Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem? Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo.

22366438_1911480008867377_4556882584846836603_n

Într-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.
Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multă durere.
Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin milostenii în ascuns.
Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, era aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:

– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem?

Preotul încerca cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențat de cuvintele preotului.

Într-o noapte preotul o vede pe fiica sa în vis. Era plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:

– Tată, îți mulțumesc pentru toate. Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu. Te rog, spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc pentru peștele pe care mi l-a trimis.

Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, visul s-a stins. Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește pentru pe care i l-a trimis, căpitanul a sărit în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a ieșit credința ascunsă a inimii sale:

– Dumnezeul meu!, a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul.

Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce atâta tulburare? De ce atâta nedumerire? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:

– Da, este adevărat! Sufletele trăiesc și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era ca un înger. În acea clipă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Însă în acea clipă m-a enervat prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o nimănui și după o vreme am și uitat-o. Însă suflețelul ei nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri.

Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…

– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne!, a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa.

„Mesaje din Cer”, Sf. Mănăstire a Maicii Domnului, Varnakova

Reclame

Marele cutremur din Turcia si suspinul Maicii Domnului

1

În Decembrie 1998, cu câteva luni înainte de marele cutremur din Turcia, de la 17 August 1999, insula Burgaz, Antigona în grecește, care face parte din grupul de insule Prinkiponison din Marea Marmara, a fost cutremurată de un fapt uimitor. Această insulă a fost cândva grecească, astăzi însă există aici foarte puțini greci și mulți turci din diferite regiuni ale Turciei.
Insula are o Biserică ortodoxă, a Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, Ucenicul iubit al lui Hristos și al Maicii Domnului. Biserica se înalță măreață înaintea ta, când te apropii pe mare dinspre Constantinopol. În acea perioadă, în fiecare noapte, în afara bisericii și în tot locul dimprejur, se auzea intens o răsuflare neliniștită care inspira și expira, de parcă ar fi suspinat cineva. Era un suspin adânc. Locuitorii turci din regiune s-au neliniștit, dar nu-și puteau explica fenomenul. Unii au ajuns până acolo încât și-au luat… stetoscoape, cu care apropiindu-se de zidurile exterioare ale bisericii, încercau să descopere sursa acestor suspine răsunătoare care îi răscoliseră pe toți.
Vestea s-a răspândit în toată insula și uimitor a fost faptul că înșiși turcii mărturiseau că acest suspin ar fi glasul Maicii Domnului, Ana Mariem în turcă, care voia să prevestească că avea să se întâmple o mare nenorocire. Vestea a ajuns și la Constantinopol, unde un cunoscut ziarist turc, Sadettin Teksoy, de la canalul de televiziune turc STAR, a hotărât să meargă în insulă ca să cerceteze cazul. După ce a ajuns acolo, a mers la biserică în vremea în care preotul ortodox grec săvârșea aproape singur Vecernia. Ziaristul turc, după ce l-a lăsat să sfârșească slujba, s-a apropiat de preot și l-a întrebat ce crede despre ceea ce se întâmplă.
Preotul a răspuns că într-adevăr, în fiecare noapte, se aude un suspin răsunător, dar nu este în stare să explice adevărata pricină. Din tonul răspunsului său se vedea limpede că nu voia să se implice într-o eventuală provocare a sentimentelor religioase ale musulmanilor turci. Însă ziaristul insista și în cele din urmă, după ce a stat ore întregi în jurul Bisericii, a reușit să înregistreze suspinul și a luat destule interviuri de la locuitorii turci ai insulei. Unul dintre ei, directorul de atunci al școlii, a declarat înaintea camerei de luat vederi că în Burgaz au locuit mai demult mulți greci și insula era curat creștin-ortodoxă, de aceea are și o mare tradiție creștină. La sfârșit a spus cu emfază: „Acum poate a venit Panaghia creștinilor, voind să prevestească că vine o mare nenorocire”. Acestea le-a mărturisit un turc (la arhiva noastră există și o înregistrare video a evenimentului).
Și într-adevăr, marea nenorocire a venit foarte repede. După opt luni, la două zile de la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, marele cutremur de la 17 August 1999 a rănit Turcia cu multe mii de victime. Pentru turcii din insula Antigona, „suspinul Maicii Domnului” a fost o prevestire pentru această mare catastrofă ce avea să vină.
Dar acest cutremur a avut și o altă dimensiune, foarte importantă și semnificativă. Să ne aducem aminte că în acea perioadă, în preajma cutremurului, relațiile greco-turcești erau la nadir. A premers criza din Imia din 1996 și, în continuare, marea criză a lui Abdullah Ocalan. Mulți credeau atunci că turcii erau gata pentru o mare invazie în țara noastră. Și într-adevăr, informațiile arătau că turcii pregăteau o mare acțiune-provocare în Marea Egee cu „vârf de lance” pentru a provoca marina turcă. Însă ceea ce a urmat cu siguranță le-a stricat planurile. Și ceea ce a urmat în acea noapte a fost foarte important.

La 16 August 1999, adică în seara marelui cutremur la baza navală Gölcük se săvârșea marea ceremonie a schimbării conducerii Statului Major al Marinei Turciei. La baza navală erau adunate mai multe fregate turcești, și un număr mare de ofițeri superiori ai Marinei turcești urmăreau ceremonia. În jur de orele 3:00 după miezul nopții au început vibrațiile cutremurului. În acea clipă, când cei mai mulți din bază se odihneau după ceremonii, niște martori oculari au spus că au văzut foarte aproape de baza navală o uriașă pară de foc ieșind din pământ și suindu-se la înălțime. Până astăzi nimeni dintre cercetători nu a putut explica pricina și proveniența acestui foc. Clădirea principală a bazei s-a clătinat din temelie și îndată s-a prăbușit cu un zgomot înfricoșător în mijlocul strigătelor de deznădejde.

Sub ruinele ei a fost îngropată o mare parte din elita marinei turcești. Precum a menționat Statul Major al Marinei turcești într-un comunicat oficial, din cauza cutremurului și a prăbușirii bazei și-a găsit moartea fulgerătoare doi amirali, 27 de ofițeri superiori, 136 subofițeri, 82 marinari, 9 marinari experți, un elev al Școlii de Ofițeri Stagiari și 126 de „lucrători calificați” ai bazei. În total 441 persoane au fost îngropate sub ruinele celei mai mari baze navale a Turciei din acea vreme. Din acestea poate vedea oricine că lovitura a fost oportună, într-o perioadă în care marina turcească se pregătea pentru marele asalt în vederea dominării depline în Marea Egee. Și cu siguranță după această lovitură au trebuit mulți ani pentru a-și reface forțele sale.
Însă despre baza navală Gölcük și despre acea ciudată strălucire care a premers cu câteva secunde înaintea prăbușirii clădirii centrale a bazei într-un zgomot asurzitor. Merită să consemnăm că turcii nu au îngăduit niciunui echipaj de salvare străin să se apropie de bază, deși aveau mare nevoie, de vreme ce sub ruine se chinuiau să se salveze sute de ofițeri și marinari, și, firește, niciunui fotograf nu i s-a îngăduit să fotografieze catastrofa. Explicațiile care au fost date atunci, dar care nu au fost credibile, au fost că nu voiau ca instalațiile bazei să fie văzute de camere străine.

