Nascatoarea de Dumnezeu L-a vazut prima pe Domnul inviat din morti

Învierea – recrearea omului

1. Scularea [anastasis] Domnului este o sculare a firii omeneşti, o reînviere, o replăsmuire şi revenire la viaţa nemuritoare a primului Adam care din pricina păcatului a fost înghiţit de moarte şi prin moarte s-a întors iarăşi în pământul din care a fost plămădit.

O femeie, prima martoră a creaţiei – tot o femeie, prima martoră a învierii

Deci, aşa cum pe [Adam] cel plămădit şi făcut viu la început nu l-a văzut nici un om, fiindcă în acel ceas nu era nici un om, dar după ce a primit duh de viaţă prin suflarea lui Dumnezeu, prima dintre toţi ceilalţi l-a văzut o femeie, căci după el prima dintre oameni a fost Eva, tot aşa şi pe al doilea Adam, care e Domnul înviat din morţi, nu L-a văzut nici un om. Căci n-a fost de faţă nimeni din ai Săi, iar soldaţii care păzeau mormântul cutremuraţi de frică s-au făcut nişte morţi [M 28, 4], dar după înviere prima dintre toţi ceilalţi L-a văzut o femeie, cum l-am auzit astăzi pe Marcu mvestindu-ne, căci spune: „Inviind Iisus dimineaţa în prima zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena” [Mc 16, 9],

Mărturia lui Marcu

2. Pare deci limpede că evanghelistul a spus şi ceasul în care a înviat Domnul, adică dimineaţa, şi că a fost văzut mai întâi de Maria Magdalena şi că a fost văzut în însuşi ceasul învierii. Nu spune însă aşa, cum va fi limpede pentru cei ce vor să cunoască puţin lucrurile; căci puţin mai înainte el însuşi în acord cu ceilalţi evanghelişti spune că această Mărie a venit şi mai înainte la mormânt împreună cu celelalte mironosiţe, l-a văzut gol şi a plecat; astfel că Domnul a înviat mult mai înainte de dimineaţă, când L-a văzut. Insemnând şi timpul acela, n-a spus simplu dimineaţa [proi] ca aici, ci foarte de dimineaţă [lian proi; Mc 16, 2]; vorbeşte deci de lucirea nedesluşită de lumină ce precedă la orizont răsăritul soarelui, pe care o arată şi Ioan când spune că Maria Magdalena a venit la mormânt în zori, pe când era încă întuneric şi a văzut piatra luată de pe mormânt [In 20, 1],

Dar mărturia lui Ioan

3. Dar potrivit lui Ioan aceasta nu numai că a venit atunci la mormânt singură, dar şi s-a dus de la mormânt fără să-L vadă încă pe Domnul; căci aleargă şi vine la Petru şi Ioan şi le vesteşte nu că a înviat Domnul, ci că a fost luat din mormânt [In 20, 2], astfel că nu cunoştea încă învierea; rămâne deci că Domnul nu S-a arătat Măriei [Magdalena] celei dintâi într-un sens absolut, ci abia după venirea deplină a zilei. Există aşadar ceva vestit de evanghelişti în mod umbrit, şi pe care-l voi descoperi iubirii voastre.

Maica Domnului, prima martoră a învierii – taină ascunsă de evanghelişti

Căci prima dintre toţi oamenii care a primit, cum era cuvenit şi drept, vestea bună a învierii Domnului şi L-a văzut înviat înaintea tuturor şi s-a bucurat de dumnezeiasca Lui convorbire a fost Născătoarea de Dumnezeu, şi nu numai că L-a văzut cu ochii şi L-a auzit cu urechile ei, dar s-a şi atins prima şi singura cu mâinile de preacuratele Lui picioare, chiar dacă evangheliştii nu spun deschis toate aceste lucruri, nevrând să o aducă drept martor pe însăşi Mama Lui, ca să nu dea prilej de bănuială necredincioşilor.

Dar pentru că acum cu harul Celui înviat cuvântul meu se adresează unor credincioşi şi tema sărbătorii cere lămurirea celor privitoare la mironosiţe, vom arăta limpede şi acest lucru dându-ne cuvânt Cel ce a zis că „nu e nimic ascuns să nu se facă arătat” [Lc 8, 17],

Mironosiţele

4. Mironosiţele aşadar sunt cele care L-au urmat pe Domnul împreună cu Mama Lui, cele care în vremea Pătimirii mântuitoare au rămas împreună cu El şi care se sârguiau să ungă trupul Domnului. Căci atunci când Iosif şi Nicodim au cerut şi luat de la Pi lat trupul Domnului, L-au coborât de pe cruce, L-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme foarte lipicioase, L-au pus într-un mormânt săpat în stâncă şi au pus o piatră mare pe uşa mormântului, erau de faţă, potrivit evanghelistului Marcu [de fapt Matei], Maria Magdalena şi cealaltă Mărie şi şedeau înaintea mormântului [Mt 27, 61], prin „cealaltă Mărie” sugerând-o negreşit pe Mama lui Dumnezeu, fiindcă aceasta se numea şi mama lui Iacob şi Iose, întrucât aceştia erau din Iosif logodnicul ei. Dar de faţă privind când era îngropat Domnul au fost nu numai ele, ci şi alte femei, cum istoriseşte Luca: „Şi urmându-L femeile care veniseră cu El din Galileea priveau mormântul şi cum era pus trupul Lui: şi erau Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele” [Ic 23, 55; 24, 10].

5. Care întorcându-se au cumpărat miresme şi miruri, fiindcă nu cunoscuseră exact că El este cu adevărat mireasma vieţii pentru cei ce se apropie de El cu credinţă, precum şi mireasmă a morţii pentru cei ce nu cred până la sfârşit [cf. 2 Co 2, 16] şi că mireasma veşmintelor Lui [Cânt 4, 11], adică a trupului Său, e mai presus de toate miresmele, iar numele Lui e un mir vărsat [Cânt 1, 3], prin care a umplut de bună-mireasmă dumnezeiască lumea locuită. Pregătesc deci şi miruri, şi miresme: una spre cinstea celui ce zăcea, alta spre a uşura prin ungerea cu ele pentru cei ce vor să se apropie mireasma grea a corpului intrat în putrefacţie.

Evangheliştii se deosebesc în privinţa timpului venirii şi numărului mironosiţelor

6. Pregătind aşadar mirurile şi miresmele, „sâmbătă au stat liniştite potrivit poruncii” [Lc 23, 56], fiindcă nu cunoşteau adevărata sâmbătă, nici nu recunoscuseră acea sâmbătă preabinecuvântată, care mută firea noastră din adâncurile iadului la înălţimea atotluminoasă, dumnezeiască şi cerească, „iar în ziua una [mia] a săptămânii, adânc în zori [orthrou batheos], cum spune Luca, au venit la mormânt purtând miresmele pe care le pregătiseră” [Lc 24, 1]; Matei spune: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua una a săptămânii” [Mt 28, 1] şi cele ce veneau erau două; Ioan spune: „dis-de-dimineaţă, când era încă întuneric”, iar cea care vine e una singură: Maria Magdalena; iar Marcu zice: „foarte de dimineaţă în ziua una a săptămânii” [Mc 16, 1] şi cele care vin sunt trei. Aşadar toţi evangheliştii numesc „ziua una a săptămânii” duminica: „după ce a trecut sâmbăta”, „foarte de dimineaţă”, „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric” numesc timpul din jurul zorilor când se amestecă lumina şi întunericul, momentul când aurora începe să lucească la orizont vestind ziua. Privind cineva de departe spre acest punct, am putea vedea cerul începând să se coloreze de lumină în jurul ceasului al nouălea din noapte, astfel încât până la ziua deplină mai rămân trei ceasuri.

7. Evangheliştii însă par să fie în dezacord cu privire la momentul acesta şi la numărul femeilor, pentru că, aşa cum spuneam, mironosiţele erau multe şi n-au venit la mormânt o dată, ci de două şi de trei ori. unele cu altele, dar nu aceleaşi, toate în zori, dar nu exact în acelaşi timp, iar Maria Magdalena a venit iarăşi singură, separată de celelalte, şi a rămas mai mult. Aşadar, fiecare dintre evanghelişti vorbeşte de o venire a unora, lăsându-le deoparte pe celelalte.

Maica Domnului e „ cealaltă Mărie ” venită prima la mormânt

Dar aşa cum compar şi adun eu de la toţi evangheliştii, precum am spus mai înainte, prima dintre toate a venit la mormântul Fiului şi Dumnezeului ei Născătoarea de Dumnezeu aducând-o pe Maria Magdalena. Acest lucru mă învaţă mai ales evanghelistul Matei, fiindcă zice: „Au venit Maria Magdalena şi cealaltă Mărie”, care e negreşit Mama lui Dumnezeu, „să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, căci un înger al Domnului coborând din cer şi venind a rostogolit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Infăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi” [Mt 28, 1-4],

… martoră a cutremurului, luminii şi vestirii îngerului

8. Aşadar, toate celelalte femei au venit după cutremur şi fuga străjerilor şi au găsit mormântul deschis şi piatra rostogolită; dar Fecioara Mamă a fost de ţâţă când s-a făcut cutremurul, când piatra a fost rostogolită, mormântul a fost deschis şi paznicii erau de faţă, chiar dacă erau cutremuraţi de frică; de aceea, sculându-se după cutremur, aceştia au căutat să fugă, dar Mama lui Dumnezeu se desfăta fără nici o teamă de acea privelişte. Mi se pare că pentru Ea prima s-a deschis acel mormânt purtător de viaţă – căci pentru Ea prima şi prin Ea ni s-au deschis toate câte sunt sus în cer şi jos pe pământ – şi pentru Ea a strălucit astfel îngerul, ca, deşi cerul era cuprins încă de întuneric, sub îmbelşugata lumină a îngerului Ea să vadă nu numai mormântul gol, dar şi cele de îngropare zăcând în ordine şi dând mărturie în multe feluri de scularea Celui îngropat.

9. Prin urmare, îngerul binevestitor era însuşi acel Gabriel. Căci cum a văzut-o grăbindu-se la mormânt, el care i-a spus la început: „Nu te teme Mărie! Căci ai găsit har la Dumnezeu” [Lc 1, 30], se grăbeşte şi acum şi coboară să vorbească cu însăşi Pururea Fecioara, să-i binevestească învierea din morţi a Celui născut din ea fără sămânţă, să ridice piatra, să-i arate mormântul gol şi cele de îngropare şi aşa să-i încredinţeze vestea cea bună. Fiindcă zice: „şi răspunzând îngerul a zis femeilor: Nu vă temeţi! Căutaţi pe Iisus Cel răstignit? S-a sculat! Vedeţi locul unde zăcea Domnul [Mt 28, 5-6 şi Mc 16, 6]! Chiar dacă-i vedeţi pe străjeri cutremuraţi de frică, voi însă nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel Răstignit II căutaţi. S-a sculat! Nu este aici [Lc 24, 6]! Fiindcă El nu numai că nu poate fi ţinut de zăvoarele, încuietorile şi peceţile iadului, morţii şi mormântului, dar e şi Domnul nostru, al îngerilor nemuritori şi cereşti şi numai El Singur e Domnul universului!” Căci zice: „Vedeţi locul unde zăcea Domnul! Mergeţi repede şi spuneţi învăţăceilor Lui că S-a sculat din morţi!” [Mt 28, 6-7].

Numai Maica Domnului înţelege taina

10. „Iar ele au ieşit cu frică şi cu bucurie mare” [Mt 28, 8]. Mi se pare, iarăşi, că Maria Magdalena şi celelalte femei care veniseră până atunci aveau încă o mare frică, pentru că n-au înţeles sensul celor spuse de înger, nici n-au putut percepe în chip desăvârşit lumina, încât să vadă şi să observe în mod exact; dar Mama lui Dumnezeu avea marea bucurie, întrucât înţelesese cele spuse de înger şi devenise întreagă lumină ca una extrem de curăţită şi dăruită cu har dumnezeiesc şi care prin toate cunoscuse în chip sigur adevărul şi crezuse îngerului, dat fiind că acesta i se arătase de mult vrednic de crezare prin fapte. Şi cum n-ar fi putut înţelege cele săvârşite înţelepţita de Dumnezeu Fecioară, care fusese de faţă la cele făcute, văzuse cutremurul, şi încă unul mare, îngerul coborât din cer, şi încă unul fulgerând lumină, amorţirea de moarte a păzitorilor, mutarea pietrei, golirea mormântului şi marea minune a celor de îngropare, care deşi erau nedesfacute şi lipite cu smirnă şi aloe se vedeau goale de trup, şi, pe lângă acestea, priveliştea şi vestirea bucuroasă adusă ei de înger? Ieşind însă ele după această bună vestire, Maria Magdalena, ca şi cum n-ar fi auzit îngerul şi acela nu le-ar fi vorbit despre ea, relatează doar golirea mormântului nevorbind nimic despre cele de îngropare, şi alergă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, cum spune Ioan [In 20, 2].

Maica Domnului e întâmpinată prima de Iisus

11. Fecioara Mamă a lui Dumnezeu însă împreună cu celelalte femei s-a întors iarăşi de unde venise; şi iată, cum spune Matei, „Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă!” [Mt 28, 9], Aşa cum atunci când auzise de la înger vestirea bună a învierii împreună cu Maria Magdalena, singură Născătoarea de Dumnezeu a înţeles sensul celor spuse, tot aşa şi atunci când împreună cu celelalte femei L-a întâlnit pe Fiul şi Dumnezeul ei, Ea prima dintre toate celelalte L-a văzut şi L-a recunoscut pe Cel înviat şi căzând s-a atins de picioarele Lui şi s-a făcut apostolă a Lui către apostolii Săi.

Maria Magdalena nu înţelege taina

Iar că Maria Magdalena n-a fost împreună cu Mama lui Dumnezeu când, întorcându-se aceasta de la mormânt Domnul a întâmpinat-o, i S-a arătat şi i-a grăit. învăţăm de la Ioan, fiindcă acesta zice: „Şi ea aleargă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, pe care-l iubea Iisus, şi le spune: L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!” [In 20, 2], Căci dacă L-ar fi văzut şi atins cu mâinile şi L-ar fi auzit întâlnindu-L, cum ar mai fi spus că L-au luat şi L-au mutat, dar nu ştim unde? Dar după alergarea la mormânt a lui Petru şi Ioan, după vederea acolo a giulgiului şi întoarcerea lor, „Maria stătea lângă mormânt plângând afară” [In 20, 11],

12. Vedeţi că nu numai că nu L-a văzut încă, dar nu se încredinţase nici măcar prin auzire? Şi când îngerii care se arătaseră au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?” [In 20, 13], aceea răspunde iarăşi vorbind ca despre un mort. Iar când, întorcându-se, L-a văzut pe Iisus, tot n-a înţeles, şi fiind întrebată de El: „De ce plângi?”, spune lucruri asemănătoare, până când Acela, chemând-o pe nume, i S-a înfăţişat că este El însuşi. Atunci şi ea căzând la pământ şi căutând să-I îmbrăţişeze picioarele, a auzit de la El: „Nu Mă atinge!” [In 20, 17], De unde învăţăm că atunci când S-a arătat mai înainte Mamei Sale şi femeilor care erau împreună cu ea, doar Acesteia i-a îngăduit să-I atingă picioarele, măcar că Matei le face părtaşe la aceasta şi pe celelalte femei, nevrând din cauza de care am vorbit la început să o pună înainte în chip deschis în fruntea unor astfel de lucruri pe Mama Lui.

Diferitele reacţii ale femeilor mironosiţe şi ale Măriei Magdalena

13. Dar după ce prima a venit la mormânt Pururea Fecioara Maria şi tot ea prima a primit vestea cea bună a învierii, multe femei au venit şi au văzut şi ele piatra rostogolită şi i-au auzit pe îngeri şi ele, întorcându-se după acea auzire şi vedere, s-au împărţit. Unele, cum spune Marcu, „au fugit de la mormânt şi erau cuprinse de frică şi uimire, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau” [Mc 16, 8], iar altele, care au urmat-o pe Mama Domnului, au dobândit vederea şi convorbirea Stăpânului. Magdalena se duce însă la Petru şi Ioan, împreună cu care vine ea singură iarăşi la mormânt; iar după ce aceia au plecat, s-a învrednicit şi ea care a mai rămas de o vedere a Stăpânului, e trimisă şi Ea la apostoli şi vine iarăşi la ei vestindu-le tuturor, cum spune Ioan „că a văzut pe Domnul şi că i-a spus acestea” [In 20, 18]. Această vedere, spune şi Marcu, s-a făcut dimineaţă, adică Ia începutul zilei pline, când zorii trecuseră cu totul, dar el nu afirmă că s-au făcut atunci nici învierea Domnului, nici prima Lui arătare.

Reacţiile apostolilor

14. Am expus aşadar în mod exact cele privitoare la mironosiţe şi acordul celor patru evanghelişti cu privire la ele căutat de la început. învăţăceii însă, auzind în însăşi ziua învierii de la mironosiţe, de la Petru, de la Luca şi Cleopa, că Domnul este viu şi a fost văzut de ei, n-au crezut, drept pentru care sunt şi mustraţi de El atunci când li S-a arătat mai târziu când erau împreună. După ce însă prin multe şi de multe ori li S-a înfăţişat pe Sine însuşi viu [FA 1, 3], nu numai că au crezut toţi, dar L-au şi vestit pretutindeni, fiindcă „în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la marginile lumii cuvintele lor” [Ps 18, 4], „Domnul conlucrând [cu ei] şi întărind cuvântul lor prin semnele care urmau” [Mc 16, 20], căci semnele au fost foarte necesare până ce cuvântul a fost vestit în tot pământul.

