Viata are bune si rele

1

Viata e împletita din clipe placute si triste si nu poate fi om care sa fie fara dureri si bucurii. Nimic nu ne poate mângâia la plecarea noastra din aceasta viata ca o constiinta buna.

Asadar, nici noi sa nu lingusim pe cei mai mici decât noi, dar nici sa cautam sa fim lingusiti de cei mai mari. Sufletul omenesc are nevoie de amândoua aceste leacuri: de asprime si de bunatate.
Pentru aceea Dumnezeu conduce lumea asa, uneori o cearta, alteori o cruta si nu lasa sa fie singure pe pamânt nici numai cele bune, nici numai cele rele. Uneori e noapte, alteori e zi; uneori e vara, alteori e iarna, tot asa si în viata omeneasca uneori e durere, alteori e bucurie; uneori e boala, alteori e sanatate. Sa nu ne minunam, dar, când suntem bolnavi, pentru ca ar trebui sa ne minunam si când suntem sanatosi; sa nu ne tulburam când suferim, pentru ca ar trebui sa ne tulburam si când ne bucuram. Toate, si unele si altele, se întâmpla în chip firesc si obisnuit.
Pentru ce te minunezi ca ti se întâmpla tie acestea? Poti vedea ca si sfintii au avut si dureri si bucurii. Si ca sa afli aceasta voi aduce în fata voastra pe sfântul despre care cred ca a avut viata cea mai plina de bucurii, pe sfântul despre care crezi ca a fost lipsit de griji. Vreti sa cercetam viata lui Avraam? Ce porunca a primit el îndata? „Iesi din pamântul tau si din rudenia ta!”(Fc. 12,1) Ai vazut ce porunca dureroasa a primit? Dar iata urmeaza o alta porunca plina de bucurie: „Si vino în pamântul pe care ti-l voi arata si te voi face pe tine neam mare”(Fc. 12,1-2).

– Ce vrei sa spui, m-ar putea întreba cineva, au încetat durerile si necazurile lui dupa ce a ajuns în pamântul dat lui, dupa ce a intrat în port?

– Nicidecum! Vin iarasi peste el alte necazuri si mai cumplite decât cele de mai înainte: foametea, stramutarea în alta tara, rapirea sotiei lui; dar dupa aceste necazuri urmeaza alte bucurii: pedepsirea lui Faraon, liberarea sotiei sale, cinstea, daruri bogate, întoarcerea în patrie. Întreaga lui viata a fost un lant împletit din bucurii si din dureri.
Acelasi lucru s-a petrecut si în viata apostolilor. De aceea si Pavel spunea „Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca sa putem mângâia si noi pe cei ce sunt în tot necazul”(II Cor. 1 ‚4).

– Dar ce legatura au toate acestea cu mine, mi s-ar putea spune, care sunt totdeauna prins de dureri si de necazuri?

– Nu fi nerecunoscator, nici nemultumitor! Este cu neputinta ca cineva sa fie totdeauna coplesit numai de dureri si de necazuri! Nici firea n-ar putea rezista! Dar pentru ca voim sa fim totdeauna fericiti, de aceea ni se pare ca suntem totdeauna necajiti. Si nu numai: pentru aceasta, ci si pentru ca uitam repede zilele de fericire si de bucurie pe care le-am avut si ne aducem aminte numai de cele triste. De aceea spunem ca avem numai necazuri si suparari. Nici nu-i cu putinta ca un om sa fie vesnic numai trist si amarât.
Si, daca vreti, sa cercetam si viata unui om care o duce numai în placeri, în lux si în chefuri si viata unui om împovarat de necazuri, chinuit si necajit. Si vom vedea ca si cel dintâi are necazuri si cel din urma bucurii. Nu murmurati! Voi aduce în fata voastra un sclav si un împarat. Voi aduce în fata voastra de asemeni un om care munceste toata ziua cu palmele si un altul care o duce numai în desfatari. Dar sa-ti vorbesc mai întâi de necazurile si supararile celui care o duce numai în desfatari. Gândeste-te ce furtuna trebuie sa fie în sufletul lui când doreste o slava pe care n-o poate ajunge, când este dispretuit de slugi, când este ocarit de inferiori, când îl învinovateste o multime de lume, când îl critica si îl hulesc toti pentru luxul si chefurile lui. Despre celelalte câte i se întâmpla de obicei unuia care traieste în o astfel de bogatie nici nu se poate vorbi: dusmaniile, ofensele, acuzatiile, pagubele, uneltirile invidiosilor, care, pentru ca nu pot pune mâna pe averea lui, îl hartuiesc, îl ataca în fel si fel de chipuri si ridica împotriva lui nenumarate furtuni. Vrei sa-ti vorbesc si de bucuriile unui muncitor cu palmele? Este scapat de toate aceste necazuri. Daca-l ocaraste cineva, nu sufera, nu se crede superior nimanui; nu tremura pentru bani si averi; manânca cu pofta, doarme cu multa multumire. Nu simt atâta placere cei care beau un vin vechi, cât acesta care se duce la izvor si se desfateaza cu apele lui. Bogatul nu are astfel de bucurii. Iar daca nu-ti sunt de ajuns cele spuse, haide sa punem fata în fata viata unui împarat si a unui sclav, ca sa fie victoria si mai stralucita. Pe sclav îl vei vedea deseori vesel; îl vei vedea jucându-se si sarind; pe împarat, pe cel cu coroana si în purpura, îl vei vedea trist, cu mii si mii de griji, totdeauna mort de frica.

Nu este cu putinta, sa existe o viata omeneasca lipsita de durere, dar nici lipsita de bucurie. Nici firea noastra n-ar putea rezista, asa cum spuneam mai înainte. Iar daca unul se bucura mai mult, iar altul sufera mai mult, asta se datoreste celui ce sufera, pentru ca e mic la suflet, si nu firi lucrurilor. Daca am vrea sa ne bucuram necontenit, avem o multime de prilejuri. Daca îmbratisam virtutea, nimic nu va putea sa ne întristeze. Virtutea da nadejdi de nezdruncinat celor ce o practica, îi face placuti lui Dumnezeu, cu nume bun înaintea oamenilor si-i umple de bucurie nespusa. Chiar daca virtutea cere osteneala pentru savârsirea ei, totusi umple constiinta de multa bucurie, face atâta placere sufletului câta nici un cuvânt n-o poate înfatisa. Ce ti se pare placut în viata aceasta de pe pamânt? Mesele bogate si luxoase, sanatatea trupului, slava, bogatia? Dar daca pui fata în fata toate placerile acestea cu bucuria constiintei, toate sunt mai amare decât orice în comparatie cu ea. Nimic nu-i mai placut decât o constiinta buna si o nadejde tare.
Iar daca vreti sa cunoasteti mai bine adevarul spuselor mele, sa ne ducem la un om pe patul de moarte sau la un batrân. Sa le aducem aminte de mesele bogate si luxoase la care s-au desfatat, de slava si de cinstea de care s-au bucurat în viata si de faptele bune pe care le-au savârsit si sa-i întrebam de care se bucura mai mult; si vom vedea ca le e rusine, rosesc de acelea, iar de acestea se bucura si salta de veselie. Tot asa si Ezechia, când s-a îmbolnavit si era pe moarte, n-a facut pomenire de mesele bogate, de slava, de împaratie, ci de dreptate, ca spunea: „Adu-Ti aminte, Doamne, ca am umblat înaintea Ta în cale dreapta”( IV Reg. 20,3). Vezi-l si pe Pavel ca tot din pricina faptelor bune salta si spune: „lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit”(II Tim. 4,7).

– Dar ce putea spune Pavel? as putea fi întrebat.

