Senatorul Titus Corlățean despre decizia CJUE în cazul Coman: O tentativă de provocare și manipulare pentru a încerca forțarea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex pe teritoriul României, încercare care a eșuat

1

activenews.ro: Fostul ministru de Externe, Titus Corlățean, a comentat decizia Curții de Justiție de marți, care a decis că Adrian Coman și Clai Hamilton au dreptul la liberă circulație ca soți de același sex în România și în orice stat din UE, afirmând că sesizarea la Curtea de Justiție a fost o „încercare de provocare și de manipulare pentru a încerca forțarea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex pe teritoriul României, încercare care a eșuat”.

Decizia nu ”aduce absolut nimic nou”, a declarat senatorul Titus Corlățean pentru DC News. Această decizie confirmă faptul că legalizarea căsătoriilor de același sex ține de competența națională a fiecărui stat., a menționat fostul ministru de Externe, care consideră că sesizarea la Curtea de Justiție a fost o „încercare de provocare și de manipulare pentru a încerca forțarea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex pe teritoriul României, încercare care a eșuat”.

În acest context, organizarea unui referendum pentru revizuirea Constituției pentru protejarea familiei este cu atât mai „oportună și necesară”.

„Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene nu aduce absolut nimic nou. Pentru mine nu reprezintă o surpriză. Curtea de Justiție reconfirmă pe de o parte faptul că nu obligă niciun stat membru al UE să legifereze căsătoriile homosexuale în statele membre. Practic ne spune ceea ce știam din tratatele Uniunii în ceea ce privește domeniile de competență, că dreptul familiei, aspecte legate de căsătorie, sunt o competență exclusiv națională și nu comunitară. Pe de altă parte Curtea de Justiție spune că, în ceea ce privește asigurarea liberei circulații în spațiul UE, inclusiv dreptul de ședere ca o consecință a căsătoriei homosexuale, potrivit legii dintr-un anumit stat, trebuie recunoscută strict libera circulație a partenerului care nu are cetățenia UE”, a subliniat fostul ministru de Externe. diplomatul român.

„Nu e o chestiune care să fie surprinzătoare. Nu înțeleg de ce a trebuit să se ajungă la o solicitare de întrebare preliminară din partea CCR adresată Curții de Justiție de la Luxemburg, câtă vreme în legislația română aceste lucruri sunt foarte clar prevăzute. OUG 102 din 2005 a transpus integral și chiar mai generos directiva 38 privind libertatea de circulație. Acolo este afirmat exact acest lucru: partenerii care potrivit legilor din alte state au fost recunoscuți cuplu sub forma căsătoriei sau în parteneriat înregistrat, au dreptul de liberă circulație și de ședere, inclusiv în România. Mai mult decât atât, Codul Civil care de fapt a fost atacat de către cuplul celor doi bărbați care au intentat această procedură, la articolul 277 spune foarte clar și constituțional corect că nu se recunosc pe teritoriul României căsătoriile sau parteneriatele persoanelor de același sex înregistrate în alte state, dar acceptă o derogare în paragraful 4, exclusiv din punctul de vedere al libertății de circulație. Nu înțeleg de ce a trebuit să se ajungă la Curtea de Justiție de la Luxemburg care ne-a spus ceea ce noi deja știam”, a completat Titus Corlățean.

Încercare de provocare și manipulare. Referendumul, oportun și necesar

„Din punctul meu de vedere a fost o încercare de provocare și de manipulare pentru a încerca forțarea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex pe teritoriul României, încercare care a eșuat. Curtea reafirmă faptul că, de fapt, aceste aspecte de legiferare a căsătoriei sunt strict de competență națională și fiecare decide potrivit suveranității sale.
Consider cu atât mai oportună și necesară organizarea unui referendum național în România pentru revizuirea Constituției, pentru a consacra ocrotirea pe care statul român o acordă familiei constituită în baza căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Această revizuire constituțională nu încalcă în niciun caz legislația europeană și confirmă compența națională suverană exclusivă de legiferare în acest domeniu”, a concluzionat Titus Corlățean.

Reclame

CCR discută despre sesizarea referitoare la articolul privind nerecunoașterea căsătoriilor dintre persoane de același sex

1

activenews.ro: Pe rolul Curții Constituționale a României (CCR) se află, joi, sesizarea referitoare la articolul privind nerecunoașterea căsătoriilor dintre persoane de același sex, la două zile după ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis că statele membre nu pot împiedica libertatea de ședere a unui cetățean al UE prin refuzul de a acorda soțului său de același sex, cetățean al unei țări non-UE, un drept de ședere derivat pe teritoriul lor.

Potrivit informațiilor publicate pe site-ul CCR, în ședința de joi este programat termen de control în dosarul privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277 alin. (2) și (4) din Codul civil.

Pe 29 noiembrie 2016, CCR a decis suspendarea cauzei până la primirea răspunsurilor la un set de întrebări adresate CJUE, stabilind ulterior mai multe termene de control.

CJUE a decis, marți, că România trebuie să recunoască efectele mariajului homosexual în ceea ce privește libera circulație a persoanelor. Cu alte cuvinte, țara noastră trebuie să permită libera circulație și să acorde drept de ședere pentru persoanele non-UE căsătorite cu cetățeni UE, chiar dacă ambele sunt de același sex.

Codul Civil al României nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex înfăptuite în alte state.

Să te rogi Maicii Domnului, când ai un necaz mare!

44

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mântuitorului Hristos. O mamă totdeauna este foarte sensibilă faţă de fiul său, copilul său…

Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că avusese şi tânărul acesta greşelile lui –, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat! Scurt.

O rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă! Se ruga în celulă. Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” și a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.

Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pp. 63-64)

1

Despre mântuire

1

Să ştii, o, frate, că începătura mântuirii noastre, a întăririi noastre şi începătura înțelepciunii, după Proorocul, şi întâia treaptă a faptelor bune este frica de Dumnezeu, adică de Judecata Lui. Că orişicine, cu frica Domnului, se abate de la rău. Că printr-însa, şi curățirea de păcate şi păzirea faptelor bune şi calea spre desăvârşire, se fac. Că, dacă intră frica de Dumnezeu în suflet, îl face pe acesta să părăsească toate lucrurile lumii acesteia, iar, din aceasta, se naşte smerenia, care este cap şi începătură a tuturor faptelor bune. Pentru că din trecerea cu vederea şi din părăsirea tuturor lucrurilor celor pământeşti se face smerenia.
Deci, mai întâi, trebuie ca cineva să-şi omoare voia sa. Apoi, trebuie ca nu numai prin faptele sale, ci şi gândurile, să nu-şi tăinuiască față de părintele său. A treia, că nu ştiinței sale, ci judecății şi poruncii părintelui său duhovnicesc, să se supună. A patra este, că întru toate să se supună poruncilor lui. A cincea, că nu numai însuți tu să nu îndrăzneşti să ocărăşti pe cineva, ci, încă, şi ocara, cea care-ți vine ție de la altul, cu bucurie să o primeşti. A şasea, că nimic să nu începi a face, afară de aceea ce-ți este poruncit ție de dânsul, chiar dacă ar fi ceva auzit din Sfântele Scripturi. A şaptea, când cu puține haine te vei îndestula şi cu mulțumită le primeşti pe acestea şi nevrednic te socoteşti pe tine de acestea. A opta, când ca un mai de pe urmă, decât toți, te socoteşti pe tine, cu adevărată inimă. A noua, ca limba să-ți înfrânezi, adică, să nu îndrăzneşti a-ți înălța glasul la vorbe. Al zecelea este, ca să nu fii gata, întâiul la râs. Deci, din aceste semne şi din cele asemenea cu acestea, se cunoaşte smerenia, care dacă s-ar săvârşi cu adevărat, apoi degrabă, îl ridică spre înălțimile dragostei pe acela ce o câştigă pe ea. Că întru smerenie, frică de osândă nu este şi toate nu se mai păzesc de frică, ci din dragostea cea nemăsurată şi din dorirea cea bună. Şi atunci poți ajunge la vârful care este pe scara bunătăților.

