„Pregătirea” pentru antihrist

1

Antihrist și Mirungerea

Adeseori se vorbește despre venirea lui antihrist și despre ce va pricinui el oamenilor și lumii, și chiar se fixează și o perioada concretă când se va arăta.

Mulți ne întreabă despre acest subiect, însă răspunsurile se află în Sfânta Scriptură și mai ales în epistolele Evanghelistului Ioan, ale Apostolului Pavel și în Apocalipsa lui Ioan și în toată Pastorala Bisericii.

În continuare aș vrea să fac numai câteva aluzii, mai ales asupra faptului cum se poate înfrunta această situație.

Evanghelistul Ioan în Întâia Epistolă Sobornicească a sa vorbește despre venirea lui antihrist, precum, de asemenea, și despre lucrarea antihriștilor, scriind creștinilor că această vreme este iminentă. Și scrie: „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă”[1].

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care folosește texte ale scriitorilor bisericești, în afară de antihrist care se va arăta spre sfârșitul lumii și aproape de a Doua Venire a lui Hristos, există și mulți antihriști, care deja împlinesc lucrarea lui antihrist și în vremea lui și în orice vreme. Aceștia sunt „înaintemergătorii și propovăduitorii lui și mai ales ai aceluia cu adevărat numit antihrist”. Așa precum înainte de venirea lui Hristos au existat prooroci, tot astfel și înaintea de venirea lui antihrist vor apărea înaintemergătorii lui, proorocii mincinoși.
Astfel, potrivit tâlcuirii multora, antihriști se numesc „ereziarhii necredincioși”, care țin și apără „învățăturile profanatoare ale lui antihrist”. Acesta este motivul pentru care Evanghelistul Ioan scrie în următorul stih: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit”[2]. Este vorba despre acei creștini care, deși au învățat adevărul revelat și petrecerea îngerească, dar fiindcă erau robiți de plăcerile trupești, nu au putut să înțeleagă „măreția și frumusețea bunătăților cerești și fericirea lumii înțelegătoare, precum și nespusa veselie a veacului viitor”, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul. Așadar, s-au întors la viața de apostazie „și nu au vrut să se facă adevărați îndrăgitori ai vieții curate în Hristos”.

Prin urmare, înainte de venirea lui antihrist se vor arăta înaintemergătorii lui, ereticii de felurite nuanțe, dar și acei creștini care, în loc să trăiască viața în Hristos, în curăția inimii și în adevărata credință a minții, trăiesc cu patimile și cu slăbiciunile lor, fără rugăciune lăuntrică și adevărată credință în Hristos.

Sfântul Ioan Evanghelistul însă nu se rezumă numai la a vorbi despre antihrist și înaintemergătorii lui, ci spune și despre cum se poate înfrunta antihrist și înaintemergătorii lui. De aceea, îndată după stihurile amintite mai sus, scrie: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate”[3]. Adică, creștinii au primit ungere de la Dumnezeu și știu să deosebească lucrările lui antihrist și ale înaintemergătorilor lui de lucrările lui Hristos și ale oamenilor Lui. Nu este vorba de citire de cărți, ci despre ungerea care există în inimă și-l învață pe om.

Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind ce înseamnă această ungere, scrie: „Adică, ați primit Harul și lucrarea Sfântului Duh în inimile voastre de la Sfântul Sfinților, Stăpânul Hristos”. Și mai jos, arătând cum poate cineva să primească ungerea Sfântului Duh, scrie: „Harul și lucrarea Sfântului Duh le primesc creștinii prin Sfântul Botez și mai ales prin ungerea cu Sfântul Mir. Și poate pentru aceasta, ungerea și pecetea se numește Harul Sfântului Duh, omonim de la ungerea și pecetea Sfântului Mir. Pentru care, atunci când creștinii sunt unși de către preot, se rostesc aceste cuvinte: «Pecetea darului Sfântului Duh»”.

Ungerea Sfântului Duh este pecetea Sfântului Duh, care se face în cadrul Tainei Mirungerii, a ungerii cu Sfântul Mir, în ziua Botezului nostru.

În continuare, în același capitol, Evanghelistul Ioan se referă iarăși la faptul că Mirungerea, pe care o primește creștinul în timpul Sfântului Botez, îl învață să deosebească adevărul de minciună. Și scrie: „Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat”[4].

Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, care folosește texte ale Părinților și scriitorilor bisericești, ungerea pe care o primește omul, este Harul Sfântului Duh care se sălășluiește în inimile creștinilor și, după Evanghelistul Ioan, creștinii sunt îndemnați „să rămână neschimbați și nemișcați în dragostea și credința curată a Sfântului Duh”. Dar „cum și în ce chip” rămâne omul neschimbat și nemișcat în darul Sfântului Duh, se întreabă Sfântului Nicodim Aghioritul? Aceasta se înfăptuiește prin a rămâne omul statornic în dogmele Teologiei și ale iconomiei Întrupării, nu numai rațional, ci și existențial.

Prin urmare, toți care vorbesc despre antihrist și înaintemergătorii lui, vor trebui să se refere la toate locurile menționate de Evanghelistul Ioan și să se oprească mai ales la ceea ce spune Evanghelistul Ioan despre modul înfruntării lui antihrist și a înaintemergătorilor lui. Creștinii îi cunosc pe adevărații prooroci și îi deosebesc de cei mincinoși, precum și pe Hristos de antihrist, numai prin activarea Ungerii, pe care au primit-o de la Dumnezeu și care lucrează în inimile lor.

Despre Ungerea Sfântului Duh, care se numește și pecete, vorbește și Apostolul Pavel. Concret, în a doua sa epistolă către Corinteni, scrie: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”[5]. Aici se vede foarte limpede că Dumnezeu este Acela care-i întărește pe creștini, Acela care ne unge. Ungerea se identifică cu pecetea și aceasta se face de către Dumnezeu, Care dă în inimile noastre arvuna Duhului.

Dacă cineva cercetează și alte locuri ale Apostolului Pavel despre ce înseamnă arvuna Duhului, despre ce înseamnă a psalmodia cineva laude și cântări duhovnicești în inima sa, atunci va înțelege ca această ungere-pecete este rugăciunea minții și a inimii, care este expresia dragostei pe care o simte omul față de Dumnezeu.

În omul acela care a primit pecetea Sfântului Duh, a fost scris numele lui Hristos. La acest subiect se referă Evanghelistul Ioan în Apocalipsa sa. „Şi am văzut un alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel”[6]. Aici se vede foarte limpede că Îngerul care avea „pecetea Viului Dumnezeu” îi pecetluia pe robii lui Dumnezeu pe frunțile lor.

Un alt loc paralel se află și într-un alt capitol al Apocalipsei: „Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor”[7]. Adică, cei mântuiți care stau cu Mielul-Hristos aveau numele lui Hristos și al Părintelui Său scris pe frunțile lor. Și așa cum spune mai departe textul, aceștia cântau „cântare nouă” înaintea Tronului lui Dumnezeu, al cărei conținut numai ei îl cunoșteau.

Prin urmare, pecetluirea creștinilor cu numele lui Hristos și al Părintelui Său are legătură cu „cântarea nouă”, adică cu Rugăciunea minții, pe care nu o cunosc oamenii care nu au experiența acestei stări.

Toate acestea înseamnă că odată cu Taina Mirungerii, care se leagă cu Taina Sfântului Botez, am primit darul Sfântului Duh în inima noastră, prin pecetluirea mădularelor trupului nostru, atunci când preotul a spus: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”. Această ungere lucrează ca luminare a minții, insuflare, dragoste față de Dumnezeu, rugăciune, nădejde a vieții veșnice și ca arvună a Duhului. Mărturisirea mucenicilor și mucenicia care urmează este activarea acestei Sfinte Ungeri, prin care aceia Îl vedeau pe Dumnezeu. De aceea și mucenicia Sfinților nu este o chestiune de pregătire rațională, de înflăcărare sentimentală și de aprindere mânioasă, ci rod al vederii de Dumnezeu-îndumnezeirii.
Însă, atunci când săvârșim vreun păcat, ungerea, care se află în adâncul inimii, este activată ca pocăință. Adică, pocăința care se manifestă ca o dispoziție de schimbare a vieții, ca dragoste față de Dumnezeu și ca rugăciune, este activarea Harului Sfintei Ungeri. De asemenea, această ungere se activează și prin Rugăciunea minții-inimii, care este „cântarea nouă”, pe care o cântă cei renăscuți de Sfântul Duh.

Dar când omul Îl refuză pe Hristos, părăsește Biserica Ortodoxă și acceptă alte confesiuni-erezii și religii, atunci pierde acest dar. Și pentru a reveni în Biserica Ortodoxă trebuie să primească din nou ungerea Sfântului Duh prin Taina Mirungerii.