Adeverirea credinţei în înviere sunt faptele credinţei

De semne şi de lucruri uriaşe e nevoie însă pentru înfăţişarea şi confirmarea adevărului propovăduirii; de senine, nu însă şi de lucruri uriaşe, e nevoie pentru înfăţişarea celor ce au primit cuvântul, dacă au crezut în chip ferm. De care anume? De cele care vin din fapte; fiindcă zice [Apostolul]: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale” [Iac 2. 18] şi: „Cine e credincios să arate din purtarea sa Inimoasă faptele Iui” [Iac 3, 13]. Căci cine va crede oare că cel alipit de fapte rele şi ţintuit de pământ şi de cele pământeşti are o gândire cu adevărat dumnezeiască, mare şi înaltă, şi aşa zicând cerească, cum este buna-cinstire/dreapta-credinţă [eusebeia]?

15. Aşadar, nu e nici un folos, fraţilor, dacă spune cineva că are o credinţă dumnezeiască, dar nu are fapte corespunzătoare credinţei. Ce folos au adus fecioarelor nebune candelele lor dacă n-au avut untdelemn [Mt 25, 1-13], adică faptele iubirii şi compasiunii? Cu ce i-a fost de folos chemarea lui Avraam drept tată bogatului acela care se prăjea în focul nestins din pricina lipsei de compasiune faţă de Lazăr [Lc 16, 19-31]? Ce folos are din ascultarea puţin docilă a chemării cel ce nu şi-a câştigat prin fapte bune haină corespunzătoare nunţii dumnezeieşti şi cămării de nuntă a nestricăciunii? Negreşit întrucât credea, acesta a fost chemat şi a venit şi a fost poftit împreună cu acei sfinţi invitaţi, dar mustrat fiind şi ruşinat, întrucât era îmbrăcat în răutatea obiceiurilor şi faptelor lui, legându-i-se mâinile şi picioarele a fost aruncat fără milă în gheena focului, unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor [Mt 22, 11-13].

16. De a cărei experienţă fie să nu aibă parte nimeni din cei chemaţi de Hristos, ci arătând o viaţă cuvenită credinţei să intrăm în cămara de nuntă a veseliei nepieritoare şi să petrecem veşnic împreună cu sfinţii acolo unde e sălaşul tuturor celor ce se veselesc. Amin.

Omilia 18, trad. Diac Ioan Ica jr dupa Panayotou Christou: Gregoriu tou Palama Apanta ta erga 9: Homelies 1-20 (EPE 72), Thessaloniki, p 518-538

Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV, Editura Deisis

Cuvant de folos despre praznicul Pastilor

Preaiubitilor!
Astazi Domnul nostru Se pogoara in intunecimile locasurilor iadului. Astazi El sfarma portile cele de fier. Astazi Domnul sfarma incuietorile cele de fier.

Ascultati cu luare-aminte aceasta. Nu a spus: „Deschideti portile cele de fier”, ci El le-a zdrobit. De ce? Ca sa fie fara de trebuinta temnita de acum inainte!

El nu a dat la o parte incuietorile, le-a sfaramat, ca sa se faca temnita cea trainica fara de vreun folos, caci unde nu sunt porti, nici chei, acolo chiar de intra cineva nu poate sa fie tinut. Iar daca Hristos a sfaramat ceva, cine altul poate sa-l mai faca asa cum a fost mai inainte? Ceea ce Domnul-Dumnezeu a sfaramat cine ar mai putea dupa aceea sa mai indrepte?
Cand imparatii voiesc sa elibereze pe cei inchisi, trimit scrisoare catre supraveghetorii temnitelor ca sa-i slobozeasca pe cei de acolo. Ei deschid si nu sfarma nici portile, nici incuietorile, aratand prin aceasta ca in acele locuri vor intra din nou fie aceiasi zavorati, fie altii. Hristos nu a facut insa in acest chip, ci, voind sa arate ca a pus capat mortii, a sfaramat El portile cele de fier. Portile insa le-a numit de fier nu pentru ca ar fi fost astfel, ci pentru ca ele nu vor mai aduce chin pana la moarte.
Asemenea unui imparat care -afland un talhar bantuind o cetate, rapind din toate, traind intr-o pestera in care isi asaza bogatia – il leaga mai intai pe talhar, il preda pe el la chinuri si aduce bogatia lui in locasurile cele imparatesti – tot astfel a facut si Hristos. El a legat pe talhar si pe temnicer, adica pe diavol si moartea, iar bogatia Lui – avem in vedere aici neamul omenesc – a dus-o in palatele cele imparatesti. Pentru aceasta, Pavel spune in epistola sa: El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13). Si minunat lucru este ca insusi imparatul a venit. E limpede ca nici un imparat nu ar fi facut nicicand aceasta, ci el i-ar fi slobozit pe cei inchisi prin slujitorii sai. Aici insa lucrurile nu se petrec asa, ci insusi imparatul Hristos vine la cei inchisi. El nu socoteste ca lucru de rusine sa vina in temnita la cei inchisi, pentru ca nu avea de ce sa Se rusineze de acel chip pe care El insusi l-a zidit. Domnul zdrobeste incuietorile, sfarma portile, navaleste asupra iadului, pustieste intregul lui intuneric si, robind pe temnicer, Se intoarce dupa aceasta la noi. Potrivnicul, legat trainic, este luat prizonier si pradat. Iar moartea, aruncand arma sa, alearga la picioarele imparatului. Ati vazut faptele cele marete ale crucii? Ati vazut biruinta cea minunata? Sa-ti mai spun si altceva? – Minunat si inca mai minunat! Cunoasteti inceputul biruintei. Atunci va veti minuna inca si mai mult. Cu aceeasi arma cu care diavolul si-a insusit biruinta, Hristos il biruie pe diavol si El insusi ii ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultati!

Fecioara, lemnul si moartea sunt chipuri ale biruirii omului de catre diavol. Si cu adevarat. Prin Fecioara se intelege Eva, caci ea nu cunoscuse barbat. Lemnul ce fusese oprit – indreptare a lui Adam, iar moartea – osandirea lui. Iata din nou Fecioara, lemnul si moartea se fac chipuri ale biruintei: in locul Evei de acolo, aici este Maria; in locul pomului cunostintei binelui si raului, aici avem lemnul Crucii; in locul mortii lui Adam – moartea lui Hristos. Vezi oare cum diavolul, cu acelea cu care a biruit, tot prin acelea a fost biruit? Prin lemn diavolul l-a biruit pe Adam. Prin lemn Hristos l-a biruit pe diavol. Acel lemn a trimis in iad, iar lemnul crucii a scos de acolo pe cei ce au intrat in el. Si inca: acel lemn il ascundea pe Adam cel gol, iar acest lemn se arata biruitor mai presus de toate. Acela a osandit si pe acelea care erau cu el, iar acesta invie pe Acela Care a fost mai dinainte de el. Cine ar putea spune prin cuvinte puterea Domnului? Din muritori noi am devenit nemuritori. Acestea sunt faptele cele marete ale crucii.

Ati inteles inceputul biruintei? Aflati si aceasta: cum fara de rusinare a fost savarsita aceasta mare lucrare. Noi nu ne-am insangerat arma, nici nu am intrat in randul luptatorilor, nu am fost biciuiti, nici nu am vazut rau, ci am avut biruinta. Nevointa este a lui Hristos, iar cununa a noastra.

Si astfel, pentru ca biruinta este a noastra, acum cu totii sa cantam precum ostasii cantare de biruinta si sa graim cu lauda Domnului: Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau? (I Cor. 15, 54, 55).

Hristos Cel rastignit, Dumnezeul nostru, a savarsit aceasta lucrare pentru noi. Lui fie slava si stapanirea impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii veci-lor. Amin!

Sfantul Clement de Ohrida, „Cuvinte si invataturi de folos pentru orice crestin”, Ed. Sophia

Cuvant de Pasti

Mărturisim: „Hristos a înviat!” Şi întărim: „Adevărat a înviat!” „Adevărat”-ul acesta, vine el însă ca încredinţare lăuntrică a lui Hristos în inima noastră? Sau, cumva, este doar intelectul cel care afirmă cum că a existat un om Iisus Hristos despre care Biserica spune că a înviat? Sau poate pentru că „aşa se spune” de Paşti?

Arhimandritul Sofronie ne învaţă că în Biserică Duhul Sfânt este Cel ce îi încredinţează pe oameni de realităţile care ţin de Dumnezeu. Învierea lui Hristos se cere nu demonstrată de la o generaţie la alta, ci împărtăşită prin puterea Duhului. Nu mintea ne-o vesteşte viu, pentru că realităţile minţii căzute prin păcat nu pot exprima Viul vieţii veşnice, ci puterea lui Dumnezeu, manifestă în Biserică prin intermediul Vistierului bunătăţilor şi Dătătorului de viaţă (vezi rugăciunea: Împărate ceresc, Mângâietorule…) care este Duhul Sfânt (1).
Viul împărtăşit de Dumnezeu omului este un preaplin care arată insuficienţa puterilor noastre. Sfântul Siluan distinge între cunoaşterea lui Dumnezeu cel Viu, posibilă prin atingerea de El prin har, şi învăţarea unor cunoştinţe despre El la modul raţional. Chiar şi un om excepţional înzestrat în plan intelectual, spune arhimandritul Sofronie, va rămâne la fel de lipsit de mijloace de expresie ca oricare altul, când va atinge realităţile de care vorbea sfântul Siluan. (2) Realităţile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale omului. A te împărtăşi de ele, om fiind, cere o mutare de la moarte la viaţă. Este acea „pascha” (ebr. trecere, Paşti) de la a-ţi conduce trăirea şi căutările după înţelesurile gândirii şi simţirii psihologice la a te lăsa condus de harul care se face simţit în inima ta onest-căutătoare de Dumnezeu. În Hristos „moare” răstignit prin pocăinţă omul strict psihologic spre a învia omul duhovnicesc. Iar duhovnicie este ce învaţă Duhul pe om, şi nicidecum acceptarea unui chip natural de funcţionare al sufletului mai ameliorat moral. Este o adevărată înviere a sufletului. Ce treabă are atunci învierea omului cu moralitatea? De fapt nici nu există morală în viaţa creştină : este fie împărtăşire de duh de viaţă din Duhul, fie nu este nimic. Departe de a chema la un „a gândi altfel” strict omeneşte, convertirea creştină cheamă la descoperirea unui profund al realităţii pe care nu-l puteai nici măcar bănui înainte, şi aceasta tocmai prin felul tău „mort” de a te relaţiona cu lumea ca unul fără legătură cu Duhul Vieţii. Grecii folosesc termenul de metanoia în sens de înnoire a minţii (gr. meta-schimbare + nous-minte,). Este vorba despre convertirea conştiinţei umane, prin depăşirea psihologicului-strict, la ceea ce Însuşi Dumnezeu atrage ca inima şi mintea să primească drept simţire.

Ascultarea de duhovnic este o astfel de cale. Prin pocăinţă, mintea „moare” înţelesurilor fireşti spre a „învia” celor descoperite de Dumnezeu. Spune deci arhimandritul Sofronie că în teritoriul Duhului nu poate exista «bogăţie» a gândirii şi a noţiunilor teologice. Adică în casa Domnului există altceva decât o erudită bibliotecă plină de înţelesuri omeneşti, fie ele şi religioase. „Cuvântul omenesc nu e în stare să exprime viaţa la care am fost chemaţi şi pe care ne-o dă Dumnezeu. Domnul Însuşi S-a ferit să o descrie în cuvinte, şi a zis : «Când va veni Duhul Adevărului, Acela vă va învăţa tot adevărul … şi în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic» (In 16, 13-23).” (3) Iată spre ce taină duce pe om Învierea lui Hristos.

Pr. Răzvan Ionescu

Note

1. Cf. rugăciunea : « Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătătilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre ».
2. Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 209.
3. Ibidem, p. 209.

Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.
Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor: …carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:

1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).
5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).
9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand”. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.

In continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la aparitiile lui Hristos de dupa Invierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legatura cu temele hristologice pe care le dezvoltam aici.

Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.

Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe carei trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

„Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant“.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.

Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.

Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.
Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri

Incepand din ziua Invierii au avut loc mai multe aparitii ale lui Hristos. Intre acestea au fost aratarea in fata ucenicilor care se aflau inchisi intr-o casa, atunci cand Toma nu era printre ei, si cea din duminica urmatoare, dupa opt zile, cand era de fata si Toma (Ioan 20, 19-29). Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfant spre iertarea pacatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta inseamna ca, fiind Dumnezeu, Hristos este izvoratorul pacii, pentru ca pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin intruparea si prin jertfa Sa, El a facut pace intre cele ceresti si cele pamantesti, intre ingeri si oameni, intre oameni si Dumnezeu, intre oameni si intreaga zidire si desigur, a revarsat pacea peste toate energiile sufletesti. De asemenea, El a dat Duh Sfant, deoarece Duhul Sfant Se odihneste in Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune si unire in fiinta si in energie, pentru ca sunt de o gandire, de o fire si de o putere. Duhul Sfant purcede din Tatal, dar este impartasit prin Fiul.

Ne putem pune intrebarea: care este diferenta dintre darul Duhului Sfant de dupa Inviere si pogorarea Duhului Sfant asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoastem faptul ca ucenicii au primit Duh Sfant in ziua Cincizecimii. In aceste conditii, cum putem oare spune ca Hristos le-a dat Duh Sfant imediat dupa Invierea Sa?

Sfantul Grigorie Teologul invata ca, fara nici o indoiala, aici este vorba despre o intensitate diferita a lucrarii Duhului Sfant. Duhul Sfant era in permanenta unit cu Fiul.

Insasi intruparea Fiului, ca si intreaga Sa lucrare, s-a facut prin impreuna-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfant lucra in ucenici atat cat puteau ei sa il incapa, adica fie „slab”, fie „cu mai multa putere”, fie „desavarsit”.

Inainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfant lucra in ucenici „slab”, dupa puterea pe care acestia o primisera, de a alunga duhurile si de a vindeca bolile. In timpul in care ucenicii il urmau pe Hristos, ei se curateau prin lucrarea Duhului Sfant. Mai apoi, insa, adica dupa Inviere, Duhul Sfant a lucrat cu mai multa intensitate, ca „o impartasire mai sfanta”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfant imediat dupa Inviere au fost doua. Mai intai, El a vrut sa-i pregateasca pe acestia pentru marea impartasire cu Duhul Sfant din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate impartasi intr-o masura mai mare din Duhul Sfant daca nu este pregatit corespunzator. In al doilea rand, acest dar al Duhului Sfant avea legatura cu iertarea pacatelor, nu cu impartasirea din Duhul Sfant. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, impartasirea din Duhul Sfant nu este acelasi lucru cu iertarea pacatelor prin harul Duhului Sfant. Abia in ziua Cincizecimii, pregatiti fiind duhovniceste, ucenicii au primit marele dar si s-au facut madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. In ziua Invierii, Hristos nu Se afla inca in ucenicii Sai, dar in ziua Cincizecimii, acestia s-au facut madulare ale Trupului lui Hristos.

Hristos S-a aratat Apostolului Toma cand acesta a devenit pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.
Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.
De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28).

Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).
Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca”, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine”. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Editura Egumenita

Săptămâna Patimilor şi Învierea Domnului la Ierusalim

O cronică din secolul al XIX-lea
de monah Partenie Agheev

Monahul Partenie Agheev s-a născut în 1807 la Iaşi şi a primit la botez numele Petru. Pe când era copil îi plăcea mult să citească, mai ales cărţi duhovniceşti. La 13 ani a fugit la o mânăstire din apropiere, dar a fost adus înapoi acasă de părinţii lui după 3 luni. Mai târziu a plecat în Rusia şi a vizitat mânăstirea de la Sarov, unde l-a cunoscut pe Sfântul Serafim.
După ce a împlinit 30 ani, a mers la Muntele Athos şi a intrat în Mânăstirea Sfântul Panteleimon. Fiind vieţuitor în acea mânăstire, el a fost confundat cu un preot de rit vechi (lipovean), a fost arestat şi trimis în Siberia unde a petrecut 14 luni. După aceea a revenit în Muntele Athos şi acolo a fost sfătuit de părintele lui duhovnicesc, fericitul Arsenie, să se întoarcă în Rusia ca misionar printre credincioşii de rit vechi. A petrecut 7 ani cu Episcopul Atanasie la Tomsk, Siberia, a fost făcut egumen la Berlukov şi apoi Sfântul Sinod i-a încredinţat înfiinţarea Mânăstirii Gusliţi. A adormit în Domnul în 1878, la Mânăstirea Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej unde se retrăsese, şi a fost înmormântat acolo.
Dintre numeroasele scrieri ale părintelui Partenie (in imagine), cea mai citită este Relatare a peregrinărilor şi călătoriilor în Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă, în 5 volume. În aceasta sunt descrise diferite întâmplări şi întâlniri cu personalităţi notabile. Patru volume au fost publicate la Moscova în 1855, cel de-al cincilea fiind publicat postum de arhimandritul Nicon, după ce a apărut mai întâi sub formă de serial în revista Lecturi folositoare de suflet între anii 1889-1901.
Părintele Partenie a călătorit în Ţara Sfântă în 1845, cu puţin timp înainte de moartea iubitului său părinte duhovnicesc. Relatarea despre Săptămâna Patimilor şi slujbele pascale de la Ierusalim şi despre minunea Sfintei Lumini din 1846 sunt extrase din cel de-al doilea volum de peregrinări.

