi dificile sunt toate? Cine, dar, va spune, pierdut fiind şi gata să cadă în prăpastie, celui care vine să îl salveze, „Tare greu mă scoţi de aici.” Nu, ci pe toate le va primi cu bucurie, numai să se salveze.
Trebuie să înţelegem asta. Insă trebuie să subliniem în acest moment faptul că, deîndată ce devine omul dornic să îi urmeze lui Hristos, vrea nu vrea, pe acest drum fiecare pas pe care îl face îi arată că e şi mai păcătos, fiecare strădanie pare că îl duce şi mai mult înspre eşec, dar aşa învaţă să se încreadă şi să se lase în mila lui Dumnezeu. Pentru că, printre toate celelalte, şi pe aceasta o poartă omul, omul cel căzut. Se luptă, se luptă ca să se arate înaintea lui Dumnezeu cu faţa curată, nepătată să spunem. însă nu aceasta este lupta. Lupta este să iei ca cert faptul că eşti păcătos, să te lepezi de tine însuţi, să-ţi ridici crucea şi să alergi în urma lui Hristos, să îi urmezi Lui. Iar atunci vei învăţa lecţia smereniei, lecţia pocăinţei. Altfel nu merge, nu vei răzbi cu nimic altceva.
Dintr-un punct de vedere, deci, noi nu ne dorim să înţelegem, ca şi când ne-ar spune Dumnezeu „Voi nu aveţi poftă de înţelegere, de a răspunde. Aşa vreţi? Aşa să fie!”
Nu e ca şi când ne-a ascuns adevărurile Sale. Atâţia ani, atâţia ani şi noi tot nu înţelegem. E impresionant acest lucru, adică. E impresionant de multe ori faptul că poţi să ai în faţa ta chiar şi pe cel mai binevoitor, pe cel mai luminat creştin şi să te agăţi de un lucru pe care îl zice şi să te străduieşti să îl ajuţi să vadă adevărul, să se prindă de adevăr, să se predea adevărului – adevărului lui Hristos – chiar dacă îi este mai bine, acesta tot nu înţelege, tot se întoarce la ale lui. E impresionant. Pentru că pare a fi un lucru simplu, în faţa lui se află lumina, o lumină orbitoare, iar el nu o vede. în faţa lui este întregul adevăr al lui Dumnezeu, însă el nu-l vede, nu-l simte. Foarte dificil este omul.
Din alt punct de vedere, cel care se hotărăşte – adică să înţeleagă şi să întoarcă răspuns – acela va fi prins, dar într-un sens foarte bun, va fi prins în întregul plan, aşa cum l-a aşezat Dumnezeu, şi acolo va avansa şi va avansa. Şi să vrei după aceea să te mândreşti, şi tot n-ai putea. Vei cădea jos, îţi vei sparge faţa, te vei face de tot râsul şi în ochii tăi, întâi de toate, şi în ochii celorlalţi. Chiar şi diavolul va râde de tine. Dacă nu te smereşti, dacă nu vrei să te smereşti, dacă nu iubeşti smerenia şi dacă nu vei vedea că acesta este bunul cel mare care te ajută să rămâi întru Hristos, te vei face de râs. Are să râdă diavolul de strădaniile şi de eforturile tale, de aşa-zisele tale lupte.
Presupun că am înţeles acum cu toţii ce înseamnă această prindere în capcană – între ghilimele cuvântul, bineînţeles. Se nevoieşte, aşadar, cineva să se smerească, să se pocăiască, să îi urmeze lui Hristos. Acela cu cât se va lăsa mai mult în mila lui Dumnezeu şi mai puţin în seama meritelor şi realizărilor sale, cu atât va avansa mai mult şi va gusta mântuirea. Va gusta mântuirea şi viaţa cea înviată pe care o oferă Hristos, viaţa cea cerească pe care o oferă Hristos, această cu totul altă realitate. Şi atunci nu îi va mai fi greu să renunţe la una, să renunţe la cealaltă, să se abţină de la una, să se ţină departe de cealaltă şi să rămână gol şi singur în faţa lui Dumnezeu.
Aşa ne-am dori să vedem lucrurile, fraţii mei. Să folosim ca pretext, adică, faptul că nu înţelegem unele lucruri, ca să conştientizăm faptul că poate aşa le-a făcut Dumnezeu, să nu le înţelegem, pentru că nu preţuim acest lucru, nu-l preţuim. Il ignorăm. Martoră ne este realitatea că de atâţia ani, atâţia ani ascultăm şi nu avansăm deloc.
Puţin numai să scormoneşti şi râvna ta va prinde aripi. Să nu mai spunem mai multe. Vă rog, însă, foarte mult să luăm aminte la aceste cuvinte simple pe care le-am spus – şi să ne rugăm chiar – să ne dăm, adică, silinţa de a ieşi din starea aceasta în care ne dorim să scăpăm de responsabilitate: ori că nu putem, ori că nu am înţeles, ori că nu ni s-a spus, ori că avem alte preocupări sau alte probleme. Toate acestea sunt doar nişte pretexte. Nu suntem adevăraţi. Ne temem să fim adevăraţi şi să avansăm cu adevărat, cu multă râvnă, adică.
Dumnezeu l-a creat pe om cu râvnă în el. Şi am putea spune că noi, aici, în ţara noastră, poporul nostru, noi toţi nu avem nimic altceva – în ultimă instanţă, celelalte nu înseamnă nimic. Nu poate nimeni să îşi pună speranţa şi să se sprijine în ele, însă unii au râvnă. Toţi am putea să fim mai zeloşi. Acest lucru s-a pierdut destul de mult, bineînţeles, însă există încă adânc în sufletul nostru ca un izvor, aş spune, şi este un lucru pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu dintru început ca pe o harismă firească, ca pe o putere naturală. Da, ai râvnă. Nu este aşa, ca şi când am fi obţinut-o noi, dar iată, este înlăuntrul sufletului nostru, adânc în sufletul nostru. Şi puţin numai să scormoneşti după ea, puţin numai să o zgândări, puţin numai să o stârneşti, iar râvna ta va prinde aripi.
Să-ti dai toată râvna, aşadar, să-i urmezi Domnului si să nu dai înapoi. Să nu te temi că, în timp ce vei progresa, ţi se va părea că dai înapoi. Da, aceasta se va întâmpla cu siguranţă până în momentul în care vei găsi smerenia, până când vei îmbrăţişa smerenia, până când îl vei găsi pe Hristos, pe Hristos cel smerit, care spunea „căci blând sunt şi smerit cu inima”53. Hristos este învăţătorul, cel care ne poartă şi ne învaţă ale Sale. Nu avem nimic de ce să ne temem. Să luăm aminte, aşadar, vă rog, şi să facem si noi asemenea.