– Multe si mai multe decât acestea! Cinstea cu care a fost cinstit de credinciosi; cetele de credinciosi care-l însoteau; multa îngrijire si respectul ce i s-au dat. Oare nu­-l auzi pe el însusi spunând: „Ca pe un înger al lui Dumnezeu m-ati primit, ca pe Hristos Iisus”(Gal. 4,14) ; si: „daca era cu putinta v-ati fi scos ochii si mi i-ati fi dat”(Gal. 4,15); si: „Pentru sufletul meu si-au pus grumazul”(Rom.16,4). Pavel însa nu vorbeste de acestea, ci de ostenelile lui, de primejdiile lui, de cununile lui dobândite pentru aceste osteneli si primejdii. Si pe buna dreptate. Toate ramân pe pamânt si numai faptele noastre bune calatoresc împreuna cu noi. Pentru acelea vom da socoteala; pentru acelea vom primi plata. Nu stiti cum pacatele chinuie sufletul în ultima zi a vietii, cum framânta inima? Atunci deci, când se întâmpla asta, venind amintirea faptelor bune, mângâie sufletul tulburat, ca seninul în mijlocul furtunii. Daca suntem cu mintea treaza, frica de pacat va fi lânga noi tot timpul vietii noastre; dar daca traim nepasatori, va veni negresit peste noi frica aceasta, când vom fi scosi din lumea aceasta. Ca si întemnitatul sufera mai mult când este scos din închisoare si dus înaintea judecatii; atunci mai cu seama tremura, când este aproape de scaunul de judecata, când trebuie sa dea socoteala de faptele sale. Aceasta e pricina ca poti auzi pe multi spunând ca oamenii pe patul de moarte sânt cuprinsi de frica si au vedenii groaznice, a caror vedere n-o pot suferi; ca se framânta cu multa furie în patul în care zac si se uita cu ochi îngroziti la cei de fata, deoarece sufletul lor, îngramadindu-se înauntru, amâna despartirea de trup, neputând suferi vederea îngerilor care se apropie. Daca ne speriem la vederea unor oameni înfricosatori, ce spaima nu ne va cuprinde la vederea îngerilor amenintatori si a puterilor ceresti neînduratoare, care se apropie în clipa când sufletul este scos din trupul nostru, când este dus departe si plânge cu amar, dar în zadar si de pomana? Ca si bogatul nemilostiv, dupa ce a plecat de pe lumea aceasta, a plâns mult, dar plânsul nu i-a folosit la nimic. Sa framântam toate aceste gânduri si sa le avem mereu în minte, ca sa nu patim si noi la fel; sa ne fie necontenit vie în suflet frica de pacat, ca sa scapam de pedeapsa pentru faptele rele si sa dobândim bunatatile cele vesnice, de care, faca Dumnezeu ca noi toti sa avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatalui slava, împreuna cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin.[…]

De aceea si Dumnezeu spunea „Putini sunt cei ce se mântuiesc”(Lc. 13,23). Daca nu ne este de ajuns pentru mântuire numai virtutea noastra, ci trebuie sa facem si pe altii virtuosi, ce vom pati când nu ne mântuim nici pe noi si nici pe altii? De unde mai putem avea nadejde de mântuire? Dar pentru ce aduc acuzatia ca nu ne îngrijim de mântuirea celorlalti, când noi nu spunem nici un cuvânt de mântuire celor din casa noastra, sotiei, copiilor, slugilor, ci ne îngrijim de altele în locul acelora; ne îngrijim sa avem cât mai multe slugi, sa ne slujeasca repede, sa lasam copiilor nostri mostenire mare, sa aiba sotia noastra aurarii, haine scumpe, podoabe! Nu ne îngrijim deloc de sufletul si de mântuirea noastra, ci de averile si de mosiile noastre. Nu ne îngrijim de sotia noastra, ci de gatelile si podoabele ei. Nu ne îngrijim de copiii nostri, ci de averile ce le vom lasa mostenire. Facem ca unul care, în loc sa-si repare casa darapanata si cu zidurile crapate, se apuca de zideste în jurul ei ziduri mari si frumoase; sau ca unul care, în loc sa-si îngrijeasca trupul bolnav, îl îmbraca în haine de aur; sau ca unul care lasa pe stapâna casei sa zaca bolnava în pat si sa se vaicareasca, iar el se îngrijeste de slujnice, de razboaiele de tesut, de vasele si mobilele din casa si de alte lucruri. Tot asa facem si noi. Ne îngrijim de case si de slugi si lasam sufletul prada patimilor, prada bolilor, ticalosiilor, mâniilor, ocarilor, poftelor nesabuite, slavei desarte, razvratirilor. […]

P.S.B. (23), Sfântul Ioan Gura de Aur partea a III-a
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Reclame

Despre omorârea cea facatoare de viata savârsita de Duhul Sfânt în cei ce se nevoiesc, înca înainte de moartea trupului

1

[…] Oare asa erau, fratilor, Apostolii? Asa erau Parintii si învatatorii? Vai de nerusinata îndrazneala a celor ce fac cele de mai sus! Ca nu bunurile cele trecatoare le batjocoresc si le leapada, ei care n-au ochi decât pentru punga lor, ci îndraznesc pâna si asupra bogatiei dumnezeiesti, nerusinându-se chiar sa zica: „Noi avem puterea de a dezlega si de a lega dupa darul cel primit de sus în viata aceasta”. O, ce nerusinare, ca sa nu zic ce ratacire! Ia spune-mi tu de la cine si pentru ce ai primit aceasta putere? Oare pentru ca ai parasit toate si ai urmat lui Hristos? Pentru ca ai dispretuit slava pamânteasca? Pentru ca te-ai facut sarac cu Duhul? Pentru ca ti-ai vândut toate cele ce aveai si ai dat saracilor? Pentru ca ti-ai pierdut sufletul si l-ai omorât fata de lume? Si pentru ca n-ai lasat în el nici o voie trupeasca? Sau pentru ca si tu asemenea ucenicilor de altadata ai lui Hristos, L-ai auzit suflând peste tine si zicând: „Primeste Duh Sfânt. Carora vei ierta pacatele vor fi iertate si carora le vei tinea, tinute vor fi?” (Ioan 20,23).

Dar, zici tu, aceasta putere este a preotilor. Stiu si eu aceasta si este adevarat. Dar nu o au toti preotii oricum, ci numai acei care slujesc Evanghelia în duh smerit si duc o viata fara pata; aceia ce se daruiesc pe sine Domnului si aduc launtric în templul trupului lor, ca pe o jertfa desavârsita o slujire curata; care sunt primiti pe jertfelnicul cel de Sus si sunt jertfiti de Arhiereul Hristos, jertfa desavârsita lui Dumnezeu Tatal; care-s prefacuti si înnoiti prin puterea Sfântului Duh si schimbati în Hristos, Cel ce a murit pentru noi si a înviat în slava Dumnezeirii; cei ce zi si noapte, în desavârsita smerenie, se pocaiesc, se întristeaza si se roaga cu lacrimi, nu numai pentru ei, ci si pentru toata turma care le-a fost încredintata si pentru toate Sfintele lui Dumnezeu biserici care se afla în lume. Si mai mult, plâng cu amar înaintea lui Dumnezeu pentru pacatele altora, nu manânca peste hrana cea trebuitoare, nu se cruta nici cât de putin, nici nu se desfateaza trupeste, ci precum e scris: „Umbla în duhul si nu împlinesc pofta trupului”. Mai mult, nu fac pogoramânt fata de dreptate si fata de poruncile lui Dumnezeu înaintea nimanui: fie bogat, fie sarac, fie conducator, fie supus, nici chiar înaintea celui ce poarta coroana; nici din mila, nici pentru vreun dar, nici de teama, nici din dragoste, nici alta pricina vazuta sau nevazuta nu-i moleseste si nici nu îi face sa îndulceasca sau sa calce poruncile lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Acestia, zic, au puterea de a lega si dezlega, de a sluji preotia si de a învata si nu aceia care au primit alegerea si hirotonia de la oameni. Ca nu de la sine au primit aceasta cinste, ci au fost chemati de Dumnezeu. Nu se spune: „Cel ce a fost ales de oameni”, ci „Cel ce a fost chemat de Dumnezeu” si rânduit spre aceasta. Ca cei ce vin de la oameni si prin oameni sunt furi si tâlhari, cum zice Domnul: „Toti cei care au venit si vin nu prin Mine, ci sar pe aiurea sunt furi si tâlhari” (Ioan 10,7-8). […] Dar întrebi tu, cine poate cunoaste pe oameni? Si întrebi, daca se mai gasesc si acum din acestia? Da, cel ce este luminat de sus, de Duhul Sfânt. Iar cel ce vorbeste fara sa-i cunoasca pe oameni, deci, mai are nevoie de marturia altora? Nu-si da oare seama ca fara sa stie baga lupul în turma lui Hristos si ca va fi tras la raspundere pentru oi? Si cine-i cunoaste, întrebi iarasi, fiindca omul nu cunoaste cele din inima? Daca nu-i orb nu se poate sa nu-l cunoasca pe un astfel de om. Cel ce vede, cum nu va putea deosebi o oaie de lup, un tâlhar de un pastor? Iar daca e orb sa caute un îndrumator si o calauza, sau mai degraba sa se opreasca de la aceasta lucrare si deosebire; sa nu se mai faca povatuitor altora, chiar daca toata lumea ar da marturie pentru dânsul. […] „Precum copacul dupa rod, tot asa si pe om îl cunosti dupa cuvintele sale”(Sirah 27,6-7). De altfel si el însusi este cunoscut de cei ce au mintea si simtirile sufletesti sanatoase. Iar ceilalti oameni în aceasta privinta sunt fara simtire si fara putere de deosebire. În adevar, vazând pe cineva postind pentru slava desarta, ei îl aproba si îi osândesc pe cei ce manânca cu smerenie. Cel ce se înfrâneaza cu smerenie, dupa parerea lor e fatarnic; iar pe cel ce manânca cu lacomie îl socotesc natural si neprefacut. Ba le place sa manânce adesea cu el, îndemnându-se astfel în pofta lor. Chiar si pe cei ce fac scamatorii si vorbesc vrute si nevrute, prostii si nimicuri, care fac semne necuviincioase ca sa faca pe altii sa râda, ei îi privesc ca si cum prin astfel de purtari si-ar ascunde virtutea si nepatimirea lor si îi cinstesc ca pe niste nepatimasi si sfinti. Iar pe cei ce traiesc în evlavie, în virtute si în simplitatea inimii, pe cei sfinti cu adevarat, ei îi nesocotesc si îi trec cu vederea. Unii îl socotesc pe cel vorbaret si pe cel falos drept învatat si om duhovnicesc, iar pe cel tacut si scump la vorba desarta îl declara om de rând si mut. Altii se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfânt ca de la un îngâmfat si mândru, simtindu-se mai degraba jigniti de cuvintele lui si nu îndemnati spre umilinta; iar fata de cel ce rosteste de la sine sau din carti cuvinte frumoase, ratacindu-i de la mântuire, n-au destule laude si aprobari. Si asa, dintre toti nimeni nu-i în stare sa vada si sa deosebeasca drept cum stau lucrurile. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