Însă adevărul este că sub ruinele bazei navale au fost îngropate ambițiile arogante turcești care pregătiseră „marea ofensivă” împotriva Greciei, la numai o zi după praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Nikos Hiladakis, ziarist și scriitor

Icoana Maicii Domnului si pazitorul ei

21557616_781241378727239_4546676573409433692_n

Bătrânul Haralambie a trăit ultimii ani ai vieții sale cu nostalgia patriei sale pierdute. Se gândea mereu la frumosul său sat de lângă Prusa, iar ochii săi lăcrimau. Cu această durere a plecat din această viață. Îl lua adeseori în brațe pe nepoțelul său, Haralambie, și-i vorbea despre satul său. Îi descria cum era biserica, școala unde a învățat primele litere, piața satului unde se juca. Apoi, cu multe amănunte îi descria casa în care se născuse, se căsătorise și-și dobândise copiii.

Micul Haralambie a crescut și apoi a studiat în Atena. Însă totdeauna își aducea aminte de bunicul său. Într-o zi înștiințându-se că o agenție de turism a organizat o excursie în părțile Prusei, a considerat de datoria sa să viziteze acel loc, în amintirea bunicului său.

O nespusă emoție a încercat Haralambie când a ajuns în satul bunicului său. Mai întâi a văzut biserica, numai că acum era geamie. S-a apropiat de cafeneaua bunicului său, dar era închisă. Și piața era cu desăvârșire lăsată în părăsire. A ajuns în fața casei. Cu o mână tremurândă a deschis poarta de la curte. Pe trepte stătea un bătrânel. De îndată ce l-a văzut pe tânăr l-a întrebat în turcește:

– Fiule, ce vrei?

Cu puținele cuvinte turcești, pe care Haralambie le învățase de la bunicul său, a încercat să-i dea să înțeleagă că venise din Grecia ca să cunoască satul bunicului său. De îndată ce bătrânul a auzit aceste cuvinte, a sărit în sus, și-a întins mâinile și l-a strâns pe Haralambie la pieptul său.

– Bine ai venit!, i-a spus bătrânul în grecește. Știam că vei veni și de aceea te așteptam.

Haralambie îl privea buimac. Apoi bătrânul l-a luat de mână pe tânăr și l-a condus într-o cameră mică în interiorul casei. L-a pus să se așeze pe singurul scaun ce era acolo, după care i-a spus:

– Eu m-am născut într-un frumos sătuleț din Macedonia. Părinții mei au fost mahomedani și se ocupau cu agricultura. Eram cel mai mic copil al familiei. Când ceilalți lipseau toată ziua la câmp, eu stăteam la casa prietenului meu Nicolae. De multe ori chiar dormeam acolo. Părinții lui mă iubeau și nu mă deosebeau de copiii lor. Erau oameni buni și creștini credincioși. Se aduna la rugăciune toată familia, mai ales noaptea, îngenuncheau și se rugau înaintea icoanei Maicii Domnului, la care ardea permanent o candelă, iar alături era o cădelniță, care împrăștia o bună mireasmă în toată casa.

Toate acestea mă făceau să simt teamă. De multe ori îngenuncheam și eu împreună cu ei și vorbeam cu Maica Domnului, ca și cum aș vorbi cu mama mea. Sufletul se umplea atunci de pace.

Într-o zi, familia lui Nicolae a mers la o bisericuță din afara satului care avea hramul. M-au luat și pe mine cu ei. Am urmărit Dumnezeiasca Liturghie și când i-am văzut pe credincioși că merg spre Sfântul Altar să se împărtășească, am mers și eu. Dar tatăl prietenului meu m-a oprit, spunându-mi în șoaptă:

– Tu nu, copilul meu! Nu te poți împărtăși, pentru că nu ești botezat.

L-am privit cu reproș și i-am spus:

– Atunci, să mă botez și eu.

Mai târziu kir Dimitrie, tatăl lui Nicolae, mi-a explicat că aparținem de religii diferite și că părinții mei nu mi-ar fi îngăduit să mă botez. Aș putea-o face însă atunci când avea să devin major. Treceau anii și eu continuam să am aceeași dorință.
Așteptam cu multă nerăbdare acea zi mult dorită și continuam să mă rog Maicii Domnului. Din nefericire nu am apucat să-mi înfăptuiesc marea mea dorință, căci, înainte de majorat, s-a făcut schimbul de populații. Părinții mei m-au luat și m-au adus în acest sat.

Era noapte și nu am putut să-mi iau rămas bun de la prietenul meu și de la acea iubită familie. Și asta m-a costat mult. De vreo două ori am voit să fug de acasă și de aceea părinții mei au fost nevoiți să mă încuie în această cameră, unde am rămas până acum.