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Inima cuprinde rugăciunea, iar rugăciunea lui Iisus cuprinde inima

1

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine”. Dacă cineva, cu dorinţă şi neîncetat precum e răsuflarea din nări, spune această rugăciune, atunci în scurt timp, în el pogoară Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi creează în el lăcaş, şi rugăciunea cuprinde inima, iar inima cuprinde rugăciunea, şi omul spune ziua şi noaptea această rugăciune, şi astfel se eliberează de toate mrejele vrăjmaşului.

Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 26

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Să-I urmăm Lui Hristos si să ne luăm crucea

17022287_1689055994726091_6043703575539687805_n

Cu toţii ştiţi pentru ce lucruri mărunte obişnuiesc oamenii să se ostenească şi să se dea chiar morţii! Oare nu pentru o mică soldă este gata ostasul să înfrunte primejdii de moarte şi jertfe? Şi oare nu pentru un mic adaos înfruntă negustorul naufragiul, vânturile mării, oamenii sălbatici şi multele atacuri, călătorind pe pământ şi pe mare? Şi nu pentru o bucată de pâine mulţi se prind sclavi la stăpâni fără de omenie?
Iar noi, oare nu ne vom robi, aşa cum s-ar cuveni, Stăpânului celui din fire iubitor de oameni, nu vom înfrunta oare primejdiile vieţii şi nici nu-I vom aduce dobânda câştigului nostru, ca să primim bogăţia cea veşnică? Nu vom răbda batjocura oamenilor şi multele rele ale celor păcătoşi, ca să dobândim dumnezeiasca slavă, dând slava muritoare în schimbul celei nemuritoare? Nu ne vom nevoi, după putere, nu vom flămânzi ca să mâncăm pâinea vieţii, coborâtă din ceruri, şi nu vom bea din apa cea vie, din care cel ce a fost învrednicit să mănânce şi să bea nu va mai înseta, nici nu va mai flămânzi în veac (Ioan, 4:14; 6:33)? Nu ne vom curăţi ochiul sufletului, lepădând toată desfrânarea trupului şi a sufletului (II Cor., 7:1) ca să vedem pe luminătorul cel mai înainte de soare, făcându-ne mai cu osârdie fii ai acestui luminător şi [devenind] noi înşine, prin participare, alţi luminători care răspândesc cuvântul vieţii (Fil., 2:16)?
Să trăim, aşadar, după cum a trăit Domnul Insuşi şi ne-a învăţat, făcându-Se om ca şi noi. Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, răstignindu-ne trupul cel plin de patimi şi de pofte, ca să fim preaslăviţi împreună cu El şi împreună să stăm, şi după învierea Lui să fim înălţaţi la El aşa cum şi El s-a înălţat.