Despe cresterea copiilor

1

Cuvant la 1 august la pomenirea Sfintilor Mucenici sapte frati Macavei

Despre statornicie si despre cresterea copiilor

Odinioara cand organizatorii jocurilor publice organizau concursuri de lupta ei puneau foarte mare ravna in a aduce in arena luptatori tineri si puternici ca inainte de inceperea luptei privind la aceste figuri de luptatori puternici spectatorii sa se umple de uimire.

La fratii Macavei insa a fost dimpotriva cu totul altfel. Aici nu era o lupta intre oameni, ci o lupta grozava si infioratoare intre om si duhurile cele rele si la aceasta lupta a adus Dumnezeu nu niste barbati tari si puternici ci niste copii gingasi impreuna cu batranul Eleazar si cu o femeie garbovita de ani, mama acestor copii. Ce este aceasta? Duci tu la lupta o varsta asa de neputincioasa?

Cine a auzit vreodata ca o femeie de varsta asta sa fi stat la lupta? Desi aceasta este neauzita raspunde Dumnezeu, nu voiesc a arata cu aceasta un lucru de necrezut, nou si nemaiauzit, caci Eu nu sunt un astfel de organizator de lupte sa las totul numai pe taria luptatorilor, mai mult eu stau langa ei, ii ajut, le intind mana mea si cea mai mare parte a biruintei trebuie a o atribui ajutorului meu.

Deci tu cand vezi o femeie batrana, tremuranda care pentru a putea merge are nevoie de sprijin, infatisandu-se la lupta, dispretuind furia tiranului, biruind duhurile cele rele, cu usurinta invingand pe diavolul si zdrobind puterea lui, admira darul lui Dumnezeu si uimeste-te de puterea Lui.

Luptatorii sunt tari nu dupa trup ci dupa credinta.

Firea lor este slaba dar duhul care i-a intarit este puternic. Trupul lor este neputincios din cauza varstei, dar duhul lor este tare prin dragostea de Dumnezeu. Aceasta lupta nu este supusa simturilor, de aceia sa nu asemeni pe luptatori dupa cele din afara ale lor ci socoteste taria sufletului lor si gandeste la taria credintei lor, ca sa inveti ca cel ce se lupta cu pacatul si cu duhurile cele rele, nu are trebuinta de un trup tare sau o varsta infloritoare, ca nici tineretea cea mai frageda si nici varsta cea mai inaintata nu-l poate impiedica daca el are uri suflet nobil si tare.

Dar ce sa vorbesc eu de batrani sau tineri cand inca si femei au indraznit la astfel de lupte si au dobandit din ele cununi de lauda?

La luptele cele pamantesti se lasa la o parte femeile, copii si batrani; la luptele cele duhovnicesti dimpotriva arena luptelor este deschisa tuturor varstelor si ambelor sexe, pentru ca tu sa cunosti puterea cea negraita a lui Dumnezeu si adevarul cuvantului apostolului: „ca puterea lui Dumnezeu este tare intru cei neputinciosi” (II Cor XII, 9).

Caci atunci cand copii si batranii se arata viteji peste firea lor, prin aceasta se arata clar harul lui Dumnezeu care este intru dansii.

Insa ca sa vezi ca slabiciunile cele din afara sau trupeste ale acestor luptatori ii fac si mai slaviti, sa socotim noi nu pe cei 7 frati Macavei, ci pe mama lor care era mai slaba.

De ce oare sa ne miram mai intai la dansa? De neputinta firei ei, de varsta cea inaintata a ei ori de moliciunea simtului de mama, care atat de usor ar fi putut ajunge la slabiciune.

Toate acestea erau mari piedici intr-o lupta care cerea foarte multa putere si rabdare, eu insa am sa vorbesc de altceva mai mare din care foarte clar se va arata taria femeii si rautatea satanei, lata rautatea satanei. El a adus pe mama la lupta nu la inceput ci dupa fii ei.

De ce? Chinurile celor 7 fii ai ei trebuia sa oboseasca barbatia si sa franga taria duhului ei, pentru ca doborata si slabita prin privirea cea grozava a completei singiuiri ale copiilor ei, cu atat mai lesne sa poata fi biruita. Priveste deci nu la chinurile ce au suferit fii ei, gandeste ca mama la cazna fiecarui fiu suferea niste dureri noua nesuferite si asa zicand ea se ucidea cu fiecare din fii sai.

Ca eu am dreptate cand zic acestea stiu toate mamele. O mama cand vede pe fiul sau lovit de friguri, ar voi bucuroasa sa sufere ea toate numai sa scape de dureri pe iubitul sau copil, caci pentru o mama numai chinu[copilului este pentru ea o durere ce nu se poate spune in cuvintejlar daca aceasta este adevarat, si sigur este, atunci mama Macaveilor in timpul persecutiilor fiilor ei a suferit mai mult decat ei si mucenicia ei a fost mai dureroasa decat a copiilor ei.
Daca vestea de boala a unui copil pune in cea mai mare neliniste duhul unei mame, ce nu a suferit mama Macaveilor cand nu numai un copil, ci toti ai ei s-au rapit si ea nu numai a auzit ci toate a trebuit sa le vada cu ochii sai? Cum a putut ea ramane stapana pe sine cand a vazut in scurt timp chinuindu-se copii ei unul dupa altui cu chinuri grozave.

Cum a fost cu putinta ca ea sa nu moara de durere?

Cum a fost cu putinta ca ea chiar la moartea celui dintai fiu sa nu sara de bunavoe in focul cel arzator spre a se cruta pe sine de a vedea mai departe?

Pentru ca era imbunatatita zici tu, dar ea era in acelasi timp si mama.

Pentru ca ea era cu frica lui Dumnezeu zici tu, dar ea avea totusi carne si sange, pentru ca ea era curajoasa zici tu, dar totusi nu era sloboada de slabiciunea femeiasca.

