Homosexualii Japoniei o țin tot într-un dezmăț: luna mai a devenit luna comunității LGBT din țara soarelui-răsare

1

activenews.ro: În fiecare an, la începutul lunii mai, care marchează sosirea anotimpului cald, are loc un mare carnaval – devenit un eveniment banal și peren – al comunității LGBT din Japonia, mai ales în cartierul Shinjuku Ni-chome special destinat acestor persoane, aflat în componența metropolei Tokyo.

De mai bine de cinci ani, în prima săptămână din luna mai, în acest cartier bine dezvoltat infrastructural se desfășoară o mare paradă a „diversității și toleranței” – Tokyo Rainbow Pride – după modelul deja consacrat în Occident.

Apoi, pe tot parcursul lunii, în această suburbie au loc mai multe evenimente, adunări, spectacole de muzică, film și teatru, diverse expoziții și seminarii tematice având în prim plan drepturile și proiectele comunității LGBT din Japonia. Participarea internațională este majoră, practic, reunind activiști și grupuri de lobby de această orientare din întreaga lume. Anul acesta, parada s-a desfășurat în zone mult mai centrale ale capitalei Tokyo și a fost animată de participarea unor directori executivi ai unor mari companii: Fuji TV, Sony și concernul Mitsubishi. Totodată, mass media a relatat că numărul cetățenilor participanți, inclusiv al turiștilor străini, a fost mai mare ca în anii anteriori.

Printre ultimele manifestări organizate se numără un festival de puroresu (asemănător wrestling-ului profesionist american) – Shinjuku Ni Chome Pro Wrestling – care va reuni luptători și entertaineri din toate marile federații de lupte profesioniste din Japonia și care se va întinde pe durata a două zile, 28 și 29 mai.

Statul nipon aplică un regim juridic foarte tolerant comunității LGBT. Parteneriatele civile sunt bine reglementate de legislația japoneză.

Căsătoriile între parteneri de același gen sunt încă ilegitime pe teritoriul național, dar un număr tot mai mare de orașe, care beneficiază de autonomie față de statul nipon, încep să le recunoască în mod oficial. Ultimul mare oraș – Sapporo – a recunoscut căsătoriile gay în iulie 2017. Cele mai multe sondaje de opinie realizate începând cu 2013 au constatat că majoritatea poporului japonez susține legalizarea căsătoriilor sau parteneriatelor de același sex. Totodată, statisticile oficiale arată că rata natalității în Japonia se situează la cel mai scăzut nivel de mai bine de un secol.

Shinzo Abe conduce guvernul nipon din 2012 și este susținut de Partidul liberal democrat. Japonia are o relație strategică vitală cu SUA. Practic, securitatea națională a Japoniei este în mare măsură dependentă de alianța cu SUA.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

O rasă de MIZERABILI va popula Europa

1

evz.ro: 48 la sută dintre francezi erau, în 2015, de acord cu teoria lui Renaud Camus că se urmărește marea înlocuire a popoarelor europene cu imigranți veniți din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Cifrele apar într-un studiu dat publicității de Fundația Jean Laures și Conspiracy Watch cu privire la impactul teoriilor conspiraționiste. Dacă marele public e, într-o proporție semnificativă, de acord cu teza fundamentală a lui Renaud Camus („Ideea Le Grand Remplacement este foarte simplă.

Ai un popor și, în decurs de numai o generație, obții în loc un alt popor sau alte popoare”), establisment-ul o contestă vehement. Și nu e vorba numai de politicieni și ziariști, ci și de intelectuali de renume și specialiști în demografie.

Herve Le Bras, de pildă, susține că Le Grand Remplecement este o farsă sinistră.

„A vorbi despre imigranți la a doua sau la a treia generație este o contradicție în termeni. Ei sunt francezi!”

În locul marii înlocuiri, Herve le Bras vorbește de un metisaj la scară uriașă între francezi și noii veniți. Pe baza statisticilor pe care le are la dispoziție, el susține că procesul e în plină desfășurare, dat fiind că 40 la sută dintre imigranți au un partener de viață din rândul populației franceze.

Ba, mai mult, peste trei generații, chiar în cazul opririi complete a imigrației, numai 1.7 la sută din noii născuți nu vor avea niciun strămoș de origine străină până la gradul al cincilea. Ai considera pe aceti descendenți ai imigranților, născuți din căsătorii mixte drept străini și neeuropeni, spune Le Bras, este rasism pur si simplu.

Ar fi asemănător, susține Le Bras, cu principiul „unei singure picături”, aplicat în Statele Unite în vremea segregaționismului, când un singur ascendemt de origine ne-europeană îl transforma pe un individ într-un cetățean de rangul al doilea.

Așadar, nu e vorba de o mare înlocuire, ci de un metisaj natural care a început încă din neolitic.Ceea ce spune însă Herve Le Bras seamănă însă izbitor cu mult-hulitele teorii conspiraționiste despre Eurabia și faimosul plan Kalergi. Cu o singură mare diferență, Herve le Bras susține că procesul e natural și că se petrece încă din neolitic. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Nu e vorba numai de o dinamică naturală, ci, din câte se pare, de un efort conștient.

