Monahia Elena de la Mănastirea Zamfira – dusă cu forța la nebuni de ecumeniști

Monahia Elena de la Mănăstirea Zamfira dusă la nebuni și sedată cu forța de călăii ecumeniști, încercându-se astfel intimidarea celor care, urmând Sfintelor Canoane și mărturisind Ortodoxia, îndraznesc sa identifice, să demascheze ecumenismul ca fiind erezia ereziilor, viclenia vicleniilor, îngrădindu-se (separându-se) de aceasta prin oprirea pomenirii episcopului căzut în ecumenism – așa cum învață Sfintele Canoane ca fiind singura cale de a rămâne ortodox.

Reclame

Vocile unității ”ortodoxo”-papiste răsună din Franța

1

Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înțelegere este între templul lui Dumnezeu și idoli?
2 Corinteni 6, 14-16

Sîmbăta, 2 iunie 2018, de ziua ușilor deschise a seminarului papist (romano-”catolic”) ”Sf. Sulpiciu” din Issy-les-Moulineaux, principalul seminar papist din regiunea Parisului, corul seminarului ortodox rus ”Cuv. Genevieva” din Franța s-a unit cu corul seminariștilor papistași, luînd parte la un concert comun.

1

Concertul a avut loc în capiștea idolească seminarului ”Sf. Sulpiciu” în prezența primarului orașului și a unui mare număr de oaspeți.

1

Seminariștii ”ortodocși” de rînd cu cei papistași s-au rugat împreună pentru unitatea tuturor creștinilor.

La concert au fost interpretate cîntece înregistrate deja audio în albumul comun ”Vocile unității” ce va fi lansat de editura Jade în octombrie 2018, după cum este prezentat chiar pe pagina de facebook și de portalul seminarului rus.

E de remarcat că acest eveniment s-a petrecut la 2 ani de la întîlnirea ecumenistă dintre pseudo-patriarhul Kiril al Moscovei și ereticul papă Francisc al Romei de pe aeroportul 1din Havana, Cuba, soldată cu o declarație comună.

Cu un cuvînt de salut față de oaspeți s-au adresat rectorii ambelor seminare, rectorul seminarului rus din Franța fiind pseudo-ieromonahul Alexandr Siniakov. Alexandr Siniakov (Dimitri – numele de mirean) încă în 1999 declarase pentru editorialul papistaș din Toulouse ”La Croix du Midi”: ”…eu 1mă împărtășesc cu catolicii, păstrîndu-mi convingerile mele ortodoxe”.

Conform portalului seminarului rus ”Cuv. Genevieva”, seminarul a fost fondat în 2009 de către Patriarhia Moscovei în orașul Epinay-sous-Sénart din suburbia Parisului, Franța. A fost creat ca o instituție privată unică a Patriarhiei Moscovei pentru educarea viitorilor clerici din instituțiile superioare din Paris. De distribuirea absolvenților seminarului este responsabilă o comisie specială înființată de pseudo-patriarhul Kiril al Moscovei.

l.o.

Cuvântul, când se depărtează de originea lui dumnezeiasca, devine grăire în deşert, calomnie, judecarea aproapelui, hulă, blasfemie şi chiar erezie. Cuvântul izbăveşte şi ucide, cuvântul inspiră şi otrăveşte. Cuvântul este mijlocul pentru aflarea adevărului, dar devine şi unealtă pentru răspândirea minciunii.

1

” … Grăire în deşert este atunci când vorbim mult. Spunem cuvinte multe şi nefolositoare. Flecărim peste măsură şi rostim cuvinte care nu sunt scoase din inimă.Grăirea în deşert înseamnă, iarăşi, că spunem cuvinte deşarte, zadarnice, prosteşti, neînţelepte, fără sens şi iresponsabile, fără conştiinţă şi respect faţă de om şi de viaţa lui.