Ea macar ca ardea de ravna cea dumnezeiasca dar totusi simtea si povara durerilor unei mame. Daca si noi barbatii cand se duce un facator de rele la moarte, prin aceasta privire ne miscam si ne zguduim, chiar daca nenorocitul acela nu este nici o ruda cu noi si pentru rautatea lui merita pe deplin pedeapsa; apoi oare ce trebuie sa fi suferit acea mama, cand ea a vazut ducanduse la moarte nu vreun facator de rele ci toti cei 7 fii ai sai intr-o zi si chinuindu-se nu toti deodata ci unul dupa altul cu felurite chinuri.
De ar fi fost ea de piatra si de otel, totusi ar fi trebuit sa incremeneasca si sa sufere ceea ce sufera o mama la o astfel de privire! Amara pentru ceea ce s-a intamplat aici, dulce pentru simtamantul mamei care trebuia sa vada cele ce se intamplau si asa ea nu se uita la sangele fiilor sai care curgea, ci la cununile dreptatii destinate lor; ea nu privea la coastele cele sfasiate ci la locuintele ceresti cele pregatite fiilor ei, ea nu se uita la calaii ce stau imprejur ci ia ingerii care incurajau pe fii ei si asa a uitat durerile inimii de mama si a biruit slabiciunea firii omenesti si a varstei. Ea a biruit firea, fire de altfel atat de tirana, care biruieste chiar si pe fiarele cele salbatice.
Fiarele din dragoste catre fiul sau uita de ele si se arunca ele in mainile vanatorilor, si nu este nici un dobitoc atat de slab care sa nu-si apere puii sai si nici unul asa de bland care sa nu se intarate cand ii ia puii sai. insa acea mama a biruit puterea tiranica pe oare o are asupra oamenilor si a dobitoacelor, ea nu s-a aruncat asupra ucigasilor fiilor sai, nu le-a sfasiat fata macar ca i-a vazut ucigandu-i fii sai, ci a fost asa de tare, curajoasa si statornica, ca atunci cand ea a vazut chinul primului fiu, ea incuraja pe ceilalti la rabdarea tuturor muncilor.

De ar auzi acestea toate mamele, de ar invata ele de la mama Macaveilor cum trebuie sa-si iubeasca, fii ei cu adevarat si sa fie tari, de ar creste toate mamele fii lor ca dansa! Nu este deajuns pentru o mama ca ea aduce copilul pe lume, caci aceasta o face firea, ca lucrul cel mai important este cresterea si aceasta depinde de ea.

Si ca sa cunosti ca o femeie nu numai prin nastere este mama, ci si prin cresterea unui copil, asculta pe Apostolul Pavel care unei vaduve nu-i da importanta pentre nasterea, ci pentru cresterea copiilor sai. Cand el zice: „sa se inscrie intre vaduve cea care nu are mai putin de saizeci ani si sa aiba marturie de fapte bune” si adauga ca punct de capetenie „daca a crescut fii” (l Tim V, 9, 10). El nu zice „de a nascut fii”.

Asa dar sa socotim ce a trebuit sa sufere acea femeie,daca cineva o poate numi femeie, cand ea a vazut madularele unui copil tremurand pe carbuni, capul altuia apucandu-se cu «cleste de fier si jupuindu-i pielea! Cum era cu putinta ca ea sa traiasca vazand acea priveliste? Sa va spun. Ea nu cauta la acest pamant ci la viata de dincolo, si se temea numai ca nu cumva tiranul sa inceteze chinuirea inainte de moartea tuturor si sa desparta ceata copiilor si unii sa ramana neincununati.

Ca ea de acest lucru se temea, se vede de acolo ca pe cel mai tanar ea I-a dus cu mana sa la moarte povatuindul si ihdemnandul prin cuvinte si sfatuire. Noi nu putem auzi fara sa ne zguduim necazul altuia, ea insa privea cu barbatie la propriile sale chinuri.

Dar noi sa nu ascultam toate acestea cu usurinta, sa-si inchipuiasca fiecare din noi aceasta jalnica priveliste ca si cand s-ar intampla cu proprii sai copii sa-si inchipuiasca fiecare pe cei mai dragalasi dintre copilasi care au trebuit sa sufere aceste chinuri si numai atunci va pricepe bine ce am zis, dar nici atunci, caci ce simte firea nu se poate descrie in cuvinte, si numai cel ce trece prin necaz stie.

Iar la aceasta mama, dupa ce s-au incununat cei sapte fii ai sai, cu dreptate i se potrivesc cuvintele proorocului: „vei fi ca un maslin roditor in casa Domnului” (Ps. LI, 10).

La vestitele jocuri olimpice ale vechii civilizatii chiar de ar fi luat parte mi de luptatori, totusi numai unul castiga cununa, aici insa s-au incununat toti cei 7 luptatori. Poti tu sa-mi arati un ogor asa de roditor ca acesta? un pantece de mama care a nascut atata slava ca acesta? Mama fiilor lui Zevedei a fost mama de apostoli, insa numai de doi si eu nu cunosc nici un pantece de mama care sa fi purtat sapte mucenici si apoi ea insasi sa-i fi insotit la moarte. Iar prin aceasta numarul celor munciti s-a inmultit nu numai cu unul ci cu mai multi. Fii erau 7 si cand s-a adaugat si mama, numarul mucenicilor nu a crescut numai cu unul ci sa dublat caci mama a suferit moarte muceniceasca cu fiecare dintre fii sai.

Asa ea crescand atat de frumos pe fii sai a dat bisericii o intreaga ceata de mucenici. Sapte copii a nascut ea dar nici unul pentru pamant ci pe toti i-a nascut pentru cer, pentru imparatul Slavei si pentru viata cea de dincolo, insa diavolul a lasat-o pe ea la urma pentru a fi muncita pentru ca asa cum s-a zis mai inainte, sa sfasie puterile ei cu privirea mucenicii fiilor ei ca sa o poata mai lesne birui. Multi oameni cad intru nesimtire numai vazand sangele si cu greu ii poti readuce la viata. Acea mama a vazut insa paraie de sange si inca nu de sange strein ci de sangele propriilor ei copii; ce a suferit ea atunci? Ce durere n-a trebuit sa sufere sufletul ei?

Ea a intrat ultima in lupta pentru ca ea sa fie mai slaba insa s-a intamplat cu totul altfel. Caci ea s-a luptat cu mai multa barbatie. De ce? Pentru ca ea acum nu mai avea grija de copii sai, nu se mai temea ca sa nu slabeasca vreunul unul dintre ei si sa piarda cununa muceniciei. Mai mult dupa ce a trimis inainte la cer pe toti copii sai ca intr-o visterie sigura, la cununile ceresti si la visteriile cele nepieritoare, atunci a intrat si ea in lupta cu barbatie a adaugat trupul sau la ceata copiilor sai martirizati, precum aseaza cineva o piatra scumpa la o coroana si a calatorit la Dumnezeul cel iubit prin care ne-a lasat o mare invatatura si un puternic indemn cu fapta, ca noi sa suportam toate nenorocirile cu suflet tare si cu duh puternic.
Sau care barbat, femeie, batran sau tanar va putea in viitor dobandi iertare, daca el se teme de primejdiile ce il ameninta cu voia’lui Dumnezeu, daca inainte de Hristos, cand portile iadului erau inca incuiate cand pacatul nu era inca nimicit si moartea nu era biruita, o femeie, o femeie batrana mama a atator copii a aratat o asa tarie, o asa ravna. Asadar femei sau barbati, batrani sau tineri sa luam aminte la toate acestea si sa intiparim aceasta lupta in inima noastra. Statornicia si taria sa ne fie un indemn permanent de a dispretul toate necazurile, a ne pazi sufletul nostru, ca aici pe pamant sa urmam faptele bune a acestor sfinti mucenici, iar dincolo sa ne incununam ca dansii. Precum ei au aratat in primejdii barbatia cea mai mare sa aratam si noi aceiasi tarie impotriva patimilor celor nebunesti, impotriva maniei, a lacomiei de avere, a faptelor trupesti, a ambitiei si a celorlalte asemenea lor.