Proba? Un raport ONU, elaborat de Divizia pentru populație a Departamentului pentru afaceri economice si sociale, vorbește deschis despre migrația de înlocuire, ca singurul antidot pentru procesul de diminuare și îmbătrânire a populației din țările dezvoltate. Despre aceste planuri și cine sunt forțele care le promovează vom vorbi însă în materialul următor.

Mamă cu 7 copii își ține Credința în ciuda ademenirilor eretice. O mărturisitoare a zilelor noastre.

1

1

Maria Simociko nu se leapădă de crucea lui Hristos înfruntând multe greutăţi şi necazuri. Este hotărâtă să nu se lase pradă prozelitismului protestant care a pătruns de câţiva ani în comunitatea volohă din Ucraina, unde trăieşte.

O româncă din Ucraina, satul Poroşkovo, regiunea Transcarpatia, ne-a dat exemplul viu al mărturisirii credinţei prin fapte, aşa cum găsim la Pateric sau în multe scrieri bisericeşti din pangarele ortodoxe. Maria Simociko are o viaţă foarte grea, aşa cum au toţi românii volohi din vestul Ucrainei. Trăieşte împreună cu soţul ei şi şapte copii într-o casă de dimensiuni mici 3,5×4 metri. Casa este doar o singură cameră şi nici măcar aceea nu este a ei, ci a unei rudenii care a primit-o din milă să locuiască împreună.
Sărăcia nu a speriat-o şi nici nu a determinat-o să facă compromisuri. Am aflat de la săteni că pastorul baptist Ioan Pătraş (numit “Jon”) i-a propus să treacă în secta condusă de acesta, iar în schimb îi va construi o casă. Ea a refuzat categoric preferând să trăiască în sărăcie, dar să îşi păstreze credinţa dreaptă moştenită de la strămoşii ei: volohii din Carpaţii Păduroşi (regiunea Transcarpatia – Ucraina).
Am contactat-o pentru a afla mai multe detalii despre acest subiect. Ne-a impresionat că o femeie care nu are unde să locuiască, a decis să trăiască în sărăcie confruntându-se cu foamea şi frigul, cu înghesuiala şi nesiguranţa, pentru a-şi păstra credinţa ortodoxă. Nu a speriat-o faptul că nu are o casă a ei, cât de mică, se gândeşte că Dumnezeu îi va purta de grijă.

Intrând în casa unde locuieşte în prezent, am aflat că soţul ei este plecat la muncă prin oraşele ucrainiene, unde lucrează ca zilier. Pe lângă faptul că nu întodeauna găseşte de lucru, uneori nici nu i se dau banii promişi de angajator:

„Omul unde a lucrat l-a trimis acasă după ce o fost gata. A promis că dă 9000 de grivne pe lună, da când o fost gata, io dat numai 3000 şi o trebuit să meargă în altă parte”1.

Cu toate acestea ei se străduiesc să îşi facă o casă a lor, de dimensiuni foarte mici:

„Noi nu avem bani de casă mare. Omul meu lucră la casă, iar de banii care îi aduce după ce vine din Ucraina trăbă să ne cumpărăm mâncare şi ciment să lucrăm la casă”.

Tot de la ea aflăm că soţul ei lucrează în construcţii, iar manopera la casă nu îi costă nimic:

„Nu tră să plătim om la lucrul casei, omul meu să pricepe să facă, dar nu sunt bani de ciment şi blocuri”2.

Nevoia de a-şi face propria lor casă este evidentă. La câteva zile după Paşti, când am fost la ea, am găsit-o cu bagajele făcute. Tocmai s-a reîntors căci rudenia la care stă o dăduse afară din casă, înainte de Paşti, pentru că nu mai suporta gălăgia copiilor şi aglomeraţia din încăpere. În trei paturi dorm trei persoane mature şi copiii. Maria este conştientă de povara pe care o poartă şi cu toate acestea este decisă să rabde orice situaţie rămânând cu sufletul curat şi conştiinţa împăcată. Maria ne spune că, de câte ori gazda nu mai poate suporta gălăgia copiilor şi înghesuiala, este nevoită să stea pe unde apucă, la mila altor săteni. Astfel mereu stă cu gândul că oricând poate ajunge iarăşi pe drumuri cu copiii şi bagajele după ea. Soţul pleacă la muncă, dar banii care îi trimite îi adună pentru casuţa care vor să o înceapă cât de curând. Pe lângă asta mai sunt cheltuieli cu şcoala copiilor, cu medicamente, hrană, îmbrăcăminte etc.