* * *

Se apropiau cele mai mari zile de praznic pentru creştini. Se apropia vremea de bucurie şi întristare. Din această pricină ne-am bucurat că vom primi noul har al Focului[1] ceresc, şi că vom prăznui cea mai strălucită sărbătoare a Sfintelor Paşti în sfânta cetate a Ierusalimului. Cu toate acestea, ne-am mâhnit fiindcă venea vremea să ne despărţim cu toţii. Vieţuisem 6 luni împreună şi ajunsesem să ne cunoaştem. Dar cel mai mult ne temeam de acele clipe amare când va trebui să părăsim sfânta cetate a Ierusalimului, sfântul şi de viaţă purtătorul Mormânt al lui Hristos şi celelalte sfinte locuri. Am mers în chiliile noastre, am mâncat, ne-am odihnit şi apoi am mers să petrecem noaptea în Biserica Învierii. Utrenia de joi a fost solemnă; liturghia de dimineaţă a fost săvârşită pe Mormântul lui Hristos; un episcop a condus liturghia şi au fost mulţi credincioşi care s-au împărtăşit la liturghie.
Ultima liturghie s-a săvârşit la patriarhie; patriarhul însuşi a slujit. Ceremonia spălării picioarelor a avut loc în curtea din faţa sfintelor porţi ale Bisericii Învierii. Acolo era o platformă înălţată de trei paşi; în jurul ei erau balustrade şi pe balustrade erau stâlpi. Pe stâlpi erau puse lumânări mari. Platforma era aşternută cu covoare. În centru se afla o masă cu tăblie aurită şi pe laturi erau 12 scaune. Pe peretele dinspre răsărit ei au atârnat icoane şi înaintea lor ardeau lumânări; lângă acest perete fusese înălţat un amvon pentru citirea Evangheliilor. În jurul amvonului au venit şi s-au aşezat 100 soldaţi.
În curte, la Mânăstirea Sfântul Avraam, la metocul Gethsemani, în mânăstirea patriarhală şi în Biserica Sfântului Mormânt erau mari mulţimi de oameni. Noi am stat în Biserica Sfântului Mormânt. L-am văzut pe patriarh ieşind din mânăstirea patriarhală îmbrăcat cu toate veşmintele, însoţit de episcopi şi de 12 preoţi. Înaintea lor mergeau 12 băieţi în veşminte de slujitori cu sfeşnice şi lumânări; apoi cântăreţii; apoi diaconii cu cădelniţe. Apoi veneau preoţii şi 7 diaconi cu dichere şi trichere. În urma lor venea patriarhul care binecuvânta poporul cu ambele mâini; în urma lui, episcopii în rase. Urcând pe platformă, patriarhul s-a aşezat la locul lui şi a poruncit celorlalţi preoţi să se aşeze potrivit rangului lor. Episcopii au stat de faţă şi au privit. Rânduiala spălării picioarelor a început potrivit Tipicului şi arhimandritul a citit Evanghelia din amvon.
Înainte de asfinţit, în toate mânăstirile, s-a săvârşit binecuvântarea untdelemnului, şi pretutindeni episcopii înşişi i-au uns cu ulei sfinţit pe toţi pelerinii. În acea seară, Biserica Sfântului Mormânt nu a fost deschisă şi nu s-a permis nimănui să petreacă noaptea acolo. Dar o femeie nobilă rusoaică a cerut patriarhului şi consulului să săvârşească privegherea la Golgotha jumătate în limba rusă. Patriarhul a respectat cererea lor şi când era deja seară, au deschis sfintele porţi şi au îngăduit numai ruşilor să intre în biserică. Pavecerniţa s-a citit la Golgotha şi ei au cântat tot canonul Crucii în greacă. Apoi grecii au plecat la culcare şi noi ruşii am mers în peştera unde Împărăteasa Elena a găsit Crucea. Acolo am citit cele 12 Evanghelii ale Patimii şi sinaxarul şi alte lucruri potrivite pentru acea zi, şi am cântat acatistul Cinstitei Cruci.
Când a început să bată toaca pentru utrenie, noi am mers cu toţii la Golgotha şi utrenia a fost slujită potrivit Tipicului. Ei au citit Evangheliile – 6 în greacă şi 6 în rusă. Antifoanele şi canoanele au fost cântate de strana dreaptă în greacă şi de cea stângă în rusă; slujba a durat 6 ore. Ceasurile împărăteşti au fost citite şi cântate la Golgotha în rusă. Dimineaţa porţile bisericii nu erau deschise şi era linişte în biserică. La ceasul 12 din zi, 2 diaconi au fost trimişi la fiecare loc sfânt ca să-l cădească. Întâi au cădit 2 diaconi ortodocşi. Apoi au cădit 2 diaconi armeni purtând mitre. Apoi au trecut şi 2 diaconi copţi purtând mitre. Latinii[2] nu au cădit. Diaconii lor poartă veşminte diferite de cele ale tuturor celorlalte confesiuni. Apoi toţi au făcut procesiuni. La ceasul 1 după-amiază, au deschis sfintele porţi mari ale bisericii. Oamenii au năvălit în biserică, şi era mare zarvă în biserică. Toţi s-au grăbit să ocupe un loc. Noi eram deja la locurile noastre. Într-o clipă, întreaga biserică s-a umplut cu oameni.
Jumătate de oră mai târziu, deodată, lângă Mormântul lui Hristos s-a făcut zgomot şi arabii au început să strige în limba lor stranie; circa 50 de bărbaţi şi-au unit mâinile şi au stat unii pe umerii altora şi şi-au înălţat mâinile către cer şi toţi au început să strige. Ei au început să alerge în jurul Mormântului lui Hristos şi apoi în jurul întregii biserici: ei au alergat şi au strigat până seara. Apoi au venit o mie de bărbaţi din armata turcă şi au făcut de gardă lângă sfintele porţi şi au pus paznici de jur-împrejurul bisericii. Atunci a venit patriarhul cu multă slavă şi a fost întâmpinat în chip maiestuos. Vecernia a fost solemnă; dar ei nu au scos epitaful din Golgotha din pricina posibilităţii de tulburare. După vecernie, arabii şi-au reluat ‘lucrarea’ şi au început din nou să alerge împrejur şi să strige. I-am întrebat pe cei care înţelegeau: ,,Ce spun?” Ei mi-au spus că laudă credinţa ortodoxă unică şi ponegresc celelalte confesiuni ca fiind false şi distrugătoare de suflet. Ei au mers la armeni şi i-au ponegrit, spunând că ei înşişi au vrut să primească harul, dar în loc de asta au mâncat spurcăciune.
Îngăduiţi-mi să vă vorbesc despre acest lucru: la marile porţi însele, pe partea stângă, este o coloană din marmură cu o crăpătură din care a ieşit harul, adică sfântul foc. Această coloană este cinstită de ortodocşi, ca şi de neortodocşi, şi chiar de armeni. Aş dori să scriu câteva cuvinte despre acest incident, cum creştinii ortodocşi răsăriteni vorbesc într-un glas despre el şi cum înşişi turcii îl adeveresc. Pe perete este o lespede de marmură scrisă şi ei spun că acest incident este scris pe ea; dar noi nu am putut-o citi pentru că este scrisă cu litere siriene, în limba arabă; şi eu doar am auzit despre ea, dar nu am citit-o. Dar incidentul s-a petrecut cam aşa:

Odinioară, când grecii erau oprimaţi cu totul de jugul turcesc, unii armeni bogaţi şi-au pus în cap să-i alunge pe greci din Sfântul Mormânt şi din Biserica Învierii. Ei au strâns o sumă mare de bani şi au mituit Poarta Otomană şi toate autorităţile din Ierusalim, asigurându-i pe necredincioşi că Sfântul Foc nu vine doar de dragul grecilor, ci pentru toţi creştinii, şi ,,dacă noi armenii suntem acolo, noi de asemenea îl vom primi!” Şi turcii, care sunt ahtiaţi după bani, au primit mita şi prin urmare au făcut precum au dorit armenii şi au declarat că numai armenilor li se va îngădui să primească Sfântul Foc.

Armenii s-au bucurat mult şi au scris în toate ţinuturile lor şi credincioşilor lor, astfel încât să vină în pelerinaj cât mai mulţi din ei. Şi a venit o mare mulţime. Se apropia Sâmbăta Mare: armenii s-au adunat cu toţii în biserică şi armata turcă i-a scos pe sărmanii greci afară. O, ce mâhnire şi întristare de nedescris i-a cuprins pe greci! Aveau o singură mângâiere, Mormântul Mântuitorului, şi erau ţinuţi departe de el şi sfintele porţi erau încuiate pentru ei! Armenii erau înăuntru, în biserică, şi ortodocşii erau pe străzi. Armenii se bucurau şi grecii plângeau. Armenii prăznuiau şi grecii se tânguiau cu amar.

Ortodocşii au stat în faţa sfintelor porţi în curte şi în jurul lor stătea armata turcă, veghind ca nu cumva să izbucnească o luptă. Patriarhul însuşi cu toţi ceilalţi stăteau acolo cu lumânări, nădăjduind că cel puţin vor primi Focul de la armeni prin fereastră. Dar Domnul a dorit să rânduiască lucrurile într-un mod diferit, şi să arate adevărata credinţă cu un deget mânios, şi să-i mângâie pe adevăraţii Săi slujitori, smeriţii greci. Venise deja timpul să vină Sfântul Foc, dar nu s-a întâmplat nimic. Armenii erau înspăimântaţi şi au început să plângă şi să-I ceară lui Dumnezeu să le trimită Focul; dar Domnul nu i-a ascultat.

Trecuse deja jumătate de oră şi mai bine şi nici urmă de Sfântul Foc. Ziua era senină şi minunată; patriarhul stătea în partea dreaptă a sfintelor porţi. Deodată s-a auzit un bubuit de tunet şi în partea stângă a sfintelor porţi ale bisericii coloana de marmură din mijloc a crăpat şi din crăpătură a ieşit o văpaie de foc. Patriarhul s-a ridicat şi şi-a aprins lumânările şi toţi ortodocşii şi le-au aprins pe ale lor de la lumânările lui. Atunci toţi s-au bucurat şi arabii ortodocşi din Iordania au început să salte şi să strige: ,,Tu eşti Unul Dumnezeul nostru, Iisus Hristos; una este credinţa noastră adevărată, cea a creştinilor ortodocşi!” Şi ei au început să alerge în tot Ierusalimul şi să facă larmă şi să strige în toată cetatea. Şi ei fac aceasta până în ziua de astăzi, în amintirea acelui incident, şi saltă şi strigă, alergând în jurul Sfântului Mormânt şi laudă pe Unul adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi binecuvântează credinţa ortodoxă.
Văzând această minune, soldaţii turci, care stăteau de pază, au fost foarte uluiţi şi înspăimântaţi. Dintre ei, unul pe nume Omir, care era paznic la Mânăstirea Sfântul Avraam, a crezut pe dată în Hristos şi a strigat: ,,Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos; una este adevărata credinţă, cea a creştinilor ortodocşi!” Şi el a sărit jos la creştini de la o înălţime de peste 35 picioare[3]. Picioarele lui au aterizat pe marmura solidă ca şi cum ar fi fost ceară moale. Până astăzi se pot vedea urmele picioarelor sale imprimate ca în ceară, deşi neortodocşii au încercat să le şteargă. Le-am văzut cu propriii mei ochi şi le-am pipăit cu propriile mele mâini.
Şi coloana cu crăpătura poartă încă semnele arsurii. În ce-l priveşte pe ostaşul Omir, sărind jos, el şi-a luat arma şi a înfipt-o în piatră ca şi cum ar fi fost ceară moală şi a început să-L slăvească fără încetare pe Hristos. Pentru aceasta, turcii i-au tăiat capul şi i-au ars trupul; grecii au strâns oasele lui, le-au pus într-o raclă şi le-au dus la Mânăstirea de maici a Prea Sfintei Fecioare, unde revarsă mireasmă până în ziua de azi. Armenii din Sfântul Mormânt nu au primit nimic şi au rămas doar cu ruşinea lor. Paşa Ierusalimului şi alte autorităţi turce au fost foarte nemulţumiţi de ei şi au vrut să-i ucidă pe toţi, dar s-au temut de sultan. I-au pedepsit aspru: ei spun că i-au pus pe toţi să mănânce baligă la ieşirea din biserică.
Dar acum să ne întoarcem la slujbele din Biserica Învierii. După ce i-au ponegrit pe armeni, arabii i-au ponegrit pe latini, spunând că ei nu cred în har şi nu primesc Sfântul Foc de la Mormântul Domnului, ci pornesc propriul lor foc. Şi noi am văzut lipsa lor de evlavie din ceea ce s-a întâmplat în săptămâna dinainte. În cea de-a şasea duminică a postului ne-am pregătit să ne împărtăşim. În ajunul Sâmbetei lui Lazăr am mers să petrecem noaptea în biserică la Sfântul Mormânt pentru a primi sfintele taine. Seara s-a citit pavecerniţa la Golgotha; apoi au vrut să citească rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. Dar latinii începuseră o procesiune: pentru ei era Sâmbăta Mare şi mergeau la Golgotha cu crucea lor. Noi am vrut să aşteptăm până când treceau; dar poporul nostru ortodox, ruşi şi greci, stătea de asemenea la Golgotha să privească procesiunea şi riturile lor. Erau acolo foarte puţini dintre noi; nu erau mai mult de 50 greci, socotindu-i pe cântăreţi. Dar erau acolo peste 500 latini şi aveau cu ei şi circa 50 soldaţi.
Când au venit la Golgotha, latinii au cântat şi au citit mai întâi la propriul loc; apoi au mers la locul ortodox, unde a fost Crucea lui Hristos. Călugării noştri au coborât toate candelele care i-ar fi putut deranja şi au dus toate sfeşnicele şi astfel au eliberat zona. A rămas numai un acoperământ pe sfânta masă. Latinii şi-au pus crucea lor în spatele sfintei noastre mese şi au spus că ar trebui să luăm acoperământul de pe sfânta masă. Grecii au refuzat, spunând: ,,Nu putem face acest lucru, căci acoperământul nu este niciodată îndepărtat şi firmanul nu ne îngăduie; dar voi puneţi-vă propriul acoperământ deasupra”; când latinii au încercat să scoată acoperământul cu forţa, grecii nu i-au lăsat. Atunci a venit arhiepiscopul latin şi a înhăţat în mod scandalos acoperământul sfintei mese.
Erau acolo de faţă doi consuli: unul rus şi unul grec. Imediat grecii au făcut gălăgie mare şi au alergat pe coridor şi au adus multe bucăţi de lemn de la bucătărie şi a început o luptă pe Golgotha. Grecii îi băteau cu bucăţi de lemn şi latinii loveau înapoi cu lumânări, dar mai apoi au adus şi ei bucăţi de lemn. Turcii s-au grăbit să-i oprească, dar le fuseseră luate armele; ei au alergat să salveze Sfântul Mormânt şi Biserica Învierii, fiindcă la acea vreme, pentru că era spre Duminica Stâlpărilor, totul era împodobit cu argint şi aur. Noi nu ştiam unde să alergăm şi am îngheţat de spaimă. Consulul rus îşi salva propriii oameni şi îi conducea către trapeză. Noi, circa 20 dintre noi, am mers către Biserica Învierii şi de frică nu am ştiut unde să mergem, în altar sau chiar sub sfânta masă!
Zgomot, ţipete, strigăte se ridicau la cer, mai ales la Golgotha. Toţi creştinii sunau alarme: ortodocşii la toate toacele, dar şi armenii, latinii şi copţii. Soldaţii stăteau în jurul Sfântului Mormânt, ţinându-se de mâini, având armele cu ei şi, ca să nu fie nici un furt, stăteau la porţile Bisericii Învierii. Lupta se răspândise în toată biserica. Ei l-au aruncat pe patriarhul latin din Golgotha; a fost bine că el a căzut peste oameni, căci altfel ar fi murit. Mitropolitul Meletie a început să-i mustre pentru ca ei să înceteze lupta, dar ei i-au spus: ,,Stai la locul tău, vlădica, dar noi vom muri pentru credinţa noastră aici; căci sunt puţini dintre noi şi mulţi eretici”. Neputând să facă nimic, episcopul a stat alături de turci.
Lupta a continuat timp de o oră şi mai mult, până când a venit armata turcă şi însuşi paşa. Atunci i-au separat unul câte unul şi i-au închis în casele de oaspeţi. Noi, puţinii ruşi, am mers la Biserica Maicii Domnului. Soldaţii au vrut să ne ia şi să ne închidă şi pe noi, dar noi am spus că eram moscoviţi şi atunci ne-au lăsat în pace. Apoi, vreme de o oră, a avut loc un consiliu: arhiepiscopul, paşa şi consulul au discutat chestiunea. În acel răstimp am putut să citesc rânduiala de pregătire pentru sfânta împărtăşanie. După întrunirea cu paşa, arhiepiscopul şi consulii au mers fiecare acasă. Latinii şi-au început din nou procesiunea şi au încheiat-o la Mormântul lui Hristos; apoi soldaţii i-au scos pe toţi afară şi au plecat şi ei. Ei au încuiat porţile bisericii şi i-au trimis pe toţi de acolo. Şi din nou au început să bată toacele pentru utrenie.

Am săvârşit utrenia în Biserica Învierii şi liturghia s-a slujit la Mormântul lui Hristos şi m-am învrednicit să mă împărtăşesc cu sfintele taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Dar Muntele Golgotha era tot acoperit cu sânge; şi în tot cursul utreniei doi bărbaţi l-au spălat cu apă. Trei oameni au fost omorâţi. Nu am văzut 3 asemenea teroare din ziua în care m-am născut.