Prin urmare, păstorii Bisericii nu trebuie să vorbească numai despre antihrist și înaintemergătorii lui, ci mai ales și înainte de toate, vor trebui să-i ajute pe creștini să trăiască într-un astfel de mod, încât să se activeze Harul Botezului și al Mirungerii, prin păzirea poruncilor lui Hristos, a dogmelor Bisericii Ortodoxe, prin trăirea lor ortodoxă, prin pocăință și prin rugăciunea lăuntrică a minții-inimii, deoarece numai așa vor putea deosebi lucrările lui Hristos de lucrările lui antihrist.

Altfel, vor confunda energiile necreate cu cele create și, cel mai rău, vor considera că lucrările lui antihrist sunt lucrările lui Hristos și invers. Această deosebire o recomandă Pastorala ortodoxă. Iar esența ei este așa numita tradiție isihastă.

Toți cei care se vor învrednici ca inima lor să fie unsă de Sfântul Duh, adică să fie scris în inima lor numele Mielului din Apocalipsă și a Părintelui Său, vor scăpa de pecetluirea fiarei și a tatălui ei, precum și de înaintemergătorii ei.
Aceasta este esența Pastoralei ortodoxe care este legată cu tradiția isihastă a Bisericii. De aceea, mare însemnătate are păstrarea monahismului ortodox. Orice denaturare a duhului isihast al monahismului ortodox le înlesnește înaintemergătorilor lui antihrist să-și facă foarte bine treaba și să-i înșele pe oameni.

[1] I Ioan 2, 18.
[2] I Ioan 2, 19.
[3] I Ioan 2, 20.
[4] I Ioan 2, 27.
[5] II Corinteni 1, 21-22.
[6] Apocalipsa 7, 2-4.
[7] Apocalipsa 14, 1.

Mitropolitul Ierothei Vlahos

Reclame

Iartă tot răul și răsplătește însutit tot binele, iubirea lui Dumnezeu

a candle burning in front of an icon

Rugăciunile, Liturghiile şi milosteniile pentru morţi folosesc foarte mult sufletelor. Pentru că nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu, căci Domnul le dă înapoi însutit. Cât despre cuvântul profetului, „Cine se va pocăi înaintea Ta?” (Psalmi 6, 6), am spus deja că ameninţările Atotputernicului Dumnezeu sunt înfricoşătoare, dar în cele din urmă le pierde iubirea Sa de oameni negrăită. De altfel, şi după acest cuvânt al profetului s-a găsit oricum pocăinţă în iad. Mă refer la pocăinţa celor care au crezut acolo, când Domnul S-a pogorât ca să-i mântuiască. Dar şi în iad, Dătătorul de viaţă nu i-a mântuit pe toţi, ci doar pe cei care au crezut. Acestea nu înseamnă că se desfiinţează profeţia. Niciodată. Aici se arată în mod simplu că preabunul Dumnezeu este „biruit” de iubirea Sa faţă de om.

La fel s-a întâmplat şi cu cuvântul profetic al lui Iona: „Ninive va fi distrusă!” (Ioan 3, 4). Însă n-a pierit, pentru că bunătatea lui Dumnezeu a biruit dreptatea Lui. Şi lui Iezechia i-a zis prin gura profetului Isaia: „Fă testament pentru casa ta, căci nu te vei mai însănătoşi, ci vei muri” (IV Regi 20, 1), însă n-a murit. Lui Ahab din nou i l-a trimis pe profetul Isaia, ca să-l înştiinţeze: „Îţi voi trimite nenorociri” (III Regi 20, 21), şi nu i-a trimis. De ce? Dumnezeu i-a explicat profetului: „Ai văzut cum s-a pocăit Ahab: de aceea nu-i voi trimite nenorociri cât timp va trăi” (III Regi 20, 29). Din nou, bunătatea a biruit hotărârea Lui, aşa cum s-a întâmplat în foarte multe situaţii, şi cum se va întâmpla până la sfârşitul lumii, când se va încheia sărbătoarea, când nu va mai fi timp pentru ajutor, ci fiecare om se va afla singur cu povara lui. (Sfântul Ioan Damaschin)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 363-364)

1

Despre pocainta

1

Un frate, biruindu-se de desfranare, in toate zilele savarsea pacatul. Si in toate zilele, imblanzea pe Stapanul sau, cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand el, amagindu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi, iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica si, vazand cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui, cu amare lacrimi, zicand: „Miluieste-ma, Doamne si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor. Ca nu am obraz Stapane, a cauta si a vedea chipul Tau cel Sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca.” Aceasta zicand si iesind din biserica, iarasi, cadea in noroi, dar, iarasi, nu deznadajduia de mantuirea sa, ci, de la pacat, intorcandu-se la biserica, cele asemenea striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu si zicea: „Pe Tine Doamne, Te pun chezas de acum, ca nu voi mai face pacatul acesta, numai iarta-mi mie, Preabunule, cele ce de la inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit.” Si, dupa ce facea el aceste infricosate tocmeli, iarasi, se afla in pacatul cel rau si puteai vedea iubirea lui Dumnezeu cea preadulce si nemarginita Lui bunatate, cum suferea, in toate zilele, calcarea si neputinta fratelui, cea neindreptata si rea.