După ce ne-a povestit mai multe despre greutăţile vieţii ei, am întrebat-o şi despre ceea ce am aflat de la săteni. Ne-a confirmat că fiind dintre cei mai săraci din sat au fost şi ei îndemnaţi de către cineva din cultul baptist să ceară ajutorul pastorului protestant:

„Jon o zis că ne ajută şi pe noi să facem casa, numa dacă mă lapăd de cruce şi merg la el, aici la biserica românească unde predică baptisturile”3.

Maria spune cu demnitate că e decisă, orice ar fi, să nu se lepede de credinţa străbunilor volohi:

„Mai bine să rămân săracă, să mănânc ce am, dar de cruce nu mă lapăd în veci”.

Ne-a arătat că la gât are atârnată o cruciuliţă din lemn legată cu aţă pe care a primit-o de la cineva din România:

„Asta nu lapăd niciodată că aşa au avut baticulii şi didulii mei, aşa trabă să am şi io, şi pruncii mei aşa o ave”4.

Cei şapte copii i-a botezat la biserica ortodoxă din sat:

„La pravoslavinici nu vorbeşte rumâneşte, da are cruce. Toţi pruncii i-am dus acolo de i-am botezat şi aşa i-am învăţat să nu să lapăde de cruce”.

Maria e decisă ca toţi copii ei, pe care Dumnezeu îi va da în viitor, să fie botezaţi în credinţa străbunilor ei volohi:

„A nostri badicuri, diduri, pradiduri or fost pravoslavnici, şi noi şi pruncii noşti aşe om fi”.

Tot de la săteni am aflat că pastorul le promite românilor volohi lucruri de care ei au mare nevoie pentru a-i atrage la secta baptistă. Femeile o duc foarte greu cu creşterea şi întreţinerea copiilor. Având foarte mulţi copii au multe rufe de spălat, iar pastorul „Jon” le promite maşini de spălat celor care acceptă botezul baptist. Altora le promite sobe, alimente, îi ajută să îşi facă fântâni sau alte utilităţi de care volohii au mare nevoie. La adunarea baptistă, duminicile se împart alimente (zahar, ulei, orez, făină etc) pentru cei care frecventează ritualurile religioase ale acestui cult.

Cazul de faţă nu este unic. Am stat de vorbă cu mai mulţi săteni care ne-au confirmat că nu au primit maşini de spălat sau sobe, sau alt ajutor decât cu condiţia frecventării casei de adunare baptiste în limba română care s-a construit în comunitatea lor. Jumătate din sat au cedat în faţa tentaţiilor, iar cealaltă jumătate preferă să trăiască în sărăcie, dar cu demnitate. Un alt sătean român din Poroşkovo, Mihai Canaloş, ne spune că soţia sa merge la „biserica românească” pentru că primeşte ajutoare:

„Muierea mea se duce la Jon că dă culiocuri şi pe prunci ajută cu râze, da io nu mărg acolo. Muierea s-o botezat şi duce şi pe prunci după ea, da io nu m-oi boteza că nu am după ce mere acolo”5.

Tot de la săteni aflăm că prin satul lor mai merge, din când în când, un preot ortodox din România care le mai duce câte ceva. Volohii care au rămas „pravoslavnici” ne spun că ar dori să se facă o biserică ortodoxă în limba română în comunitatea lor, dar acest lucru deocamdată nu e posibil.

Prozelitismul protestant este o modă, azi, în ţările din Estul Europei, cu atât mai mult într-un sat cum e Poroşkovo, unde săracii îşi dau credinţa în schimbul unei sobe, o maşină de spălat, sau un pachet de alimente. Cu toate acestea, Dumnezeu ţine printre ei şi oameni care preferă să stea în sărăcie, conştienţi fiind că sufletul lor nu e de vânzare. Cazul Mariei Simociko ne impresionează amintindu-ne de românii din Ardeal care, în perioada ocupaţiei habsburgice, au fost ademeniţi cu pământuri şi facilităţi lumeşti (unii chiar bătuţi sau ucişi), pentru a trece la protestantism sau uniatism şi a accepta credinţa calvină sau cea greco-catolică, dar au preferat să rămână săraci şi demni peste veacuri. Volohii descind tot din Ardeal, emigrând spre nord (atunci Polonia)6 în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic.

Loredana Macovei
Nicolae Dutcă

material primit pe adresa redacției

1 9000 grivne = 1350 lei, iar 3000 grivne = 448 lei, bani pe care îi primea după o lună de muncă.
2 Blocuri – aşa spun volohii la bolţarii de beton din care îşi construiesc casele. Bolţarii albi BCA-urile sunt mai scumpi, motiv pentru care românii din Poroşkovo se mulţumesc şi cu bolţarii din beton care sunt mai reci şi păstrează umiditate.
3 Deoarece casa de adunare baptistă este singura în care se predică în limba română, volohilor li s-a indus concepţia că aceea este biserica lor şi o numesc: „Biserica românească”. În biserica ortodoxă din sat se slujeşte în limba ucraineană, de aceea ei o numesc „Biserica ucraineană”.
4 Bătculii = părinţi, didulii = bunici.
5 Culiocuri = pachete, râză = îmbrăcăminte.
6 Istoricii ucrainieni spun că zona unde trăiesc volohii, în urmă cu cateva veacuri, când ei au emigrat spre nord, era teritoriu al regatului polon.