Să ne întoarcem din nou la slujbele Săptămânii Sfinte ! Neortodocşii au dat soldaţilor bani pentru ca ei să-i bată pe arabi care ponegreau credinţa tuturor celorlalţi şi să-i alunge. Din această pricină, arabii erau toţi acoperiţi de sânge şi sudoare. Ei şi-au dat jos cămăşile lungi de pe umeri şi mergeau pe jumătate goi. Dacă cineva i-ar bate, nu s-ar îngrijora, ci şi-ar continua misiunea. Când alergau în jurul Mormântului lui Hristos şi a Bisericii Învierii ei tot spuneau un singur lucru şi noi am descoperit că spuneau: ,,Unul este Dumnezeu, Iisus Hristos! Una este credinţa creştinilor ortodocşi!” Apoi creştinii de toate celelalte confesiuni au purtat epitaful: armenii, copţii şi sirienii. Mai întâi au mers la Golgotha, apoi la coborârea de pe cruce şi apoi de 3 ori în jurul Mormântului lui Hristos, şi apoi au mers în zonele lor.
Astfel am petrecut noaptea până în zori într-un zgomot neîncetat. În biserică era ca într-un bazar sau târg. Până acum pelerinii erau împrăştiaţi în tot Ierusalimul; şi acum toţi creştinii din diferite ţări erau adunaţi într-o biserică, la Mormântul Mântuitorului lor, Iisus Hristos. Balcoanele şi toate galeriile erau pline cu oameni. Toţi cereau, toţi stăruiau în felurile lor diferite. Mulţimi peste tot şi lupte peste tot din cauza aglomeraţiei. Nimeni nu înţelegea limba celuilalt şi soldaţii turci împrăştiau continuu oamenii. Puteai spune că biserica, precum cerul însuşi, aduna în sine întreaga lume. Astfel am petrecut noaptea până în zori.
Atunci a început să bată toaca pentru utrenie şi arabii au încetat de a mai face gălăgie. Patriarhul a început utrenia şi s-au împărţit lumânări tuturor ortodocşilor. S-a cântat toată catisma ,,Fericiţi cei fără prihană” în Biserica Învierii. Au mers la Golgotha să citească Evanghelia. Citind evanghelia, ei au ridicat epitaful şi l-au purtat din Golgotha cu prapuri şi torţe. Era o mare adunare de clerici: pe lângă diaconi, preoţi, stareţi şi arhimandriţi, erau 6 episcopi şi patriarhul şi o mulţime de cântăreţi. Când au purtat epitaful din Golgotha, au mers de jur-împrejur de 3 ori pentru coborârea de pe cruce. Apoi ei l-au aşezat în locul unde Iisus Hristos a fost învelit în giulgiuri şi uns cu mir pentru îngropare. Acolo a fost rostită o predică lungă. Apoi ei au purtat epitaful la Mormântul lui Iisus Hristos şi l-au purtat în jurul Mormântului de 3 ori. L-au dus în Mormânt şi au pus epitaful pe însuşi Mormântul.
Clerul a stat împrejurul lăcaşului Mormântului lui Hristos. Numai clerul a cântat tot canonul (,,Kimati thalasses”) şi stihurile. Poporul ţinea lumânări în mâini. De asemenea, ei au cântat acolo laudele şi slavoslovia mare şi au citit Evanghelia. Şi acolo au încheiat utrenia şi ceasurile. După aceasta au dus epitaful la locul lui şi turcii au pecetluit Mormântul.

*
**

După slujbă, arabii şi-au reluat misiunea, însă acum numărul lor sporise, fiindcă oamenii din Ierusalim, negustori şi bătrâni, şi-au dat jos turbanele, s-au luat de mână şi au început să strige şi să salte. Când s-au ivit zorile, ei au început să stingă lumânările şi candelele şi nicăieri nu mai era nici o candelă lăsată aprinsă. Turcii au deschis Mormântul lui Hristos şi au stins toate candelele. Apoi au venit autorităţile turce şi paşa însuşi; şi o mulţime de ostaşi înarmaţi a stat în jurul Mormântului lui Hristos. În biserică totul se schimbase; toţi deveniseră trişti şi arabii răguşiseră şi obosiseră. Biserica era neobişnuit de aglomerată şi sufocantă. Sus, toate balcoanele erau îndesate cu oameni pe 4 rânduri. Toate altarele şi cupolele erau pline cu oameni. Toţi ţineau în ambele mâini câte 33 de lumânări în amintirea anilor vieţii lui Hristos. Nu mai era aprins nimic nicăieri.
Patriarhul a mers la altarul principal împreună cu consulul. Mitropolitul Meletie al Trans-Iordaniei a stat în altar împreună cu restul episcopilor, toţi mâhniţi şi cu capetele plecate. În biserică, musulmanii cu armele lor de război dădeau ordine; arabii se opriseră deja din alergarea lor, dar stăteau cu mâinile ridicate către cer scoţând strigăte de jale; toţi creştinii plângeau sau suspinau neîncetat. Şi cine în acel moment şi-ar fi putut reţine lacrimile, văzând o mulţime atât de mare de oameni din toate ţările lumii plângând şi jeluindu-se şi cerând milă de la Domnul Dumnezeu? Era un motiv de bucurie să vezi că acum, deşi fără voie, ceilalţi creştini arătau oarecare respect faţă de credinţa ortodoxă greacă şi faţă de ortodocşi înşişi, şi se uitau la ortodocşi ca la cel mai strălucit dintre sori, deoarece toţi nădăjduiau să primească harul Sfântului Foc de la ortodocşi. Patriarhul armean a mers în altar cu doi episcopi şi mitropolitul copt, şi s-au înclinat înaintea mitropolitului Meletie şi a celorlalţi episcopi şi au cerut ca atunci când primim harul Sfântului Foc să-l dăm şi lor. Mitropolitul Meletie a răspuns cu smerenie şi le-a spus să se roage lui Dumnezeu. Ei au mers la locurile lor. Atunci au fost scoase uşile împărăteşti şi au fost înlocuite cu altele cu o deschidere specială.
Nu se poate zugrăvi ce se petrecea atunci în biserică. Era ca şi cum toţi aşteptau Cea de-a Doua Venire a Împăratului Cerului. Spaimă şi groază a căzut peste toţi şi turcii au devenit abătuţi. Şi în biserică nu se auzea nimic altceva decât suspinuri şi vaiete. Şi faţa mitropolitului Meletie era plină de lacrimi. Atunci a venit paşa cu celelalte autorităţi şi a mers în Mormântul lui Hristos pentru a se asigura că nimic nu mai rămăsese aprins acolo. Când au ieşit, au pecetluit Mormântul, dar înainte au pus înăuntru o candelă mare, plină ochi cu untdelemn. În ea plutea un fitil mare. Ei au aşezat candela în mijlocul Mormântului lui Hristos. Acum nu mai erau creştini lângă kuvuklion, ci doar autorităţile turce. Şi din balcoane oamenii lăsaseră să atârne în jos pe funii sute de fire cu mănunchiuri de lumânări prinse de ele.

La ora 8 potrivit timpului rus (2 după-amiază), ei au început să se pregătească pentru procesiunea cu Crucea. Episcopii, preoţii şi diaconii îmbrăcaţi în toate veşmintele lor sfinte, au luat fiecare câte 33 de lumânări neaprinse. Apoi din altar, prin uşile împărăteşti, au fost daţi 12 prapuri şi oricine a putut i-a luat. Ostaşii eliberau calea şi cântăreţii mergeau în urma prapurilor. Din altar prin uşile împărăteşti au ieşit diaconii, preoţii, stareţii şi arhimandriţii, doi câte doi, apoi episcopii şi în urma tuturor mitropolitul Meletie. Ei au mers la Mormântul Domnului şi l-au înconjurat de 3 ori cântând: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”.

Încheind procesiunea, toţi clericii au mers repede în altar cu prapurii. Mitropolitul Meletie a rămas singur la intrarea Mormântului în mâinile turcilor. Turcii i-au dat jos veşmintele şi autorităţile l-au percheziţionat. Apoi au pus pe el omoforul, au deschis Mormântul lui Hristos şi i-au îngăduit să intre în el. O, ce spaimă şi groază a căzut peste toţi care erau acolo în acel moment! Toţi tăceau şi suspinau şi cereau ca Domnul Dumnezeu să nu-i lipsească de harul cerescului Lui Foc. S-a scurs ceva vreme, nu ştiu cât de multă, căci toţi eram copleşiţi de un fel de teamă. Dar deodată lângă Mormântul lui Hristos a strălucit o lumină. Curând, lumina a apărut şi din altar în uşile împărăteşti la intrare. Şi se revărsa ca două râuri de foc, unul dinspre apus, de la Mormântul lui Hristos, şi celălalt de la răsărit, din altar.

O, ce bucurie şi veselie a fost în biserică atunci! Toţi eram ca şi beţi sau copleşiţi şi nu am ştiut cine ce spunea sau cine alerga încotro! Şi a izbucnit o larmă mare în toată biserica. Toţi alergau împrejur şi plângeau de bucurie şi recunoştinţă – mai cu seamă femeile arabe. Turcii înşişi, musulmanii, au căzut în genunchi şi au strigat: ,,Allah, Allah”, adică „O Dumnezeule, o Dumnezeule!” O, ce privelişte străină şi deosebit de minunată ! Întreaga biserică se făcuse foc. Nimic nu se putea vedea în biserică în afară de Focul ceresc. Deasupra şi dedesubt şi în jurul tuturor balcoanelor se revărsa Sfântul Foc. Şi după aceea a fost fum în toată biserica. Şi mai mult de jumătate din oameni au ieşit afară cu Focul şi l-au dus în tot Ierusalimul la casele lor şi la toate mânăstirile.
În biserica mare a început vecernia şi apoi liturghia Sfântului Vasilie cel Mare. Mitropolitul a slujit cu preoţii şi a hirotonit un diacon. Oamenii au stat la liturghie cu lumânări aprinse. Când Mitropolitul Trans-Iordaniei merge în Mormânt, el găseşte o candelă mare aşezată pe Mormântul lui Hristos care s-a aprins de la sine; uneori se aprinde de la sine în mod neaşteptat cât el se află acolo. Cu toate acestea, el însuşi nu a văzut-o niciodată aprinzându-se. În Ierusalim, eu am auzit de la mulţi oameni cu care mitropolitul însuşi a vorbit despre aceasta deschis: ,,Uneori merg înăuntru şi este deja aprinsă; atunci o scot afară repede. Dar uneori merg înăuntru şi candela nu s-a aprins încă; atunci cad la pământ de teamă şi cu lacrimi încep să cer stăruitor milă de la Dumnezeu. Când mă ridic candela este deja aprinsă şi aprind două mănunchiuri de lumânări şi le scot afară şi le împart”.

Patriarhul armean, însoţit de 2 diaconi, îndreptându-se către Sfântul Mormânt

Mitropolitul duce focul în vestibul[4] şi pune mănunchiurile de lumânări în suporturi de fier şi le scoate din Mormânt prin deschizăturile făcute anume în acest scop, cu mâna dreaptă ortodocşilor şi cu cea stângă armenilor şi celorlalţi. Arabii ortodocşi stau în mulţime lângă deschizătură. De îndată ce mitropolitul arată Sfântul Foc, un arab, punând mâna pe el, aleargă direct către altar şi acolo prin uşile împărăteşti este împărţit oamenilor; dar cineva cu greu poate să-şi aprindă lumânările în deschizături. Apoi mitropolitul se întoarce din nou în Mormântul lui Hristos şi aprinde alte două mănunchiuri şi iese pe uşa Mormântului. Cei mai vânjoşi arabi stau la uşile Mormântului şi îl aşteaptă. De îndată ce iese ţinând în mâini cele 33 de lumânări aprinse, arabii, luându-l pe braţe, îl duc direct către altar. Toţi oamenii se reped către el. Toţi doresc să-i atingă veşmintele. Şi cu mare greutate, ei abia pot să-l ducă în altar. Ei l-au aşezat pe un scaun, şi el a stat aşezat întreaga liturghie ca şi cum ar fi ieşit din sine, cu capul plecat; nu a ridicat ochii şi nu a scos un cuvânt; şi nimeni nu l-a deranjat. De îndată ce l-au scos din Mormânt, oamenii s-au grăbit să i se închine. Şi eu m-am învrednicit să fac acelaşi lucru. Întregul Mormânt al lui Hristos era ud, ca şi cum ar fi fost udat de ploaie; dar nu mi-am putut da seama de unde era. În mijlocul Mormântului era aşezată candela mare care s-a aprins singură şi ardea cu o flacără mare.

După liturghie, fiecare persoană a mers la locul ei şi toţi s-au felicitat între ei pentru primirea harului Sfântului Foc.

Seara am mers cu toţii să petrecem noaptea în biserică la Mormântul lui Hristos. Şi când am intrat în biserică am văzut o privelişte minunată şi preaslăvită: întreaga biserică, îndeosebi Mormântul, era împodobită în chip minunat cu felurite icoane şi chipuri de aur şi de argint, şi deasupra o mulţime de candele de argint şi aurite, arzând cu mare strălucire. O mulţime de lumânări făcute din ceară albă erau aşezate în sfeşnice, dar nu erau încă aprinse. În întreaga biserică erau atârnate candele; unde înainte era o candelă, acum erau 10; am vrut să le număr, dar nu am putut. Pretutindeni era linişte şi pace. Porţile bisericii au rămas descuiate toată noaptea. Ostaşii din curte au făcut un foc. Şi acea noapte a fost cea mai fericită dintre toate: oriunde ai fi mers, era bucurie pretutindeni. Şi această bucurie nu era doar în Biserica Sfântului Mormânt, ci în tot Ierusalimul. Toată noaptea oamenii au mers pe străzi în grupuri; pretutindeni aprindeau focuri şi toate mânăstirile erau deschise. Turcii înşişi deveniseră fericiţi şi blânzi şi mergeau în grupuri să privească Biserica Sfântului Mormânt.
Numai evreii s-au încuiat în casele lor şi nesuferind să vadă lumina adevărului, ei au zăcut putrezind în răul lor. Latinii, cu toate că sunt duşmanii Bisericii Răsăritene, au sărbătorit cu noi. Deşi ostaşii stăteau în biserică în jurul Mormântului lui Hristos, nu au oprit pe nimeni să se apropie de Mormânt. Astfel am petrecut seara până la ora 10. Apoi, la ceasul al treilea înainte de miezul nopţii au început să ne cheme la utrenie bătând diferite toace şi cu diferite ritmuri, toate în cel mai solemn mod. Patriarhul a venit cu tot soborul său şi a fost o întrunire extrem de ceremonioasă pentru el.

Grup de papistasi la Mormântul Domnului

Apoi a început utrenia. Au cântat canonul ,,Valurile mării”[5] întreg, stih cu stih, antifonic, cu irmosul şi 14 tropare. Ei au cântat 2 ore. În acea vreme au aprins lumânările şi candelele din toată biserica; în cupole erau aprinse peste o mie de candele. Noi monahii am stat cu toţii în altar. Apoi patriarhul şi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii, arhimandriţii, stareţii, preoţii şi diaconii şi tot clerul bisericesc, punându-şi toate veşmintele sfinte, au luat 12 prapuri. Prapurii erau bogat împodobiţi; ei au fost dăruiţi de străvechii împăraţi greci şi georgieni. Sunt brodaţi cu aur şi perle, şi sunt scoşi numai de Paşti. În urma patriarhului purtau un prapur care nu putea fi dus de mai puţin de 3 bărbaţi; era brodat numai cu aur şi era o reprezentare a Învierii lui Hristos, săvârşită de meşteşugari ruşi şi oferită de negustori moscoviţi. Apoi au dat tuturor lumânări mari de ceară albă. De asemenea au aprins lumânările şi candelele în toată biserica.
Mormântul părea a fi o candelă de foc. De la lumânările mari din mâinile tuturor, întreaga biserică apărea ca şi cum ar fi fost în flăcări şi cupolele bisericii luminau ca soarele. Cei care erau în procesiunea Crucii au luat Evanghelii, icoane, cruci şi lumânări şi au mers din altarul Bisericii Învierii prin uşile împărăteşti direct la Mormântul lui Hristos, cântând: ,,Învierea ta Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pre noi pre pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te slăvim”. După ce a mers în procesiune în jurul Mormântului de 3 ori, mulţimea clericilor s-a oprit în faţa uşilor Mormântului. Atunci patriarhul însuşi a citit Evanghelia Învierii de la Matei, care se citeşte sâmbătă seara la liturghie. Apoi a luat cădelniţa înăuntru şi a cădit Mormântul lui Hristos.

Când a ieşit, a cădit de jur-împrejurul sfântului lăcaş şi pe toţi fraţii. Apoi împreună cu toţi episcopii a intrat în Mormântul lui Hristos şi acolo, cădind, a rostit: ,,Slavă sfintei şi celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Episcopii au rostit: ,,Amin”. Apoi patriarhul însuşi cu toţi episcopii dinăuntrul Mormântului au cântat: ,,Hristos au înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. Şi au cântat aceasta de 3 ori. Ei nu au cântat în rusă, ci numai în greacă, adică: ,,Christos anesti ek nekron, thanato thanaton patisas, kai tis en tis mnemasi zoen charisamenos”. Apoi cântăreţii au cântat şi toţi cei care stăteau în jurul Mormântului lui Hristos au cântat aceasta de multe ori.
O, ce bucurie era atunci şi cine nu ar fi plâns de bucurie, văzând înaintea ochilor lor Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos stând gol, căci El a înviat din morţi! Cine ar fi putut să nu mulţumească Ziditorului lor care i-a învrednicit să prăznuiască Sfintele Paşti, Învierea Sa cea slăvită din morţi în sfânta cetate a Ierusalimului, chiar lângă Mormântul Lui şi exact în acelaşi loc unde s-a săvârşit taina mântuirii noastre? Ce peniţă poate zugrăvi bucuria noastră? Sau cine ar putea-o tâlcui în cuvinte? Ce limbă ar putea-o spune ? O poate înţelege doar cel ce gustă această veselie în curăţia inimii lui. Cum este cu putinţă să nu te bucuri sau să nu fii fericit?

