Despre omorârea cea facatoare de viata savârsita de Duhul Sfânt în cei ce se nevoiesc, înca înainte de moartea trupului

1

[…] Oare asa erau, fratilor, Apostolii? Asa erau Parintii si învatatorii? Vai de nerusinata îndrazneala a celor ce fac cele de mai sus! Ca nu bunurile cele trecatoare le batjocoresc si le leapada, ei care n-au ochi decât pentru punga lor, ci îndraznesc pâna si asupra bogatiei dumnezeiesti, nerusinându-se chiar sa zica: „Noi avem puterea de a dezlega si de a lega dupa darul cel primit de sus în viata aceasta”. O, ce nerusinare, ca sa nu zic ce ratacire! Ia spune-mi tu de la cine si pentru ce ai primit aceasta putere? Oare pentru ca ai parasit toate si ai urmat lui Hristos? Pentru ca ai dispretuit slava pamânteasca? Pentru ca te-ai facut sarac cu Duhul? Pentru ca ti-ai vândut toate cele ce aveai si ai dat saracilor? Pentru ca ti-ai pierdut sufletul si l-ai omorât fata de lume? Si pentru ca n-ai lasat în el nici o voie trupeasca? Sau pentru ca si tu asemenea ucenicilor de altadata ai lui Hristos, L-ai auzit suflând peste tine si zicând: „Primeste Duh Sfânt. Carora vei ierta pacatele vor fi iertate si carora le vei tinea, tinute vor fi?” (Ioan 20,23).

Dar, zici tu, aceasta putere este a preotilor. Stiu si eu aceasta si este adevarat. Dar nu o au toti preotii oricum, ci numai acei care slujesc Evanghelia în duh smerit si duc o viata fara pata; aceia ce se daruiesc pe sine Domnului si aduc launtric în templul trupului lor, ca pe o jertfa desavârsita o slujire curata; care sunt primiti pe jertfelnicul cel de Sus si sunt jertfiti de Arhiereul Hristos, jertfa desavârsita lui Dumnezeu Tatal; care-s prefacuti si înnoiti prin puterea Sfântului Duh si schimbati în Hristos, Cel ce a murit pentru noi si a înviat în slava Dumnezeirii; cei ce zi si noapte, în desavârsita smerenie, se pocaiesc, se întristeaza si se roaga cu lacrimi, nu numai pentru ei, ci si pentru toata turma care le-a fost încredintata si pentru toate Sfintele lui Dumnezeu biserici care se afla în lume. Si mai mult, plâng cu amar înaintea lui Dumnezeu pentru pacatele altora, nu manânca peste hrana cea trebuitoare, nu se cruta nici cât de putin, nici nu se desfateaza trupeste, ci precum e scris: „Umbla în duhul si nu împlinesc pofta trupului”. Mai mult, nu fac pogoramânt fata de dreptate si fata de poruncile lui Dumnezeu înaintea nimanui: fie bogat, fie sarac, fie conducator, fie supus, nici chiar înaintea celui ce poarta coroana; nici din mila, nici pentru vreun dar, nici de teama, nici din dragoste, nici alta pricina vazuta sau nevazuta nu-i moleseste si nici nu îi face sa îndulceasca sau sa calce poruncile lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Acestia, zic, au puterea de a lega si dezlega, de a sluji preotia si de a învata si nu aceia care au primit alegerea si hirotonia de la oameni. Ca nu de la sine au primit aceasta cinste, ci au fost chemati de Dumnezeu. Nu se spune: „Cel ce a fost ales de oameni”, ci „Cel ce a fost chemat de Dumnezeu” si rânduit spre aceasta. Ca cei ce vin de la oameni si prin oameni sunt furi si tâlhari, cum zice Domnul: „Toti cei care au venit si vin nu prin Mine, ci sar pe aiurea sunt furi si tâlhari” (Ioan 10,7-8). […] Dar întrebi tu, cine poate cunoaste pe oameni? Si întrebi, daca se mai gasesc si acum din acestia? Da, cel ce este luminat de sus, de Duhul Sfânt. Iar cel ce vorbeste fara sa-i cunoasca pe oameni, deci, mai are nevoie de marturia altora? Nu-si da oare seama ca fara sa stie baga lupul în turma lui Hristos si ca va fi tras la raspundere pentru oi? Si cine-i cunoaste, întrebi iarasi, fiindca omul nu cunoaste cele din inima? Daca nu-i orb nu se poate sa nu-l cunoasca pe un astfel de om. Cel ce vede, cum nu va putea deosebi o oaie de lup, un tâlhar de un pastor? Iar daca e orb sa caute un îndrumator si o calauza, sau mai degraba sa se opreasca de la aceasta lucrare si deosebire; sa nu se mai faca povatuitor altora, chiar daca toata lumea ar da marturie pentru dânsul. […] „Precum copacul dupa rod, tot asa si pe om îl cunosti dupa cuvintele sale”(Sirah 27,6-7). De altfel si el însusi este cunoscut de cei ce au mintea si simtirile sufletesti sanatoase. Iar ceilalti oameni în aceasta privinta sunt fara simtire si fara putere de deosebire. În adevar, vazând pe cineva postind pentru slava desarta, ei îl aproba si îi osândesc pe cei ce manânca cu smerenie. Cel ce se înfrâneaza cu smerenie, dupa parerea lor e fatarnic; iar pe cel ce manânca cu lacomie îl socotesc natural si neprefacut. Ba le place sa manânce adesea cu el, îndemnându-se astfel în pofta lor. Chiar si pe cei ce fac scamatorii si vorbesc vrute si nevrute, prostii si nimicuri, care fac semne necuviincioase ca sa faca pe altii sa râda, ei îi privesc ca si cum prin astfel de purtari si-ar ascunde virtutea si nepatimirea lor si îi cinstesc ca pe niste nepatimasi si sfinti. Iar pe cei ce traiesc în evlavie, în virtute si în simplitatea inimii, pe cei sfinti cu adevarat, ei îi nesocotesc si îi trec cu vederea. Unii îl socotesc pe cel vorbaret si pe cel falos drept învatat si om duhovnicesc, iar pe cel tacut si scump la vorba desarta îl declara om de rând si mut. Altii se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfânt ca de la un îngâmfat si mândru, simtindu-se mai degraba jigniti de cuvintele lui si nu îndemnati spre umilinta; iar fata de cel ce rosteste de la sine sau din carti cuvinte frumoase, ratacindu-i de la mântuire, n-au destule laude si aprobari. Si asa, dintre toti nimeni nu-i în stare sa vada si sa deosebeasca drept cum stau lucrurile. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Reclame