Alături de grăirea în deşert stă lauda de sine şi îndelunga-vorbire, care-l caracterizează pe omul superficial. Cuvântul creştinului, după cum spune Apostolul, trebuie să fie cuprinzător, clar, viu şi esenţial, lipsit de orice lucru nefolositor, bârfitor şi exagerat [vezi Iacov 3, 1-16].

Cuvântul, cu siguranţă, este una din cele mai sfinte harisme ale omului, cel care arată obârşia lui dumnezeiască şi zidirea lui după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, în harisma cuvântului se distinge pecetea chipului lui Dumnezeu în om, de vreme ce însuşi Fiul lui Dumnezeu este şi Se face Cuvântul lui Dumnezeu. În Teologia ortodoxă vorbim despre Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Însă harisma cuvântului, care-l poate sfinţi pe om, totodată îl poate omorî, când acesta îl foloseşte ca instrument de autodistrugere. Cuvântul izbăveşte şi ucide, cuvântul inspiră şi otrăveşte. Cuvântul este mijlocul pentru aflarea adevărului, dar devine şi unealtă pentru răspândirea minciunii.Cuvântul poate să fie pozitiv, însă poate fi şi negativ. Iar când se depărtează de originea lui dumnezeiască, atunci devine grăire în deşert, calomnie, judecarea aproapelui, hulă, blasfemie şi chiar erezie.
Se ştie că un cuvânt este suficient încât toate să piară. Un cuvânt, de asemenea, ajunge pentru ca toate să se mântuiască. De aceea trebuie să fim atenţi ce spunem celorlalţi, pentru a nu-i răni. Orice om este vrednic doar de iubirea noastră. Iar când cineva se apropie de noi şi ne mărturiseşte problemele lui, e ca şi când ne-ar zice: „spune-mi o vorbă bună, dă-mi dreptate, arată-mi puţină dragoste”. Această putere a iubirii şi zidirii trebuie s-o aibă cuvântul nostru, altminteri va fi grăire în deşert. Foarte just s-a spus: „cuvântul, atunci când nu se separă de originea şi de scopul lui dumnezeiesc, este cuvânt de mângâiere, de chemare, de implorare, de doxologie şi mulţumire, însă atunci când se separă de Dumnezeu poate ajunge grăire în deşert şi îndelungă-vorbire” [Părintele Mihail Kardamakis].

Părinţii Bisericii noastre şi mai ales asceţii, nu numai că nu iubeau grăirea în deşert, dar dimpotrivă, preferau tăcerea şi foloseau cuvântul doar atunci când ceea ce urmau să spună era mai preţios decât tăcerea. De aceea, ceea ce exprimă Tradiţia ortodoxă nu este învăţătura cuvintelor, ci invatatura faptelor, adică mărturia vieţii, de care societatea de astăzi are atât de mare nevoie.

Cineva care reuşeşte să-şi impună tăcerea arată o formă de mare înfrânare. Tăcerea este mod şi atitudine de viaţă. Hristos înaintea judecătorilor Săi a tăcut, deşi, dacă ar fi vrut, ar fi putut spune multe. A tăcut, de asemenea, vreme de patruzeci de zile în pustie şi, de aceea, cuvântul şi învăţătura Lui au rămas, ca roade ale tăcerii, nemuritoare şi purtătoare de viaţă. Asta nu arată doar atotînţelepciunea şi atotputernicia Sa, ci este şi un exemplu bun de urmat pentru noi toţi cei care suferim de vorbărie. Înţelept nu este cel care vorbeşte, ci cel care ştie când să vorbească şi ce să spună atunci când vorbeşte. Este un lucru foarte însemnat şi important ca oamenii să ştie bine ce să vorbească, cui să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când trebuie să tacă, să se retragă, să se ascundă.