Iar îndemnuri de urmat să-ți fie ție cuvintele fraților, celor ce viețuiesc împreună cu tine şi evlavia lor. Că, din a urma şi a râvni celor sporiți, mare folos se face celor ce voiesc să vie la desăvârşire, încât să poți urma şi tu tuturor acestora. Şi, întru această rânduială duhovnicească, a vieții celei de obşte, să rămâi până la sfârşit. Acestea pe care le-a zis David spre pază să-ți fie ție, ca să poți viețui împreună cu frații. “Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Şi m-am facut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări” (Ps. 37,13-14). Că atunci când cele ce vezi nu sunt spre zidire şi folos, să fii ca un orb față de ele, asemenea, şi spre cele ce auzi, ca un surd, şi, ca un mut să fii şi să nu ai în gură mustrări. Oricâți credincioşi neascultători şi fară de ruşine ar fi, ca un mut şi surd, sa te întorci spre dânşii. Iar, de ar aduce asupra ta mustrări şi defăimări sau ocări, nemişcat să fii şi să nu te mânii, ca un surd. Totdeauna la cuvintele psalmului acestuia să te înveți, adică „Zis-am Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea, pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea” (Ps. 38, l2). Şi, ca să nu-i urăşti pe aceştia, sau să-i osândeşti, la acestea de-a pururea să te întorci şi să păzeşti cele mai sus-zise. Încă afară de acestea, ca un fară de minte şi neştiutor să te faci pe tine, după cuvântul Apostolului, pentru ca să fii înțelept. Şi numai pe părintele tău să-l socoteşti că este sfânt şi drept şi că folositoare îți sunt cele poruncite de dânsul. Pentru că acest fel de supunere îți va întări inima şi aşa vei putea răbda până la sfârşit şi vei purta jugul cel bun şi sarcina cea uşoară a ascultării. Şi nu va putea meşteşugul cel drăcesc să te despartă pe tine de viața cea de obşte.
Însă răbdarea ta să nu fie urmarea faptelor bune ale altora, adică, fiindcă nimeni nu te va mânia, nici nu te va ocărâ, nici nu te va defăima altul. De vreme ce acest lucru nu este atunci al bunătății tale, nici întru a ta voie se află. Ci, când vei fi, cu adevărat, ocărât, defăimat şi clevetit, atunci cu blândețe şi cu smerenie să rabzi, pentru ca aceasta este întru a ta învoire. Deci, dar, acestea toate pe care punându-ți-le înainte le-am zis, scurtându-le, vom zice, ceva mai în grabă, spre lesnirea gândului tău, ca să-ți poți aduce aminte de ele. Ascultă, dar, iarăşi, pe rând, cum vei putea să te sui spre săvârşirea faptelor celor bune.
Începătura mântuirii noastre este frica de Dumnezeu, fiindcă din aceasta se naşte buna ascultare. Iar, din aceasta, se naşte lepădarea de lume şi trecerea cu vederea a tuturor lucrurilor celor pământeşti. Iar, dintru aceasta, este, mai ales, smerenia. Şi din smerenie se naşte omorârea voilor noastre. Iar, din omorârea aceasta, se vestejeşte rădăcina poftelor. Şi din omorârea aceasta, toate patimile sufleteşti se sting şi pier. Iar acestea, stingându-se, roadele faptelor bune se fac şi înfloresc, iar din înmulțirea faptelor bune, curăția inimii se naşte. Şi curăția inimii născându-se, vei ajunge la marginea dragostei şi te vei lipi de ea, că ea este Dumnezeu. A Căruia este slava, acum şi în vecii vecilor! Amin.

din Pateric

Cuvânt despre cum se pot mântui creştinii din lume

2

Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: „Cum putem noi, cei ce viețuim împreună cu soțiile (sau cu soții) noastre, să petrecem viața călugărească?” Acestora le-am răspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteți face, faceți-le: nu defăimați pe nimenea, nu furați de la nimeni, nu minți față de nimeni, nu vă înălțați față de nimeni, nu urâți pe nimeni, nu vă despărțiți de adunările de la slujbele din biserică, pătimiți împreună cu cei lipsiți, nu pricinuiți nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiați: îndestulați-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veți face aşa, nu veți fi departe de Împărăția Cerurilor.”

Sfântul Ioan Scărarul

1

Acordul de la Balamand (1993)

1

l.o.: Declarația de la Balamand este un document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993 în Mănăstirea Balamand din Liban. De la Balamand au lipsit câteva Biserici locale, dar BOR a fost prezentă, avându-i ca reprezentaţi pe ÎPS Antonie Plămădeală şi pe părintele profesor Dumitru Radu. Textul documentului – cu note şi studiu introductiv, a fost publicat imediat în volumul Dr. Antonie Plamadeală, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni. Documentul de la Balamand, text si comentariu, Sibiu, 1993. Important este mai ales punctul 14: „Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin.” Printr-o astfel de declaraţie s-a lepădat învăţătura Sfinţilor Părinţi împotriva ereziilor catolice şi s-a deschis larg poarta pentru papistăşirea Bisericii Ortodoxe oficiale.
Pe lîngă reprezentanții papistași (”catolici”), au participat la semnarea acestui acord reprezentanții următoarelor Biserici Ortodoxe Locale: Patriarhia Ecumenică și Biserica Finlandei de sub jurisdicția ei, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Română (care a și ratificat acest acord prin sinodul local), Biserica Ciprului, Biserica Poloniei, Biserica Albaniei. Nu au participat la acest acord: Arhiepiscopia Greciei, Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Bulgariei, Patriarhia Georgiei, Biserica Americii (OCA), Biserica Cehiei și Slovaciei.

Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni

Introducere

La cererea Bisericii Ortodoxe, continuarea normală a dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost întreruptă, pentru ca să fie imediat abordată problema care a fost numită „uniatism”.

Cu privire la metoda care a fost numită „uniatism”, Comisia mixtă a declarat la Freising (iunie 1990) că: „noi respingem uniatismul ca metodă de refacere a unităţii, pentru că această metodă se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

În ceea ce priveşte „Bisericile” Orientale Catolice [uniate], este limpede că ele, ca părţi ale comuniunii catolice, au dreptul la existenţă şi la lucrare pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor lor.

Documentul elaborat la Ariccia de către Comitetul mixt de coordonare a dialogului (iunie 1991) şi perfectat la Balamand (iunie 1993), indică o metodă care ne este comună în căutarea din prezent a comuniunii depline dintre cele două Biserici [papistașă și ”ortodoxă”], îndreptăţind astfel excluderea „uniatismului” ca metodă.

Acest document cuprinde două părţi: (1) Principii ecleziologice şi (2) Reguli practice.

Principii ecleziologice

Despărţirea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană nu numai că n-a înăbuşit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos pentru Biserica Sa, ci adesea, această situaţie contrară naturii Bisericii Sale a fost pentru mulţi o ocazie de a trezi conştiinţa şi mai mult de a dori realizarea unităţii potrivit poruncii Mântuitorului.