Ne-am adunat din cele 4 colţuri ale pământului, creştini de limbi diferite, toţi adunaţi într-o biserică. Am stat cu toţii în jurul Mormântului Mântuitorului nostru şi am preamărit Învierea Sa cea slăvită din morţi. Cu adevărat, toate s-au umplut acum de lumină; atunci canonul Învierii a devenit pentru noi adevărat şi limpede. Căci ceea ce noi cântam, vedeam cu ochii noştri. Şi cu ce simţăminte am rostit Sionului unde stăteam: ,,Ridică împrejur ochii tăi Sioane şi vezi, că iată au venit la tine, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit fiii tăi, întru tine binecuvântând pre Hristos în veci” (Cântarea a 8-a, troparul 2). ,,Cât este de sfinţită cu adevărat” pentru noi, ,,şi mult prăznuită această noapte de mântuire şi strălucită, a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii mai înainte vestitoare fiind, întru care lumina cea fără de ani, din mormânt trupeşte tuturor au strălucit” (Cântarea a 7-a, troparul 3).

A fost o ectenie. Când au început să cânte canonul, au mers în biserica mare; şi la Mormântul lui Hristos un preot cu un diacon au început liturghia devreme. În biserica mare, ei au cântat tot canonul. După utrenie, fără a se opri, au început de asemenea liturghia. Patriarhul a slujit cu tot clerul în modul cel mai măreţ şi solemn cu putinţă. Au citit Apostolul în 3 limbi: greacă, slavonă şi arabă. Evanghelia a fost citită în multe limbi diferite: în slavonă au citit 3, restul în eleno-greacă şi greacă, latină, turcă, georgiană, siriană, arabă, egipteană şi abisiniană, iar în timp ce citeau se bătea toaca. Toţi au stat cu lumânări aprinse la liturghie. Noi am stat la utrenie şi liturghie în altar.Cuv duh 90 3

Când s-a încheiat liturghia, începeau să se ivească zorile. Ortodocşii au mers la patriarhie, şi acolo la porţi, ei au împărţit fiecărei persoane câte 2 ouă roşii; apoi fiecare a mers la locul unde găzduia.

În treacăt toţi pelerinii ortodocşi au fost anunţaţi ca la primul ceas al după-amiezii să meargă la biserica patriarhală pentru vecernie. Şi astfel noi am mers la biserica patriarhală. Aceasta era împodobită cu o mulţime de candele şi lumânări. Au dat fiecărei persoane în mână o lumânare mare făcută din ceară albă şi am stat la toată vecernia cu lumânările aprinse. A fost foarte solemn. Pentru vohod au venit peste 100 de preoţi şi o mulţime de diaconi. În faţă erau 7 diaconi cu lumânări. În urma lor erau purtate 12 ripide. Ei au mers în spatele tuturor coloanelor. Au citit Evanghelia precum au făcut la liturghie, în multe limbi, şi s-au tras clopotele. După vecernie s-a oferit mâncare pelerinilor.

Piatra Ungerii

Şi apoi au deschis Biserica Sfântului Mormânt şi pelerinii au mers să se închine Mormântului. Acolo – o privelişte tristă: toţi plângeau, toţi se tânguiau. Toţi îmbrăţişau Mormântul Mântuitorului lor Iisus Hristos, îl udau cu lacrimi fierbinţi deoarece venise vremea să se despartă de el şi să-l părăsească pentru totdeauna. Era plâns şi tânguit în toată biserica; şi mai ales femeile scoteau sunete sonore şi se tânguiau. Şi în toate sfintele locuri oamenii erau întinşi la pământ şi nu vroiau să se ridice. Astfel era trist şi dureros a te despărţi de Ierusalim şi de purtătorul de viaţă Mormânt al lui Hristos.

[1] Aşa este numită adeseori Sfânta Lumină.
[2] Romano-catolicii.
[3]Aproximativ 10 metri.
[4] În Capela Îngerului.
[5] Canonul Sâmbetei celei Mari. Primul irmos începe cu cuvintele: ,,Pre cel ce a acoperit cu valul mării oarecând pre gonaciul tiran …”

Povestire dureroasă pentru toată multa mulţime a patimilor Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care patimi sunt prin înger de Dumnezeu arătate celui dintre sfinţi părintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, în care arată şi pentru plângerea Născătoarei de Dumnezeu

Sfântul Prooroc Ieremia, mai înainte de naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, cu 620 ani înainte apucând a spus pentru vânzarea Mântuitorului, zicând: Şi a luat treizeci de arginţi preţul celui preţuit, carele s-a preţuit de fiii lui Israil, şi i-a dat pre ei pre ţarina olarului, precum mi-a spus mie Domnul (Matei 27, 9-10), şi nu numai pentru vânzare, ci şi pentru toată petrecerea Mântuitorului pre pământ, şi pentru toate minunile ce a făcut, şi patimile ce a răbdat, pre toate cu amănuntul le-a spus mai înainte însuflaţii de Dumnezeu prooroci.

Aţi auzit dreptslăvitorilor creştini? În Sâmbăta trecută pentru Lazăr cel mort de 4 zile şi înviat prin singură strigarea Mântuitorului: Lazăre, vino afară (Ioan 11, 43). Pentru care preaslăvită minune mulţime de noroade jidoveşti au crezut întru dânsul. Aţi auzit şi pentru intrarea cea minunată în Ierusalim, ce cinste şi cântare i-a dat noroadele şi mai vârtos pruncii jidoveşti, îndemnaţi fiind de Duhul cel Sfânt, din care pricină s-a cutremurat toată cetatea, zicând: Cine este acesta? (Matei 21, 10) Unele ca acestea văzând (zice dumnezeiescul Matei), arhiereii şi cărturarii s-au mâniat, cu toate că ei şi mai înainte erau mânioşi şi crăpau de zavistie, de când i-au izgonit cu biciul de ştreang din biserică, şi mesele le-au răsturnat şi le-au împrăştiat banii lor, zicând: Casa mea, casă de rugăciune se va chema; iar voi o aţi făcut pre dânsa peşteră, tâlharilor (Matei 21, 13), asemenea şi de minunile cele multe şi preste fire ce s-a făcut de Domnul nostru IIsus Hristos, care ei singuri le auzise şi le văzuse, nedumerindu-se, zicea: ,,Vedeţi că nimica nu folosim, iată lumea toată merge după dânsul şi vor veni alte neamuri şi vor strica Biserica şi cetatea noastră şi locul acesta sfânt ni-l vor lua şi noi vom rămâne robi şi de batjocură tuturor”.

Unele ca acestea cugetând ei şi zicând, şi mai vârtos văzând că nici într-un chip nu pot ei a-şi împlini voile lor, fiindcă Mântuitorul înaintea tuturor îi înfrunta şi îi certa foarte pre arhierei şi pre cărturari, ca pre cei ce se abătuse de la legea mozaicească.

Deci din unele ca acestea şi din cele mai sus zise minuni, umplându-se de răutate înveninată şi nevindecată în inimile lor, şi mai vârtos că chiar acum venise vremea ca răscumpărătorul nostru Domnul să se dea în mâinile oamenilor păcătoşi să-L răstignească, au început a se sfătui şi a căuta vreme cu prilej ca numaidecât să-L omoare pre El, pentru ca să nu tragă la dânsul toate noroadele, şi pentru ca să nu-i mai certe pre ei pentru faptele lor cele rele.

O! neam jidovesc blestemat şi îndărătnic, cum vă sfătuiti cele deşarte ! Unde trebuia ca voi să vă veseliţi şi să vă bucuraţi că s-a născut din neamul vostru un făcător de bine, şi doctor ca acesta făcător de minuni, care în neamul omenesc nu s-a aflat niciodată ca să facă cineva aşa preaslăvite minuni ca acestea, adică: surzii să auză, muţii să grăiască, leproşii să se curăţească, boalele cele nevindecate şi de mulţi ani să se vindece, dracii din oameni să se izgonească şi morţii de pre paturi şi de pre năsălii şi chiar din mormânt, ba încă de 4 zile mort şi împuţit, ca din somn să se scoale, numai prin singur glasul lui, cu adevărat neam neînţelegător şi fii piericiunii sunteţi voi, jidovilor.

Aţi auzit, iubiţilor fraţi, pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele evreieşti au cugetat cele deşarte (potrivit Psalmi 2, 1)? Şi pentru ce au stătut de faţă împăraţi, arhierei, cărturari şi boieri? Aţi auzit pentru ce s-au sculat asupra Domnului şi asupra unsului Lui ? Să rupem dar, iubiţilor fraţi, legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor, pentru că cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi întru mânia sa îi va tulbura pre ei. Aşadar, ticăloşii jidovi, adunându-se de multe ori la sfatul lor, acestea zicea: „De nu-l vom ucide noi pre acest Iisus, fiul Mariei, să ştiţi cu bună seamă că va pieri legea noastră şi acest loc sfânt, şi vom rămâne să fim defăimaţi de toate neamurile”.

Deci s-au unit cu bătrânii şi cu cărturarii şi cu arhiereii cei mai mari, care erau îndreptători ai anului aceluia, şi au zis: ,,Mai bine este să moară unul, decât să piară tot norodul”. Iar aceasta nu de la sine o au zis, ci arhiereu fiind al anului a proorocit, că vrea Hristos să moară pentru norod, şi a zis: ,,Să-l ucidem, dar nu în Biserică, nici între norod, căci vedem că sunt mulţi din cei ce cred într-însul”. Deci s-au învoit între sineşi ca să dea arginţi mulţi ca să înşele pre vreunii din prietenii sau ucenicii Lui, ca să-L cerce unde s-ar afla El noaptea, într-un loc deosebit, şi prinzându-L să-L dea lui Pilat, prin mărturie mincinoasă, ca să-L răstignească pre cruce, ca văzând noroadele cele ce crezuse într-însul că a murit cu o moarte de ocară ca aceea, se vor lepăda de Dânsul şi de învăţătura Lui.

Şi cu acest ticălos scop gândea ei ca să stingă cu totul pomenirea Mântuitorului şi a învăţăturii Lui, şi a preaslăvitelor minuni, pentru care şi poruncea norodului ca să nu se spună minunile cele mari nimănui, nevoindu-se ei în tot chipul ca să plece pre noroade a crede cum că el este înşelător şi nu păzeşte Sâmbăta, şi că voieşte să strice biserica lui Solomon ce o a zidit în 47 ani, şi cum că numai cu Velzevul scoate dracii. Şi altele multe ca de acest fel de minciuni zicea cei mai mari din cărturari către norodul cel prost, acestea văzând şi prea ticălosul diavol Satana, şi socotindu-l şi el a fi om numai gol, iar nu şi Dumnezeu, şi s-a bucurat foarte cu toate slugile lui şi a zis: „Acum este vremea ca să-mi izbândesc asupra Nazarineanului pentru toate nedreptăţile ce mi-au făcut mie, deci mă voiu duce degrabă pre la prietenii şi apostolii lui, ca doar aş găsi pre vreunul ca să mă asculte şi să fie robit cu iubirea banilor, şi aşa prin vreunul din apostolii lui lesne l-aş da pre el în mâinile jidovilor”.

Şi venind Satana în ceata apostolilor şi văzându-i pre dânşii cu postul şi cu rugăciunea întrarmaţi şi de lumea aceasta cu totul negrijindu-se, ci numai Stăpânului Iisus Hristos slujind, nu s-a putut atinge de unul ca acela, iar mai pre urmă venind la Iuda Iscarioteanul, nu multă osteneală a pus şi îndată l-a aflat pre el gata la toate, fiindu-i inima rănită după averi. Deci Iuda, miercuri de dimineaţă, fără să ştie cineva din apostoli, s-a dus în Ierusalim, pentru că Mântuitorul se afla în Vitania, după cum spune Evanghelistul Matei, că după întâmpinarea ce l-a întâmpinat noroadele cu stâlpări şi după lauda cea din gura pruncilor, lăsându-i pre ei, au ieşit afară din cetate, la Vitania, şi s-au sălăşluit acolo (Matei 21, 17).

Aşadar, precum s-a zis, mergând Iuda în Ierusalim, a înţeles el că bătrânii şi arhiereii atunci erau adunaţi iar la sfat asupra Învăţătorului său. Şi luând Iuda întru sine obrăznicie, a început a se învăţa pre sine: ,,Să dau, zice, pre acesta şi voiu câştiga bani”. Şi a mers degrabă unde era adunat sfatul jidovilor şi bătu în uşă, iar ei au poruncit să-i deschiză, că-l văzuse prin ferestre venind şi-l cunoscu că este Iuda ucenicul lui Hristos. Iar el intrând la dânşii, unul dintre cei mari i-au zis: ,,Ce trebuinţă ai la noi, prietene Iudo?” Iar el a răspuns fără nici o sfială către dânşii: ,,Eu am auzit că vă sfătuiţi pentru Nazarineanul ca să-l prindeţi în mâinile voastre, şi nu puteţi din pricină că el umblă pre furiş din loc în loc, de este aşa precum eu am auzit şi am înţeles. Apoi ce îmi veţi da mie şi eu îl voiu da pre el vouă, pentru că el nici la un om nu s-a încredinţat, fără numai nouă ucenicilor lui? Ba încă pre mine mă are cel mai de aproape, că şi punga sa mi-a încredinţat-o mie şi oriunde merge şi unde doarme numai noi ştim. Şi de veţi voi să facem tocmeală, căci eu iscodindu-l pre dânsul cu amăruntul, negreşit îl voiu da pre el în mâinile voastre”.

Unele ca acestea auzind jidovii din ticăloasa gură a ucenicului, foarte s-au bucurat şi îndată i-a dat lui loc ca să şadă între dânşii, ci el puţin şezând, a început el a da pricină să se săvârşească tocmeala mai în grabă, grăbindu-se una ca să se întoarcă mai în grabă, să nu fie întrebat de ceilalţi apostoli unde a fost, iar alta se grăbea, căci acum satana prinsese inima lui. Deci, jidovii văzând şi cunoscând că el osârdia ce arată nu se va scumpi la preţ, a zis unii cam în şagă: ,,Îţi vom da 30 arginţi dacă îl vei da pre el în mâinile noastre”, măcar că ei cugetau că şi până la o tocitoare (un fel de măsură) de bani să-i dea, numai să-l vază precum voiau ei, căci pentru mulţimea norodului nu cugeta ziua să-l prinză, şi noaptea nu ştia unde petrece, şi mai ales că ei se hotărâse ca să nu scape neomorât de la Paştele acela ori în ce chip ar fi.

Deci Iuda socotindu-se puţin întru sine, şi temându-se ca nu cumva socotindu-se ei, să mai scază din preţul cel hotărât întâi, a zis lor: ,,Eu de la voi nu poftesc mai mult, daţi-mi 30 arginţi numai, şi să nu cumva să mă amăgiţi, că eu la aceasta foarte mă voiu sili”. Atunci ei au început toţi a-l încredinţa şi a-i zice: ,,Fă tu cum ai făgăduit nouă, şi noi îţi vom da încă mai mult, şi totdeauna îţi vom fi cu dragoste şi prieteni, şi la orice nevoie a ta să vii la noi şi te vom ajuta”.

Într-acest chip săvârşind ei tocmeala, le-a spus Iuda pentru toate degrabă, cum că are a face Paştele în casa lui Zevedei; iar ei începură a-l ruga cu dinadinsul pentru ca înainte de Paşti să-l dea lor. El îndată a făgăduit că va face după cererea lor, şi le-a zis: ,,Voi să fiţi pregătiţi, să alegeţi ostaşi viteji, care noaptea cu îndrăzneală şi fără nici o temere să-l prinză, iar eu când voiu socoti vreme cu prilej bun, degrabă voiu alerga la voi şi vă voiu da de ştire, şi banii atuncea îmi veţi da când voiu vesti vouă, când şi ostaşii venind, îl voiu da în mâinile lor”.

Şi aşa săvârşind tocmeala şi mâinile dându-şi între dânşii pre preţul hotărât de 30 arginţi şi alte făgăduinţe ce-i mai dase, închizând casa unde s-a făcut stat, s-au împrăştiat toţi jidovii la casele lor. Iar Iuda grabnic s-a întors la Învăţătorul său, socotind că Domnul nu ştie nimic de cele ce s-au săvârşit de dânsul, însă Domnul deşi ştia toate, nu i-a zis nimic, nici l-a făcut arătat către ceilalţi apostoli, vrând să fie pace între dânşii până ce se va săvârşi cina cea de taină.

Deci Domnul aflându-Se tot în casa lui Simon, tatăl lui Lazăr şi al surorilor lui Marta şi Maria, şi sosind vremea ca să facă cel mai de pre urmă pas spre sfintele şi mântuitoarele patimi pentru noi, nu voia a Se depărta de la preacurata şi iubita Sa maică, ci pre cât putea o mângâia şi spunea acoperit pentru sfintele Sale patimi, ca cu cuvinte ca acestea: ,,Acum zice, fiul omenesc va fi vândut în mâinile oamenilor păcătoşi, şi-l vor batjocori, şi-l vor bate, şi-l vor scuipa, şi-l vor omorî, dar însă a treia zi va învia. Atuncea preacurata fecioară din cuvintele preadulcelui Său fiu au cunoscut că a venit vremea sfintelor Lui patimi, ştiind-o aceasta mai dinainte din scripturile sfinţilor prooroci care adesea le citea, că se cade lui Hristos a pătimi şi a Se da pre Sine pentru mântuirea multora şi a veni la slava Sa.