Citim în Paterice că în vechime oamenii mergeau la Părinţii înţelepţi şi sfinţi ai pustiei şi le ziceau: „Avva, spune-mi un cuvânt spre mântuire!“, adică cereau cuvinte care să contribuie la mântuirea lor. Astăzi cei mai mulţi, atunci când comunicăm între noi, primul lucru pe care căutăm să-l aflăm este vreo noutate: „Ce noutăţi ai?”, „Spune-mi vreo noutate”, sunt expresiile cele mai obişnuite. Căutăm să aflăm noutăţile care de obicei au legătură cu viaţa celorlalţi. Astfel, suntem târâţi în patima grăirii în deşert şi a îndelungii-vorbiri, care ne dezorientează. Deseori începem discuţiile noastre cu cuvinte frumoase şi laudative la adresa celuilalt, dar curând ajungem la calomnii, minciuni şi jurăminte. Căci aproape nimeni nu grăieşte în deşert despre virtuţile celorlalţi. De obicei vorbim despre greşelile lor. De aceea trebuie să fim atenţi la cuvântul nostru, să nu avem încredere uşor în sinele nostru şi să nu ne relaxăm, considerând că multe cuvinte nu pot provoca vătămări duhovniceşti.

Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte foarte drept:

„Să nu ai încredere în părerea ta, ca nu cumva să intervină vrăjmaşul şi să te prindă în cursă prin viclenia lui. Limba ta să grăiască doar lucruri bune, şi astfel nu te va întâlni nici o necinstire. Dobândeşte buze dulci, şi-i vei avea pe toţi prieteni. Niciodată să nu te lauzi cu limba ta pentru faptele tale, ca să nu fii ruşinat. Căci în lucrul cu care se laudă omul, în acela Dumnezeu îngăduie să cadă, pentru a se ruşina şi a învăţa smerenia“.

Desigur, faptul că cineva tace sau are buze dulci, după cum spune avva Isaac, nu înseamnă că nu grăieşte în deşert. Omul care crede că tace, pe când inima lui îi osândeşte pe ceilalţi, nu trăieşte tăcerea. Acela mereu vorbeşte. Iar altul, care vorbeşte mereu, dar în inima lui are sentimente de iubire pentru semenul său, este cel mai tăcut dintre toţi, lucru ce arată că tăcerea de una singură nu înseamnă nimic. Merită ca cineva să tacă atunci când are o discuţie permanentă cu Dumnezeu.
Atunci când Sfântul Efrem ne roagă şi ne îndeamnă sa scăpăm de duhul grăirii în deşert, nu înseamnă că ne cere să trăim tăcerea obligatorie, care conduce la depresie. Tăcerea pasivă este o boală duhovnicească gravă. Este semnul şi expresia akediei, oboselii, întristării, constrângerii, deznădejdii, lipsei de interes pentru viaţă, a disperării şi pesimismului amar.
Tăcerea isihaştilor şi predica Sfântului Ioan Gură de Aur au aceeaşi valoare, fiindcă ambele vorbesc şi totodată tac. Transmit acelaşi mesaj al bucuriei şi certitudinii credinţei. Tăcerea care-l izolează pe om, sufleteşte şi trupeşte, nu este cea cerută de Biserică. Aceasta este tăcere bolnăvicioasă, care-l chinuieşte pe om şi-l tulbură. De aceea mulţi oameni uneori tac, fără ca acest lucru să fie rezultatul maturizării duhovniceşti, ci dimpotrivă, al confuziei şi slăbiciunii duhovniceşti. Iar când omul se află în această stare, nu poate să fie cinstit. Nu poate lua parte la vreo discuţie. Nu este clar, deschis, sincer. Şi să nu uităm că cineva care nu vorbeşte despre sine arată o formă fină de ipocrizie! Foarte corect s-a spus că

„un om aparent tăcut înşală. Păstrează tăcerea dintr-o dispoziţie rea faţă de aproapele său. Ori este lipsit de curaj, ori are un gol interior adânc. Cel tăcut întru smerenie nu este nesociabil, nu fuge de lume şi de semeni. Nici nu se închide în colivia lui, în chip narcisist, monologând cu sinele său şi subapreciindu-l pe fratele lui” [Monahul Moise Aghioritul].