Adevărul se vădește tocmai pentru că îi are împotrivă pe mincinoși și pe batjocoritori. Cel ce nu trăiește ceea ce vorbește nu cunoaște cu adevărat tainele și înțelepciunea lui Dumnezeu.

1

Fara Hristos nimeni nu se poate mantui si nimeni nu poate mosteni viata vesnica. Crestinii desavarsiti, care ajung la marturisirea lui Hristos, sunt „unsi” cu har asa cum au fost unsi profetii si regii tainelor ceresti. Acestia sunt crucificati, prigoniti, dar sfintiti. Asa precum in vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai indraznea sa se impotriveasca, iar cei unsi isi primeau demnitatea fara discutie, desi erau prigoniti si greu incercati – ca David, de exemplu -, tot astfel cei „unsi” in duh cu harul sfintitor si care primesc pecetea Imparatiei Cerurilor sunt chinuiti si dati prada suferintelor.

Dar suferinta le-a devenit placere si bucurie, caci se aseamana prin aceasta cu Stapanul lor Cel rastignit, cu care vor fi impreuna in vesnicie. Suferinta le da putere in loc sa-i doboare, ca pe cei necredinciosi. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului si inca fiind in trup, pe pamant, ei privesc cu ochiul sufletului frumusetea cea nespusa a Imparatiei Ceresti pe care o asteapta. Ei stiu ca cetatea lor nu este pe pamant, ci in ceruri; acolo este patria lor. Zi si noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar putini, foarte putin ajung la aceasta unire permanenta.

In general, in suflete locuieste si lucreaza harul, dar mai exista inca si rautate. Doua stapaniri zbuciuma alternativ sufletul celui care se lupta.

Unii, desi sunt foarte mult inviorati de harul lui Dumnezeu si inving deseori rautatea si se roaga cu multa putere lui Dumnezeu, mai au totusi momente in care se lasa influentati si de gandurile pacatoase. Cu toate acestea, ei sunt inca sub harul lui Dumnezeu. Cei usuratici insa cred ca au scapat definitiv de pacat indata ce harul lucreaza in ei si se incred astfel in sine si, vai!, repede cad. Cel cu adevarat incercat nu indrazneste niciodata sa afirme ca a scapat de gandurile rusinoase, nici chiar atunci cand simte cu mare putere ca harul este prezent in el.

Cei cuprinsi de har sunt insa hartuiti puternic si de pacat. Gandurile rele nu vor disparea niciodata din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. O clipa de neatentie, de lipsa de rugaciune, si gandul rau a si patruns in minte. Ba inca, harul ce coboara si bucura inima nu trebuie sa umple mintea omului de frica si ingrijorare. Impotriva lui va veni sa lupte vicleanul. Dar harul ii va apara de sagetile celui rau daca sunt foarte atenti.

In iubirea de Dumnezeu exista multe trepte, multe masuri. Unii vor sa se mantuiasca numai pe ei singuri, iar altii vor sa fie de folos si altora. Unii se lasa sa fie sacrificati pentru Hristos. Altii voiesc sa fie admirati de oameni pentru puterea Duhului Sfant pe care o au in ei. Altii, dimpotriva, voiesc sa-si ascunda aceasta putere a Duhului si evita intalnirea cu oamenii; acestia sunt mult superiori celorlalti. Unii isi ascund faptele virtutii, altii si le trambiteaza.

Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhov­niceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori.

Dupa cum pestele nu poate trai fara apa sau cineva nu poate merge fara picioare sau nu poate vedea lumea fara ochi, tot asa cel ce nu traieste ceea ce vorbeste nu cunoaste cu adevarat tainele si intelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu.

Putini, foarte putini sunt demni de a vorbi despre nepatimire si despre desavarsire. Numai cel ce a ajuns la ea poate indrazni sa glasuiasca celorlalti si sa dea sfaturi.

Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine insusi de toate patimile? Si chiar daca ar fi cineva cu adevarat sfant, acela se ascunde, nu doreste ca lumea sa cunoasca desavarsirea lui. El numai pe Dumnezeu il cauta si numai Lui voieste sa-I placa, iar nu oamenilor.

Cel care vorbeste sincer, din inima si din credinta lui, se cunoaste, caci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gusta din Duhul Sfant se aprinde de o sete si mai mare, niciodata nu se satura si nu crede ca-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viata, se crede mereu mort si lacomia lui duhovniceasca sporeste. Cum spune Iisus: „Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate si de adevar, caci aceia se vor satura“. Cei care se cred sfinti pentru ca se infraneaza de la poftele trupului se insala, fiindca sfintenia in inima se produce mai intai. Cel sfant este cel curat in inima, care scoate afara toate gandurile necurate.