În decursul veacurilor s-au făcut mai multe încercări de restabilire a unităţii. Aceste încercări au căutat să-şi atingă scopul pe căi diferite, adesea prin concilieri după cum cerea situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei epoci. Din păcate nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, ba chiar, uneori au înteţit opoziţiile.
În ultimele patru secole, în diverse regiuni ale Răsăritului, au fost luate iniţiative din interiorul anumitor Biserici şi sub impulsul unor factori exteriori Bisericii, pentru restabilirea comuniunii dintre Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului. Aceste iniţiative au condus la unirea unor anumite comunităţi cu Scaunul de la Roma, şi au antrenat, drept consecinţă, ruperea acestor comunităţi de Bisericile lor mame din Răsărit. Aceasta s-a produs nu fără concursul şi nu fără intervenţia unor interese din afara Bisericii. Aşa s-au născut Bisericile Orientale Catolice şi s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţe, mai întâi pentru ortodocşi şi, apoi, chiar pentru catolici.
Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea voinţei de a fi fideli poruncii lui Hristos, „ca toţi să fie una”, exprimate prin aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să constatăm că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi cea de Apus nu s-a împlinit prin ele şi că dezbinarea persistă, ba chiar este şi înveninată de aceste încercări de unire.
Situaţia astfel creată a dat naştere, ca urmare, la tensiuni şi opoziţii. În mod progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniri, acţiunea lor misionară a înscris printre priorităţi, efortul de convertire a altor creştini, în mod individual sau în grup, pentru a-i face „să se întoarcă” la Biserica lor. Pentru a legitima această tendinţă, sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat o viziune teologică după care ea se prezenta pe sine ca unica depozitară a mântuirii. Reacţionând, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a preluat aceeaşi viziune, după care numai ea putea garanta mântuirea. Pentru a asigura mântuirea fraţilor „separaţi”, au avut loc chiar rebotezări de creştini, ignorându-se existenţa libertăţii religioase a persoanelor şi a credinţei lor, perspectivă la care epoca era puţin sensibilă.
Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au făcut încercări de a-i readuce pe catolicii orientali în Biserica părinţilor lor. În acest scop, aceste autorităţi civile n-au ezitat, când li s-a oferit ocazia, de a folosi mijloace inacceptabile.
Din cauza felului în care acum catolicii şi ortodocşii se consideră, într-un chip nou, în raportul lor cu taina Bisericii şi se redescoperă ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar”, descrisă mai sus, şi care a fost numită „uniatism”, nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate căutată de Bisericile noastre.
Prin urmare, mai ales după Conferinţele panortodoxe [pregătitoare pentru ”sinodul panortodox” din Creta] şi după Conciliul II Vatican, redescoperirea şi repunerea în valoare, atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici, a Bisericii ca şi comuniune, au schimbat radical perspectivele şi, deci, atitudinile. De o parte şi de alta se recunoaşte că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, mai ales la preoţia unică prin care se săvârşeşte jertfa unică a lui Hristos, şi succesiunea apostolică a episcopilor – nu mai pot fi considerate ca proprietate exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este evident că orice rebotezare este exclusă.

Potrivit celor spuse mai înainte, Biserica Ortodoxă [ecumenistă] şi „Biserica” Catolică se recunosc reciproc ca Biserici-surori, responsabile împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de planul divin. După cuvintele papei Ioan-Paul II, efortul ecumenic al Bisericilor-surori din Răsărit şi Apus, bazat pe dialog şi rugăciune, caută o comuniune perfectă şi totală, care să nu fie nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire în adevăr şi dragoste (cf. „Slavorum Apostoli”, nr. 27).
Rămânând în chip ferm inviolabilă libertatea persoanelor şi obligaţia universală de a urma glasul conştiinţei, în efortul de restabilire a unităţii, nu este vorba de a căuta convertirea persoanelor de la o Biserică la alta, pentru a le asigura mântuirea. Este vorba de a realiza împreună voinţa lui Hristos pentru ai Săi şi planul lui Dumnezeu cu Biserica Sa, printr-o căutare comună, de către Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi asupra implicaţiilor acesteia. Acest scop este urmărit de dialogul teologic în curs. Prezentul document reprezintă o etapă necesară în acest dialog.
Bisericile Catolice Orientale care au voit restabilirea comuniunii depline cu Scaunul roman şi căruia i-au rămas credincioase, au drepturile şi obligaţiile care decurg din legarea lor de această comuniune din care fac parte. Aceste Biserici Catolice Orientale au ca principii care reglementează atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe, acele principii care au fost afirmate de către Conciliul II Vatican şi au fost puse în practică de către papii care le-au precizat consecinţele practice, în diversele documente publicate de atunci încoace. Trebuie, deci, ca aceste Biserici [uniate – n.red.] să fie integrate, atât la nivel local, cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi în încrederea reciprocă regăsită, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile lui practice.
În această atmosferă, consideraţiile care preced, ca şi regulile practice care vor urma, în măsura în care vor fi efectiv acceptate şi fidel puse în practică, vor fi de natură a conduce spre o soluţie dreaptă şi definitivă a dificultăţilor create Bisericii Ortodoxe de către Bisericile Catolice Orientale.
Cu privire la aceasta, papa Paul VI a afirmat, în discursul său ţinut la Fanar (iulie 1967), că „revine conducătorilor de Biserici, ierarhiei lor, sarcina de a conduce Bisericile pe calea care duce la regăsirea comuniunii depline. Ei trebuie să facă acest lucru, recunoscându-se şi respectându-se ca păstori ai turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, având grijă de strânsa lor unitate şi de creşterea duhovnicească a poporului lui Dumnezeu şi să evite tot ceea ce ar putea să-i împrăştie pe credincioşi sau să producă confuzie în rândurile lor” („Tomos Agapis”, nr. 172).

În acest spirit, papa Ioan-Paul II şi patriarhul ecumenic Dimitrios I au precizat împreună: „respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care ar fi sau ar putea fi percepută ca lipsă de respect” (7 decembrie 1987).

Reguli practice

Respectul reciproc între Bisericile care se găsesc în situaţii dificile va creşte în chip evident, în măsura în care ele vor respecta regulile practice care urmează:

Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne preocupă, dacă în fiecare dintre părţi nu se va face simţită voinţa de iertare, bazată pe Evanghelie şi dacă, în cadrul unui efort constant de reînnoire, nu se va face simţită dorinţa, revitalizată continuu, de a regăsi comuniunea plenară care a existat între Bisericile noastre, mai mult de un mileniu. Spre acest scop trebuie să ne îndreptăm, cu intensitate şi perseverenţă mereu reînnoită. Numai dialogul dragostei ne va ajuta să depăşim neînţelegerile reciproce. Numai acesta oferă climatul necesar aprofundării dialogului teologic, care va permite să se ajungă la deplina comuniune.
Primul demers care trebuie pus în practică este acela de a termina cu tot ceea ce poate întreţine discordia, dispreţul şi ura între Biserici. Autorităţile „Bisericii” Catolice vor ajuta, în scopul acesta, Bisericile Catolice Orientale şi comunităţile lor să pregătească şi ele comuniunea deplină între cele două Biserici, Catolică şi Ortodoxă. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor face acelaşi lucru cu credincioşii lor. Astfel va putea fi îndrumată, cu dragoste şi dreptate, în acelaşi timp, situaţia extrem de complexă care s-a creat în Europa Centrală şi de Răsărit, atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi.
Acţiunea pastorală a Bisericii Catolice, atât latină, cât şi orientală, nu mai urmăreşte să obţină treceri de credincioşi de la o Biserică la alta, adică nu mai vizează să facă prozelitism printre ortodocşi.
Această acţiune pastorală vizează să răspundă nevoilor spirituale ale propriilor lor credincioşi şi nu are nici un fel de voinţă de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe.
În această perspectivă, pentru a nu mai rămâne loc neîncrederii şi suspiciunii, este nevoie ca Bisericile să se informeze reciproc asupra diverselor proiecte pastorale pe care le au în vedere. În felul acesta va putea începe şi se va putea dezvolta colaborarea dintre episcopi şi dintre toţi responsabilii Bisericilor noastre.

Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Orientale a fost marcată prin persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate mândri cu acestea sau să scoată din acestea argumente pentru a acuza sau denigra cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu cunoaşte pe adevăraţii Săi mărturisitori. Oricare ar fi fost trecutul, el trebuie lăsat la milostivirea lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor trebuie să fie concentrate spre a face ca prezentul şi viitorul să fie mai conforme cu voinţa lui Hristos către ai Săi.
Va trebui, de asemenea, – şi aceasta este valabil pentru ambele părţi – ca episcopii şi toţi responsabilii să ţină seama cu scrupulozitate de libertatea religioasă a credincioşilor. Aceştia trebuie să poată să-şi exprime liber părerile, să fie consultaţi şi, în acest scop, consultarea lor să fie organizată.
Libertatea religioasă înseamnă garanţia, mai ales în situaţii de conflict, ca credincioşii să-şi poată formula opţiunile lor şi să decidă, fără presiuni din afară, dacă vor să rămână în comuniune fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică.
Libertatea religioasă ar fi violată dacă, sub pretextul unor ajutoare financiare, s-ar atrage credincioşi ai unei Biserici la o altă Biserică, promiţându-li-se, spre exemplu, şcolarizare şi alte avantaje materiale de care ar fi lipsiţi în propria lor Biserică. În acest context ar trebui ca ajutorul social să fie organizat de comun acord de către Biserici, în aşa fel încât toate activităţile filantropice să evite a da naştere la noi suspiciuni.

De altfel, respectul necesar al libertăţii creştine – unul dintre darurile cele mai preţioase primite în Hristos – nu ar trebui să devină un prilej pentru a pune în lucrare, fără consultare prealabilă cu conducătorii unor Biserici, proiecte pastorale care privesc şi pe credincioşii altor Biserici. Nu numai orice presiune, de orice fel ar fi ea, trebuie exclusă, ci respectul conştiinţelor mişcate de autentice atitudini de credinţă, trebuie să fie unul din principiile care să îndrume grija pastorală a responsabililor celor două Biserici şi aceasta trebuie să facă obiectul consultării lor (cf. Gal. 5, 13).

Iată de ce trebuie căutat şi angajat un dialog deschis, în primul rând între cei care, la faţa locului, poartă răspunderea Bisericilor. Conducătorii fiecărei comunităţi în cauză vor crea Comisii mixte locale, sau le vor reactualiza pe cele care există, pentru a găsi soluţii problemelor concrete şi a face ca aplicarea acestor soluţii să se facă în conformitate cu adevărul şi dragostea, dreptatea şi pacea. Dacă nu se ajunge la un acord la nivel local, problema va fi supusă instanţelor superioare în Comisii mixte.
Neîncrederea va dispărea dacă cele două părţi vor condamna violenţa, acolo unde ea se exercită de către unele comunităţi ale unei Biserici surori. Aşa cum cere papa Ioan-Paul II în Scrisoarea sa din 31 mai 1991, trebuie să se evite absolut orice violenţă şi orice fel de presiune, pentru ca să fie respectată libertatea de conştiinţă. Este de datoria conducătorilor comunităţilor de a-şi ajuta credincioşii să-şi adâncească loialitatea către propria lor Biserică şi către tradiţia acesteia, dar şi de a-i învăţa să evite nu numai violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, atunci când îşi apără drepturile, ci şi de a evita tot ceea ce ar putea duce la dispreţul celorlalţi creştini şi la o contramărturie, distrugând opera de mântuire care este reconcilierea în Hristos.
Credinţa în realitatea sacramentală implică datoria de a se respecta toate slujbele liturgice ale celorlalte Biserici. Folosirea violenţei pentru a pune stăpânire pe locaşurile de cult contrazice această convingere. Se doreşte, dimpotrivă, ca, în diferite împrejurări, să se faciliteze slujirea altor Biserici, punându-li-se la dispoziţie propria biserică, printr-un acord care să permită slujirea alternativă, la timpuri diferite, în acelaşi edificiu. Mai mult decât atât, morala evanghelică cere ca cei în cauză să se abţină de la declaraţii sau de la manifestaţii susceptibile de a întreţine o stare conflictuală şi de a pune în pericol dialogul. Nu ne îndeamnă, oare, Sfântul Pavel de a fi primitori unii către alţii, aşa cum Hristos a fost pentru noi, spre slava lui Dumnezeu (cf. Rom. 15,7)?

Episcopii şi preoţii au, în faţa lui Dumnezeu, datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi, pentru aceasta, au datoria de a evita să se amestece în viaţa spirituală a celeilalte Biserici. Când o colaborare devine necesară pentru binele celeilalte Biserici, atunci este recomandabil ca responsabilii ambelor părţi să-şi concentreze acţiunile, stabilind pentru această întrajutorare temeiuri clare, cunoscute de toţi şi care să fie puse în lucrare cu sinceritate şi claritate, respectându-se şi disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.
În context, pentru a evita orice răstălmăcire şi pentru a dezvolta încrederea între cele două Biserici, este necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi ai aceloraşi teritorii să se consulte înainte de realizarea proiectelor pastorale catolice, care implică crearea de noi structuri în regiuni tradiţional aparţinătoare jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe. Aceasta în scopul de a se evita activităţi pastorale paralele, care ar risca să devină repede concurente sau chiar conflictuale.

Pentru a pregăti viitorul relaţiilor dintre cele două Biserici, depăşind eclesiologia perimată a întoarcerii la Biserica Catolică, eclesiologie strâns legată de problema tratată în acest document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor acelora care sunt în vreun fel implicaţi într-o activitate apostolică, exercitată acolo unde cealaltă Biserică este în mod tradiţional înrădăcinată. Educaţia lor trebuie să fie, în mod obiectiv, pozitivă cu privire la cealaltă Biserică. Toţi trebuie să fie informaţi, mai întâi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi de autenticitatea vieţii ei sacramentale. De asemenea, trebuie să li se ofere tuturor viitorilor preoţi o prezentare onestă şi globală a istoriei, tinzând spre o istorie concordantă şi chiar comună a celor două Biserici. Se va ajuta, astfel, să se risipească prejudecăţile şi se va evita ca istoria să fie folosită în mod polemic. Această prezentare va face ca toţi să fie conştienţi că durerile dezbinării au fost reciproc suferite, lăsând şi unora şi altora răni adânci.

Să ne amintim de îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă, în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale.
În acest spirit vom putea lucra împreună la reevanghelizarea lumii noastre secularizate. Se vor face eforturi de a se transmite către mass-media informaţii obiective, în special presei religioase, spre a se evita informaţiile inexacte sau tendenţioase.
Este necesar ca Biserica să se asocieze în a-şi manifesta recunoştinţa şi respectul pentru toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici orientali (greco-catolici) sau latini, au suferit, au mărturisit credinţa şi au dat mărturie despre fidelitatea lor faţă de Biserică şi, în general, să-şi manifeste recunoştinţa şi respectul faţă de toţi creştinii, fără nici o discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne cheamă să depunem, la rândul nostru, o mărturie comună, pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos: „ca toţi să fie una, pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17,21).

Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în Adunarea generală de la Balamand, recomandă cu putere ca aceste Reguli practice, prezentate mai sus, să fie transpuse în lucrare de către Bisericile noastre, inclusiv de către „Bisericile” Catolice Orientale, chemate să ia parte la acest dialog, care va trebui continuat, în atmosfera senină necesară progresului său, spre restabilirea deplinei comuniuni.
Excluzând pentru viitor orice prozelitism şi orice voinţă de expansiune papistasă în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că a suprimat obstacolul care a împins anumite Biserici autocefale să suspende participarea lor la dialogul teologic şi speră, de asemenea, că Biserica Ortodoxă se va putea regăsi în întregimea ei pentru continuarea lucrării teologice atât de fericit începute.

Diacon Evghenii Morgun: Raport la Sinaxa interortodoxă a nepomenitorilor din Negrești-Oaș, România (6/19 mai 2018)

1

l.o.: Sîmbătă, 6/19 mai 2018, a avut loc Sinaxa Inter-Ortodoxă a nepomenitorilor din România la Negrești-Oaș (județul Satu Mare). Au participat în jur de 200 de persoane – clerici, monahi, monahii și mireni din România, Moldova, Grecia și Serbia. La sinaxă au participat și 3 monahi aghioriți greci: ieromonahul Hariton Kariotul, monahul Sava Lavriotul și monahul Alipie Kapsaliotul. A fost invitat și părintele diacon rus Evghenii Morgun la această sinaxă. Raportul lui a fost prezentat în absența sa și citit în traducere românească.

Cuvântul diaconului Evghenii Morgun rostit la sinaxa de la Negrești-Oaș, jud. Satu Mare, 6/19 mai 2018

Salut participanții la întrunire! Hristos a Înviat! Hristos S-a Înălțat!

Permiteți-mi să vă împărtășesc cîteva gînduri bazate pe Sfînta Scriptură și învățătura bisericească, care, poate că nu se referă direct la problemele actuale bisericești, însă sînt profund legate de acestea. Cuvintele Sfintelor Scripturi și ale sfinților părinți adeseori erau citate și tîlcuite nu doar în adunări private, ci și la sinoadele oficiale bisericești. Ecourile acestei tradiții străvechi s-au întărit și în crugul liturgic.

Să vedem ce lecții putem învăța din expunerea Evanghelică despre ispitele lui Hristos în pustie. Ele pot fi aranjate în direcția a trei puteri diferite ale sufletului. Conform înțelegerii patristice, acestea sînt rațiunea (puterea rațională λογικόν), mînia (puterea irascibilă θυμός) și pofta (puterea poftitoare επιθυμία). De asemenea, diavolul îl ispitește pe Hristos în slujirea Sa conform celor trei componente ale acestei slujiri: proorocească, preoțească și împărătească. Cea mai mare atenție trebuie acordată răspunsurilor lui Hristos, căci El răspunde cu cuvintele Sfintei Scripturi.

Prima ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii raționale a sufletului. Răspunsul lui Hristos arată încotro trebuie îndreptată înțelegerea noastră în relație cu virtutea înțelepciunii. Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărata hrană pentru suflet, ”nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul (πάντα λόγον) care iese din gura lui Dumnezeu”[1]. Răspunsul lui Hristos arată importanța a ceea ce sîntem obișnuiți să numim înțelegere. Precum pîinea este indispensabilă trupului, așa și înțelegerea Cuvîntului lui Dumnezeu este indispensabilă pentru aplicarea în viață. Fără această înțelegere nu viază Cuvîntul lui Dumnezeu în noi și e important ca această înțelegere să fie în Dumnezeu și cu Dumnezeu – atunci într-adevăr înțelegerea noastră merită numele de înțelepciune. Adevărata înțelepciune, ce se hrănește cu cuvîntul lui Dumnezeu, e caracteristica slujirii proorocești a lui Hristos pe pămînt. Ceea ce Adam nu a împlinit, a împlinit Hristos, Noul Adam, întemeitorul noii omeniri – creștinii. Dumnezeu își cheamă poporul Său să vieze în Duhul Sfînt, să se înalțe cu curăție prin sfințenie de taină la priceperea cuvintelor lui Dumnezeu.

A doua ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii irascibile (mînia) a sufletului. Însă răspunsul lui Hristos demonstrează încotro trebuie orientată voința noastră, ”mînia firească”, legată fiind cu virtutea bărbăției. Bărbăția urmează înțelepciunii, scoțînd din ea putere conform cu înțelegerea, fără a se abate înspre frică (lașitate), nici înspre obrăznicie (nesăbuință), precum însăși înțelepciunea urmează calea împărătească a adevărului, fără a se abate înspre viclenie, nici înspre nechibzuință. Răspunsul lui Hristos e astfel: ”să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” – adică mai întîi e necesară înțelegerea, punerea în acord a propriilor acțiuni cu voia lui Dumnezeu, în urma căreia se descoperă înțelepciunea. În procesul de înțelegere își găsesc adevărata unire cunoașterea și credința. E nevoie de bărbăție pentru a săvîrși faptele credinței, printre care slujirea preoțească și chivernisirea tainelor sunt de cea mai mare importanță, ca prin propria slujire să continue Iconomia[2]mîntuirii, lucrarea lui Hristos pe pămînt.

Dacă preotul, cu atît mai mult episcopul, are o credință confuză sau dacă e deplin conștient nu doar de păcate morale, dar și dogmatice, și în timp ce respinge îndreptarea continuă să slujească, căutînd argumente nu din sfera dreptei credințe, Cuvîntul Viu al lui Dumnezeu ce a spus ”voi locui întru ei și voi umbla”[3], ci pe calea cazuisticii logice și a citatelor scolastice, sau fie că menține tăcerea de parcă nimic important nu se întîmplă, atunci el cu adevărat ”ispitește pe Dumnezeu” în nădejdea că Domnul ”îngerilor săi va porunci pentru tine și te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul tău”[4]. Cel mai adesea aceasta se întîmplă din cauza slavei deșarte, ”ca să-și păstreze imaginea” și alte asemenea raționamente în duhul diplomației de stat construite pe baza căutării compromisurilor, incluzînd și extrema dependență materială a clericului de natura activității sale, precum și simpla teamă. Multe întrebări își găsesc răspunsurile dacă e să le privești fără prejudecăți, fără iluzii, cu alte cuvinte, fără a tinde să potrivești întrebarea sub un răspuns de-a gata stabilit, ci să întrebi pe Domnul Iisus Hristos care ”ieri și azi și în veci este același”[5].

Se poate spune că a două ispită îl arată pe Hristos ca preot adevărat, diavolul îi pune la încercare partea preoțească a slujirii, nu întîmplător luîndu-L în acest scop ”în sfînta cetate și L-a pus pe El pe aripa bisericii”[6]. Noi toți avem nevoie de bărbăție ca să săvîrșim conștient fapte în acord cu înțelegerea a ceea ce săvîrșim și să tindem să îndreptăm greșelile, nu doar personale, ci și cele bisericești. Fiecare la locul său și la postul său e dator să facă asta – nu doar în măsura jurămîntului preoțesc, ci și în măsura legămîntului făcut la Botez. Harul lui Dumnezeu îl sprijină pe făptaș. Domnul nostru Iisus Hristos, ”văzînd noroadele, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca să scoată lucrători la secerișul Său.”[7]

A treia ispită diavolul o îndreaptă spre sfera puterii poftitoare a sufletului. Răspunsul lui Hristos: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”[8], demonstrează încotro trebuie îndreptate dorințele noastre în acord cu virtutea neprihănirii: la slujirea lui Dumnezeu, iar nu ”stăpînitorului” lumii acesteia[9] sau lumii care ”zace în cel rău”[10]. La fiecare slujbă a Bisericii se vestește îndemnul: ”Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A treia ispitire îl arată pe Hristos ca împărat adevărat, diavolul îi pune la încercare partea împărătească a slujirii. Acea putere în adevăr este putere, care, de fapt, este de la Dumnezeu, căci ”nu este putere, dacă nu este de la Dumnezeu”[11].