Într-o noapte, cuprins fiind de deznădejde, am îngenuncheat, așa cum făcea familia lui Nicolae, și cu lacrimi în ochi am rugat-o pe Maica Domnului să mă ajute să mă întorc înapoi. Deodată am simțit o nespusă mireasmă, care mi-a umplut camera. Am considerat aceasta ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea mea. Această mireasmă o simt până astăzi, atunci când mă rog noaptea.
Mai târziu am început să aud niște lovituri ușoare sub patul în care dormeam. Vreme de un an întreg nu am putut înțelege ce se întâmplă, dar nici nu îndrăzneam s-o spun cuiva. Într-o zi, când toată familia mea a plecat la o nuntă în satul vecin, am avut ocazia să caut cu multă atenție la locul acela. Am văzut că o scândură nu se îmbina bine și am ridicat-o cu un obiect ascuțit. Sub scândură am văzut o cutie metalică. „Cu siguranță aici este ascunsă o comoară”, m-am gândit. M-au cuprins fiorii când am deschis-o. Înlăuntru era o icoană întreagă a Maicii Domnului, o candelă și o cădelniță. M-am gândit că oamenii care au plecat din această casă au ascuns neprețuita lor comoară ca să nu cadă în mâini profanatoare. La fel m-am gândit să fac și eu. Să păstrez icoana până când se afla cineva din acea familie, căruia să i-o pot da. Și aceasta era cererea mea, atunci când mă rugam în fiecare noapte Maicii Domnului.
Au trecut mulți ani de atunci. Părinții mei au plecat din această viață. Frații mei s-au căsătorit și și-a făcut fiecare casa sa. Eu am rămas singur aici. Păzeam icoana Maicii Domnului. Nu am vrut să mă căsătoresc, pentru că nu voiam să intre femeie în casa mea. Rudele și consătenii mă considerau dezechilibrat mintal și nu se apropiau de mine. Asta îmi convenea, pentru că nu mă deranjau. Aveam totdeauna pe Maica Domnului care mă ocrotea.
În ultima vreme puterile au început să mă părăsească. „Maica Domnului, nu mă lăsa să mor mai înainte de a da în mâini sigure icoana ta”, mă rugam continuu. Iar ieri seara am primit răspunsul ei. Mireasma se oprise. O adiere răcoroasă mi-a cuprins sufletul. Am scos icoana din cutie și mi s-a părut că Maica Domnului mi-a zâmbit. „Va trimite pe cineva astăzi s-o ia”, m-am gândit, și de dimineață stau pe trepte și aștept. Acum pot închide ochii liniștit.
Emoționat, Haralambie a luat în mâini sfânta icoană. S-a plecat apoi și a sărutat mâna bătrânului, ca și cum ar fi sărutat mâna bunicului său. I-a mulțumit din toată inima și și-au luat rămas bun cu ochii înlăcrimați. Înainte de a pleca, bătrânul i-a dat lui Haralambie un săculeț, spunându-i:

– Ia-l, fiule! Este pământ din grădina bunicului tău. Pune-i-l în mormânt, ca să i se odihnească sufletul.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

Despre un păcat ruşinos

18951237_1998415333778999_2807718414101206674_n

Un tânăr mi-a povestit odată următoarele: în adolescenţă era pasionat de sport, în special de lupte. Pe la cincisprezece ani, un coleg de echipă l-a iniţiat în „păcatul” onaniei. De ruşine, nu a mărturisit asta la spovedanie.
Într-o zi, o lună mai târziu, era acasă şi se lupta pe podeaua camerei de zi cu fratele său. Pe neaşteptate, fratele său, care era foarte voinic, a căzut pe burtă peste el cu atâta forţă, încât nu a mai putut respira şi a murit. În această stare, şi-a observat propriul trup, şocul fratelui şi al mamei sale care năvălise în cameră să îl ajute şi şi-a mai văzut sufletul, însoţit de îngerul păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului în care locuia, ajungând în cele din urmă în ceruri.

Acolo s-a regăsit într-un tunel lung şi întunecat, la capătul căruia se afla o lumină şi Raiul. Când a intrat în această lumină, a văzut-o pe Maica Domnului, care l-a întrebat pe îngerul său păzitor de ce se află acolo. Îngerul i-a povestit amănuntele morţii băiatului. Atunci, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul meu a acceptat să îi îndeplinească dorinţa”.

Băiatul, copleşit de frumuseţea Raiului, a implorat-o să rămână. Dar Maica lui Dumnezeu i-a răspuns: „Nu. De dragul mamei tale trebuie să te întorci. Dar ia aminte la cele ce îţi spun: trebuie să îţi mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat înfricoşător, iar dacă nu îl vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă”.

La aceste cuvinte, Maica Domnului l-a rugat pe Arhanghelul Mihail să îl ducă până la prăpastia care dădea spre chinurile Iadului. Priveliştea era atât de înfricoşătoare încât băiatul aproape a leşinat. După aceea, băiatul a făcut drumul înapoi prin tunelul întunecat, prin ceruri, deasupra oraşului în care locuia, deasupra casei, apoi în camera sa, unde familia se adunase în jurul trupului său neînsufleţit. Apoi, simţind o forţă imensă asupra trupului său, sufletul său şi-a reluat locul, iar băiatul a deschis ochii. El a povestit apoi familiei sale cele întâmplate. Auzind toate acestea, mama sa i-a mulţumit Maicii Domnului pentru că a mijlocit acestea la Fiul său şi, plângând fără încetare, şi-a îmbrăţişat fiul, sărutându-l cu căldură.

„Noi minuni ale Sfântului Ioan Maximovici”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, pag. 98-99

1

Doamna Fotinio și lumina necreată

1

În urmă cu 10-12 ani am cunoscut un Suflet. Era un Suflet Sfânt. îi vom spune și numele pentru a păstra caracterul personal al istorisirii. Pe această persoană o cheamă Fotinio. Sau eu îi spun Fotinio (Fotini, rădăcina pentru acest nume, înseamnă cea luminată, de har desigur – n.trad.). Doamna Fotinio a venit cu familia ei acasă la mama mea, acolo unde locuiam și eu atunci pentru că nu aveam casă și părinții mei pregătiseră un loc – în marea lor bunătate – făcuseră un mic arhondaric cu icoane, candelă, lumânări, cu Sfinte Moaște și aveam acolo și o canapea mică, pe care eu mă odihneam. Seara o deschideam și dormeam pe ea, iar dimineața o adunam și o împodobeam și era ca un mic arhondaric, unde puteam să spovedesc sau cineva să îmi dea mie un sfat sau să își exprime o părere, într-un mod mai personal.

Deci, această familie a venit într-o după-amiază, erau patru persoane și au adus-o cu ei și pe doamna Fotinio. Era cam de 63-64 de ani, o femeie scundă, însă cu un Chip foarte luminos. Și ea mi-a spus: Părinte, am aflat că sunteți de la Muntele Sinai. Mi s-a întâmplat ceva foarte grav și am venit să vă întreb, pentru că mă tem că nu pot să spun oricui ceea ce mi se întâmplă.

Eu i-am răspuns: Cu plăcere, doamna Fotinio. Poftiți.

Așadar, ne-am așezat în micul arhondaric și doamna Fotinio a început să îmi povestească faptul că s-a născut undeva în Grecia continentală și că la vârsta de 7 ani a rămas orfană. Din păcate, ea a ajuns lângă niște unchi fără căpătâi care au făcut praf într-o singură noapte moștenirea ei, adesea se comportau urât cu ea și o băteau. Această nefericită fată, micuță și sensibilă, s-a alipit apoi de vecina ei, doamna preoteasă, care era și ea văduvă și avea trei fete.

Din fericire, fiica ei cea mare apucase să facă facultatea și să devină învățătoare și astfel câștiga cele necesare pentru a putea trăi toată familia ei. Însă pentru că erau gospodine, ea și doamna preoteasă le-au învățat și pe celelalte fete, dar și pe Fotinio să coasă zestre pentru fetele bogate – atunci nu existau mașini de cusut și haine făcute la croitorie. Astfel, ele coseau monograme pe cearșafuri, pe fețele de pernă, pe prosoape și făceau și alte broderii. Și își câștigau astfel cele necesare traiului.