Adevarul se vadeste tocmai pentru ca ii are impotriva pe mincinosi si pe batjocoritori. De aceea sfintii au fost martori ai adevarului, pentru ca au fost prigoniti de minciuna.

Desavarsirea nu consta in abtinerea de la rele, ci in umilinta mintii si a inimii.Acolo locuieste sarpele veninos. Inima este o prapastie imensa, plina de spurcaciuni. Acolo trebuie sa facem curatenie mare.

Pocainta sau Intoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti

1

Strâmbătate a gândit limba ta; ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug

1

g.s.: Ce te făleşti întru răutate, cel tare? Fărădelege, toată ziua,
Strâmbătate a gândit limba ta; ca un brici ascuţit ai făcut vicleşug.
Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, strâmbătate – mai mult decât a grăi dreptate.
(Strigare) Iubit-ai toate cuvintele prăpădirii, limbă vicleană!
Pentru aceea Dumnezeu te va surpa desăvârşit, să te smulgă şi să te ridice de la lăcaşul tău şi înrădăcinarea ta de la pământul celor vii.
(Strigare) Vedea-vor drepţii, şi se vor spăimânta, şi spre el vor râde, şi vor zice: „Iată omul care n-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui,
Ce nădăjdui în mulţimea avuţiei lui şi se întări spre deşertăciunea lui’’.
Şi eu, ca un măslin prea rodit în casa lui Dumnezeu; nădăjduii în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului.
Mărturisi-mă-voi Ţie în veac, căci ai făcut; şi voi îngădui numele Tău, căci este bun înaintea celor curaţi ai Tăi.

Psalmul 51

Sinaxa Inter-Ortodoxă de la Negrești Oaș (19 mai 2018)

1

Hristos S-a înălțat!

Sâmbătă, 19 mai 2018, a avut loc Sinaxa Inter-Ortodoxă de la Negrești-Oaș (județul Satu Mare). Au participat clerici, monahi și monahii (30 în total), precum și mireni (peste 180) din România, Moldova, Rusia, Grecia și Serbia, având bucuria de a avea în mijlocul nostru atât de părinții athoniți români mărturisitori, cât și trei athoniți greci: Gheron Hariton Kariotul, Gheron Sava Lavriotul și Gheron Alipie Kapsaliotul. Gazda noastră a tuturor a fost pr. Emanuel Oros și fiii săi duhovnicești, iar organizarea Sinaxei a fost foarte bună, deci le mulțumim din suflet și Dumnezeu să îi răsplătească înmiit.

Duhul de desfășurare al Sinaxei a fost foarte pașnic (cu doar câteva excepții, mai ales al vociferărilor din sală – cu toate că a putut lua cuvântul oricine a dorit – care însă au înțeles totuși în final că scopul întâlnirii noastre nu este unul războinic, ci pașnic, de dialog și de ucenicie față de Sfinții Părinți).

Au luat cuvântul: părintele Emanuel, în calitate de gazdă a Sinaxei, părintele Efrem Prodromitul (care a dat citire studiului lui Gheron Sava Lavriotul, atașat la finalul acestui articol), părintele Spiridon Roșu (care a citit un mesaj al unui ieromonah Evghenie din Rusia, cu al cărui cuprins însă Sinaxa nu a fost întru totul de acord, căci vorbea despre Taine invalide, calendar etc), subsemnatul (studiul meu este atașat în final), pr. Ioan Miron (care și-a expus pe larg teoria despre invaliditatea Tainelor în B.O.R.), Gheron Sava Lavriotul (care a dat răspunsuri canonice și patristice, cu operele Sfinților Părinți pe masă, la controversele teologice apărute), Gheron Hariton, care a făcut o frumoasă sinteză despre preoție, Taine și har; apoi cuvântul de salut al părinților veniți din Serbia, s-a răspuns la întrebări din sală, iar în final părinții din Serbia ne-au invitat pe toți să participăm la Sinaxa națională anuală ortodoxă din Serbia, care va avea loc în data de 3 iunie (anunțul oficial va fi atașat în final).

Ne-am bucurat că am avut ocazia de a discuta cu cărțile pe masă, sincer, frumos, cu calm, dar ne-am și întristat că cei ce mărturisesc ideea „părtășiei la erezie” s-au ținut de promisiune și nu au participat la Sinaxă. Nicio problemă, îi așteptăm data viitoare (probabil în data de 18 august 2018, lângă Brașov, când sperăm să lansăm două cărți: una a sintezei luptei de doi ani de zile a părinților români și greci, iar a doua fiind cea bazată pe Actele Sinoadelor Ecumenice, în traducere din limba greacă). Iar dacă ne cheamă la vreo sinaxă, mergem să discutăm cu ei, însă fără condiții umilitoare pe care le-au dat publicității în urmă cu câteva zile.