Astfel se dovedește a fi legate între ele trei puteri ale sufletului și patru virtuți generice — înțelepciunea, bărbăția, neprihănirea și dreptatea pe care le-a și demonstrat Hristos în timpul ispitelor în pustie, arătîndu-ne drept exemplu și combinînd în Sine slujirea de prooroc, de preot și de împărat. Virtutea dreptății se manifestă în primul rînd prin faptul că Hristos răspunde cu cuvintele Sfintelor Scripturi, fără a se abate ”nici la dreapta, nici la stînga”[12] și ne arată că răspunsurile înainte de toate trebuiesc căutate în Cuvîntul lui Dumnezeu. Despre legătura dintre puterile sufletului și cele patru virtuți principale au vorbit sfinții părinți, precum cuv. Maxim Mărturisitorul, cuv. Petru Damaschin și alți autori în colecția ”Filocaliei”.

Dintre cărțile Sfintei Scripturi, destul de rar sunt citate cărțile așa numiților ”mici prooroci”, dar acolo, ca și în întregul Cuvînt al lui Dumnezeu, e prezentă acea înțelepciune atemporală ce e mereu utilă învățăturii. Vom cita din cartea proorocului Osea, capitolul 4, verset 6, ce se referă la cei ce resping adevărata cunoștință. Oferim un fragment din tîlcuirea acestui loc al proorocului de la fericitul Ieronim din Stridon, autorul traducerii Bibliei în limba latină (”Biblia Vulgata”). În traducerea rusă a lucrărilor fer. Ieronim e propusă traducerea acestui loc de la proorocul Osea conform Septuagintei, traducere ce se deosebește foarte puțin de traducerea slavonă veche și sinodală. ”LXX: noaptea am făcut a tăcea pre maica ta. Tăcut-au norodul Meu, căci n-au avut cunoștința; că tu știința o ai lepădat, lepăda-te-voi, ca să nu mai slujești cu preoția, uitat-ai de legea Dumnezeului tău, uita-voi și Eu de fiii tăi. […] Astfel în mijlocul nopții și al întunericului captivității și scîrbelor, și printre strîmtorări și nenorociri este predat Israelul, și poporul său muțește în veci; odată ce nu avea cunoștință de legea lui Dumnezeu și nu păzea poruncile lui Dumnezeu, de aceea a și primit după cum săvîrșea. Căci a respins legea lui Dumnezeu și, deci, a pierdut pe veci preoția, slujind vițeilor din aur în Dan și Bethel, și odată ce a uitat legea lui Dumnezeu și s-a dedat deplin idolilor păgîni, așa și Domnul va uita de fiii săi și-i va preda temniței veșnice; căci ”cel ce nu pricepe, să nu priceapă” (I Cor. 14, 38), și în Psalmi citim: ”n-au cunoscut, nici au priceput, ci în întuneric umblă” (Ps. 81, 5). Toate cele spuse celor zece seminții le putem atribui ereticilor, care au părăsit împărăția lui David și Ierusalimul, adică pe Hristos și Biserica, și de aceea sunt acoperite de noaptea veșnică și nu au cunoștință de Dumnezeu și sunt lepădați de Domnul din slujirea preoțească în fața Lui, și El nu-și mai aduce niciodată aminte de copii născuți de ei, căci ei au devenit copii străini Lui”[13]. Această comparație dintre cele zece seminții căzute ale lui Israel și ereticii din vremurile Noului Testament dovedește însăși esența ereziei: după Sf. Atanasie cel Mare ”ereticii se roagă unui ”dumnezeu” inexistent”[14]. Aceasta este pricina profundă, ontologică pentru care e interzisă de canoane împreună-rugăciunea cu ereticii (Canoanele Apostolice 10 și 45, și altele).

După cum se crede, cu acest loc de la proorocul Osea și din tîlcuirea fericitului Ieronim este strîns legat unul din capitolele așa numitului ”Cuvînt de învățătură” din Liturghier în slavona bisericească, capitol ce dovedește că în Ortodoxie nu funcționează principiul papistașilor ”ex opere operato”[15], de aceea o condiție absolut necesară în săvîrșirea tainelor de către preot este conștientizarea a ceea ce face el. ”Pentru săvîrșirea Sfintelor Taine, unde se preface Trupul și Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, întîi de toate sunt necesare următoarele: preot hirotonit de arhiereu și intenția fermă și voința preotului în săvîrșirea Tainei Trupului și Sîngelui Domnului, astfel încît prin activitatea de slujire cu adevărat să se petreacă prefacerea în esență în Trupul și Sîngele lui Iisus Hristos. …fără de templu sfințit sau fără de masă sfințită (antimis), fără veșminte sfinte și fără lucruri indispensabile pentru slujbă, fără intenția fermă a preotului în a săvîrși Tainele sau dacă prescurile nu sunt curate sau nu-s din grîu curat, dacă preotul nu știe cuvintele prin care are loc săvîrșirea Tainelor, sau dacă preotul îndrăznește să slujească nepăsător, sau dacă este stăpînit de multa beție, puțin realizînd ce săvîrșește, atunci nu doar că păcătuiește de moarte prin păcatul blasfemiei, dar nici Taina Trupului și Sîngelui lui Hristos Dumnezeul nostru nicidecum nu se săvîrșește”[16]. Toate acestea ne arată cît de importantă este înțelegerea — în sensul cel mai profund al acestui cuvînt — în lucrarea slujirii preoțești, în săvîrșirea tainelor, astfel ca slujirea preotului să nu ajungă o ”ispitire a Domnului”.

Însăși fapta de respingere a înțelegerii adevărului, nedorința de a asculta îndreptarea, îl face eretic pe eretic. Ereticii se leapădă de adevăr, ei ”n-au primit dragostea de adevăr, ca să se mîntuiască”[17]. O asemenea dispoziție a sufletului păgubește profund în om ceea ce îl reprezintă ca om — dacă e să privim din perspectiva planului dumnezeiesc în privința omului — și de aceea apostolul în epistola către Tit poruncește: ”De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te”[18].