De la șapte ani, stând tot timpul pe lângă preoteasă, Fotinio o auzea pe aceasta cum se roagă. Dar printre psalmii pe care îi rostea, preoteasa spunea mereu și ceva deosebit: Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc. Să Îi mulțumim Domnului. Fotinio o auzea cum spunea aceasta continuu și ca o copilă a întrebat-o: Mătușă preoteasă, de ce spui continuu mulțumesc? De ce spui: Îți mulțumesc, Doamne? Ea i-a răspuns: Ce altceva să spun, copila mea? Dumnezeu ne-a dat atâtea bunătăți și are grijă de noi și cu harul Lui noi Îl cunoaștem ca fiind Dumnezeul nostru. Numai mulțumesc pot să Îi spun. Nu pot să Îi cer nimic altceva.

Astfel Fotinio a crescut și s-a cuibărit în inima ei această rugăciune. Ca și cum nu ar fi știut altă urare și nici o altă rugăciune, orice i se întâmpla, ea zicea: Îți mulțumesc, Doamne.

A rămas până la vârsta de 17 ani în gazdă acasă la unchiul ei, iar dis-de-dimineață pleca de acolo și se ducea la doamna preoteasă, iar aceasta îi mai dădea pentru munca ei și câte un bănuț în plus, astfel încât Fotinio să nu îi îngreuieze pe unchiul și mătușa ei cu propriile ei cheltuieli.

La vârsta de 17 ani, Fotinio s-a dus într-un pelerinaj la o mănăstire, împreună cu doamna preoteasă și cu alți creștini din parohie. Au fost în nordul Greciei la o mănăstire de maici și și-a dorit sărmana Fotinio să devină monahie. I-a plăcut atât de mult acest fel de viață încât și-a dorit cu ardoare să fie maică. Însă trebuia să aibă părinți care să o lase să facă aceasta, pentru că ea era minoră. Întorcându-se acasă, a avut de înfruntat un fapt neplăcut, căci rudele ei, ca să scape de ea, îi găsiseră un soț care desigur nu era de neam bun, devreme ce nu a cerut nici zestre.

Așadar, într-un an repede-repede au măritat-o. Sărmana Fotinio însă avea de înfruntat problema că băiatul avea o cafenea și din păcate se învățase să bea și se întâmpla să bea și alte substanțe acolo la cafenea și lucrurile s-au înrăutățit rapid.

Însă Fotinio a născut, i-a dăruit soțului ei trei copii: un băiat, pe nume Fanis și două fete. Nu îmi aduc aminte numele lor, ca să vi le spun. Însă îmi amintesc că ea avea trei copii. Și sărmana Fotinio se străduia să îi crească în Legea Domnului. Însă soțul ei, de fiecare dată când se întorcea beat de la cafenea sau dacă un copil era bolnav sau dacă era nemulțumit de ceva, îi certa și îi bătea, iar biata Fotinio se băga în fața lor și lua bătaie în locul lor. Astfel, în afara injuriilor de care avea parte, ea lua și bătaie, mai lua bătaie și un copilaș. Și sărmana Fotinio întotdeauna era cu rugăciunea: Îți mulțumesc, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Niciodată nu s-a plâns.

După 4-5 ani de la cununie, pentru că afacerea soțului ei nu mergea bine, verișorii lui i-au spus: Haide la noi în capitala județului să găsim o cafenea, să punem laolaltă banii noștri cu ai tăi și să facem o cafenea mare. Într-adevăr, așa s-a și întâmplat.

Au găsit și un căsuță în capătul satului, care avea o fântână și o mică stână și puteau să supraviețuiască amândoi în sărăcie. Și într-adevăr au mărit cafeneaua, însă încet-încet cafeneaua a devenit cofetărie, iar aceasta a devenit cafe-bar și încet-încet a devenit club de noapte… cu fluturași, cu diferite jocuri de noroc. Anestis se întorcea târziu acasă, nu îi mai plăcea deloc doamna Fotinio, striga la ea, o numea mucegai, îi spunea ciumă, holeră. O înjura, o umilea. Ea spunea întotdeauna cu smerenie și cu multă răbdare: Îți mulțumesc, Doamne. Îți mulțumesc, Doamne.

Vreme de 18 ani ea a trăit acest martiriu. Nu o lăsau să meargă la biserică și îmi spunea cu lacrimi: Părinte, îmi luau papucii și mi-i aruncau în fântână sau în gunoi, ca să nu pot să merg la biserică. Cum să mă duc? Descălțată? Și scoteam pantofii, îi spălam și apoi îi luam în picioare.

Și i-am spus: Doamna Fotinio, ce făceai iarna? Îi purtai așa uzi?

-Nu, a răspuns ea, îi ungeam cu puțin ulei, ca să nu zică vecinii că nu sunt o femeie gospodină. Și mă duceam la biserică și nu îmi păsa că erau papucii uzi.

Deci, după 18 ani de viață grea, într-o zi era Lunea Curată sau a Curățirii (prima zi din Postul Mare), Anestis venise târziu seara acasă, pe la ora 4 dimineața și s-a pus să se culce, iar Fotinio a pregătit dimineața coșulețele pentru copiii ei, sticluțele cu ceva de post, ca să meargă să sărbătorească această zi undeva în aer liber. Însă Anestis s-a trezit îmbufnat și a spus: Fani, scoală-te și pregătește grătarul, pentru că vom pune carne la fript și vom sărbători. Astăzi, pentru că restaurantul este închis, i-am chemat pe băiați să bem și să mâncăm cu toții împreună.
Și sărmana doamnă Fotinio a îndrăznit să spună: Măi, Anestis, astăzi este Lunea Curățirii. Toți creștinii postesc și cinstesc începutul Postului Mare, în care în Săptămâna Mare Hristos S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Ce vom face? Vom mânca precum evreii carne în Lunea Curățirii?

Mă, ciumă, tu mă faci pe mine evreu, tu îmi spui… și a început să strige și s-o înjure și să arunce cu lucrurile din sufragerie prin casă, să spargă lucrurile și în clipa în care s-a apropiat de ea să o lovească… Domnul l-a cercetat dintru înălțime și Anestis a căzut nemișcat la pământ.