Daca noi vom birui flacara acestor pofte precum ei au biruit pe cea a focului, vom sta si noi langa dansii, vom avea aceiasi cununa ca dansii, de care fie ca noi toti sa ne impartasim prin darul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos caruia I se cuvine cinstea si lauda acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

PF Teoctist mare iubitor al ecumenismului

1

Ȋn ultimii ani s-au intensificat eforturile globaliştilor de a uni toate religiile lumii ȋntr-o singurǎ bisericǎ mondialǎ, iar ceea ce m-a frǎmântat ȋn mod constant a fost dacǎ şi fostul patriarh al României a fost un “stâlp” al Bisericii ortodoxe ce şi-a pus “ȋnțelepciunea” ȋn favoarea unirii cu râmlenii (papistasii)…

1

Pe mulți dintre voi ar putea sǎ vǎ surprindǎ, ȋnsǎ iata ce se regǎseşte ȋn revista “ORTODOXIA – revista Patriarhiei române” la paginile 10-11:

“…5.APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI ŞI MARE ECUMENIST

Dar personalitatea ilustrului sǎrbǎtorit nu ar fi conturatǎ deplin, dacǎ nu am ȋnfǎțişa şi activitatea sa ȋn contextul Ortodoxiei şi al mişcǎrii ecumenice. Ȋn anii slujirii arhiereşti, şi mai ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat toate scaunele patriarhale apostolice, ȋn frunte cu Patriarhia Ecumenicǎ a Constantinopolului, şi celelalte Biserici Ortodoxe surori, Biserici vechi Orientale, Catolice şi Protestante, a invitat pe toți Ȋntâistǎtǎtorii Bisericilor Ortodoxe surori sǎ viziteze, ȋn mai multe rânduri, Biserica noastrǎ, ȋntǎrind unitatea panortodoxǎ. Având marele merit de a pǎstra unitatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ȋntr-o vreme ȋn care alte Biserici Ortodoxe surori au avut loc schisme, Prea Fericitul Pǎrinte Patriarh Teoctist a contribuit enorm de mult la pǎstrarea şi ȋntǎrirea unitǎții panortodoxe, lucru apreciat şi ȋn țarǎ şi ȋn strǎinǎtate. De aceea, se bucurǎ de o mare prețuire, respect şi apreciere din partea Ȋntâistǎtǎtorilor Bisericilor Ortodoxe surori şi ȋn special a Sanctitǎții Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, care ne-a vizitat țara ȋn nenumǎrate rânduri.

Totodatǎ, P.F. Teoctist este un mare ecumenist, participând la ȋntâlnirile bisericeşti inițiate cu diferite prilejuri, de organizațiile intercreştine şi internaționale, vizitând Biserici Catolice şi Protestante, ducând pretutindeni mesajul Evangheliei, al dragostei, ȋnțelegerii şi unitǎții, al dorinței de colaborare, ȋnfrǎțire, cunoaştere şi unire. Ȋn mai 1999, a organizat istorica vizitǎ a papei Ioan Paul al II-lea ȋn Biserica noastrǎ şi a efectuat prima vizitǎ oficialǎ a unui patriarh român la Vatican, ȋn luna octombrie 2002, evenimente fǎrǎ precedent ȋn istoria relațiilor dintre cele douǎ Biserici, care vor rǎmâne ȋnscrise cu litere de aur ȋn istoria Bisericii Ortodoxe Române şi ȋn cronica vieții ilustrului nostru Ȋntâistǎtǎtor. Prin toate acestea, Prea Fericitul Pǎrinte Patriarh Teoctist a dovedit deschiderea pentru dialogul teologic cu celelalte Biserici creştine, singura şi unica modalitate de conviețuire şi apropiere dintre Biserici.
Ca prețuire şi apreciere a acestei deschideri şi a spiritului ecumenic de care este animat şi pe care l-a imprimat ȋntregii lucrǎri a Bisericii noastre, Prea Fericirea sa a fost ales membru al unor prestigioase instituții teologice, de culturǎ şi cu caracter ecumenic, de peste hotare, ȋntre care amintim Academia Teologicǎ Ortodoxǎ din Creta, Fundația ecumenicǎ “Pro oriente”, din Austria şi Universitatea catolicǎ din Lublin-Polonia. De asemenea, i s-au decernat importante distincții şi decorații strǎine, de stat şi bisericeşti.

Pe plan național, Prea Fericirii sale i s-a acordat titlul academic de doctor Honoris Causa al Universitǎților din Oradea, Piteşti, Bucureşti, Galați, Petroşani, al Universitǎții creştine Dimitrie Cantemir din Bucureşti şi al Universitǎților din Craiova, Constanța şi Iaşi. Pe plan internațional, i s-a conferit acelaşi titlu de cǎtre Universitatea catolicǎ din Lublin, Polonia.”

Orice comentariu privind apartenența lui Teoctist la mişcarea ecumenistǎ internaționalǎ este de prisos, faptele lui vorbind de la sine…

Uitați-vǎ numai la titlul fragmentului “apǎrǎtor al ortodoxiei şi un mare ecumenist”!!! Nu vedeți o disonanțǎ? Cum se poate sǎ fii şi apǎrǎtor al ortodoxiei dar ȋn acelaşi timp şi “un mare ecumenist”?… Nu se poate aşa ceva…Canoanele primelor 7 Sinoade Ecumenice nu permit rugǎciunea ȋn comun cu ereticii…cum sǎ fii şi ortodox şi sǎ fii şi ecumenist (adicǎ sǎ ai o pǎrere cǎ şi celelalte biserici sunt mântuitoare)?

A uitat cǎ “…nu puteți sluji la doi domni!” Sfânta noastrǎ Ortodoxie nu este relativistǎ, deoarece ȋn Sfânta Scripturǎ scris este “ce este da, da, ce este nu, nu, ce este ȋn plus este de la diavol!”

Şi-a ȋnsuşit el dreptul de a primi ȋn țara noastrǎ ȋn 1999 pe ereticul de papǎ Ioan Paul al II-lea (acest papa fiind la rândul lui cunoscut ca fiind primul papǎ ce a scos masoneria de sub anateme)…

Dar nu numai atât, şi-a permis sǎ calce şi ȋn cetatea Vaticanului (târfa Babilonului din cartea Apocalipsei), ȋntorcându-i vizita dupǎ numai 3 ani, ȋn 2002…

Ce sǎ mai zic, cǎ ȋn perioada lui de pǎstorire a BOR, ȋn 1993, România, prin Sinodul BOR, a luat parte la Acordul de la Balamand, recunoscând mizeriile, pardon “tainele” catolice ca fiind valide; …cu toate cǎ celelalte țǎri participante au refuzat acest acord, numai Romania l-a semnat…

“Ce-ai pǎzit “prea-fericite?!””, ar fi o ȋntrebare legitimǎ pentru Teoctist, dacǎ ar mai fi trǎit…

Dar vom trece cu toții ȋn lumea de dincolo şi vom vedea cu toții cât este el de fericit…

Dumnezeu sǎ ne deschidǎ ochii minții şi ai sufletului şi sǎ ne revenim din erezia ȋn care purcedem ȋmpreuna cu “pǎstorii” BOR…

1

Şi Dumnezeu sǎ ierte România pentru toate nelegiuirile la care a luat parte şi ȋncǎ mai ia prin concetǎțenii noştri…Adicǎ orice zi care trece şi ȋn care nimeni dintre capii Bisericii noastre nu ia atitudine ȋn mod public ȋmpotriva pseudo-sinodului din Creta retrǎgându-şi totodatǎ şi semnǎtura este o nelegiuire la care, din nefericire participǎm cu toții direct sau indirect;…ştiți voi, “cu ştiința sau cu neştiința”

blacktopics

Anuntul intreruperii pomenirii P.F. Patriarh Daniel – Discursul unui preot român antiecumenist

1

Ȋn numele Tatǎlui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!

Iubiți credinciosi,
Astǎzi vreau sǎ vǎ spun un cuvânt puțin dezbǎtut ȋn biericile din România datoritǎ implicațiilor profunde pe care le presupune; Şi anume vreau sǎ vǎ explic punctul meu de vedere cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) la Sinodul din Creta 2016; (Unii este posibil sǎ fiți deja informați, dar poate cǎ alții nu sunteți la fel de ȋn tema cu subiectul);
Ȋn primul rând aceastǎ ȋntrunire din Creta a avut denumirea de “Sfântul şi Marele Sinod” şi nu s-a numit “sinod ecumenic” precum sinoadele precedente tocmai pentru a nu urma calea acestora; Dacǎ ar fi urmat calea acestora acest sinod ar fi trebuit sǎ dezbatǎ teme arzǎtoare pentru Ortodoxia contemporanǎ şi ar fi trebuit sǎ condamne pan-erezia ecumenismului.
Ȋn schimb, ȋn acest sinod conceptul de “erezie” nu este niciodatǎ menționat. Documentele lui sunt ecumeniste şi vǎ rog sǎ faceți distincția ȋntre “ecumenic” şi “ecumenist”; mişcarea aceasta din Creta aşa-zis ecumenicǎ, nu este ecumenicǎ, ci ecumenistǎ. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt ȋn afara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea din Creta este ecumenista. Ei asta vor, sǎ ne facǎ sǎ confundam termenii. Adicǎ termenul ortodox de “ecumenic” sǎ ajungǎ sǎ fie, ori respins, ori transformat ȋntr-un termen defect, neortodox.