Cu acest loc din epistolele apostolice sunt strîns legate metodele de aplicare a canoanelor Bisericii, pe care le propune episcopul Nicodim Milaș în tîlcuirea Canonului 1 al Sinodului din Antiohia. Însuși Canonul conține în sine porunca directă de prăznuire a Paștelui împreună cu toată Biserica, doar că tîlcuirea trece dincolo de cadrul concret al canonului către sensul mai larg de aplicare a canoanelor bisericești în general. ”…Sancțiunile pentru săvîrșirea infracțiunilor se aplică de dreptul bisericesc ortodox fie ca sentință de condamnare (de învinuire), fie ca verdict explicativ, declarativ. … În conformitate cu această diferență de verdict, diferit sunt numite și sancțiunile corespunzătoare. În cazul sentinței de condamnare, sancțiunea e numită διχαστική ποινή, sancțiune judecătorească; însă dacă verdictul e de caracter explicativ, declarativ, atunci sancțiunea se numește și este νομικήποινή, juridică sau legală. Ultima începe atunci cînd infracțiunea îl pune pe vinovat într-o asemenea situație încît instanța nu are nevoie să-l judece și să-l pedepsească cu privarea de anumite drepturi, deoarece infracțiunea în sine este legată de privarea lor și odată ce infracțiunea este comisă, e de la sine înțeles că pierde și drepturile… Astfel, de exemplu,dacă creștinul s-a lepădat în mod clar de credința creștină și a trecut la o oarecare societate religioasă necreștină, atunci o astfel de persoană prin însuși actul apostaziei sale a pierdut toate drepturile care îi aparțineau ca și creștin, drept urmare, pronunțarea sentinței judecății bisericești care să-l declare lipsit de drepturi, devine inutilă, excesivă. … În astfel de cazuri și altele asemănătoare, sancțiunea vine de la sine, ca o consecință imediată a unei fapte cunoscute pasibile de pedeapsă. Din aceasta s-a și dezvoltat în dreptul bisericesc noțiunea de sancțiune juridică sau legală, spre deosebire de sancțiunea aplicată după ancheta judecătorească cuvenită și declarată de instanța bisericească corespunzătoare. Fundamentarea acestui tip de sancțiune se găsește în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel, reamintind lui Tit despre un om-eretic, care nu dorește să asculte îndemnul de a se întoarce la credința ortodoxă, dar rămâne înverșunat în erezie, spune că un astfel de om s-a pervertit, fiind singur de sine osîndit[19], και άμαρτάνει, ων αυτοκατάκριτος”[20].Tîlcuirea episcopului Nicodim e destul de voluminoasă și semnificativă, și, în același timp, atrage atenția nu doar la particularitatea canoanelor bisericești, ci la problemele fundamentale, ce interesează întreaga Biserică. Acest subiect necesită o cercetare separată, aprofundată și multilaterală.

Toate activitățile noastre pot fi împărțite în trei componente: cele ce ne privesc personal, cele ce privesc pe aproapele nostru și cele ce ne privesc pe noi toți împreună, în primul rînd ca și creștini, cît și pe toți oamenii în general. Potrivit Evangheliei, pentru fiecare din noi pe primul loc trebuie să fie chestiunile de importanță generală, comună, mai ales cele din sfera generală a Bisericii, apoi deja din imediata vecinătate (familia) și abia apoi chestiunile personale. Evanghelia mărturisește în multe locuri despre acest lucru în mod direct și chiar Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a arătat un vrednic exemplu cu viața Sa. Cu toate acestea, deseori această stare a sufletului în noi se dovedește a fi cu totul pe dos – pe primul plan rămîn problemele și chestiunile personale, apoi cele ce țin de aproapele, iar după asta cele comune ale Bisericii și comune pentru toată lumea, fiind uitate cuvintele Evangheliei: ”De vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”[21]. ”Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzînd mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă.”[22] Putem menționa multe alte pasaje ale Evangheliei, ce spun că fiecăruia dintre noi i se cere mai întîi eforturi pentru cauza comună, acesta este primul și principalul sens al Bisericii ca atare. Și în acest scop, de fapt, este îndreptată acțiunea principală a harului lui Dumnezeu, care „a chemat pe toți la o unire; și cu toți, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preasfânt” (Condacul Cincizecimii).

Mai mult decît atît, în învățătura patristică, cea mai înaltă chemare a omului din care a căzut Adam, dar care a împlinit-o Dumnezeu-Omul Hristos, este anume ”cauza comună” (λειτουργία, liturghia în cel mai profund înțeles al cuvîntului) în cea mai comună măsură posibilă: depășirea tuturor despărțirilor în creație[23] și aducerea a toate către Creator, ”cînd toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”[24]. Împlinirea chemării sale inițiale în Hristos omul-creștin o va obține doar atunci cînd cauza comună va fi mai importantă ca cele personale. Mai exact cînd chestiunea personală a omului va ajunge spre binele comun, se va transforma în slujire după exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, căci ”știţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”[25].

Reieșind din considerentele menționate cu caracter general, situația șubredă în raport cu problemele bisericești contemporane, îndeosebi cele de-un caracter cît se poate de profund, cele ecleziologice — precum este ecumenismul cu toate manifestările sale, este, în primul rînd, respingerea sensului și înțelesului învățăturii Evanghelice după duh, chiar dacă aparența ”literei” s-ar putea păstra. Însă în condițiile unei asemenea stări a sufletului omului, ce respinge principiile învățăturii Evnagheliei, harul lui Dumnezeu nu poate contribui la mîntuire. Este pierdut însuși sensul Liturghiei ca slujire a cauzei comune. Neglijența în soluționarea problemelor comune bisericești poate duce la un singur rezultat — urîciunea pustiirii ”ce s-a zis prin Daniel proorocul, stînd în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă”[26].