Câteva idei din cadrul Sinaxei:

– accentul principal s-a pus pe sinodalitatea Bisericii, precum și pe faptul că noi nu vrem să ne unim cu nimeni din afara României, nici cu sârbii, nici cu grecii, nici cu altcineva (din punct de vedere al jurisdicției canonice), ci să fim uniți doar în mărturisirea adevărului de credință;

– s-a purtat o largă discuție referitoare la două idei: ereticii nu mai fac parte din Biserică și că ereticii nu mai au Taine;

– canoanele aduse în discuție de cei care au trecut pe calendarul vechi și propovăduiesc dispariția BOR-ului oficial și inexistența Tainelor ei au fost canonul 1 și 2 al Sinodului VI Ecumenic. Răspunsul dat de Gheron Sava a arătat că la toate Sinoadele, când Sfinții Părinți dădeau anathema, spuneau: „să fie anathema!” Acest conjunctiv prezent arată că de ACUM ei sunt sub anathema, deci singurul care are puterea de a da anathemei este sinodul. În consecință, noi atragem atenția că ecumeniștii se întinează – datorită cugetului lor eretic – când se împărtășesc cu Sfintele Taine (adevărate, reale), nu Tainele însele se întinează, ci omul își ia osândă datorită stării sale interioare și a minții întunecate de erezie – de asemenea, întrerupem orice comuniune cu ereticii, dar nu spunem că ei sunt caterisiți automat (doar pentru că mintea lor a acceptat o erezie), pentru că un asemenea mod de caterisire nu există în realitate, ci așteptăm ca un viitor sinod să rezolve și această problemă (desigur că este de dorit ca înaintea judecății sinodale ereticii să se pocăiască de erezia lor și pacea să revină în Biserică). Adică noi tragem semnalul de alarmă, dar nu facem revoluție în Biserică. Altfel, vom ajunge ca așa cum 10 patriarhi au semnat în Creta, fără a mai lua în seamă pe ceilalți, precum și întreaga pleromă a Bisericii, tot așa acum câțiva preoți și monahi vor să recreeze Biserica, motivând că aceasta nu mai există oficial și că trebuie puse baze noi pentru ea, iar împreună cu acest demers trec la calendarul vechi etc;

– a fost trist faptul că, cu toate că s-au prezentat argumente canonice, teologice, dogmatice, patristice, logice etc, în repetate rânduri, totuși frații noștri nu au putut să se urnească din neînțelegerea lor, iar cel mai trist a fost că argumentarea teologică pe care au folosit-o a fost foarte subțire, neconvingând pe nimeni, adeseori argumentele aduse fiind ele însele potrivnice ideilor pe care voiau să le sprijine pe ele. S-a arătat clar că instituția sinodalității – iar aici am fost absolut toți de acord – este intrinsecă Bisericii, este modul ei de existență, deci nu poate nimeni de capul lui să hotărască în locul vreunui sinod, nici măcar când are ispita că nu va mai fi niciodată vreun sinod ortodox. Să nu uităm că nu omul, nici satana, nici masoneria, nici ecumeniștii nu conduc istoria, ci Hristos o conduce și El știe cel mai bine cum să reîntoarcă la adevăr mădularele bolnave ale Bisericii;

– s-a pus insistent întrebarea dacă ereticii mai sunt mădulare ale Bisericii. Răspunsul patristic a fost foarte clar: există eretici necondamnați și eretici condamnați. Cei necondamnați fac întotdeauna parte din Biserică, ei provin din Biserică, mintea lor este amăgită de erezie, Biserica face tot ce îi stă în putință spre a-i întoarce la adevăr; dacă ei nu vor cu niciun chip, nici măcar în fața unui sinod, atunci Biserica îi dă, cu durere, anathemei, iar atunci ereticii sunt tăiați de la Trupul Bisericii, nădăjduindu-se însă ca până la moarte să se reîntoarcă totuși la adevăr. Așa cum un membru bolnav al trupului face parte din trup până la tăierea lui definitivă, așa și ereticii – ca mădulare bolnave ale Bisericii
– fac parte din ea (și se osândesc împărtășindu-se cu Hristos fiind ei în stare de erezie) și Biserica face totul ca ei să se întoarcă la adevăr;

– argumentul prezentat de unii că acum ereticii ecumeniști clerici trebuie primiți înapoi, dacă se pocăiesc, prin Mirungere și mai ales că nu mai pot fi niciodată clerici nu are nicio bază patristică și canonică; acest lucru – al caterisirii definitive – se realizează numai prin hotărâre sinodală și prin anathemă. Așadar, nu suntem deloc potrivnici Bisericii Ortodoxe Române, ci suntem fii ai acesteia, prigoniți împreună cu Hristos de către trădătorii ei, dar nu luăm lupta în mod personal, pieptiș, ci ne mișcăm, gândim, spunem și scriem așa cum au făcut Sfinții Părinți, nici mai mult, nici mai puțin; nu inventăm nicio soluție nouă, nu ne lăsăm cuprinși de slavă deșartă, ci slujim lui Hristos așa cum ne-au lăsat moștenire Sfinții, gândindu-ne la propria moarte și judecată;

– vă invităm să ascultați cu atenție cuvântul lui Gheron Hariton despre preoție, un cuvânt clar ce arată că Tainele sunt săvârșite prin puterea Preoției, nu a omului, a persoanei (arhiereul sau preotul respectiv), deci atâta vreme cât o persoană nu este caterisită – iar caterisirea se face doar de către Sinod – prin ea se lucrează Tainele, desigur, ori spre osândă, dacă este eretic sau nevrednic, ori spre mântuire, dacă este ortodox și mărturisitor al adevărului, trăitor al virtuții și al pocăinței pentru propriile păcate.