Deci preacurata precum s-a zis cunoscând, şi mai vârtos văzând pre fiul Său foarte mâhnit, L-au întrebat zicând: ,,Fiul meu preadulce şi Dumnezeul meu, spune-mi mă rog pentru ce Te văz eu aşa de mâhnit, că niciodată nu Te-am văzut aşa de întristat. Am auzit că vrei să Te duci de la mine în Ierusalim la jidovi, dar nu ştii, fiul meu, de câte ori s-au adunat ei să Te omoare, şi Tu iarăşi Te duci la dânşii şi vrei să faci Paştile acolo? Că eu am auzit că ai trimis doi apostoli ai Tăi să-Ţi gătească Paştile. Acestea zicând preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi apropiindu-se lângă fiul ei i-a zis în taină: ,,Fiul meu, am oarece să-Ţi spun, însă nu aicea între norod”, atuncea Domnul S-a tras la un loc deosebit şi a zis: ,,Ce ai să-mi spui, iubită maica mea?” Iar ea a căzut la pământ plină de plângere şi de amare lacrimi, ci Domnul degrabă o a sprijinit şi o a ridicat şi a zis către dânsa: ,,Ah! Maica mea, pentru ce ai făcut aceasta? Spune-mi, maica mea, ce ai şi pentru ce atâta întristare te-a cuprins?”

Atuncea a răspuns Născătoarea de Dumnezeu şi a zis: ,,Ah! Fiul meu! Au nu ai poruncit Tu în lege a cinsti pre tată şi pre maică şi întru toate a fi ascultători fiii către părinţi?” Şi acestea zicând, iarăşi a căzut la preacuratele picioare ale fiului său, cu lacrimi udându-le, ci Domnul ridicând-o a zis: ,,Ce este, maica mea, atâta tânguire? Ce faci şi mie nu voieşti să-mi spui? Spune cu îndrăzneală fiului tău orice cerere ai”. Atuncea preacurata a zis: ,,Eu, fiul meu preadulce, Îţi voi spune numai ca o plecată roabă a Ta şi maică, cu lacrimi te rog să nu fiu neascultată de Tine, fiul meu. Eu, fiule, Îţi zic şi Te rog ca să nu mergi în Ierusalim, ci aicea cu noi în Vitania împreună să faci Paştile”. Iară Domnul a zis către dânsa: ,,Dar pentru ce, maica mea, să nu merg în Ierusalim?”

Iară ea I-a zis: „Preadulcele meu fiu, mie acum mi-a spus Maria, sora lui Lazăr, cum că a venit nişte prieteni ai săi din Ierusalim şi i-a spus cum că cu bună seamă s-au sfătuit jidovii ca la această zi mare numaidecât să Te omoare pre Tine, că şi iscoade au trimis aicea la Tine şi acolo ostaşi întrarmaţi au gătit ca să Te prinză, şi eu n-aş crede, dar văz că sufletul meu s-a mâhnit foarte întru mine şi inima mea se taie, şi lacrimile, precum singur vezi, se varsă din ochii mei ca dintr-un izvor. Acestea, fiul meu, socotesc nu în zadar m-au împresurat; pentru aceea, fiule preadulce, încetează mai bine de această cale şi nu mai merge la Ierusalim, că şi singur înveţi să ne dăm în lături de oamenii cei răi, dând loc mâniei”.

Aceste cuvinte auzindu-le Mântuitorul nostru, a slobozit lacrimi şi a grăit către preacurata Sa maică: ,,Fiindcă până acum nu venise vremea rânduită pentru patima mea, pentru aceea de multe ori am scăpat din mâinile celor ce voia să mă prinză, acoperindu-mă cu dumnezeirea mea, precum când m-au suit în munte, vrând să mă arunce jos de acolo ca să mă piarză, eu prin mijlocul lor am trecut, şi ei toţi sta amorţiţi neputând a se apropia de mine (a se atinge de mine). Şi în alte rânduri sfătuindu-se ei să mă omoare, nimic nu au putut să-mi facă până acum, când a sosit ceasul cel mai înainte rânduit ca să-mi dau sufletul meu răscumpărare pentru tot neamul omenesc şi să-l scot din tirania diavolului, că pentru aceasta m-a trimis Tatăl în lume izbăvire”.

Aceste cuvinte auzind preanevinovata fecioară şi luând adevărată încredinţare cum că va să se înstrăineze de preaiubitul său fiu, de multă şi mare întristare şi plângere a căzut la pământ ca o moartă, foarte lovindu-se, plângând şi zicând: ,,O, despărţire amară! O, lumina ochilor mei! Ce voiu să mă fac? Vai mie, celei străine şi sărmane! Cum fiul meu uitând milostivirea cea de maică, singură acum mă lasă în lume!” Iară Domnul sprijinind-o cu mâinile Sale foarte o mângâia cu cuvinte dulci şi zicea către dânsa: „Pentru ce, maica mea cea iubită, atâta te sfărâmi cu întristare? Şi pre mine mă întristezi, şi zici că te las singură? Eu niciodată nu te voiu lăsa singură, măcar deşi voiu pătimi, dar însă toate de bunăvoia mea am a le răbda, ca să fac ascultarea Dumnezeului şi părintelui meu”.

Acestea aşa făcându-se, degrabă au prins de veste sfintele femei, care întotdeauna era pre lângă Născătoarea de Dumnezeu, şi alergând o au apucat în mâinile lor din mâinile Domnului, şi au zis către dânsa: „Vai nouă, Doamna noastră! Ce ţi s-a întâmplat de atâta ai plâns şi te vedem cu totul slăbită?” Iar preacurata abia putând a grăi, a început a le spune, zicând: ,,Ah ! Iubitele mele, de aţi şti voi pentru ce plâng eu, aţi plânge şi voi ca mine, că iată fiul meu şi Dumnezeul meu Se desparte de noi astăzi, şi merge la Ierusalim să Se dea în mâinile jidovilor ca să-L omoare”. Atuncea a zis Marta şi Maria: ,,Doamna noastră stăpână, nu te întrista aşa de mult că această tulburare a jidovilor nu s-au întâmplat numai o dată, ci de multe ori şi nu au putut să facă nimic. Şi acum noi suntem încredinţate că precum pre fratele nostru l-a sculat din morţi cu puterea dumnezeirii Lui, au doară nu va putea şi acum să Se apere pre Sine de tulburătorii jidovi?”

Atuncea răspunzând Născătoarea de Dumnezeu a zis: „Drept grăieşti, o, Marto! Puternic este ca niciodată să poată a pune jidovii mâinile pre Dânsul, dar iată că acum Însuşi mi-a spus mie fiul meu că a sosit ceasul ca să Se dea pre Sine la patimi şi la moarte, pentru ca să slobozească neamul omenesc de tirania diavolului.” Aceste cuvinte cu încredinţare auzindu-le sfintele femei de la Născătoarea de Dumnezeu, au început şi ele a se boci cu mare plângere şi strigare împreună cu preacurata Fecioară, tânguindu-se pentru despărţirea cea cu durere de Domnul nostru. Deci Domnul nostru văzând şi auzind plângerea cea mare a lor şi tânguirea, s-a întristat foarte, şi a început a se pregăti de cale, fiindcă acum trecuse de amiazăzi joi, şi cale era a merge ca 3 mile de loc de la Vitania până la Ierusalim; şi poruncind apostolilor să se gătească de cale, a chemat deosebi pre Marta şi Maria surorile lui Lazăr şi pre Maria Magdalena, şi a început a le învăţa ca să aibă mare purtare de grijă pentru preacurata Sa maică, şi să nu se depărteze de la dânsa nicidecum, ci „să o mângâiaţi pre cât veţi putea, şi dacă va trece vinerea, să veniţi împreună la Ierusalim toate, că trebuieşte să fiţi şi voi acolo”.

Deci până ce acestea Domnul le-a aşezat, Născătoarea de Dumnezeu a înţeles de la oarecine cum că Iuda Iscarioteanul în ziua trecută a fost la Ierusalim, dar nu ştia că a fost pentru vânzarea fiului său, şi chemându-l deosebi i-a zis: „Prietene Iudo, tu ieri ai fost la Ierusalim, oare aşa este cu bună seamă precum am auzit prin alţii? Că jidovii sunt pregătiţi ca să ucigă pre fiul meu? Trebuie să fi auzit tu de una ca aceasta”. Iar ticălosul Iuda a răspuns: ,,Nu, Doamnă, nimica rău nu am auzit de Dânsul, eu am şi prieteni din jidovi, chiar din cei din sfatul lor, şi aceia negreşit mi-ar fi spus mie şi cum nu ţi-aş fi spus eu ţie, Doamna noastră ?”

Atunci a zis Născătoarea de Dumnezeu către Iuda: ,,O! Prietene Iudo, de ai prieteni la sfatul jidovilor, foarte te rog să ai purtare de grijă pentru fiul meu, şi de cumva vei simţi vreo tulburare, tu ca unul ce ai prieteni dintre dânşii, sileşte şi o potoleşte, sau măcar să vii degrabă să-mi dai de ştire, ca mergând să mor şi eu acolo lângă fiul meu, aşa te rog prietene Iudo, să fii păzitor sănătăţii Lui, ca unul ce eşti mai de aproape precum singur cunoşti, că şi punga nu o au încredinţat la nimenea altul fără numai ţie, şi eu nu am alt prieten afară decât pre tine, deci ţie Îl încredinţez.” Iar Iuda a zis: ,,Nu, Doamnă, nicidecum nu te mai mâhni, căci foarte mare purtare de grijă şi silinţă voiu avea eu pentru învăţătorul nostru”.

O! Preasfinţită maica Mielului celui fără de răutate, cum ai încredinţat unui tâlhar comoara cea nepreţuită? Lupului pre Mieluşelul, şi celui rău pre cel bun şi iubitor de oameni. O! Ticăloase Iudo! Nu-ţi ajunge că pre Fiul maicii L-ai vândut la moarte, ci încă şi pre maica o înşeli cu minciunile tale. Cu adevărat, cuvintele tale, Iudo, s-au muiat mai mult decât untuldelemn, şi acelea în urmă s-au aflat săgeţi.

Aşadar, voind Domnul ca să nu lase pre preaiubita Sa maică nemângâiată, o a chemat la un loc osebit unde se aflau şi celelalte sfinte femei şi cuprinzând-o cu mâinile, cu ochii plini de lacrimi o au sărutat, şi au zis către dânsa: ,,O preacurată şi preaiubita mea maică, îţi mulţumesc foarte mult pentru dragostea ta cea mare şi pentru osteneala ce ai arătat întru anii mei cei puţini; mulţumescu-ţi ţie, maica mea cea iubită, pentru ascultarea ta cea cinstită şi cu durere spre mine fiul tău, că m-ai hrănit cu ţâţele tale cele sfinte, şi m-ai îmbrăcat, şi m-ai încălzit, şi întru toate ai avut mare purtare de grijă cât am fost eu cu tine pre pământ, ca o adevărată maică a mea, că pentru trup şi pentru silinţa ta, şi ascultarea cea cu osârdie acum nu-ţi pot răsplăti, iar cu dumnezeirea mea cu adevărat îţi voiu răsplăti, şi mai mult decât pre toate maicile te voiu preaslăvi. Deci, acum preaiubita mea maică, te dau pre tine în mâinile lui Dumnezeu şi Tatălui meu, iar eu merg de voie să pătimesc şi pre cruce răstignindu-mă să-mi dau sufletul pentru mântuirea lumii, însă nu te întrista prea peste măsură, că a treia zi mă voiu scula, şi mă vei vedea şi mult te vei bucura”.

Aceste cuvinte auzindu-le preanevinovata Fecioară, s-a pornit spre tânguire şi amară plângere, smulgându-şi părul cel frumos, şi căzând la pământ, zăcea ca o moartă, aflându-se în cea mai de pre urmă despărţire de preadulcele său fiu, şi degrabă sfintele femei au început a o spăla cu apă rece până ce şi-a mai venit în fire, şi se nevoiau ele cât puteau a o mângâia de-a pururea petrecând lângă dânsa, după porunca ce aveau ele de la fiul său.

Deci chemând Domnul pre sfinţii apostoli într-acel ceas, a şi pornit la Ierusalim, şi venind au intrat în casa lui Zevedei, înaintea cetăţii despre răsărit, unde era gătit pentru Sfinţia Sa mai dinainte aşternut, şi toate gătite, fripte şi pre masă puse, după obiceiul jidovilor. Iar Iuda, mai înainte de a ajunge Domnul la casa lui Zevedei, s-au despărţit de apostoli, şi alergând în cetate unde erau jidovii adunaţi, le-a spus în scurt zicând: „Iată Nazarineanul, a sosit acum în casa lui Zevedei, precum v-am spus vouă de ieri”. Iar ei auzind foarte s-au bucurat, şi au voit ca să oprească pre Iuda, ca după ce va însera bine, să-i dea ostaşii care erau pregătiţi şi mergând să-L prinză.

Dar Iuda a zis lor: ,,Nu ştiţi voi nimic, nu ştiţi că El este om cu multe meşteşuguri, şi şezând eu aicea până va însera, de unde ştim noi ce face El, şi în care loc Se duce? Dar nu aşa! Voi fiţi gata şi staţi aicea cu ostaşii, şi eu mă duc iarăşi la dânşii, şi dacă Se va aşeza la masă cu ucenicii mai târziu, când voiu socoti eu îndată voiu alerga la voi, şi luând ostaşi lesne Îl voiu prinde.” Aşa jidovii foarte împăcându-se cu sfatul Iudei, l-au şi îndemnat ca degrabă să meargă la Iisus Hristos, şi grăbindu-se s-au dus şi l-au întrebat pre el unii din apostoli unde a fost. Iar el a zis că au cercat să cumpere oarece, ce ştia el că se potriveşte, ca să nu-l vinuiască.

Şi şezând Domnul, a făcut Paştele după lege, precum zice dumnezeiescul Gură de Aur, ,,întâi în picioare stând, şi încinşi şi încălţaţi cu încălţăminte rezemându-se în toiege, şi altele câte porunceşte legea făcând”.

Cina cea de taină
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

După aceea cele mai desăvârşit arătând ucenicilor, au aşezat şi Taina Paştilor noastre în foişor, noapte fiind, că zice: ,,Seară făcându-se, a şezut cu cei doisprezece apostoli, şi vezi că n-a fost aceea pasca legii pentru că cină, şi şedere, şi pâine a fost, iară acolo toate fripte pre foc şi nedospite. Şi mai înainte de începerea cinei s-a sculat de la cină şi şi-a pus hainele sale jos şi a turnat apă în spălătoare, Însuşi făcându-le toate; încă împreună şi pre Iuda înfruntându-l, iară pre ceilalţi ucenici învăţându-i ca să nu caute întâiciuni, precum şi după spălare i-a învăţat zicând: Cel ce este mai mare între voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce este începător, ca cel ce slujeşte (Luca 22, 26).

Şi mai întâi decât pre toţi, pre Iuda a spălat Hristos, care şezuse întâi mai curând şi mai fără de ruşine; iară mai pre urmă decât toţi a venit la Petru; iară acesta mai fierbinte fiind decât ceilalţi nu L-au îngăduit, zicând: Doamne, au tu vei să-mi speli picioarele? Nu vei spăla picioarele mele în veac (Ioan 13, 6, 8). Şi îndată a auzit de la Învăţătorul: De nu te voiu spăla pre tine, nu ai parte cu mine. Atuncea Petru a răspuns zicând: Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul, numai să fiu părtaş cu Tine. Deci a zis Domnul: Cel spălat nu are trebuinţă fără numai picioarele a le spăla, ci este curat tot; şi voi curaţi sunteţi, dar nu toţi, şi arătându-le înălţare preaslăvită prin smerenie.

Spălarea picioarelor
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

„Şi-a luat iarăşi hainele sale, şi a şezut, şi le-a zis: Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi. Amin, amin zic vouă: nu este sluga mai mare decât domnul său; nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pre el. De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face (Ioan 6, 13, 14-17), şi alte multe alte învăţături tainice i-a învăţat şi le-a aşezat lor întru acel ceas. Şi mâncând ei a spus pentru vinderea sa, care acum se săvârşise de Iuda, au adus cuvântul zicând: ,,Arătat vă spun vouă că fiul omenesc întru această noapte se va da la moarte de unul dintre voi, însă fiul omenesc va merge precum este scris pentru dânsul, dar vai omului prin care Fiul Omului se dă, mai bine ar fi fost să nu se fi născut omul acela” (potrivit Matei 26, 21 şi urm., Marcu 14, 18 şi urm., Luca 22, 21 şi urm.).

Şi tulburându-se ucenicii pentru cuvântul acesta, au început a zice fieştecarele câte unul: ,,Au doară eu sunt Doamne?” Atuncea a zis Iisus Hristos numai lui Ioan în taină: Acela este, căruia eu întingând pâinea o voiu da (Ioan 13, 26). Că de ar fi ştiut Petru cuvântul acesta, ca cel ce era mai fierbinte şi mai râvnitor decât ceilalţi, ar fi ucis pre Iuda. Şi luând Iisus Hristos pâine şi blagoslovind a frânt şi a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu (Matei 26, 26), asemenea şi paharul, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu, al legii celei nouă, aceasta să faceţi întru pomenirea mea (Matei 26, 28 şi Luca 22, 19). Şi vezi că pâine zice luând-o a numit trupul Său, iar nu azimă, să se ruşineze dar cei ce aduc azima întru jertfă.

Iară după săvârşirea dumnezeieştilor taine îndată a intrat satana în Iuda, că ispitindu-l pre el mai înainte, atuncea s-a sălăşluit întru el cu totul, şi se scârbea foarte, văzând că se face zăbava la masă.

Deci, sculându-se cu ucenicii săi de la masă, s-a pornit a se pogorî în Ghetsimani, şi pre cale venind, a zis lor: Toţi voi vă veţi sminti întru mine în noaptea aceasta, că scris este: bate-voiu păstorul şi se vor risipi oile turmei (Matei 26, 31). Iară Petru a zis: Deşi toţi se vor sminti întru tine, iar eu niciodată nu mă voiu sminti (Matei 26, 33). Şi era târziu, adică noapte adâncă, şi el a zis lui Petru: Mai înainte de a cânta cocoşul de două ori, te vei lepăda de mine de trei ori (Marcu 14, 30). Care a şi fost, că fiind Petru cuprins de mare frică, arătând Dumnezeu neputinţa firii omeneşti, şi pentru că încredinţase lui lumea, ca să cunoască Petru de la sine slăbiciunea firii, şi să fie milostiv spre cei păcătoşi.