Revenind la actualitate, nu se poate să nu atingem un asemenea subiect ca problema așa numitului stil de calendar ”vechi” și ”nou”, folosit în crugul liturgic anual. În anul 2002 ni s-a oferit ocazia să edităm la baza mănăstirii de călugări ”Adormirea Maicii Domnului” din Odesa o carte cu numele ”Pascalia după cele 5 degete”(Пятиперстная Пасхалия)/ ”Mînealnic” ce reprezintă o descriere și o reconstrucție a modului străvechi rus de a determina ziua de Paști pe degetele mâinii, folosindu-se de ele în calitate de tabele. În anul 2015 a ieșit de sub tipar o ediție adăugită și îmbunătățită. Despre acest mod de determinare a Paștelui știa cuv. Nicodim Aghioritul. Ieromonahul Clement (Zedergolm) în cartea sa ”Despre viața și lucrările cuviosului Nicodim Aghioritul” (Moscova, 1865) scrie: ”…Nicodim, cel mai probabil de la monahii ruși din Athos, a învățat metoda de aflare a pascaliei după degete, vestită la noi. Metoda aceasta i-a plăcut grecului curios și la cartea ”Livada îmbelșugată” (Veneția, 1819) a atașat imaginea mîinii cu litere (slavone sau, mai exact, numele slavon al literelor transcrise cu litere grecești) și cifre și tîlcuirea în 15 capete cum poate fi găsită pe această mînă Paștile, crugul soarelui, crugul lunii și altele; și inscripția de pe mînă: ”mîna artistică alcătuită de rușii evlavioși conform căreia se găsește cu multă ușurință Sfintele Paști”. Această temă nu e doar interesantă în sensul cunoașterii, dar are și o semnificație pentru întreaga Biserică.
Acest mod de determinare a zilei Paștelui arată în mod clar necesitatea urmării calendarului iulian (”stilului vechi”) în crugul anului liturgic. După cum se pare, chiar acest crug liturgic ar trebui privit ca o ”icoană a timpului” și ca o întreagă predanie patristică, ce trebuie păstrată și transmisă în toată plinătatea ei, fără a separa sărbătorile ”mobile” de cele ”fixe”. Cu trecerea veacurilor așa numitele sărbători ”fixe” (independente de ziua Paștelui într-un an concret) vor deveni într-un anumit sens ”mobile”, variabile, din moment ce diferența dintre ”stilul vechi” și ”cel nou” va crește din ce în ce mai mult: pînă la 1900 diferența era de 12 zile, iar după 1900 deja de 13 zile. Calendarele astronomice, adoptate în urma calculelor științifice, determină perioadele de mișcare a planetelor (efemeridele) anume după ”zilele iuliane” (JD), deoarece perioadele calendarului iulian sunt mai armonioase pe intervale mai mari de timp. De altfel, nu este nevoie de trecerea la stil nou pentru calcularea actualelor zile bisericești cu păstrarea prăznuirii zilei de Paști pe stil vechi: aceasta introduce confuzie în tipicul patristic și reprezintă urmarea ”duhului acestei lumi” și, în plus, este împlinirea voii, ”ascultarea” de așa numitul ”papă al Romei”, ce se crede a fi ”locțiitorul lui Dumnezeu pe pămînt”, căruia i se supun și mișcările planetelor. Iar prin aceasta se leapădă ascultarea de Biserică ce a stabilit un anumit crug liturgic conform calendarului adoptat de aceasta.
În legătură cu tot mai frecventele dispute și dezacorduri în privința interpretării și aplicării Canonului 15 de la Sinodului I-II și grupul de Canoane legate cu acesta, printre care pe primul loc se află Canonul 31 Apostolic, aș vrea să menționez următoarele. În domeniul logicii general acceptate (aristoteliană) un răspuns fără echivoc (”corect”) pur și simplu nu există. Orice căutare a răspunsului doar în domeniul logicii aristoteliene (scolasticii) sunt sortite eșecului, iar asta a demonstrat-o polemica veche de aproape un secol pe această temă desfășurată în stilul secolelor științifice și utilitar-tehnocratice XX-XXI. Să ne reamintim o dată cum a răspuns Hristos la întrebările dificile pe care i le punea atît diavolul în pustie, cît și cărturarii și fariseii: el răspundea de obicei cu cuvintele Sfintelor Scripturi, atrăgîndu-ne atenția la însuși principiul de căutare a răspunsului – în Cuvîntul viu și activ al lui Dumnezeu. ”Căci cuvîntul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală”[27]. Deci, vedem că acolo unde acționează Dumnezeul cel Viu, însăși căutarea unui răspuns după necesitate trebuie să obțină Calea necesară care duce la Adevăr. Despre această cale a scris mult Sf. Grigorie Palama în ”Triade în apărarea sfinților isihaști”, arătînd chiar direcția pe care trebuie să o adopte gîndirea noastră în chestiunile controversate pe teme bisericești: ”…de început cu încrederea în cuvintele sfinților părinți și, în curăția inimii, de așteptat cunoștința exactă ce se dă cu experiența”[28]. Dimpotrivă, Varlaam și urmașii lui au operat cu argumente în stilul logicii lui Aristotel, ajustîndu-le la păreri preconcepute. Tocmai o asemenea abordare este condamnată de Sfîntul Grigorie.
În legătură cu aplicarea canoanelor menționate mai sus din pricina evenimentelor ce au loc în Biserică („sinodul din Creta” și celelalte), trebuie să ținem cont mereu că mărturisirea adevărului este faptă, indispensabilă mîntuirii, așa cum a spus Domnul ucenicilor Săi: ”Oricine va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pe el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”[29], ”cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire”[30]. Urmarea diavolului și minciunilor lui duce la pierzare, căci el este ucigaș de oameni și nu stă întru adevăr[31]. Deseori nici nu ne gîndim la aceste sensuri ale credinței noastre, de parcă ele și așa sunt de la sine înțelese, dar avînd în vedere confuzia înțelesurilor, trebuie de început de la însăși izvoarele. Abordarea utilitaristă, consumatoristă față de tainele și ritualurile bisericești atestă secularizarea conștiinței, pentru care motiv Dumnezeu îngăduie diferite încercări ale credinței noastre, astfel încît să putem studia și să înțelegem mai profund și mai deplin temeiurile sale.
Întorcîndu-ne încă o dată la subiectul înțelegerii, subliniem că sfinții părinți nu consideră că neînțelegerea-neștiința este un argument scuzabil, ci o socot „mamă a tuturor relelor”. Cuviosul Marcu Ascetul scrie: ”Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai înainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trân­davă, care țese veșmîntul şi acoperămîntul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijineşte pe amîndouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutîndu-se întreolaltă şi neputînd să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile”[32]. Astfel cunoașterea și credința nu se opun reciproc, ci sunt complementare și se găsesc în unire adevărată în procesul de înțelegere, înălțîndu-l pe creștin la supunere față de Dumnezeu. Anume pentru aprofundarea înțelegerii noi și ne adunăm, ca să ne îmbogățim reciproc cu mărgăritarele lui Hristos, căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo și El este în mijlocul lor[33].

Hristos în mijlocul nostru!

[1] Matei 4, 4.
[2] Iconomia – din gr. οἰκονομία, administrarea gospodăriei domestice, în rusă ”domostroitelistvo”, construcția casei.
[3] 2 Corinteni 6, 16
[4] Matei 4, 7
[5] Evrei 13, 8
[6] Matei 4, 5
[7] Matei 9, 36-38
[8] Matei 4, 10
[9] Ioan 12, 31
[10] I Ioan 5, 19
[11] Romani 13, 1
[12] Pildele lui Solomon 4, 27
[13] Tîlcuirea la cărțile proorocilor Daniil, Osea, Ioil. Partea a 12-a. Operele fericitului Ieronim din Stridon. Kiev, 1894. / Толкование на книги пророков Даниила, Осии, Иоиля. Часть 12. Творения блаженного Иеронима Стридонскаго. Киев, 1894. https://azbyka.ru/otechnik/Ieronim_Stridonskij/tolkovanie-na-knigi-prorokov-daniila-osii-ioilja/2
[14] Tîlcuire la Psalmi, Ps. 108. Tîlcuirea la cuvîntul ”iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat”. Sf. Atanasie cel Mare. Operele în patru tomuri. Tom IV. Lavra Sf. Serghie a Sfintei Treimi, 1902-1903. / Толкование на Псалмы, Пс. 108, толкование на слова «и молитва его да будет в грех». Святитель Афанасий Великий. Творения в четырех томах. Том IV. –– Свято-Троицкая Сергиева Лавра, 1902–1903. С. 36–423. Репр.: М.: 1994. https://azbyka.ru/otechnik/Afanasij_Velikij/tolkovanie-na-psalmy/108
[15] Principiu papist conform căreia tainele se săvîrșesc din însăși faptul săvîrșirii acestora pur mecanice, chiar în lipsa credinței celui care le săvîrșește sau a recipientului.
[16] ”Cuvîntul de învățătură” e despre cum trebuie săvîrșită slujirea de către preot și diacon în Sfînta Biserică, despre pregătirea pentru slujirea celor sfinte, mai ales pentru Dumnezeiasca Liturghie, și despre cele mai probabile situații ciudate și tulburătoare care se pot întîmpla și cum pot fi ele îndreptate. https://azbyka.ru/izvestie-uchitelnoe-na-sovremennom-yazyke
[17] II Tesaloniceni 2, 10
[18] Tit 3, 10.
[19] Tit 3, 10-11
[20] Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tîlcuirea episcopului Nicodim al Dalmației și Istriei, T. 2, 1912 https://azbyka.ru/otechnik/Nikodim_Milash/pravila-pomestnyh-soborov-s-tolkovanijami/#0_62
[21] Matei 16, 24
[22] Matei 12, 48-50
[23] Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua către Ioan, PG 91, 1305-1308
[24] I Corinteni 15, 28
[25] Marcu 42, 45
[26] Matei 24, 15
[27] Evrei 4, 12
[28] Sf. Grigorie Palama. ”Triadele în apărarea sfinților isihaști”. Triada I, cap. 28, a 3-a parte. https://azbyka.ru/otechnik/Grigorij_Palama/triady-v-zashhitu-svjashhenno-bezmolvstvujushhih/
[29] Matei 10, 32-33
[30] Romani 10, 10
[31] Ioan 8, 44
[32] Îndrumările Sfîntului Marcu Ascetul pentru viața duhovnicească. Epistola către monahul Nicolae, p. 12. Filocalia, vol. 1, pag. 326, p. 12. Sibiu, 1947. http://www.filocalia.ro/referate/4/Epistola_catre_Nicolae_monahul_-__Prea_doritului_fiu_Nicolae,/Marcu_Ascetul
[33] Matei 18, 20

cititi si: AICI