Grăirea în deşert nu-i îngăduie omului să se dezlipească de cele pământeşti, pentru a se întoarce spre cele cereşti. Nu sunt întâmplătoare cuvintele Apostolului, care-l consideră desăvârşit pe omul care nu a greşit prin cuvânt: Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit. ”

(”Doamne și Stapânul vieții mele… Texte de trezvie duhovniceasca”, Editura Egumenita)

„Nuntă” de poponari în familia REGALĂ a Marii Britanii: Un verişor al reginei Elisabeta a II-a se va căsători cu logodnicul lui

1

blacknews.ro: Lordul Ivar Mountbatten, verişor al reginei Elisabeta a II-a, se va căsători cu partenerul lui de viaţă în cadrul unei ceremonii care va reprezenta prima nuntă gay din istoria familiei regale britanice. Lordul Mountbatten va fi condus la altar de fosta lui soţie, potrivit unui articol publicat sâmbătă pe site-ul revistei People, potrivit agerpres.

1

Lordul Ivar Mountbatten, în vârstă de 55 de ani, se va căsători cu James Coyle într-o capelă privată construită pe domeniul său din comitatul Devon în vara acestui an.

Ivar Mountbatten, devenit în 2016 primul membru al familiei regale din Marea Britanie care a anunţat în mod public că este homosexual, a fost căsătorit cu Penelope Thompson, căruia prietenii îi spun Penny, între anii 1994 şi 2011.

„Nu simţeam neapărat nevoia să mă căsătoresc din nou, pentru că am făcut deja acest lucru o dată şi am deja nişte copii minunaţi, însă fac asta pentru James”, a declarat lordul britanic într-un interviu acordat tabloidului Daily Mail.

„James nu a avut viaţa stabilă de care eu am avut parte. Vreau să îi ofer acest lucru”, a adăugat el.

James Coye a dezvăluit că mariajul lui cu lordul britanic va fi „o căsătorie foarte modernă” şi că „nu a existat o cerere formală în căsătorie, ci doar o acceptare a unei iubiri foarte mari”.

Penny, care îl va conduce pe fostul ei soţ la altar, spune că această idee insolită aparţine celor trei fiice ale cuplului – Ella, în vârstă de 22 de ani, Alix, în vârstă de 20 de ani, şi Luli, în vârstă de 15 ani.

„Mă simt foarte emoţionată. Sunt foarte impresionată”, a dezvăluit Penny pentru Daily Mail. „Eu şi Jamie ne-am înţeles de minune din primele 10 secunde după ce ne-am văzut prima dată”, a adăugat ea.

Spre deosebire de nunţile regale tradiţionale, ceremonia religioasă se va realiza de această dată într-un cadru restrâns, la care vor participa doar rudele mirilor şi câţiva prieteni apropiaţi.

Declarație de dragoste pentru noi, frumusețea și bogăția lumii

1

O, fraţi prea iubiţi, luaţi aminte cu ochii sufletului, adică cu mintea, înţelegeţi şi cunoaşteţi dragostea cea multă pe care o are Dumnezeu către noi şi cinstea cea mare cu care a cinstit neamul omenesc. Pentru că mai înainte de facerea omului, a făcut lumea şi a împodobit-o cu podoaba frumoasă şi minunată, pentru slujba şi trebuinţa omului. Iar mai pe urmă de toate, l-a zidit pe el şi l-a făcut împărat ca să stăpânească toate dobitoacele pământului, ale mării şi ale cerului (adică ale văzduhului), precum proorocul, mărindu-l, zice: „Toate le-ai supus sub picioarele lui” – adică, toate lucrurile şi dobitoacele lumii le-a pus sub stăpânirea omului.