Apoi a început să tremure, s-au adunat copiii în jurul lui, a început fiul să strige la mama lui: Mamă, tu ești de vină, de ce l-ai omorât pe tatăl nostru? Ce i-ai făcut? … Era o situație tragică. Anestis era și foarte vânjos și înalt. Au venit vecinii. L-au pus pe pat și când a venit doctorul singurul lucru pe care a putut să îl constate a fost că, din păcate, suferise o semi-pareză, îi fusese afectat centrul vorbirii, i se strâmbase gura, iar mâna dreaptă și piciorul drept îi paralizaseră.

Apoi vreme de opt ani și jumătate l-a slujit Fotinio cu răbdare, fără să spună nimic decât: Să Îi mulțumim Domnului.

Copiii ei o chinuiau, o huiduiau, o batjocoreau, o luau în râs, însă ea răbda spunând întotdeauna: Să Îi mulțumim Domnului. Uneori Anestis urla.

Am întrebat-o: Cum ai reușit să reziști, doamnă Fotinio?

Ce să fac, părinte, a spus ea. La început nu înțelegeam când Anestis urla, ce voia. Și odată când m-am dus lângă el, atunci cu mâna stângă, care era singura, lui mână sănătoasă, m-a apucat de păr și m-a bătut. Și nu m-a lăsat decât după jumătate de oră, când i-a obosit mâna. Numai atunci s-a liniștit.

Și ai făcut aceasta des, doamnă Fotinio?

Ei, slavă lui Dumnezeu, nu chiar foarte des. Cam de două ori pe săptămână. Să se liniștească și el, pentru că sărmanul era stresat.

Și nu l-a judecat. Spunea: slavă lui Dumnezeu. Și o trăgea de păr de două ori pe săptămână. În fine, nu mai am cuvinte.

După 8 ani și jumătate, în ajunul praznicului Botezului Domnului se făcea slujba Ceasurilor Împărătești. Și după ce sărmana Fotinio a luat Aghiazma Mare, s-a dus acasă și repede-repede a făcut curățenie, a pregătit candela, a tămâiat prin casă, căci urma să vină părintele Vasile să sfințească și casa lor. și într-adevăr a trecut pe acolo părintele Vasile și a sfințit casa. Și, vrând-vrând, mormăind Anestis a trebuit să accepte să i se citească o rugăciune, cu toate că nu îi iubea pe preoți, însă nu putea să se împotrivească acum și să se ridice din pat, căci era paralizat. Deci preotul i-a citit o rugăciune pentru sănătate și a plecat.

După plecarea părintelui Vasile a venit Theofanis (adică Fanis, fiul). Și a început să strige: Ce miroase aici așa urât ca la cimitir? Și voi cu cimitirele voastre. Iar te-a apucat, mucegai ce ești. Iar ai tămâiat? Și cu tămâierile tale ce am rezolvat? Uite, mergem din rău în mai rău. Și cu ce ne-a fost de folos că ai tămâiat? Și de nervi a aruncat candela la pământ, a aruncat icoanele, lumânările, iar sărmana Fotinio a ieșit afară din bucătărie să vadă ce se întâmplă în salon, între timp făcea foi pentru plăcintă, căci urmau să vină a doua zi oamenii săi îi ureze la mulți ani, ei și fiului ei, și să nu vadă casa neîngrijită. Și, plin de nervi, Theofanis a luat tava din mâinile ei și a lovit-o cu putere cu ea în cap.

De durere sărmana Fotinio a leșinat și a căzut la pământ. Și au venit vecinele să o ajute să își revină în simțiri, i-au pus o pungă cu gheață pe cap și peste aproximativ o oră, când și-a revenit și s-a uitat în oglindă, ea s-a înspăimântat. Avea un cucui mare cât un ou pe frunte. Și începuse să i învinețească toată partea dreaptă a feței.

Părinte, m-am speriat. Cum să mă duc la biserică cu cucuiul acela? Cum să mă duc învinețită? Ce vor spune vecinii despre copiii mei? Bine, soțul tău era violent, dar și copiii tăi? Mă vor bârfi și se vor tulbura.

-Ce ai făcut, doamnă Fotinio?

-Părinte, toată noaptea am pus compresă și mă gândeam că dimineața îi voi spune fiicei mele să îmi dea puțin din pudrele acelea pe care le pun ca să pot să acopăr partea învinețită. Însă ce puteam să fac în legătură cu cucuiul? M-am gândit să îmi pun o năframă, un batic și să fac așa precum cei evlavioși și să mă duc într-un colț al bisericii. Să nu mă duc la locul unde mergeam și stăteam în biserică.

-Și ai făcut aceasta, doamnă Fotinio?

Mi-a spus: Da, m-am ridicat de dimineață.

Deci biata de ea s-a ridicat dimineața, a făcut ordine prin casă, i-a schimbat așternutul și hainele lui Anestis, l-a bărbierit, l-a spălat, l-a pregătit, a aprins candela, a tămâiat și a plecat în grabă la biserică.

-Părinte, de cum am intrat în biserică, am văzut o Lumină Cerească înăuntru. Era o lumină care strălucea și candelabrele erau stinse.

Eu i-am zis: Doamna Fotinio, și ce culoare avea această Lumină?

Părinte, era alb-albăstruie. Strălucea puternic această Lumină. Și eu simțeam o căldură, cu toate că afară era un frig pătrunzător. Era în același timp o căldură și o răcoare. Și am simțit cum mi se deschide inima. Și spuneam: Îți mulțumesc, Doamne.

Deci, m-am dus la ușa laterală din stânga, în partea unde stau femeile, ca să pot să mă uit la icoana Atotțiitorului (din interiorul turlei), să mă bucur, să mă mângâi cu vederea ei. Și cu cât continua slujba Sfintei Liturghii, cu atât această Lumină creștea. Și nu numai că ea crește, părinte, dar cădea și un praf ca de aur și strălucea toată această Lumină, ca și cum ar fi avut mii și milioane de stele în ea. Și când m-am uitat la icoana lui Hristos Atotțiitorul, știi ce am văzut, părinte?
Această Lumină ieșea din Aureola lui Hristos, din Chipul Lui, din mâinile Lui, din Sfânta Evanghelie… și acoperea pe toată lumea din biserică. Și pe unii dintre cei care erau în biserică Lumina le cobora pe cap, în alții Lumina intra și ei deveneau întregi ca o lumânare aprinsă, alb-albăstruie. În alții Lumina nu intra, însă îi mângâia…

Și am întrebat-o: A venit Lumina și la tine, în colțișorul tău?

-Ah, a venit foarte bine, părinte. A venit.

-Cum ai simțit-o, doamnă Fotinio?