Sfântul Grigorie Palama, Omilii Vol.2, Ed.Anastasia 2004

1

Publicat în Cuvinte de folos de la Sfintii Parinti | Lasă un comentariu

Credincioşii sunt siliţi să sufere multă pagubă sufletească, când preotul nu-i predicator destoinic

Rugaciunea de Luni

Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul. Ce tărie va putea să-i dea cuiva viaţa sa îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade, din pricina grozavei lui ne- ştiinţe, în erezie şi se desparte de trupul Bisericii? Cunosc mulţi oameni care au păţit aşa. Care-i câştigul strădaniei lui? Nici unul! Şi, la fel, nu-i de nici un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată. Din pricina asta, mai mult decât toţi, trebuie să fie iscusit în astfel de lupte cel care a primit sarcina de a învăţa pe ceilalţi. Chiar dacă el rămâne nezdruncinat şi nu-i vătămat cu nimic de cei potrivnici, totuşi, credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar vedea că povăţuitorul lor este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun înfrângerea lui pe seama neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina neştiinţei unui singur om, este aruncat poporul cel mult în cea mai adâncă prăpastie a pierzării. Chiar dacă credincioşii nu trec cu totul de partea potrivnicilor, totuşi sunt siliţi să pună la îndoială învăţăturile în care credeau până atunci; nu mai pot crede cu aceeaşi tărie în învăţăturile de care mai înainte se apropiau cu credinţă nezdruncinată. Înfrângerea dascălului strecoară atâta tulburare în sufletele credincioşilor, încât răul sfârşeşte prin a-i îneca.
Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al acelui dascăl pentru fiecare suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii destul de bine acestea.
Este oare mândrie, este oare umblet după slavă deşartă, că n-am voit să ajung pricina pieirii atâtor suflete şi că n-am vrut nici să atrag asupra mea o pedeapsă mai mare decât aceea care mă aşteaptă acum dincolo? Cine ar putea-o spune? Nimeni! Afară numai dacă cineva ar vrea cu tot dinadinsul să mă ţină de rău pe degeaba şi să filosofeze pe seama nenorocirilor altora.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti 2004, pp. 147-148

1

Publicat în Cuvinte de folos de la Sfintii Parinti | Lasă un comentariu

Este mai rea decât necredinţa, fatarnicia

1

Unii – spunea stareţul – s-au lepădat de credinţa în Dumnezeu pentru a-i imita pe alţii sau dintr-o ruşine falsă. Şi iată o întâmplare: un oarecare nu credea în Dumnezeu. Dar în timpul războiului din Caucaz la care a luat parte, când în jurul lui zburau gloanţe, îşi îmbrăţişa calul şi spunea tot timpul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!».

Mai apoi, când, amintindu-şi de aceasta, tovarăşii au râs de dânsul, el s-a lepădat de cuvintele sale. Apoi părintele a adăugat: «Da, făţărnicia este mai rea decât necredinţa».

Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 152

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit Hristos

vaznesenje

Să-L iubim pe Hristos și singura noastră nădejde și grijă să fie El. Să-L iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Să ne așeze unde voiește. Să ne dea orice voiește. Să nu-L iubim pentru darurile Lui. Este egoism să spunem: „O să mă așeze Hristos într-un locaș frumos, pe care mi l-a făcut, mi l-a pregătit El Însuși, precum spune Evanghelia: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Corect este să spunem: „Hristoase al meu, ce voiește iubirea Ta îmi ajunge ca să trăiesc în dragostea Ta”.
Eu, Sărmanul, ce să vă spun… sunt foarte neputincios. N-am izbutit să-L iubesc atât de mult pe Hristos, să-L dorească fierbinte sufletul meu. Simt că sunt mult în urmă. Așa simt. Nu am ajuns acolo unde vreau, nu trăiesc această iubire. Dar nu deznădăjduiesc. Mă încredințez iubirii lui Dumnezeu. Îi zic lui Hristos: „Știu, nu sunt vrednic. Trimite-mă unde voiește iubirea Ta. Asta vreau, asta doresc. Ți-am slujit toată viața mea”.
Când am fost grav bolnav și era să plec spre ceruri, nu voiam să mă gândesc la păcatele mele. Voiam să mă gândesc la iubirea Domnului meu, a Hristosului meu, și la viața veșnică. Nu voiam să am frică. Voiam să merg la Domnul și să mă gândesc la bunătatea Lui, la iubirea Lui. Iar acum, când se apropie sfârșitul vieții mele, nu am frământări, nici chinuri, dar mă gândesc că, atunci. când mă voi înfățișa la A Doua Venire și Domnul îmi va spune: „Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?” (Matei 22, 12), îmi voi pleca îndată capul și voi zice: „Ce vrei Tu, Doamne, ce voiește iubirea Ta; sunt vrednic de iad. Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu Tine, unde și cum voiești Tu”.
Mă străduiesc să mă dăruiesc iubirii și slujirii lui Dumnezeu. Am simțământul păcătoșeniei, dar trăiesc cu nădejdea. Este rău să deznădăjduiești, fiindcă cel deznădăjduit se amărăște și își pierde bunăvoirea și puterea, în vreme ce acela care nădăjduiește înaintează mereu. Întrucât simte că este sărac, se străduiește să se îmbogățească. Ce face, săracul? Dacă este grijuliu, se străduiește să găsească un chip de a se îmbogăți.
Deși mă simt atât de neputincios și n-am izbândit ceea ce-mi doresc, totuși nu deznădăjduiesc. Ceea ce mă mângâie este că nu contenesc a mă strădui. Însă nu fac ceea ce voiesc. Să faceți rugăciune pentru mine. Problema este că nu-L pot iubi deplin pe Hristos fără harul Lui. Hristos nu-Și lasă vădită iubirea, dacă sufletul meu nu are ceva care să-L atragă.
Și s-ar putea ca tocmai acest „ceva” să-mi lipsească, de aceea mă rog lui Dumnezeu și zic: „Sunt foarte slab, Hristoase al meu. Numai Tu vei izbândi, prin harul Tău, să mă învrednicești așa, ca pe Apostolul Pavel care se bucura și se mândrea, să pot zice și eu împreună cu el: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20)”.
Cu acestea mă îndeletnicesc. Mă străduiesc să aflu chipuri de a-L iubi pe Hristos. Această iubire nu se satură vreodată. Cu cât Îl iubești pe Hristos, cu atât ți se pare că nu-L iubești și tânjești în întregime, tot mai mult, să-L iubești. Însă, fără să-ți dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus!

Când vine Hristos în inimă, viața se schimbă

Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te liniștești. Devii alt om. Trăiești pretutindeni unde este Hristos. Trăiești în stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinții, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu toți și cu toate. Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad.
Hristos este în toate gândurile tale, in toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptăți pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu poți să pătimești pe nedrept. L-ai ales pe Hristos ca să nu pătimești? Ce zice Apostolul Pavel? Mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24). Aceasta este religia noastră. Să se deștepte sufletul și să-L iubească pe Hristos, să devină sfânt. Să se predea numai dragostei dumnezeiești. Așa și El îl va iubi.
Când vine Hristos în inimă, viața se schimbă. Hristos este totul. Cel ce trăiește în Hristos, trăiește lucruri despre care nu se vorbește, lucruri sfinte. Trăiește în bucurie. Ele sunt adevărul. Le-au trăit oameni, asceți din Sfântul Munte. Fără încetare, cu dor fierbinte șopteau rugăciunea: „Doamne lisuse…”.
Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici… Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. Acest dor te face să simți că moartea este numai puntea pe care o vei trece cândva pentru a continua viața cu Hristos. Aici pe pământ ai de înfruntat o piedică, de aceea este nevoie de credință. Această piedică este trupul. În vreme ce după moarte credința dispare și Îl vezi pe Hristos așa precum vezi soarele. În veșnicie, firește, le vei trăi pe toate mai intens.
Însă atunci când nu trăiești cu Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Este influențat trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. Ti se spune: „Ca să fii sănătos ia de dimineață lapte, un oușor, unt și doi-trei pesmeți”. Însă, dacă trăiești corect, dacă-L iubești pe Hristos, cu o portocală sau cu un măr ești foarte bine. Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială, Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă.
Mult se va mângâia suflețelul nostru când vom dori fierbinte după Domnul. Atunci nu ne vom mai îngriji de cele zilnice și ticăloase, ci de cele duhovnicești și de sus, vom trăi în lumea cea duhovnicească. Când trăiești în lumea duhovnicească, trăiești într-o altă lume, în aceea după care tânjește sufletul tău și care îi place sufletului tău. Nu ești însă nepăsător față de om; vrei să-și afle și el mântuirea, lumina, sfințirea. Să intre toți în Biserică.