Şi ce ȋnseamnǎ “ecumenism”?

DEF: “Mişcarea numitǎ “ecumenism” este numele comun pentru toate falsele creştinisme, pentru toate falsele biserici ale Europei Occidentale. Ȋn ecumenism se aflǎ inima tuturor umanismelor europene avându-l ȋn frunte pe papǎ. Toate aceste false creştinisme, toate aceste false biserici nu sunt nimic altceva decât erezie lângǎ altǎ erezie. Numele lor evanghelic comun este PAN-EREZIE.” – aceasta a fost definiția data ecumenismului de cǎtre cel mai mare dogmatist sârb, care este canonizat, Sfântul Iustin Popovici.

Ecumenismul promoveazǎ dialoguri teologice contrafǎcute ȋn care domneşte lipsa mǎrturisirii ortodoxe şi desconsiderarea adevǎrului. “Sediul” ecumenimsului poartǎ denumirea de Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.), sau mai bine spus, al ereziilor.

Din pǎcate România face parte din acest C.M.B. unde toate ereziile sunt denumite “biserici”, iar despre dialogurile din cadrul acestui consiliu, Paisie Aghioritul, pe care-l cunoaştem cu toții, face urmǎtoarea afirmație “Aceste dialoguri au scopul sǎ deruteze şi sǎ amețeascǎ pe credincioşi ca ȋn final sǎ-i arunce ȋn erezie.”

Dragii mei, eu nu doresc sǎ ȋntristez pe nimeni prin ceea ce spun, şi nu vreau sǎ se considere cǎ dau o lecție sau judec frații mei ȋntru Hristos. Pur şi simplu, simt nevoia de a exprima ceea ce conştiința mea ȋmi cere.

Ştim cu toții, cǎ noi, preoții, ne rugǎm pentru Prea Fericitul (P.F.) Patriarh Daniel, şi vǎ ȋndemn şi pe voi credincioşii sǎ vǎ rugați; dar sǎ-l pomenesc la Liturghie, sǎ-l pomenesc nu pot, pentru cǎ nu ştiu daca mai este ortodox sau a devenit ecumenist, adica eretic.

Adicǎ ei (cei ce au mers ȋn Creta) spun ȋn documentele sinodului despre catolici şi protestanți cǎ reprezintǎ “biserici creştine”, şi cǎ trebuie ca noi, ortodocşii sǎ regǎsim “unitatea de credințǎ pierdutǎ”. Ca şi cum Biserica Ortodoxǎ şi-ar fi pierdut unitatea credinței…

Ce fel de Patriarh este acesta ce semneazǎ un document care spune cǎ existǎ mai multe biserici, când Sfinții noştri Pǎrinți ne-au spus despre latini (catolici) cǎ sunt eretici?

Cum sǎ existe mai multe biserici? Nu se spune clar ȋn crez “ȋntr-Una Sfântǎ Soborniceascǎ şi apostoleascǎ Bisericǎ”?

Ȋn sfânta Scripturǎ se spune aşa “Un Domn, un Botez, o Credințǎ” – nu mai multe credințe, nici mǎcar douǎ…

Iatǎ cǎ Biserica Ortodoxa a lui Hristos nu a pierdut niciodatǎ “unitatea de credințǎ şi de ȋmpǎrtǎşire ȋn Sfântul Duh” şi nu acceptǎ teoria restaurǎrii unitǎții care s-a promulgat ȋn Creta, deoarece Ea (Biserica Ortodoxǎ) crede cǎ deja existǎ aceastǎ unitate ȋntre cei care sunt copiii Sǎi botezați.

Nimic din textul din Creta nu menționeazǎ cǎ singura cale care conduce la unitate cu Biserica Ortodoxǎ este doar ȋntoarcerea ereticilor sau schismaticilor, ȋn pocǎințǎ, la Una, Sfântǎ, Soborniceascǎ şi Apostoleascǎ Bisericǎ a lui Hristos. Adicǎ pentru a exista unitate ȋntre ortodocşi şi catolici singura cale binecuvântatǎ de Sfinții Pǎrinți este ca ei, catolicii, sǎ se converteascǎ la ortodoxie; altfel noi nu ne putem uni.

Noi nu-i ajutǎm pe eretici spunându-le cǎ au şi ei taine, pentru cǎ iatǎ nu-i ajutǎm nici pe ei sǎ se mântuiascǎ, dar nici pe noi ȋnşine nu ne ajutǎm dacǎ tǎgǎduim declararea adevǎrului;

De aceea adevǎrul trebuie sǎ fie exprimat cu exactitate şi claritate ȋntotdeauna, ȋn mod natural, cu discernǎmânt pastoral; (cǎ Biserica Ortodoxǎ se roagǎ pentru eretici, cǎ auziti ȋn bisericǎ “ca sǎ vinǎ toți la cunoştința Adevǎrului”);

Textele din Creta fiind ambigue şi tinzând cǎtre erezie din punct de vedere dogmatic, ne confruntǎm cu o problemǎ teribilǎ: catolicizarea; alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe. Ăsta e pericolul ecumenismului la ora actualǎ: sǎ ȋmpingǎ Biserica Ortodoxǎ spre catolicism.

Iertați-mǎ, eu niciodata nu voi fi unit cu ereticii. Sunt ortodox, am dogmele şi canoanele credinței ortodoxe si nu voi deveni trǎdǎtor al Sfinților Pǎrinți. Iar Sfinții Pǎrinți ne ȋnvațǎ cǎ dacǎ vreun episcop va propovǎdui erezia ȋn mod public, noi simplii preoți avem datoria sǎ nu-i mai pomenim, aceasta fiind singura noastrǎ armǎ ȋmpotriva eresului lor;

Prin oprirea pomenirii episcopului locului nu ȋnseamnǎ cǎ am ieşit ȋn afara Bisericii, şi nici de sub Ascultarea Ei, ci din contrǎ, mǎ aflu ȋn ascultare deplinǎ fațǎ de Biserica cea Una, Biserica Ortodoxǎ, urmând ȋnvǎțǎturii Sfinților Pǎrinți care au ȋntrerupt pomenirea sinoadelor, patriarhilor, episcopilor care au ȋnvǎțat ȋnvǎțǎturi strǎine Bisericii.

O astfel de ȋnvǎțǎturǎ strǎinǎ de Biserica Ortodoxǎ şi care a fost legiferatǎ ȋn Creta este aprobarea cǎsǎtoriei mixte; Biserica Ortodoxǎ nu permite cǎsǎtoria dintre un ortodox şi o eterodoxǎ (catolicǎ, protestantǎ, etc) şi acest lucru este stipulat ȋn canonul 72 al celui celui de-al 6-lea sinod Ecumenic.

Vin acum semnatarii documentelor din Creta şi legalizeazǎ cǎsǎtoriile mixte. Ce rezultǎ de aici?, rezultǎ ceea ce am spus mai devreme:

Cǎ aceşti episcopi români au ȋnvǎțat ȋnvǎțǎturi strǎine Bisericii…deci sunt eretici;

Aşadar este necesarǎ oprirea pomenirii lor.

Oprirea pomenirii, se face, aşa cum vedem din practica Sfinților Pǎrinți, ca mǎsurǎ de protest ȋmpotriva ereziei care macinǎ Biserica, dar rǎmânând ȋn deplinǎ comuniune cu toți mǎrturisitorii ortodocşi. Aceastǎ practicǎ a Sfinților Pǎrinți este ȋnscrisǎ ȋn primele 2 Sinoade Ecumenice la Canonul al 15-lea, care spune aşa:

“Cǎci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu ȋntâiul stǎtǎtor al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Pǎrinți, fireşte, adicǎ, de comuniunea cu acela care propovǎduieşte eresul ȋn public şi cu capul descoperit ȋl ȋnvațǎ ȋn Bisericǎ, unii ca aceştia nu numai cǎ nu se vor supune certǎrii canoniceşti, desfǎcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop (…), ci se vor ȋnvrednici şi de cinstea cuvenitǎ celor ortodocşi. Cǎci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe minciuno-episcopi, pe falşi ȋnvǎțǎtori, şi nu au rupt prin schismǎ unitatea bisericii, ci s-au silit sǎ izbǎveascǎ Biserica de schisme şi dezbinǎri.”