Rugăciunea din Grădina Ghetsimani
Frescă de Manuil Panselinos, de la Mânăstirea Protaton, Muntele Athos, secolul al XIV-lea

Şi ajungând la Ghetsimani, nu a intrat în sat, ci S-a sălăşluit în oarecare grădină, ştiind că de acolo are să-L prindă. Atuncea Iuda cunoscând bine cum că acolo are să rămână Domnul, a alergat îndărăt cât putea la adunarea jidovilor dând de veste unde se află. Deci, luând de la dânşii cei 30 arginţi, şi ostaşii care era pregătiţi cu felinare şi cu lumini, s-a pornit cu mare grăbire spre grădina de la Ghetsimani. Dar Iuda încă pre cale fiind, le-a dat un semn zicând: ,,Să luaţi seama foarte bine, nu cumva greşind să prindeţi pre vreunul din apostoli în loc de Hristos, ci să căutaţi la mine pre care îl voiu cuprinde şi-l voiu săruta, pre acela, deodată să năvăliţi şi să-l prindeţi şi să-l loviţi bine cu câteva baltoage, ca să-i mai lipsească puterea, şi să nu cumva să-l scăpaţi”.

Aşa Iuda învăţând pre ostaşi, se apropia, iară Domnul Se afla în grădină de ceea parte de pârâul chedrilor, atâta nevoindu-Se întru rugăciune că Se făcuse sudoarea Lui ca picăturile de sânge ce pică pre pământ, şi zicea: Întristat este sufletul meu până la moarte (Marcu 14, 34); şi îngerul din cer I S-a arătat întărindu-L pre El, când şi apostolilor le-a zis, găsindu-i a treia oară dormind: Dormiţi de acum şi vă odihniţi, destul este; a venit ceasul; iată, se dă Fiul Omului în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem; iată, cel ce m-a vândut, s-a apropiat (Marcu 14, 41-42).

Şi încă grăind El, iată Iuda, unul din cei doisprezece, a venit, şi împreună cu el norod mult şi ostaşii cu săbiile goale, iară Domnul văzându-i de departe, a ieşit afară din grădină întru întâmpinarea lor, şi le-a zis: Pre cine căutaţi? Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt (Ioan 18, 4-5); şi îndată auzind ei acest cuvânt, au căzut toţi pre spate ameţiţi, şi felinarele li s-au stins. După aceasta, venindu-şi în fire, iarăşi au aprins felinarele, şi au intrat în grădină. Iară Domnul şi al doilea rând le-a zis: Pre cine căutaţi ? Iar ei ca şi întâia dată iarăşi au căzut la pământ (cu feţele în jos).

După aceea iarăşi îndreptându-se, s-au sculat şi a zis Iuda către ostaşi: ,,Eu mă mir de voi că sunteţi aşa de fricoşi, şi neputincioşi atâta de mulţi fiind, voi nu puteţi să prindeţi un om”. Atunci au zis ostaşii către dânsul: ,,Dar tu pentru ce cazi pre spate ca şi noi? Noi ştim că tu ne eşti povăţuitor şi ne-ai zis că tu întâi îl vei cuprinde şi îl vei săruta, şi acum vedem că nici tu nu te poţi apropia”. Şi iarăşi a zis Iuda: ,,Ce trebuie sărutare ? Nu vedeţi că El singur aici înaintea voastră este, dar voi sunteţi cu totul neputincioşi?” Şi aceasta o a făcut Domnul, ca arătat să cunoaştem noi că, nu când au vrut ei, ci când a voit El S-a lăsat să-L prindă.

Deci vrând să Se dea în mâinile lor, iarăşi S-a înfăţişat înaintea lor a treia oară, şi a zis lui Iuda: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50) Iată vremea este bună, fă ce voieşti. Atunci Iuda apropiindu-se îndată L-a cuprins şi L-a sărutat, iară ostaşii văzând că S-a lăsat de L-a cuprins Iuda, îndată sărind cu toţii L-au prins pre El. Iar Petru, scoţând sabia, a lovit pre sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă. Atunci a zis Iisus lui: Întoarce sabia ta în locul ei, că toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri (Matei 26, 52); au ţi se pare că nu aş putea Eu singur să Mă apăr? Şi a zis lui Malh să pună urechea sa la loc, şi îndată s-a vindecat.
Atunci apucându-L ostaşii cu nemilostivire, au început a-L bate cu săbiile şi cu ciomegele, şi fiecare cu ce avea în mâini; şi legându-I mâinile la spate, I-a pus la grumaji un ştreang şi-L trăgea la deal cu grăbire, cu mare batjocură şi cu strigări mari şi fără de rânduială, că se suia la văzduh glasurile lor, încât toată cetatea s-a speriat şi s-au deşteptat toţi din somn. Şi trăgându-L aşa cu mare batjocură, au ajuns la curtea lui Anna Arhiereul, care era îndreptător jidovilor, unde acolo era adunată toată mulţimea, aşteptând cu bucurie aducerea Domnului nostru Iisus Hristos cea cu necinste. Atunci, sfinţii apostoli de frică s-au ascuns cu toţii pre unde au putut, numai Sfinţii Ioan şi Petru mergeau după Iisus în casa adunării, iar Petru şedea afară cu slugile, ca să vază sfârşitul, unde şi lepădările de Hristos a făcut. După aceea, apropiindu-se Petru de uşa casei, unde era Domnul cu mâinile legate, a căutat Domnul spre Petru, şi cu acea căutătură a Domnului îndată şi-a cunoscut Petru greşeala, atunci şi cocoşul a cântat a doua oară. Şi ieşind el din curte, s-a ascuns într-o peşteră plângând cu amar, şi nu a ieşit din acea peşteră până în ceasul când a înviat Hristos din morţi.
Iar Domnul sta legat în curtea lui Anna, şi mulţimea ostaşilor celor peste o mie nu înceta a-L bate cumplit îndoindu-I durerile, până ce jidovii începură a-L trimite cu batjocură cu mâinile legate şi cu bătăi de la unul la altul, adică: Anna L-a trimis la Caiafa, apoi Caiafa L-a trimis iarăşi la Anna, după aceea L-a trimis la Pilat; apoi Pilat la întâia cercetare ce I-a făcut, cunoscând că nici o vină nu are, L-a trimis la Irod, fiindcă se întâmplase şi Irod în Ierusalim în acele zile. Şi Irod la întrebările ce I-a făcut, neluând nici un răspuns pre cât el aştepta ca şi vreo minune să vază de la Domnul. Deci, batjocorindu-L şi el de ajuns, L-a trimis iarăşi la Anna.

Mântuitorul Hristos înaintea lui Anna şi Caiafa

În această umblare de la unii la alţii a suferit Domnul foarte grele munci: lovituri, scuipări, palme, pumni, bice şi tot felul de răni, care de oameni nu s-ar fi putut şti nicidecum numărul mulţimii muncilor, dacă nu prin înger s-ar fi descoperit arătat celui dintre sfinţi părintelui nostru Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. Deci, Anna Arhiereul iarăşi L-a întrebat cu tot dinadinsul de ucenici şi de învăţătura Lui. Atunci Domnul i-a răspuns: Eu totdeauna am învăţat în sinagogă şi în biserică, unde toţi iudeii se adună şi întru ascuns nu am grăit nimic. Ce mă întrebi? Întreabă pre cei ce au auzit ce am grăit lor (Ioan 18, 20-21). Acestea zicând Iisus, unul din slugile ce sta înainte anume Malh, cel vindecat la ureche de Domnul, aşa de tare L-a lovit peste gură cu întrarmata mână de fier, încât s-a auzit în toată curtea că şi dinţii din gură I Se strămutaseră, şi îndată Domnul a căzut la pământ, şi s-au închipuit degetele acelei înveninate mâini pre faţa Domnului, şi mult sânge din gură şi din nas I-a curs. Atunci a zis Domnul: De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iar de am grăit bine, ce mă baţi? (Ioan 18, 23) Iar el îndată a răspuns, zicând: Dar pentru ce aşa răspunzi arhiereului?

Osebit de acea palmă de fier a mai primit încă 102 lovituri cu palmele peste sfântul Lui obraz. Deci când era vineri, în faptul zilei L-a trimis Anna legat iarăşi la Pilat, dregător roman, unde acolo s-a adunat toată mulţimea jidovilor, şi toţi cei mai mari, cu feluri de mărturii mincinoase, silindu-se cum mai în grabă să-L dea morţii, fiindcă trecuse vremea să mănânce Paştile, că în noaptea aceea li se cădea lor să mănânce Paştile; dar pentru uciderea lui Hristos le-au mutat, precum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Acolo, însă, la Pilat aflându-Se Domnul, multe întrebări I S-au făcut, şi într-o temniţă la puţin ceas L-au vârât în butuci de piatră, până ce se adunau mărturiile cele mincinoase. Tot acolo a fost aşa de tare legat la stâlpi de piatră cu spatele, încât I S-a despicat dumnezeiescul Lui piept. Tot la acel stâlp atâta a fost strujit cu mărăcini clenciuroşi şi ghimpoşi, încât, când L-au dezlegat de la stâlp, a căzut jos pre pământ neputând să stea pre picioare nicidecum, ci Se tăvălea în sânge sub stâlp, şi chiar în ceasul acela ar fi urmat nevoie să moară, dacă nu dumnezeirea ar fi sprijinit pre omenire, ca după toate înfricoşatele munci pre cruce să-Şi dea sfântul Său suflet.
Deci, Pilat, după toate cruntele bătăi ce I-a rânduit (,,numai doar că ar potoli mânia cea sălbatică a jidovilor”) voia să-L slobozească, văzând că nu are întru Dânsul vină, aducându-le încă aminte şi de obiceiul ce au, ca să le slobozească la tot praznicul câte un vinovat, socotind că-L vor ierta pre El, măcar pentru cinstea praznicului; dar ei mai cumplit întărâtându-se, strigau: Nu pre acesta, ci pre Varava (Ioan 18, 40). Şi iarăşi: De vei slobozi pre acesta, nu eşti prieten chesarului (Ioan 19, 12); noi asupra ta vom da pâră la împărat, căci noi l-am adus la tine ca pre cel vrednic de moarte şi tu voieşti a-l slobozi. Noi de acum cu tine ne vom judeca la împăratul Cesar, că pre cel potrivnic lui voieşti a-l acoperi. De nu ar fi fost acesta tulburător, sfatul nostru şi arhiereii nu l-ar fi dat ţie prin mărturii dovedite că este dator să moară.
Acestea auzindu-le Pilat, s-a temut foarte, şi măcar că-L ştia pre Dânsul cu totul nevinovat, însă spălându-şi mâinile, şi împreună cu spălarea mâinilor, spălându-şi şi inima despre toată milostivirea, a zis: Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia, voi veţi vedea. Şi răspunzând tot norodul, a zis: sângele lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri (Matei 27, 24-25). Şi îndată Pilat făcând pre voia lor, a slobozit pre Varava tâlharul, iar asupra lui Iisus a slobozit hotărârea morţii într-acest chip:

Pilat spălându-se pe mâini

„Eu, Pilat din Pont, stăpânitor prin împărăţia romanilor, în divanul cel mare al domniei mele, judec, hotărăsc şi osândesc pre cruce pre Iisus ce se cheamă de norod Hristos Nazarineanul, om răzvrătitor împotriva legii lui Moisi şi a mare-încuviinţatului împărat al romanilor Tiberie Cesarul, numindu-se pre sine Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil, ameninţând stricarea Ierusalimului şi a Sfintei Biserici, nevrând să ştie de frica Cesarului, având încă îndrăzneală a intra cu mulţimea de norod în oraşul Ierusalim şi în Sfânta Biserică ca un Împărat biruitor cu ramuri de finic.
De aceea, orânduim pre întâiul nostru sutaş (comit) Cornilie să-l treacă pre el în public prin oraşul Ierusalimului, legat, biciuit şi îmbrăcat în porfiră, încununat cu cunună de spini, ducându-şi însuşi crucea sa pre umeri, ca să fie pildă tuturor făcătorilor de rele. Către acestea poruncim să-l treacă dimpreună cu doi tâlhari ucigaşi, şi să-l scoată prin poarta ce se zice Antonina, şi să-l ducă tot prin public la muntele făcătorilor de rele numit Golgota, şi acolo să-l răstignească pre cruce, pironit cu piroane de fier, după obiceiul osândiţilor, în obşteasca privire a tuturor, şi poruncim: ca nimeni ori de ce treaptă sau numire va fi, să nu îndrăznească a opri această hotărâre de mine dată, povăţuită şi săvârşită cu toată bună cuviinţă spre osânda abaterii acestui evreu, fiind pre temeiul legiuirilor şi a pravilelor împărăţiei romanilor. Către acestea va pune deasupra crucii şi scrisoarea aceasta a vinovăţiei lui în trei limbi: elineşte, romaneşte şi evreieşte adică: Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor. În anul de la zidirea lumii 5508 martie în 23”.

Batjocorirea lui Hristos

Deci, după ce a săvârşit Pilat hotărârea morţii lui Iisus Hristos şi L-a dat ostaşilor ca să-L răstignească, le-a zis şi aceasta: ,,Iată vi-l dau ca să-l munciţi cum ştiţi, numai aceasta să ştiţi că el este dator ca pre cruce să moară, iar nu în alt loc, căci apoi veţi fi foarte rău pedepsiţi”. Cu aceasta a mai îmblânzit cruzimea ostaşilor; că de nu le-ar fi zis aceasta, nici nu ar mai fi prins ei pre Simon Chirineanul ca să ducă crucea cea foarte grea; ci ar fi bătut pre Domnul până la moarte, când nu mai putea să-Şi ducă crucea, slăbit fiind cu totul şi sângerat de multele şi cumplitele bătăi. Iar pentru toată mulţimea sfintelor Lui patimi să se ştie că numai suspinări umilite din inimă, mai înainte de moartea crucii, a slobozit de 109 ori; asemenea picături de lacrimi în toată vremea pătimirii Sale a vărsat din ochi 67.200, iar picături sângerate din ochi şi din tot trupul au fost de 11 ori câte 108.000 şi 225, care fac 1.188.225, adică un milion una sută optzeci şi opt de mii două sute douăzeci şi cinci.
De părul capului şi de barbă, tras şi târât a fost de 78 ori, poticnindu-Se şi căzând la pământ, începând de la grădină unde L-a prins şi până la Anna Arhiereul, de 7 ori. Când Îl împingeau până la poticnire, I s-au dat lovituri la picioare şi la fluiere 172; ridicat fiind de la pământ de păr şi de funia ce I-a fost în grumajii Lui de 23 ori. Tifle peste obraz şi peste gură şi între ochi a primit 28. Peste grumaji S-a lovit de 25 ori. Peste cap şi peste piept a primit lovituri 28. De stâlp a fost izbit o dată de moarte. De pământ iarăşi a fost trântit de 3 ori. La stâlp a fost bătut cu toiege de spini clenciuroşi, cu bice noduroase rău înveninate, şi cu lanţuri de fier în muchii. A primit lovituri 6.666; iară osebite răni au fost 5.000, şi fiindcă peste acelea I s-au mai adăugat altele mai cumplite, încât de multe ori după fire nevoie ar fi urmat să moară precum s-a mai zis, dar cu dumnezeirea se întărea omenirea, ca după acele prea multe şi grele patimi pre cruce să moară.
Osebit de răni, vânătăi au fost pre trupul Domnului încă 1.199, pre cap au fost împunsături de cumplită cunună de spini 1.000, fiindcă cununa se punea şi se lua de pre cap până la 50 ori. Lovit a fost peste cap şi peste cununa cea de spini, cu trestia şi cu toiegele din toată Scriptura 76 08puterea, de 40 ori, dintru care lovituri au trecut ghimpi unii mai adânc decât alţii în capul Domnului 5, până la creieri, unde şi după Învierea Domnului au rămas 3, scuipări în sfânta faţă a primit 100, tras fiind încoace şi încolo cu batjocură de nas de 20 ori, de urechi aşijderea a fost scuturat de 30 ori. A mai căzut foarte rău când Îşi ducea crucea la deal la Golgota de 5 ori, şi a primit lovituri de moarte de 19 ori, când şi luându-I crucea de deasupra Lui, au silit pre Simon Chirineanul să o ducă.

Biciuirea lui Hristos

Acestea aşa săvârşindu-se Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu nimic nu ştia de înfricoşatele munci ale fiului său, fiindcă ea se afla în Vitania, în casa lui Lazăr, împreună cu surorile lui şi cu alte femei care neîncetat o mângâiau şi o păzeau de aproape, după cum le poruncise Domnul. Şi măcar că nu ştia nimic de fiul ei cel iubit, însă de plângere nu înceta nicidecum, cunoscând cu duhul că fiul său pătimeşte. Iară vineri de dimineaţă au venit oarecare prieteni ai Martei şi ai Mariei din Ierusalim la Vitania şi le spuseră în taină toate cu mare jale pentru cumplitele patimi ale Mântuitorului şi cum că L-au dat ostaşilor ca să-L răstignească pre cruce; iară Preacurata Fecioară înţelegând din casă de unde se afla singură întru mâhnire, pentru venirea lor de la Ierusalim, începu a-i întreba cu tot dinadinsul cu mare durere zicând: „O! prieteni iubiţi, spuneţi-mi adevărul, mă rog, ce s-a întâmplat fiului meu, şi cum se află?”