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, pp. 95-96)

1

Despre un preot care a fost oprit, de episcopul său, ca să nu facă dumnezeiasca Liturghie

1

Un preot oarecare a fost oprit, de episcopul său, ca să nu facă dumnezeiasca Liturghie. Şi, i s-a întâmplat să se ducă într-un sat, pentru oarecare trebuinţă şi după plecarea lui, s-a mutat episcopul din viaţă. Deci, fiindcă preotul era sub canon, s-a întristat mult, şi, nepricepând ce va face, a mers la Constantinopol şi, ducându-se la un oarecare episcop, om al lui Dumnezeu, i-a mărturisit lui lucrul acesta. Iar episcopul i-a zis lui: „Arată-mi mie greşala ta. Şi , dacă, pe nedrept te-a oprit episcopul tău, îţi voi da eu ţie dezlegare de acel canon”. Iar preotul, a zis către dânsul: „M-a trimis pe mine la o oarecare trebuinţă, stăpâne, şi nu mi-a fost cu putinţă să o îndeplinesc. Şi, mâniindu-se, m-a pedepsit.” Deci, episcopul i-a zis: „Greşala ta, fiule, precum spui, nu-i nimic şi, fără de pricină, te-a oprit episcopul tău. Dar, măcar că la lucrul acesta este aşa, pe cât socotesc, nu se cade ca unul să lege, iar altul să dezlege. Însă, cum va voi Domnul, aşa va face, pentru tine.” Şi, luând episcopul pe preot, au mers la o mănăstire şi au spus egumenului şi fraţilor cele ce i s-au întâmplat preotului. Deci, le-a zis lor: „Rogu-vă pe voi, părinţilor sfinţi, să vă osteniţi săptămâna aceasta pentru Domnul, cu priveghere, cu post şi cu rugăciune, şi Dumnezeu, pentru rugăciunile voastre, va milui pe preotul acesta, fiind despărţit de Biserică, fără dreptate.” Iar ei au zis: „Precum ai poruncit, stăpâne, aşa vom face, cu rugăciunile tale.” Însă a rămas şi episcopul, cu preotul, acolo, postind cu priveghere şi cu rugăciuni şi cu sfărâmarea inimii. Iar, după ce s-a sfârşit săptămâna, către dimineaţă, în vremea slavoslaviei, s-a arătat episcopul, cel ce pedepsise pe preot, stând în mijlocul părinţilor şi cântând împreună cu ei. Iar episcopul, văzându-l pe el, a zis preotului: „Oare, îl cunoşti pe acesta, ce stă cu noi?” Iar preotul a zis: „Da, stăpâne, episcopul meu este.” Apoi i-a zis lui:” Mergând, închină-te lui, ca să-i ceri iertare.” Deci, mergând, preotul a căzut la picioarele lui, zicând: „Iartă-mă, stăpâne, pentru Domnul.” Iar episcopul i-a răspuns de trei ori: „Dumnezeu să te ierte, fiule.” Şi, după ce a zis aceasta, s-a făcut nevăzut. Deci, episcopul, împreună cu egumenul şi cu fraţii, văzând semnul ce se făcuse, au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce face minunate şi nenumărate minuni. A căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

din Pateric

Despre cinstirea preoţilor

1

Voiţi oare să ştiţi cât de mare este cinstea şi puterea preoţească? Cugetaţi la Botez, care spală păcatele tuturor şi face să ne naştem din Dumnezeu. Pentru că, de la păcat, prin pocăinţă, ne-am născut a doua oară. Şi, vezi, cât de mare este cinstea pe care le-a dat-o lor Dumnezeu şi cât de mare darul, pentru că, prin punerea mâinilor lor, vine binecuvântarea peste noi. Drept aceea, şi fac rugăciune pentru toţi, că, pentru toţi, au să dea seama. Deci, acestea socotindu-le, fraţilor, să nu vă împotriviţi întru nimic preoţilor, pentru că sunt slugi ale lui Dumnezeu şi înainte-stătători, ci, să le faceţi lor vrednică cinste şi, după poruncile lor, fără abatere, să umbăm, ca să câştigăm mântuire şi moştenitori să fim cereştilor bunătăţi.