De aceea vǎ spun toate acestea; cei mai mulți dintre frǎțiile voastre nu aveți studii teologice şi am vrut sǎ-mi justific acțiunea de oprire a pomenirii patriarhului, prin cele ce v-am spus pânǎ acum.

Ați putea sǎ vǎ ȋntrebați de unde am binecuvântare sǎ opresc pomenirea patriarhului…

Binecuvântarea mea vine tocmai de la Sfintele şi dumnezeieştile Sinoade Ecumenice…

Binecuvântarea mea o am tot de acolo de unde a avut şi Sfântul Maxim Mǎrturisitorul, sau Grigorie Palama, sau Marcu Evghenicul…

Şi dacǎ tot am vorbit de binecuvântare, ar trebui ca atât noi, simplii preoți, cât şi voi mirenii sǎ-l ȋntrebați pe Patriarhul Daniel:

-de unde a avut Patriarhia românǎ binecuvântare sǎ meargǎ ȋn Creta?

-de unde are binecuvântare sǎ facǎ rugǎciuni ȋn comun cu eterodocşii?

-de unde a avut binecuvântare sǎ numeascǎ (şi sǎ semneze) ereziile ca fiind biserici?

-de unde a avut binecuvântare sǎ legalizeze cǎsǎtoria mixtǎ?

Vǎ rǎspund eu cǎ nu a avut nicio binecuvântare, fiind astfel un trǎdǎtor al credinței strǎmoşeşti, un complice al agenților Vaticanului care doresc cu orice preț sǎ absoarbǎ Ortodoxia, iar acest pas al Sinodului din Creta este un moment hotǎrâtor pentru a vedea câți mǎrturisitori mai are România.

Având ȋn vedere toate acestea pot sǎ afirm cǎ ȋn structurile ȋnalte ale BOR avem de-a face cu o DICTATURĂ mascatǎ de falsul ȋndemn al ascultǎrii necondiționate.

Noi, preoții, ȋn materie de credințǎ, nu putem face ascultare de oricine, şi nu putem tǎcea atunci când se ȋntâmplǎ astfel de evenimente. Sfântul Teodor Studitul ne spune: “atunci când credința autenticǎ este amenințatǎ de un pericol, porunca dumnezeiascǎ spune cǎ nimeni sǎ nu tacǎ, indiferent de modesta sa poziție socialǎ sau bisericeascǎ”.

Pǎi cum sǎ tǎcem când toate ereziile sunt numite biserici?

Adicǎ când se batjocoreşte rânduiala Sfintei Tradiții Ortodoxe; Pentru cǎ Sfântul Apostol Pavel, ȋn epistola sa cǎtre Galateni spune aşa: “Dacǎ chiar noi sau un ȋnger din cer v-ar vesti altǎ Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – sǎ fie anatema!”

Adicǎ ne ȋndeamnǎ sǎ ne ferim cu orice preț de spiritul inovator şi sǎ pǎstrǎm astfel Tradiția Ortodoxǎ nealteratǎ, exact ca ȋn secolul ȋntâi. Ȋn acest sens, sfântul Teodor Studitul scrie cǎ “lucrarea monahului este sǎ nu ȋngǎduie nici cea mai micǎ ȋnnoire la Evanghelia lui Hristos”.

Noi, ortodocşii ştim cǎ prezența Bisericii Ortodoxe Române ȋn Consiliul Mondial al Bisericilor este una inadmisibilǎ, pentru cǎ acolo biserica noastrǎ este vazutǎ ca “o simplǎ bisericǎ din multitudinea de biserici” (şi nu ca Unica şi adevǎrata Bisericǎ a lui Hristos), iar ȋn practicǎ, biserica noastrǎ este consideratǎ mai prejos decât cultele protestante, pentru cǎ noi nu am ajuns sǎ ȋnțelegem şi sǎ acceptǎm cǎsǎtoriile homosexualilor şi hirotonia femeilor.

Ȋnțelegeți cu ce avem de-a face?

Pe de-o parte BOR recunoaşte ereziile protestante şi catolice ca fiind “biserici creştine”, iar pe de altǎ parte, ȋn C.M.B. suntem considerați mai prejos pentru cǎ nu acceptǎm cǎsǎtoria sodomiților şi hirotonia femeilor.

Observați acum cǎtre ce anume se tinde?, şi de ce 4 Patriarhii nu au participat la Sinodul din Creta?

Vedeți scopul ascuns al acestui sinod la care au luat parte nici un sfert din numǎrul total de episcopi ortodocşi?

Se ȋncearcǎ o nivelare a valorilor tradiționale creştin-ortodoxe prin orice miljoace, pentru cǎ ştim cu toții cǎ “biserica catolicǎ” are o ȋnvǎțǎturǎ care spune ca “scopul scuteşte mijloacele”; la noi, la ortodocşi şi mijloacele şi scopul trebuie sǎ fie oneste, bazate pe ȋnvǎțǎturile Sfinților Pǎrinți.

Ȋn continuare am sǎ vǎ spun de ce am ales aceastǎ zi pentru a ȋncepe ȋntreruperea pomenirii patriarhului:

Pentru cǎ mai ȋntâi am aşteptat sǎ se finalizeze “sinodul” din Creta, apoi am aşteptat sǎ vǎd dacǎ vreun ierarh român ȋşi va retrage semnǎtura, apoi am aşteptat sinodul local BOR ȋncheiat recent, iar apoi am aşteptat ca mai ȋntâi sǎ protesteze cei aflați ȋntr-un rang mai mare decât mine;

Singurul ierarh român de rang ȋnalt care a mǎrturisit fǎțiş cǎ este ȋmpotriva ecumenismului este vrednicul de pomenire IPS Justinian Chira, care, din nefericire, a plecat la Domnul chiar ȋn perioada sinodului local BOR; Acest pǎrinte le spunea preoților pânǎ sǎ moarǎ:

1

“Dragilor, nu-i mai pomeniți pe ierarhii eretici! Pentru cǎ intrați ȋn duhul lor. Vine sinodul din octombrie unde-l vor vinde definitiv pe pe Hristos. Mergeți acasǎ, plângeți-vǎ pǎcatele cǎci vine urgia lui Dumnezeu!”

Apoi vǎzând cǎ nu se mai ridicǎ nicio voce ȋmpotriva hotǎrârilor din Creta, am hotǎrât sǎ acționez aşa cum ȋmi dicteazǎ conştiința.

Ȋn mod cert ȋn ziua de azi “ignoranța e cuceritoare”, dar pânǎ nu demult, pǎrintele Justin Pârvu ne spunea sǎ “luptǎm pânǎ la capǎt şi sǎ nu ne temem!”

Cuvântul care mi-a definitivat decizia de a mǎrturisi public faptul cǎ voi opri pomenirea patriarhului, a fost cel al sfântului Ignatie Teoforul:

“Dacǎ episcopul tǎu ar ȋnvǎța orice ȋn afara orânduielii date, chiar de trǎieşte ȋn curǎție, sau sǎvârşeşte semne şi minuni, sau de prooroceşte, sǎ ȋți fie ție ca un lup ȋn blanǎ de oaie, cǎci lucreazǎ la nimicirea sufletelor.”

Desigur, societatea noastrǎ secularizatǎ, care a fost crescutǎ cu lozincile globalizǎrii şi ale Noii Ordini Mondiale, nu are sensibilitatea dogmaticǎ a ortodocşilor care cândva au respins hotǎrârile Conciliului “unionist”de la Ferrara-Florența. Existǎ totuşi şi astǎzi poporul lui Dumnezeu, rǎmǎşițǎ prooroceascǎ a ortodocşilor conştienți, care se vor opune oricǎrei forme de unire care nu are loc ȋn Adevǎrul credinței ortodoxe.

Ȋnainte de final trebuie sǎ ştiți cǎ foarte mulți pǎrinți din sfântul munte Athos au oprit pomenirea patriarhului ecumenic Bartolomeu şi a episcopilor semnatari ȋn Creta, iar luna trecutǎ unii dintre ei au venit pânǎ ȋn România pentru a informa prin intermediul unor conferințe pe poporul dept-credincios cu privire la pericolele pe care le parcurgem ȋn prezent. Aceste conferințe sunt publicate pe internet, iar pentru cine vrea sǎ afle mai multe detalii despre subiectul de azi se poate informa de pe site-ul “psaltirea.ro”;

Pentru cǎ v-am spus la ȋnceputul cuvântǎrii cǎ la Creta nu s-a folosit deloc termenul de “erezie”, cu permisiunea dumneavoastrǎ, ȋn minutele care urmeazǎ, am sǎ vǎ citesc câteva date despre cuvântul “erezie”:

Cu ereticii e greu sǎ dialoghezi. Şi atunci? Principiul pare a fi: cu cât ne deosebim mai mult, cu atât nu-i prețuim, cǎci ne spune sfântul Grigorie Palama “cǎ pe latini (catolici) nici ȋngerii nu ȋi pot schimba”, iar sfântul Marcu al Efesului spunea ȋn anul 1440 cu privire la eretici: “Sǎ fugim de ei precum fuge cineva de un şarpe”.