Iară ei, după cum erau învăţaţi de Marta vrând să tăinuiască, au zis: ,,Nimic, Doamnă, rău nu am auzit de Dânsul”. Aceasta ei zicând şi ştiind ce s-a făcut Lui, îndată începură ei a plânge mai întâi, şi aşa nevoind ei au arătat adevărul. Atunci Preacurata cunoscând adevărul, îndată cunoscu că fiul ei pătimeşte cumplit şi cu mare plângere sărind, a început a alerga pre drumul Ierusalimului. Şi degrabă şi celelalte sfinte femei au început a alerga în urma ei, temându-se să nu se ucidă de întristarea cea multă, şi ajungând ele cu grăbire la Ierusalim, au mers drept la curtea lui Pilat, ci n-au apucat pre Domnul acolo, căci Îl porniseră la deal pre uliţă la Golgota. Iară ele şi mai cu grăbire mergeau ca să-L afle, şi apucând pre alt drum au ajuns întâi la Golgota şi neaflându-L acolo, s-au întors degrabă la vale pre alt drum.
Şi iată că L-au întâmpinat tocmai când căzuse sub cruce, şi ostaşii Îl băteau cumplit şi-L trăgeau de funia ce o avea în grumaji; şi nu Se putea scula de greutatea crucii, fiindcă slăbise acum foarte, şi era aproape de moarte, tăvălindu-Se în sânge, de unde nemaiputând dintr-acel loc să ducă crucea, o au dat lui Simon Chirineanul. Întru această jalnică stare aflând Preanevinovata Maică pre fiul ei cel iubit sub cruce cu totul istovit de bătăi, încruntat peste tot în sânge, încât numai urmele pre unde venise şi locurile pre unde căzuse cu crucea erau toate roşite cu scumpul sânge.

Soldaţii silindu-l pe Simon Chirineanul să ducă crucea Mântuitorului

Cine poate să spună cu de-amănuntul loviturile în piept ale Născătoarei de Dumnezeu? Lacrimile cele amare, smulgerea nevinovatului şi frumosului păr din cap, ruperea obrazului cu unghiile, încât de n-ar fi fost celelalte sfinte femei cu totul s-ar fi ucis. Şi ce era mai rău, că nici nu o lăsau ticăloşii ostaşi ca să se apropie de fiul său, ci numai în urmă mergând şi tânguindu-se, unele ca acestea zicea: ,,Ah! preaiubite, fiul meu ! Nu ai voit să mă asculţi pre mine, maica ta, ca să rămâi în Vitania, ci ai venit la Ierusalim ca să faci Paştele; iată ce-Ţi răsplătesc cei ce s-au îndestulat de facerile Tale de bine. Vai mie, fiul meu! Nu Te-ai pornit ieri întru acest chip de la mine precum Te văzui acum. Vai mie, fiul meu! Vai mie, fiul meu ! Căci ai făcut aceasta ? Ah! Ce rău ai făcut jidovilor pentru care acestea Ţi-au răsplătit? Vai mie, fiul meu ! Mângâierea mea şi inima mea cea preadulce! Ah! Ah! Fiul meu preaiubite, cum văz urmele Tale pline de sânge şi nu mă pot apropia ca să Te şterg pre faţă. Vai mie, fiul meu şi Dumnezeul meu! Trimite mai întâi la mine moartea, că nu pot suferi să văz acestea care nu nădăjduiam”.

Cu aceste cuvinte şi cu alte asemenea petrecea Preacurata Fecioară pre fiul său, împreună cu celelalte femei până ce au ajuns în deal la Golgota, şi ajungând la locul cel de osândă îndată ostaşii L-au dezbrăcat de haine şi L-au lăsat cu tot sfântul trup gol spre mai multă batjocură, după aceea L-au întins jos pre cruce şi L-au ţintuit, întâi amândouă mâinile, apoi picioarele unul lângă altul. Şi atâta L-au întins pre uscatul lemn al crucii, încât după proorocie puteai a număra oasele Lui, şi îndată după ce L-au pironit, au legat crucea cu funii, apoi cu multe strigări şi ocări ridicând-o, au înfipt-o în piatră, în gaura cea făcută înadins pentru aceasta.
Acestea privindu-le Născătoarea de Dumnezeu, s-a pătruns la cele dinlăuntru şi căzând la pământ a leşinat, şi a stat multe ceasuri nemişcată în mâinile sfintelor femei, care nici ele nu se pricepeau la cine vor căuta mai întâi: la Domnul care L-au văzut răstignit şi tot trupul Lui scăldat în sângele care curgea din rănile mâinilor şi ale picioarelor, sau la Maica Lui ce acum leşinase, şi mai vârtos femei fiind şi ele slabe de fire, însă întru acel ceas Sfântul Ioan a fost de mare trebuinţă ca unul ce la toate a fost de faţă. După ce au răstignit pre Domnul, au răstignit împreună şi pre acei doi tâlhari, însă nu cu piroane, ci cu funii au legat mâinile şi picioarele lor, după cum erau învăţaţi de cei fără de lege, ca numai pre Hristos să-L răstignească cu piroane, pentru zavistia şi urâciunea cea mare ce aveau asupra Lui. Apoi, după ce au răstignit şi pre tâlhari, au aruncat sorţi pentru cămaşa Domnului şi hainele le-au împărţit lor (potrivit Matei 27, 35), şi s-au întors ostaşii la ale sale, rămânând numai unul pentru pază.
După ducerea ostaşilor, Preacurata Fecioară a putut a se apropia de dulcele său fiu, şi a acoperi preacinstitele Sale coapse cu mahrama capului său, socotind de mare mângâiere că este slobodă a-şi plânge pre fiul ei cum voieşte totdeauna, cu celelalte femei şi cu Sfântul Ioan. Deci, aşa aflându-Se Domnul spânzurat pre cruce, adunarea cea ticăloasă ce era acolo L-a mai scuipat peste trupul gol de 73 ori, când a primit diferite ocări şi luări în râs, şi adăpare cu oţet şi cu fiere, şi hule de la tâlharul cel necredincios precum ne arată şi sfinţii evanghelişti pentru aceasta mai cu de-amănuntul.

Deci stând Născătoarea de Dumnezeu lângă crucea fiului său şi ştergându-L de sânge, Îi spăla picioarele Lui cu lacrimi şi le săruta şi mult Îl ruga ca să-i zică ei cel mai de pre urmă cuvânt, şi să nu o lase cu totul nemângâiată, şi-i zicea: ,,Ah! Fiul meu! Ce rău ai văzut de la mine, că iată cu tâlharul vorbeşti şi raiul îi făgăduieşti, iar către mine nu vorbeşti nici un cuvânt, dar într-a cui casă mă laşi, fiul meu, şi pre cine voiu avea mângâiere în locul Tău? Vai mie, fiul meu, nu mă trece tăcând, că iată sunt aproape de moarte, şi pentru ce nu porunceşti morţii să mă ia pre mine mai înainte, că ce mai sunt eu fără de Tine? Vai mie, fiul meu, cum Ţi s-a închis milostivirea cea spre mine, maica Ta!” Atunci Domnul a zis către Ioan, care sta sub cruce plângând: ,,Ioane, iubitul meu! Iată maica mea să-ţi fie ţie maică, şi să o păzeşti ca lumina ochilor tăi”. Şi a zis către maica Sa: ,,Încetează, o, maica mea de atâta tânguire, că mai multă durere îmi pricinuiesc lacrimile şi cuvintele tale decât piroanele ce mi-au străbătut mâinile şi picioarele mele; iată pre Ioan să-l ai ţie fiu în locul meu”. Aceste cuvinte auzindu-le Fecioara Născătoarea de Dumnezeu, a luat puţină mângâiere, şi-i mulţumea foarte că nici în grelele Sale munci nu a trecut-o cu vederea.
Deci apropiindu-se ceasul al nouălea, după ce-L adăpară cu oţet şi cu fiere de multe ori, cu strigare mare plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul, când şi înfricoşatele semne s-au făcut în cer şi pre pământ, adică întunecarea soarelui şi a lunii, ruperea catapetesmei, cutremurul pământului, despicarea pietrelor şi altele ce ne arată evangheliştii mai lămurit; după aceea trecând puţin, au venit ostaşii trimişi de la sfatul jidovilor, ca osândiţilor să le zdrobească fluierele cu ciomegele, ca să moară mai curând, şi să-i ridice de pre cruce ca să nu rămână pre a doua zi, de vreme ce era sâmbătă. Deci, venind ostaşii, zdrobiră mai întâi fluierele tâlharilor, apoi venind la Hristos, şi văzând că murise atunci, nu I-au zdrobit Lui fluierele, ci unul din ostaşi cum se afla cu suliţa în mână, a repezit-o în sfânta coastă cea dreaptă, încât a străbătut acea suliţă înveninată până la cele dinlăuntru, ajungând până la inimă, şi îndată a ieşit sânge şi apă.

Acestea văzând şi Ioan, a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui, că acesta a fost la toate, şi ce a văzut a scris; acesta fiind acolo, a sprijinit într-un vas din dumnezeiescul sânge ce curgea din coasta Mântuitorului. Tot în acea vreme şi Longhin a strigat: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta (Matei 27, 54). Şi crezând, nu s-a mai întors la sfatul jidovilor, ci a rămas dreptcredincios până la sfârşit.

Acestea aşa săvârşindu-se mai presus de fire, căci cu adevărat spaimă era a vedea pre Făcătorul cerului şi pământului spânzurat pre cruce, mort atâtea ceasuri! Spre seară fiind, a venit un bărbat din Arimateea, anume Iosif, cu bun chip, şi boier fiind, a îndrăznit de a intrat la Pilat şi a zis: ,,Doamne Pilat! O mică cerere am către stăpânirea ta: dă-mi mie trupul străinului acesta nazarinean, care este pironit pre cruce. Nu-ţi cer vreun lucru mare, ci un trup mort, că deşi tu necunoscându-l l-ai osândit mai cu asprime decât pre tâlhari, însă eu îl cunosc cine este el şi pentru ce a pătimit. Iată acum s-au potolit toate tulburările şi strigătele jidovilor, nu te vatămă pre tine nimic dacă mi-l vei dărui mie să-l îngrop după lege”.

Iosif din Arimateea cerând de la Pilat trupul Mântuitorului

Şi s-a mirat Pilat că a murit aşa curând, om tânăr fiind. Şi înţelegând cu tot deadinsul că a murit, umilindu-se şi de cuvintele lui Iosif, a rămas întru mare mâhnire, şi lui Iosif i-a poruncit ca fără nici o temere să-l pogoare de pre cruce, şi să-l dea obişnuitei îngropări. Deci Iosif dobândind acest mare dar, adică slobodă voie de la Pilat pentru îngroparea Domnului, fără zăbavă s-a dus să-L pogoare de pre cruce, unde îndată a venit şi Nicodim cu smirnă şi cu amestecături de aloi, care erau mai înainte pregătite, şi aşa Iosif şi Nicodim şi cu Sfântul Ioan cu multe lacrimi, mai întâi închinându-se, şi aşa despironindu-L de pre cruce, mai întâi au despironit sfintele palme care erau foarte rău spintecate şi rănite, pentru că toată greutatea trupului a spânzurat numai întru cele două mâini şi piroane ale palmelor, din care nevoie era a se spinteca dumnezeieştile palme; asemenea au despironit şi preacuratele picioare, şi L-au pogorât de pre cruce.

Coborârea de pe cruce

Deci acestea aşa făcându-se, cine poate să povestească sau să spună amarele lacrimi şi tânguirile Născătoarei de Dumnezeu şi ale celor împreună cu dânsa ? Văzând înfricoşatele răni, şi pre fiul său mort fără suflare, purtându-Se pre mâinile lor, Îi spăla rănile cu lacrimi şi adesea le săruta cu mângâietoare şi jalnice cuvinte, întru atât încât pleca spre plângere şi pre cele neînsufleţite stihii. Şi ar fi voit Preacurata Fecioară măcar puţin timp a mai petrece pre fiul său cu lacrimi şi cu cuvinte cuviincioase ca unei maici, dar nu i-a fost cu putinţă fiind acum noapte, şi poruncă era ca toţi să se liniştească pentru ziua Paştilor. Şi aşa degrabă spălându-I sfântul Trup cu aloi, şi înfăşurându-L cu pânză subţire, precum aveau obicei jidovii a face, iar Iosif de spaimă cuprins fiind, cu frică slujea la îngroparea Domnului Hristos şi cu lacrimi grăia unele ca acestea:

„Vai mie preadulcele meu Iisuse, cum mă voiu atinge de trupul Tău cel nestricăcios, sau cu ce pânză Te voiu înfăşura? Sau cu ce mâini Te voiu pune în groapă? Sau ce cântări voiu cânta la groapa Ta? Ştiu şi pricep că minunate cuvinte ar trebui să se cânte dumnezeirii Tale, care mintea noastră nu le cuprinde, însă împreună cu Nicodim vom cânta aşa: Fiule Unule Născut, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cela ce eşti fără de moarte, care ai venit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria, neschimbat Te-ai făcut om, răstignitu-Te-ai Dumnezeule, şi cu moartea pre moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, împreună preaslăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, miluieşte-ne pre noi”.

Şi aşa L-a pus într-o groapă a lui Iosif în grădina sa, care era săpată în piatră, unde nimeni mai înainte nu zăcuse, ca înviind Hristos să nu socotească că ar fi înviere a altcuiva, iar amestecarea de aloi şi de smirnă a fost lipicioasă, ca dacă vor vedea pânza şi mahrama capului rămasă în groapă, să nu li se pară că L-a furat, că în ce chip nefiind slobozenie, ci mai vârtos şi ostaşi erau puşi pentru paza mormântului, ar fi putut cineva să-L fure sau să rupă acele ce aşa erau lipite de trup? Deci, cu unele ca aceste cuvinte şi tânguiri, a fost îngropat trupul Domnului nostru Iisus Hristos de sfinţii bărbaţi Iosif cel cu bun chip, de Nicodim şi de Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună şi cu Preacurata Fecioară Maica Sa, şi de sfintele femei mironosiţe, iar altul vreunul din ucenici n-au fost, fiind toţi risipiţi şi ascunşi de frică; deci, punând pre uşa gropii o piatră mare, s-au dus de acolo şi s-au odihnit după poruncă.
A pătimit Izbăvitorul nostru cu tot sufletul Său şi cu tot trupul Său, izbăvind pre om din moartea cea sufletească şi trupească. Cu sufletul a pătimit: scârbă, tânguire şi temere de moarte. Peste toate puterile sufleteşti, adică peste minte, peste înţelegere şi peste voie. Iar cu trupul afară de golătate, a pătimit bătăi, răni şi dureri peste toate mădularele şi simţirile trupeşti. Peste cap îmboldiri, pre mâini şi pre picioare pironire, pre coastă şi pre inimă împungere, peste obraz şi tâmple lovituri şi scuipături. La pipăirea a tot trupul bătăi, la gustare adăpare cu oţet şi cu fiere. Spre mirosire întru puturoasa închisoare şi pre Golgota de către trupuri răbdarea putorilor, la auzire ocări şi huliri, la vedere acoperirea ochilor şi vărsarea lacrimilor, a celor ce stau şi plângeau sub crucea Lui. Şi la privirea dezgolirii trupului Său, a căruia numai coapsele Preacinstita Maica Sa, cu mahrama capului său, pre cruce le-a înfăşurat.
Însă trei mai iuţi dureri au fost la sfintele patimi ale Domnului, cea mai întâi când Domnul nu multe suflete a văzut pocăindu-se cu mulţumire, pentru pătimirea Sa pentru care ca şi cum în zadar, sângele Lui a fost vărsat. Al doilea, când Domnul a văzut sufletul Maicii Sale sub cruce gemând, şi cu arma pătimirii pătrunsă. Al treilea, când trupul Lui pre cruce L-au pironit, atâta de mâini şi de picioare L-au întins, cât s-au desfăcut toate alcătuirile Lui. În ceasul acela s-a împlinit proorocia psalmistului: Numărat-au toate oasele mele (Psalmi 21, 19). Toate pătimirile Domnului după semuiri au fost 100.146, dacă cineva bolind din inimă pentru atâtea răni ale Domnului Iisus Hristos şi peste toată ziua va face rugăciunea dumnezeiască Tatăl nostru de 15 ori, acela într-un an de zile câte o rugăciune în cinstea fiecărei răni îi va aduce Domnului, sau câte 15 metanii într-un an pre toată ziua, întru cinstea patimilor Domnului, făcând acela va aduce câte o metanie la fiecare rană a Domnului.

Iar în ce fel de folos este omului din cugetările Patimilor Domnului Iisus Hristos, unul din dascăli a scris: ,,Dacă cu adevărată cugetare, şi cu desăvârşită sfărâmare a inimii vei cugeta pentru Patimile lui Hristos, mai mult folos vei avea, decât când cineva peste tot anul va posti de pâine şi de apă, sau de şi-ar omorî pre toată ziua trupul său până la vărsare de sânge chinuindu-se, sau de ar citi Psaltirea pre toată ziua”.

Sfanta si Marea Sambata: Punerea in mormant si coborarea la iad a Mantuitorului nostru, Iisus Hristos

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret prea scump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

***

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

***

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pret de rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.

Azi sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.

“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

Cum sa ne pogoram la iad impreuna cu Hristos?

(…) Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.
Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta. (…)

***

Parintele Zaharia de la Essex: Cum se poate realiza pogorarea noastra duhovniceasc la iad prin implinirea cuvantului “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui“?

(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).
Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.
Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic „mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu.„Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.
Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.
Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.
In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”. (…)

*

Cuvant tulburator si insufletitor pentru Sambata Mare al Sfantului Inochentie al Odessei:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.

“Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?
Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Cor. 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.

Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit.

Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai.

Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.
Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti.

Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.

Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El!

Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim:
“Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce?

Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

(Inochentie al Odesei – cuvantari la Sfantul si Marele Post)

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in (…) Sambata Mare. Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Sâmbăta Mare

Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.

„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.

„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Laurentiu Dumitru