– am subliniat faptul că cu toții avem încă mult de învățat de la Sfinții Părinți. Analiza făcută de Gheron Sava acestui Canon 15 al Sinodului I-II Constantinopol, pe baza căruia am întrerupt pomenirea, arată toate valențele lui, dar și limitele, căci nu ne dă voie să facem schismă, nici să caterisim pe cineva, ci doar să ne opunem ereziei, lăsând ca la vremea hotărâtă de Hristos să se întrunească un sinod ortodox, care să hotărască referitor la: ecumenism, calendar, hirotonii, Taine, eretici etc, așa cum s-a întâmplat întotdeauna la nevoie în istoria Bisericii.

Această relatare este una personală, nu este în numele tuturor participanților. Cine vrea să și-o asume, slavă Domnului. Cine nu, slavă Domnului. Scopul ei este doar de a prezenta pe scurt ceea ce s-a întâmplat, iar toate porțile dialogului sunt deschise în continuare cu frații noștri. Ne pare rău că unii nu au vrut să se roage cu noi la începutul Sinaxei, că au plecat supărați în finalul ei, numindu-ne „fărădelege”, că nu au vrut să stea la masă cu noi, le cerem iertare dacă i-am supărat sau smintit cu ceva și rămânem în studierea și mai profundă a Sfinților Părinți, ferindu-ne de ispita Reformei, a existenței unui lider, a calomniei, a minciunii și a toată lucrarea celui rău, căci lupta pe care ne-am asumat-o nu este împotriva aproapelui nostru – chiar și eretic de ar fi – ci împotriva tatălui minciunii (adică diavolul) și a tuturor uneltirilor lui.
Personal, am subliniat încă o dată faptul că probabil Hristos așteaptă cu durere de la noi o atitudine mult mai hotărâtă împotriva unor practici blasfemiatoare la adresa Tainei Preoției, a Tainei Spovedaniei și a Tainei Împărtășaniei, prin practica împărtășirii la cutiuță de către mireni, fără preot, a „spovedaniei” prin telefon sau bipuri și alte asemenea pe care românii le-au mai auzit în ultima vreme.
Nădăjduim că această mică referire la Sinaxa aceasta să nu fie folosită de unii frați pentru noi calomnii împotriva noastră. Doar își fac păcate. Să nu fie. Noi nădăjduim ca la următoarele sinaxe să ne întâlnim cu pace, să fim uniți în lupta împotriva ereziei, nu numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte.

Anexe:

Studiul teologic ortodox despre Canonul 15 al lui Gheron Sava Lavriotul la Sinaxa de la Negresti Oas (19 mai 2018)

Pr Ciprian – Cuvant despre acrivie si iconomie la Sinaxa Ortodoxa de la Negresti Oas (19 mai 2018)

1. Cuvântul părintelui Hariton despre preoție:

2. Cuvânt-sinteză a celor trei căi: iconomie exagerată, acrivie nepatristică și cale patristică:

3. Cuvântul dinainte de finalul sinaxei al părintelui Sava Lavriotul:

4. Cuvântul părinților sârbi din final, cu invitația la Sinaxa din Serbia (3 iunie 2018):

5. Invitația la Sinaxa Națională din Serbia (3 iunie 2018):

1

Și o poză cu cei care au rămas până la finalul mesei (ceilalți au mâncat și s-au așternut pe drumul de întoarcere spre casă):

1

Blagosloviți și iertați!

Cu respect,
pr. Ciprian Staicu

Afirmațiile unui tâmpit (Iulian Fota): Dorința de a salva Identitatea națională și Coaliția pentru Familie, „semnale antieuropene”. Boierii și moșierii îl plăteau pe Eminescu să critice Occidentul!

1

revista22: Ați fost ani la rând consilier prezidențial pentru apărare și siguranță națională și continuați să vă ocupați de acest domeniu. Ați putea să ne spuneți care este principalul obiectiv de politică externă al României?