Si, din multa mila, cauta si astepta pocainta si intoarcerea lui. Si nu numai un an a facut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult. Vedeti, fratilor, suferirea cea nemasurata si iubirea de oameni cea nemarginita a Stapanului? Cum totdeauna indelung rabda, suferind faradelegile si pacatele noastre cele cumplite? Ca, de acel lucru, este cu putinta a ne inspaimanta si a ne minuna, de indrumarile cele bogate ale lui Dumnezeu, ca fratele fagaduind, ca nu va mai face altadata pacatul, ramanea de minciuna.

Deci, intr-una din zile, intamplandu-se acestea si facand pacatul, fratele a alergat iarasi la biserica, plangand si suspinand si tanguindu-se si cerand indurarile Preabunului Stapan, ca sa ne milostiveasca spre el, sa scape de noroiul inversunarii.

Si diavolul, incepatorul rautatii si pierzatorul sufletelor noastre, vazand cum fratele ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu si cum nimic nu foloseste, ca, cele ce alcatuia el, adica diavolul, prin pacat, fratele prin pocainta le risipeste, a strigat cu nerusinare catre cinstita icoana a Domnului nostru Iisus Hristos: „Ce este mie si Tie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemarginita ma biruieste si ma surpa, ca primesti pe acest desfranat, care in toate zilele, minte inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta. Pentru ce nu-l arzi pe el, ci indelung rabzi si suferi? Ca Tu vii sa judeci pe desfranati si pe toti pacatosii sa-i pierzi. Cu adevarat, nu esti drept judecator, pentru ca, unde pare stapanirii Tale, treci cu vederea. Si pe mine, pentru o mica inaltare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace inaintea fetii Tale, mincinos fiind si desfranat, lin ii daruiesti, lui blandetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecator preadrept? Ca, precum vad, si Tu faci deosebiri, din multa bunatate, si treci cu vederea dreptatea.” Si zicea acestea diavolul, iutindu-se de multa amaraciune si para de foc scotand pe narile lui. Acestea, zicand a tacut. Si s-a facut glas, ca de la altar, zicand: „O, balaure, preaviclean si pierzator, nu te-ai saturat de socotinta ta cea rea, ca ai sorbit lumea? Ci, si pe cel ce a venit la mila Mea, cea nespusa, te silesti sa-l rapesti si sa-l sorbi? Are atatea greseli, ca sa pui si sa traga in cumpana cu sangele cel scump, pe care L-am varsat Eu pe cruce, pentru el? Iata, injunghierea Mea si moartea au afundat faradelegile lui si tu, cand vine la pacat, nu-l gonesti pe el, ci il primesti cu bucurie, si nu-l opresti, nadajduind sa-l dobandesti pe el. Si Eu, cel atat de milostiv si iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, sa ierte celui ce greseste, in fiecare zi, pana de saptezeci de ori cate sapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevarat, ca, de vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de la el, pana ce-l voi castiga. Ca, pentru pacatosi, M-am rastignit si preacuratele Mele palme, pentru ei le-am intins, ca cel ce va voi sa se mantuiasca, sa stie unde sa alerge si sa se mantuiasca. Ca, de la nimeni nu Ma intorc, pe nimeni nu gonesc. Chiar de-ar gresi de nenumarate ori intr-o zi, si de nenumarate ori ar veni catre Mine, nu va iesi afara nemiluit. Ca nu am venit sa chem pe cei drepti, cu pe cei pacatosi, la pocainta.”

Si, facandu-se glasul acesta, sta diavolul tremurand si neputand sa fuga. Si, iarasi, s-a facut glas, zicand: „Asculta, amagitorule pentru ce zici ca sunt nedrept? Ca cu catre toti sunt drept, ca in starea in care aflu pe cineva, il judec. Deci, iata, pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua, dar, pe el si-i voi mantui sufletul lui, fiindca n-a deznadajduit de mantuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, rusineaza-te.” Deci, stand fratele cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si, indata, venind ca focul, o mare urgie a cazut peste satana si l-a mistuit pe el.

De aici, sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea nemasurata, si niciodata sa nu desnadajduim de mantuirea noastra. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea ! Amin.

din Pateric