-Ca o mână care mă mângâia, mă atingea pe frunte, mă mângâia pe umeri, pe braț și pe palmă. Și apoi mă mângâia pe brațul celălalt. Și mi s-a deschis inima, părinte, și au început să îmi curgă lacrimile. Și nu numai atât. Însă Mâna Aceasta mi-a vindecat rănile, mi le-a închis pe toate, toți cei 35 de ani de răni pe care îi aveam: înjurăturile, bătăile, violurile, chinurile… toate mi le-a închis Hristos. Nu mai simțeam nici o durere, ci numai o nemărginită stare de bine.
Însă mai era ceva, părinte. Cu ochii închiși vedeam cele se întâmplă cu adevărat. Vedeam totul: Vohodul Mare, Părinții, vedeam toată Liturghia. O trăiam în rai…
Însă deodată am văzut că femeile încep să se miște și am înțeles că mergem să ne împărtășim. A venit momentul împărtășirii. M-am pregătit. Și pe când mă uitam cum îmi stă năframa, ce am văzut? Mâna mea se făcuse bine și nu mai aveam nici un cucui. Dispăruse cucuiul!
Și cu mare bucurie că nu mă voi expune privirilor vecinilor m-am așezat la rând pentru a mă împărtăși. însă voiam să văd și mă mișcam în stânga și în dreapta să văd cine împărtășește? Părintele Vasile, care a venit și ne-a sfințit casa sau părintele Ioan? Și deodată, părinte… Nu mai era nici părintele Vasile, nici părintele Ioan.
Era un Arhiereu… Dar ce Arhiereu… Ce veșminte de aur avea! Ce diamante și briliante erau pe veșmintele Lui! Strălucea cu totul! Și purta o Coroană… Nu era ca cele ale episcopilor, ci era o Coroană Împărătească, pe care străluceau mii de briliante și de diamante. Și pe Coroana Lui avea îngeri. Dar și lângă El avea doi Îngeri, care țineau șervețelul pentru împărtășit.
Pe mine m-a cuprins spaima. Mâinile Lui, Chipul Lui străluceau ca soarele. Și ținea acest Arhiereu în mână o linguriță de aur. Însă în ea nu era Trupul și Sângele lui Hristos (în sensul că nu se vedea Sfânta Împărtășanie, sub chipul tainic al pâinii și al vinului – n.trad.), ci un cărbune aprins.
Și eu, vicleana și nenorocita, ce să fac? Cum să mă împărtășesc cu cărbunele? Se pare că au astăzi o astfel de rânduială. A venit un alt Episcop și au alte obiceiuri. Și eu ce să fac? Cum să fac? Să încep să strig în mijlocul mulțimii?

Și ce ai făcut, doamna Fotinio? Nu te-ai împărtășit?

Nu, mi-a spus ea. Am pretextat că au respect față de ceilalți și m-am dus într-un colț și spuneam: Treceți, treceți și dvs. Ei, au trecut vreo 25 de persoane care mai erau la coadă… După aceea nu am mai avut cui să îi spun: treceți. Trebuia să trec și eu la coadă.

Ce ai făcut, doamna Fotinio?

Ce să fac, a răspuns ea. M-am apropiat și priveam în jos, neputând să mă uit la chipul Arhiereului, chiar și pantofii Lui, părinte, erau de aur. Iar îngerii care erau lângă El parcă nu atingeau pământul. Și mi-am spus: Hristoase al meu, Îți mulțumesc. Pentru iubirea pe care o am față de Tine mă apropii. Pentru că ești Tu prefer să mă ard, dar mă voi împărtăși.
Mi-am închis ochii, mi-am pus procovățul (bucată roșie de pânză sau bumbac pe care o ținem sub bărbie în momentul în care ne împărtășim) sub bărbie și am deschis gura.

-Te-ai împărtășit, doamnă Fotinio?

-M-am împărtășit, părinte.

-Te-ai ars, doamnă Fotinio?

-Nu, părinte. Mi s-a răcorit sufletul. Mi s-a deschis inima. Și am început să spun din inimă: Îți mulțumim, Doamne. Să Îi mulțumim Domnului. Îți mulțumesc, Doamne.
Și am început se pare să spun tare aceste cuvinte și deodată am auzit vocea părintelui Vasile, care mi-a spus: Doamnă Fotinio, ești bine? Și mi-am deschis ochii și am văzut că sunt în fața părintelui Vasile, care ține în mână Sfântul Potir și tocmai îl acoperea cu procovățul.
Și mi-am spus: Maica Domnului, o să mă fac de râs… Și m-am dus într-un colț și mă gândeam: Părinte, tot ce am văzut a fost adevărat? Zici că a fost doar o nălucire? Dar l-am văzut pe Arhiereu, i-am văzut pe îngeri, am văzut atâtea lucruri, m-am împărtășit, sunt nebună?
De îndată ce s-a încheiat sfințirea Aghiazmei Mari m-am dus acasă, am intrat de îndată în cămăruța unde îmi schimbam hainele, m-am schimbat cu hainele de lucru, m-am încălțat și m-am dus să pregătesc mâncarea.
Și în timp ce mă îmbrăcam, am simțit un miros venind din casă. Am intrat în sufragerie și ce să vezi? Fiica mea mai mică ținea o cățuie în mâna și tămâia icoanele, care erau la locul lor, candela era aprinsă, la fel și lumânările, iar lângă icoana Maicii Domnului era un mic buchet de flori. Și fiica mea mi-a spus: La mulți ani, mamă. Astăzi este o zi mare. Ne-am gândit să tămâiem, mai ales că ție îți place să tămâiezi prin casă. Ce bine, chiar ne-ai adus anafură? Și eu am rămas fără cuvinte… Și mă gândeam: de 37 de ani sunt în casa asta și niciodată nu mi-a cerut nimeni anafură.
Și i-am răspuns fiicei mele: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și a venit apoi și fiul meu dintr-o parte și s-a aplecat smerit în fața mea și mi-a sărutat mâna, spunând: Iartă-mă, mamă. Iartă-mă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului! Și apoi l-am auzit pe Anestis că mă strigă și am intrat în grabă în camera lui să văd ce vrea și l-am văzut întins pe pat și făcându-mi semn cu mâna stângă. Și când l-am văzut avea o seninătate pe chip și o dulceață în privire.
Și i-am dat mâna, crezând că vrea să se ridice în șezut, iar el a început să îmi sărute mâna, pe o parte și pe alta. Părinte, mi-o săruta plângând și îmi spunea cu jumătate de gură: Iartă-mă, Fotinio, Iartă-mă și Dumnezeu să te bucure. Și fiul meu a venit în spatele meu… Și eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Iar fiul meu a venit iarăși lângă mine și m-a sărutat pe frunte, acolo unde fusese cucuiul și mi-a zis: Iartă-mă, mamă. Nu voi mai face așa ceva. Să am parte de binecuvântarea ta, mamă. Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului!