Iubirea lui Hristos nu se satură niciodată

Hristos este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Ceva mai înalt nu există. Toate cele simțite duc la o săturare, numai Dumnezeu nu. El este totul. Dumnezeu este cel mai înalt lucru care poate fi dorit. Nici o altă bucurie, nici o altă frumusețe nu se poate compara cu El. Ce altceva ar putea sta alături de lucrul cel mai înalt? Dragostea pentru Hristos este altceva. Ea nu are sfârșit, este nesăturată. Dă viață, dă putere, dă sănătate, dă, dă… Și cu cât dă, cu atât mai mult omul vrea să se îndrăgostească. În vreme ce dragostea omenească îl poate strica pe om, îl poate înnebuni.
Când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri rămân în umbră. Celelalte iubiri au o săturare, numai iubirea lui Hristos nu are. Iubirea trupească ajunge la acest sațiu. Apoi poate începe gelozia, nemulțumirea, până și crima. Se poate preface în ură. Iubirea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească durează puțin și încet-încet se stinge, în vreme ce iubirea dumnezeiască se mărește și se adâncește. Orice altă dragoste poate să-l aducă pe om la deznădejde. Dragostea dumnezeiască însă ne înalță către tărâmul lui Dumnezeu, ne dăruiește liniște, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri istovesc, în vreme ce aceasta nu se satură niciodată. Este o plăcere fără de sațiu, de care omul nu se îngreuiază vreodată. Este cel mai înalt lucru care poate fi dorit.
Doar într-un singur punct încetează dorirea: când omul se unește cu Hristos. Iubește, iubește, iubește, și cu cât iubește, cu atât vrea mai mult să iubească. Vede că încă nu s-a unit, nu s-a predat iubirii lui Dumnezeu. Are mereu imboldul, dorința, bucuria, spre a izbuti să ajungă la cel mai înalt lucru care poate fi dorit, la Hristos. Tot postește, tot face metanii, tot se roagă, și totuși nu află mulțumire. Nu-și dă seama că a ajuns deja la această iubire. Nu simte că ceea ce dorește l-a umplut, a primit-o deja, o trăiește. După această dragoste dumnezeiască, după această iubire dumnezeiască tânjesc fierbinte toți asceții. Ei se îmbată cu o beție dumnezeiască. În această beție trupul poate îmbătrâni, poate trece, însă duhul întinerește și înflorește.

Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte pentru toate, roagă-te necontenit

1

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae după ce ieşise din închisoare şi, rugându-l să-mi dea un sfat duhovnicesc, mi-a spus următoarele:

“Fii optimistm încrede-te fără rezervă în dumnezeiasca Pronie.

Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte-I pentru toate. Bucură-te dacă Domnul te-a găsit vredinc de încercare. Suferinţa este de trebuinţă şi pentru cel ce suferă, şi pentru mai binele lumii întregi.

Nu te lega de nimic din cele vremelnice. Slujeşte pe aproapele tău cu toată dragostea şi dăruirea; nu numai cât are nevoie, ci mai mult. Fii pildă de viaţă creştină.

Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede.

Crezul tău să-ţi fie viu: viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hrisotos?

Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi; să nu ne înecăm în marea vieţii”.