Aşadar, ce legǎturǎ spiritualǎ poate sǎ fie ȋntre Biserica de Apus şi cea de Rǎsǎrit? Nu se cade ca Biserica Ortodoxǎ sǎ caute firimituri de fapte la eretici, ci mai degrabǎ sǎ fugǎ de ei, ca de nişte lipitori. Cum de fapt, şi sfântul Ignatie Teoforul porunceşte cǎ “de aceştia (de eretici) trebuie sǎ fugiți ca de fiare (…), trebuie sǎ vǎ feriti de ei, fiindcǎ muşcǎturile lor sunt greu de vindecat”.

Sfântul Atanasie se aratǎ intransigent şi neȋnduplecat cu cei care voiau sǎ denatureze sau sǎ rǎstǎlmǎceascǎ credința cea neprihǎnitǎ. El a fost un adversar neobosit al viclenilor uneltitori ȋmpotriva Ortodoxiei, latini sau monofiziți. Stǎpânul Hristos i-a numit “guri ale iadului, deschise ȋmpotriva Sfintei Sale Biserici”. Iar ca o completare sfântul Ioan Gurǎ de Aur spune printre altele aşa: “Ereticilor le sunt gǎtite lanțurile, lacrimile şi suspine şi osânda fǎrǎ de sfârşit”

Şi sfântul Atanasie cel Mare, la rândul sǎu, aratǎ cǎ ereticilor “nu le este ȋngǎduit sǎ-L binecuvânteze pe Dumnezeu”, apoi mai ştim cǎ şi Sfinții Apostoli au fost cu atâta grijǎ fațǎ de ucenicii lor, cǎ nici mǎcar ȋn cuvânt sǎ nu aiba pǎrtǎşie cu vreunul dintre cei ce strâmbǎ Adevǎrul.

Ȋn sfârşit, fericitul ȋntru adormire Stareț Arhimandritul Atanasie Mitilineul numeşte “ecumenismul = ultimul ȋnaintemergǎtor al lui antihrist”.

Din pǎcate, ne este dat sǎ vedem cum Patriarhul ecumenic Bartolomeu ȋi dǎ ȋmbrǎțişarea liturgicǎ papei Francisc, când acesta a fost ȋn vizitǎ la Fanar ȋn 30 noiembrie 2014, aşa cǎ ținta Vaticanului rǎmâne impunerea, ȋn cadrul dialogului, ȋn virtutea “varietǎții ȋntru diversitate”, a ocolirii diferențelor dogmatice existente.

1

Dacǎ noi tǎcem, când ereziile amenințǎ Ortodoxia noastrǎ fiind conştienți de pericolele care ne pasc fǎrǎ ȋncetare, oare nu trǎim ȋntr-o paralizie duhovniceascǎ cu dorințe meschine? Ceea ce nu vrem sǎ vedem astǎzi, vom vedea mâine şi vom şti şi mai bine cǎ papalitatea, cu infailibilitatea şi cu primatul sǎu, constituie un totalitarism inacceptabil asemenea acelora care strivesc persoana umanǎ. Şi nu e greu sǎ ȋnțelegem, dacǎ vom rǎsfoi Istoria Universalǎ, cǎ Vaticanul este stat cu o diplomație sumbrǎ şi cu o politicǎ prefǎcutǎ. Ei bine, papa asta vrea: sǎ fie ȋnțeles şi nu ȋndreptat de la erezie. Or sǎ nu uitǎm cǎ papa nu ȋnseamnǎ biserica şi cǎ orice ȋntâlnire cu el a vreunui slujitor din ortodoxie ȋnseamnǎ ȋmbrǎțişare a ereziei, o defǎimare a Ortodoxiei.

Iar Ieremia Mitropolitul Gortinei şi profesor emerit al Universitǎții din Atena are o adresare directǎ cǎtre orice creştin-ortodox, tânǎr sau bǎtrân, bǎrbat sau femeie, mirean sau laic, şi spune aşa:

“Iubitule, nu uita ca eşti botezat ȋn sfânta cristelnițǎ şi esti creştin ortodox. Eşti parte a Bisericii Ortodoxe, cea care pǎstreazǎ credința adevǎratǎ. Ȋntreabǎ, citeşte şi vei ȋnțelege singur cǎ dreapta credințǎ este adevǎratǎ. Existǎ o mişcare care se cheamǎ ecumenism. Ai grijǎ sǎ nu te amǎgeascǎ aceastǎ mişcare vicleanǎ! Este o mare erezie, este erezia tuturor ereziilor. Erezia aceasta vrea sǎ uneascǎ Adevǎrul credinței noastre cu minciunile celorlalte religii, chipurile din iubire şi pentru unitate…”

Aşa cǎ, pe ȋnvǎțǎtura şi ȋndemnul Sfinților Pǎrinți strigǎm la poarta inimilor ȋnfierbântate de erezie şi-i chemǎm la trezvie, prin lucrarea neobositǎ a harului iubirii dumnezeieşti, arǎtându-le ca şi altǎdatǎ cǎ arma cea mai de temut a Ortodoxiei, imbatabilǎ, este “sabia Duhului, care este Cuvântul Lui Dumnezeu” (Efeseni 6: 17).

Amin!”

Articol publicat in noiembrie 2016

blacktopics

Cei care le trăiesc pe toate pentru Hristos, fericiți sunt

53

Lumea are mulți săraci cu duhul, dar nu cum se cuvine. Și mulți care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderea fiilor. Și mulți blânzi, dar către patimile necurate. Mulți care flămânzesc și însetoșează, însă pentru a răpi cele străine și a câștiga cu nedreptate. Mulți milostivi, însă către trup și către ale trupului. Și curați cu inima, însă pentru slava deșartă. Și făcători de pace, dar care supun sufletul trupului. Mulți prigoniți, dar pentru că sunt fără de rânduială. Mulți ocărâți, dar pentru păcate rușinoase.

Dar numai aceea sunt fericiți, care pentru Hristos și după Hristos fac și pătimesc acestea. De ce? Pentru că a lor este Împărăția Cerurilor (Matei 5, 3), și aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) și celelalte. Drept aceea, sunt fericiți, nu pentru că le fac pe acestea sau pentru că le pătimesc, căci și cei spuși mai înainte fac aceleași lucruri, ci sunt fericiți pentru că le fac și le pătimesc acestea pentru Hristos.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patrusute Cugetări Creștine, traduse de Cuviosul Paisie Velicicovschi, Editura Credința Strămoșească, 1998, p. 93)

1

Să avem nădejde

1

„Nădejde mai presus de orice nădejde” ‒ aceasta este definiţia credinţei prin care depăşim chiar şi acele obstacole ce par cu neputinţă de biruit. O asemenea credinţă adună toate gândurile şi toate puterile inimii noastre, spre a birui toate greutăţile şi toate puterile inimii noastre spre împlinirea unui singur scop: să ne luptăm până la moarte pentru a birui toate greutăţile cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi trebuie să le biruim, căci de aceasta depinde mântuirea noastră.

Acum, inima omului este asemeni unui nod strâns legat, în care se adună întreaga sa fiinţă, iar el atârnă totul de mila lui Dumnezeu. În felul acesta începem şi noi – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Avraam – să credem cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. Credem că Dumnezeu „poate să ne ridice ca fii ai lui Avraam” (Matei 3, 9) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Treptat, ne pregătim să ne asumăm chiar şi acel înfricoşător salt de credinţă care biruieşte moartea.

Credinţa harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credinţă, atunci, cu siguranţă, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. Viaţa sa trecătoare se va uni cu viaţa fără de moarte şi veşnică a lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare minune pe care o poate trăi omul: Domnul îl învredniceşte de unirea, prin har, cu propria Lui Viaţă dumnezeiască.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 26)

1