Aici s-a încheiat povestirea doamnei Fotinio. Timp de 27 de minute a tot plâns apoi. Și după ce ea și-a revenit, m-a întrebat cu o simplitate copilărească, ca o fetiță mică vinovată de ceva: Părinte, sunt nebună? Am luat-o razna? Crezi că mă vor închide la spitalul de nebuni? Crezi că sunt bună de legat că am văzut atâtea năluciri? Crezi că sunt nebună? Ce spui, părinte? Ce părere ai? Sunt dementă? Am înnebunit?

Iar eu am răspuns: Să Îi mulțumim Domnului! Să Îi mulțumim Domnului pentru că exiști, doamnă Fotinio! Să Îi mulțumim Domnului!”

Doamna Fotinio nu era nici Sfântul Ioan Gură de Aur, nici Sfântul Nil, nici Sfântul Ioan Scărarul, nici Sfântul Paisie cel Mare. Era un Suflet, așa ca și voi, așa ca noi. Însă învățase bine în inima ei să spună: Să Îi mulțumim Domnului! și Dumnezeu i-a răsplătit din abundență. Vă voi spune și ce s-a întâmplat până la sfârșit, pentru că știu că vă veți bucura.
Astăzi, deja văduvă, doamna Fotinio este Monahie și copiii ei se duc să îi sărute mâna și fruntea. și eu am bucuria o dată pe an să merg și eu și să îi sărut mâna. Și ea șade acolo și mă ascultă cu atenție și își aduce aminte de Arhiereul Hristos, Care a împărtășit-o cu Lingurița de aur cu Cinstitul și Minunatul Lui Trup și Sânge.
Fie ca Harul lui Dumnezeu să ne străpungă Inima noastră cu Iubirea Lui Nesfârșită și să ne învețe din adâncul inimii noastre ca, înălțând rugăciunea noastră cu mulțumire copilărească, să spunem și noi, alipindu-ne inima și întreaga ființă de această rugăciune: Să Îi mulțumim Domnului pentru toate!

traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu

trelogiannis.blogspot.ro via prieteniisfantuluiefrem.ro

Vedenia minunată a ducelui Palestinei prin care și el a fost convins să renunțe la erezie și să vină la Biserica lui Hristos

1

Găsim următoarea povestire (nr. 49) în Limonariu, una din cărțile de seamă ale Ortodoxiei scrisă de sfîntul Ioan Moshu în sec. 7:

Preotul Anastasie ne povestește și această întâmplare.

Cînd Chivemer a ajuns duce al Palestinei, înainte de toate a venit să se închine în biserica Sfintei Învieri a lui Hristos Dumnezeu. Pe cînd se apropia, a văzut un berbec pornindu-se cu furie împotriva lui voind să-l împungă. Cuprins de mînie și frică, ducele s-a dat înapoi. Azaria, păzitorul Sfintei Cruci și ceilalți însoțitori l-au întrebat:

– Ce este stăpîne, ce ai? Pentru ce nu intri?

– Pentru ce ați adus berbecul ăsta aici?, îi întreba el.

Mirați, ei s-au uitat în Sfîntul Mormînt și pentru că n-au văzut nimic, i-au spus să intre. Asta s-a întîmplat de mai multe ori. El vedea berbecul, pe cînd ceilalți nu vedeau nimic. Atunci păzitorul Sfintei Cruci îi spuse:

– Crede-mă, stăpîne, trebuie să ai ceva pe sufletul tău, care te împiedică să te închini Sfîntului și de viață făcătorului Mormînt al Mîntuitorului nostru. Ai face bine să te mărturisești lui Dumnezeu. Este iubitor de oameni și ți-a arătat această minune pentru că vrea să te miluiască.

Ducele îi spuse cu lacrimi:

– Sînt vinovat în fața lui Dumnezeu cu multe și mari păcate.

Și aruncându-se cu fața la pământ, a plîns multă vreme, mărturisindu-se lui Dumnezeu. S-a ridicat de jos și a voit să intre din nou, dar n-a putut căci berbecul îl oprea tot cu atîta tărie. Atunci păzitorul Sfintei Cruci îi spuse:

– Negreșit altceva este ceea ce te împiedică.

– Oare nu sînt oprit să intru, a spus el, pentru că nu am părtășie cu Sfînta Biserică cea Sobornicească și Apostolească, ci cu erezia lui Sever [minciuno-patriarh de Antiohia, sec. 6, unul din promotorii de bază ai ereziei monofizite – nota „Popas Alternativ”]?

Și a cerut de la păzitorul Sfintei Cruci să fie împărtășit cu sfintele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos Dumnezeul nostru. Apoi un diacon i-a adus sfîntul potir și s-a împărtășit. Așa a putut să intre și s-a închinat fără să mai vadă ceva.

aparatorul.md

„In afară de un singur loc, noi conducem în întreaga lume!” „Şi care este acel loc?”

2

La Mănăstirea noastră aghiorită Grigoriu, în ziua de Paşti a anului 1976 a venit împreună cu un grup de părinţi de la Mănăstirea Simonos Petras un tânăr pe nume Gheorghe. Auzisem despre el şi câte ceva despre viaţa lui. Ne-am apropiat de el, pentru a afla mai multe amănunte, şi iată ce ne-a povestit.

S-a născut în Australia din părinţi ortodocşi greci, dar care nu erau foarte religioşi. A primit numele de botez Gheorghe. Părinţii săi au alunecat cu timpul în studierea practicilor magiei, fiind atraşi de conceptele de magie albă şi neagră şi de alte învăţături demonice, răspândite atât de mult în ultima vreme în toată lumea. Au ajuns la un asemenea grad de rătăcire, încât au considerat potrivit să-şi ducă fiul în India, să-l lase sub îndrumarea celor mai renumiţi magi de acolo, pentru a se perfecţiona în aceste tehnici.
L-au lăsat acolo timp de doisprezece ani, începând de la vârsta de trei ani. A fost deprins cu cele mai avansate tehnici de magie albă şi neagră, a învăţat toate limbile şi filosofiile antichităţii – aramaică, latină, sanscrită ş.a. A ajuns la un grad superior de iniţiere, un fel de patriarh al magiei. După ce a împlinit 15 ani, a cerut să-şi viziteze părinţii, cu care de altfel comunica destul de des prin scrisori. S-a întors în Australia şi a început să arate şi altora capacităţile sale. Oamenii îl urmăreau cu sutele, uimiţi de aceste lucruri exotice.
Într-o zi s-a întâlnit pe drum cu un preot ortodox. L-a întrebat cine este şi ce lucrează. Preotul i-a răspuns că este robul şi slujitorul adevăratului Dumnezeu. Tânărul i-a spus că adevăratul dumnezeu este doar acela în care crede el şi pe care îl urmează. În cele din urmă, l-a rugat pe preot să vină până la el acasă. Acolo tânărul i-a zis: „Dovedeşte-mi că Dumnezeul tău este cel adevărat”. Preotul i-a răspuns: „Pentru că tu eşti cel ce doreşti această provocare, dovedeşte tu mai întâi că dumnezeul în care crezi este cel adevărat şi apoi voi încerca să-ţi dovedesc şi eu”. Atunci Gheorghe a început să facă diferite acte de magie. Mai întâi le-a poruncit diavolilor care-l slujeau să-i aducă un pahar cu apă. Paharul părea că pluteşte singur prin aer, venind către el. Apoi le-a poruncit să transforme zidul casei în geam, pentru a putea privi afară mişcarea oamenilor şi a maşinilor.