Pr. Petroniu Tănase

Părintele Dumitru Stăniloae în conştiinţa contemporanilor – mărturii, evocări, amintiri”, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p.203-204

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Nu trebuie să deznădăjduiască vreodată nici un păcătos

om-suparat-600x423-520x245

Nici un păcătos nu trebuie să deznădăjduiască vreodată. Ajunge numai să se pocăiască, deoarece păcatele lui sunt mai puţine decât ale diavolului şi are circumstanţe atenuante, fiindcă a fost plăsmuit din pământ şi a alunecat şi s-a murdărit din neatenţie.
Dar noi nu avem nici o justificare, căci nu vrem să ne pocăim şi să ne spovedim, ci vrem să rămânem în noroi. Sunt unii care, socotind că vor cădea în aceleaşi păcate, nu se mărturisesc. Adică peste noroiul vechi adaugă altul şi altul, dar dacă li se murdăresc hainele, le spală şi iau aminte să nu le mai murdărească, iar atunci când se murdăresc din nou, le curăţă iarăşi. Trebuie să ştim că şi cei mai duhovniceşti oameni nu şi-au asigurat viaţa lor. De aceea se şi ţin pe ei înşişi în „asigurarea” lui Dumnezeu şi nădăjduiesc în El deznădăjduindu-se doar de „eul” lor, deoarece acesta aduce toată nefericirea duhovnicească. Pentru aceasta monahii, ca să izbândească duhovniceşte şi să ajute mai mult şi mai eficace, niciodată nu folosesc expresia: „Să mântuim lumea”, ci se roagă fără zgomot şi Dumnezeu mântuieşte lumea.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, p. 78-79

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Stramtorarile Vietii

1

Când privesc creatia lui Dumnezeu, ce vad? Vad peste tot o extraordinara abundenta, o adevarata bogatie de viata în regnul animal, printre patrupede, reptile, insecte, pasari pesti. Atunci ne vom întreba: pentru ce viata omului, si mai ales a omului credincios si evlavios, este suparatoare si strâmtorata? Domnul a raspândit pretutindeni cu mâna larga viata, belsugul si fericirea, si toate creaturile – exceptând omul – Îi aduc slava prin abundenta lor, prin viata si bucuria lor deplina. De ce oare aceasta discordanta între mine si lumea animala? Nu sunt eu creatura aceluiasi Creator?
Raspunsul este simplu. Viata noastra este otravita fie de pacat, prin propria noastra greseala, fie de dusmanul netrupesc, care se lupta mai ales – si înainte de toate – cu acei care încearca sa traiasca o viata evlavioasa.
Viata omului, a adevaratului crestin, este în viitor, în veacul ce va sa fie; acolo, toata bucuria si toata binecuvântarea îi sunt pregatite. Aici pe pamânt el nu este decât un exilat, ispasind o pedeapsa; aici pe pamânt se întâmpla ca toata natura sa se revolte împotriva lui din cauza pacatelor sale, ca sa nu vorbim de vrajmasul care, din timpuri stravechi, „racneste ca un leu, cautând pe cine sa înghita” (1 Petru 5, 8). Prin urmare, nu sunt tulburat sa vad bucuria si abundenta dominând pretutindeni în lume, în timp ce singur eu sunt lipsit de fericire, si ma uit cu durere la fericirea si libertatea creaturilor lui Dumnezeu. Eu sunt calaul meu însumi din pricina pacatelor mele, care nu ma parasesc si nu înceteaza sa ma loveasca. Voi avea parte de bucurie deplina si eu, de asemenea, dar nu aici pe pamânt, ci numai în lumea cealalta.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 66-67.

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu

Mijlocitoarea rugăciunilor noastre, Maica Domnului

20840773_294762144325892_2696776076973299781_n

Biserica dreptslăvitoare a lui Hristos cinsteşte mai presus de toate făpturile cereşti şi pământeşti pe cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, pe Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria.
După învăţătura Bisericii, ea este singura nădejde a credincioşilor, izbăvirea tuturor celor ce aleargă la ea, de necazuri şi nenorociri, izvor al milei şi zid nebiruit, mijlocire către Ziditorul, nădejdea neschimbată a credincioşilor, Bucuria tuturor celor necăjiţi şi Ocrotitoarea celor obijduiţi. Ea mijloceşte fără încetare pentru noi în rugăciuni înaintea lui Dumnezeu.

(Arhimandrit Chiril Pavlov, Lauda Maicii Domnului, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 26)

1

Publicat în Cuvinte de folos | Lasă un comentariu