După aceste demonstraţii, preotul, fără să se tulbure, i-a spus: „Ia acest obiect şi poartă-l la gât şi încearcă să faci din nou farmecele tale”. Şi-a scos de la gât crucea pe care o purta şi i-a dat-o tânărului. Acesta şi-a pus-o la gât şi a încercat să-şi continue reprezentaţia. A observat însă că cei aproape cincizeci de demoni care îi slujeau de obicei, şi pe care doar el îi putea vedea, se îndepărtaseră disperaţi, strigând către el:

– Aruncă crucea pe care o porţi şi alungă-l pe cel de lângă tine şi abia atunci îţi vom putea sluji din nou!

– Dar nu mi-aţi spus voi că sunteţi duhuri atotputernice?

– Noi conducem în întreaga lume, în afară de un singur loc!

– Şi care este acel loc?

– Cel numit de oameni Sfântul Munte, unde locuiesc nişte călugări nebuni şi rătăciţi!

Auzind aceste cuvinte revelatoare, tânărul, inspirat de harul divin, a luat hotărârea de a ajunge şi el să vadă Sfântul Munte. Înainte de a merge în Grecia, s-a oprit în Suedia pentru a-şi putea cunoaşte în sfârşit bunica şi părinţii. A rămas împreună cu ei aproape un an, timp în care a învăţat destul de bine limba greacă. Apoi a ajuns în Grecia şi s-a îndreptat spre Sfântul Munte. Când a ajuns la Uranoupoli (portul prin care se intră în munte), a observat că-l mai însoţeau doar doi demoni. Se certau între ei şi spuneau: „Îl vom pierde pe stăpânul nostru!” „Nu, nu-l vom pierde, răspundea celălalt, este pentru totdeauna al nostru!” Se certau şi se loveau unul pe altul cu putere. Până la urmă nu au intrat în Sfântul Munte ca însoţitori ai lui Gheorghe, ci zburau doar prin aer, urmărindu-l unde se duce.
La recomandarea unor creştini, acesta a ales să meargă la bătrânul Cuvios Paisie, care pe vremea aceea vieţuia la Mănăstirea Stavronichita. Călugărul l-a întâmpinat cu bucurie şi l-a îndemnat să ia loc pe verandă. Apoi s-a dus să pregătească în chilie obişnuita trataţie cu dulceaţă şi apă, ce se oferă pelerinilor.

În câteva clipe, demonii l-au înhăţat pe Gheorghe şi l-au aruncat într-o prăpastie, lovindu-l şi tăvălindu-l bine printre scaieţi. Apoi, într-o secundă, l-au adus înapoi. Când s-a întors monahul şi l-a văzut cu hainele rupte şi plin de julituri şi de scaieţi, şi-a dat seama cu cine are de-a face. Au început să stea de vorbă. Atunci Gheorghe l-a întrebat:

– Spuneţi-mi, ce putere are Dumnezeul vostru?

– Dumnezeul meu este smerit, îi spuse cuviosul, dar vorbeşte-mi despre puterea dumnezeului tău!

– Iată, vreţi ca această piatră să se spargă în trei bucăţi?

– E, şi ce-i cu asta? Şi Dumnezeul meu poate să facă aşa ceva, răspunse cuviosul, care a însemnat cu semnul Sfintei Cruci piatra, care îndată se sparse în trei bucăţi.

Această minune l-a pus pe gânduri pe Gheorghe, care a început să-l întrebe pe monah, cu un interes sincer de această dată, despre credinţa lui. Din toată discuţia, un singur lucru nu a putut înţelege – ce este cu această virtute a smereniei – şi aceasta deoarece era stăpânit de satana, care este duhul mândriei.

A rămas sub îndrumarea bătrânului o săptămână, ascultând însetat învăţăturile despre Dumnezeu, după care a plecat la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, părintele stareţ Emilian şi ceilalţi părinţi l-au primit cu bucurie. Acolo a săvârşit şi prima sa mărturisire completă a păcatelor, de la începutul vieţii sale. A rămas la această mănăstire aproape şase luni. În această perioadă, a trecut şi pe la mănăstirea noastră, în ziua de Paşti. Duhovnicul lui, după o anumită perioadă de pocăinţă, i-a permis să se împărtăşească. Însă diavolul, aşa după cum el însuşi ne-a povestit, i se înfăţişa în fiecare seară, la miezul nopţii, sub forma unei fiare înfricoşătoare, din a cărei coadă ieşeau flăcări, îl lovea cu putere şi îl ardea, întrebându-l cu furie: „De ce ne-ai părăsit? Atâtea taine ţi-am arătat, atâta înţelepciune, atâtea căi te-am învăţat! De ce acum vrei să urmezi unui alt dumnezeu?”
Dimineaţa nici nu se putea mişca. Nici mâini, nici picioare, parcă era făcut din lemn. Stareţul i-a dăruit să poarte la gât o cruce. Dar, spre surprinderea tuturor, dimineaţa crucea era aruncată pe podea.
După cele şase luni petrecute la Simonos Petras, Gheorghe s-a hotărât să plece la Tesalonic, să-şi caute o slujbă şi să se stabilească acolo. În acest timp, magii din India, foştii lui maeştri, l-au căutat şi au venit să-l întâlnească, pentru a-l convinge să se întoarcă la ei. S-au văzut în curtea Facultăţii de Teologie. Aceia i-au cerut explicaţii, dorind să-l motiveze să-i urmeze. El a refuzat, iar aceia au încercat să-i aplice o corecţie fizică. Mai tânăr decât ei, maestru în karate, Gheorghe i-a lovit, lăsându-i întinşi pe asfalt şi a fugit. De atunci nu am mai auzit nimic despre el. Poate ştiu ceva părinţii de la Simonos Petras.

Părintele Damaschin Grigoriatul

Extras din Minunile, mărturie a dreptei credințe, Ed. Areopag, Bucureşti, 2012

1