În momentul ăsta, oficial, declarat, nu știu. În perioada în care am lucrat pentru Administrația Prezidențială am avut câteva coordonate care au marcat cele două mandate. Unul dintre ele era consolidarea la maximum a securității naționale a României, în primul rând prin dezvoltarea legăturilor cu aliații, ne referim în special cu SUA. Relația era foarte bună, era consolidată, dar nu era încadrată într-un document și depindea de lucruri făcute de facto, dar de jure ea nu era explicată. Așa a fost semnat Parteneriatul Strategic pentru secolul XXI. Pe urmă, prezența americană sporită în România și decizia de instalare a scutului antirachetă au fost acceptate de România prin decizii care au fost luate foarte rapid. Celălalt mare obiectiv a fost continuarea modernizării României și au fost o serie de demersuri pe agricultură, pe educație, pe sănătate.

Dar, acum, obiectivul național pe care l-ați menționat îl vedeți continuat de actuala putere?

Eu am spus totdeauna: România nu are nevoie de proiect de țară pentru că îl are pe cel de la 1848 – occidentalizarea țării, proces care n-a fost finalizat, pentru că de fiecare dată contextul istoric ne-a încurcat. E valabilă și azi tema majoră a gândirii politice românești, recuperarea decalajului față de statele occidentale. Deci obiectivul e „o țară ca afară“. Cât timp acest obiectiv nu e realizat, nu ne putem relaxa. Teama mea este ca discuția despre un nou proiect de țară să nu vină cumva să dilueze sau să ne îndepărteze de ceea ce este adevăratul și istoricul proiect de țară al României – România europeană sau occidentală.

Și socotiți că actuala putere continuă acest proiect pro-Occident?

Nu! Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit. Din păcate, cei mulți fie nu știu ce vor, fie nu mai vor o Românie occidentală. Pentru că România occidentală aduce niște inconveniente pentru ei – de la mai multă transparență în actul de guvernare până la combaterea corupției. Aici este un blocaj. Dumnezeu să-l ierte, am avut o discuție la un moment dat cu prof. Giurescu la o masă prilejuită de vizita istoricului Fisher-Galați în România și i-am spus: „d-le profesor, nu vedeți că suntem blocați? Cei ca mine vor cât mai multă Europă, dvs. vreți cât mai puțină Europă, ce facem?“. Și răspunsul a fost: „D-le Fota, mai negociem. Mai lăsați dvs., mai lăsăm și noi“. Deci, n-a negat acest conflict, această dispută dialectică între cei care vor cât mai multă Europă în România și cei care consideră că e prea multă Europă în România și mai trebuie salvată identitatea națională.

Ați luat ca punct de referință 2012, anul de când mersul spre Occident s-ar fi oprit. Din cauza suspendării?

Da, suspendarea președintelui Băsescu în 2012 nu a pus în discuție numai procesul de occidentalizare a României. Tot atunci a început procesul puternic de contestare a ideii de șef al statului: președintele, pentru unii, nu mai e șef al statului. Această teză a fost lansată în România încă de la 1859, de la Cuza încoace. E o modalitate hibridă, netransparentă, prin care șeful statului este sabotat. Eu nu spun că lucrurile astea nu pot fi puse în discuție, că nu sunt sacrosancte, dar corect ar fi ca discuția să fie publică, deschisă, asumată. E ca atunci când s-a încercat înlăturarea lui Carol I, care și el insistase pentru modernizarea României.

Care sunt semnele antieuropene pe care le distingeți?

Sunt multe și nu sunt constante. În primul rând, această temă a identității naționale. Teama că, prin integrarea în UE și NATO sau prin globalizare, identitatea națională a României este pusă în discuție. În al doilea rând, vedem acest reviriment al protocronismului, al dacismului, al acestor teorii stupide prin care noi redevenim buricul Europei, teorii fără niciun fel de relevanță practică, nefundamentate științific, dar care prind. Dacă nu mai suntem daco-romani, ci doar daci și deci renunțăm la partea noastră latină, acesta ar putea fi un pas clar pe drumul antioccidental pe care deja au pornit destui.

Coaliția pentru Familie intră tot în această paradigmă antioccidentală?

Absolut. Poate e și îngrijorarea legitimă pentru declinul demografic al României. Dacă ne uităm în istoria României de la 1859 încoace, se vede o anumită recurență în astfel de manifestări antioccidentale. După fiecare moment important, bazat pe colaborarea strânsă cu Occidentul, vedem o recrudescență a naționalismului, a autohtonismului. Eminescu era un antipașoptist pentru că era acea luptă de putere între noua elită politică – burghezia, bancherii, comercianții – și vechea elită, cea care era bazată pe proprietatea pământului, moșierii, și aceștia îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa prin pașoptism. În anii de după primul război mondial reușim realizarea României Mari după o strânsă colaborare cu Occidentul. Urmează în perioada interbelică o recrudescență a autohtonismului, a naționalismului, apare Mișcarea Legionară. Apare o contestare a Occidentului, cu teme pe care le auzim și azi: că Vestul ne tratează ca o țară de mâna a doua, că ne ține în genunchi.

1„Procesul de occidentalizare a României s-a oprit în 2012 sau în orice caz a fost puternic încetinit.“

Credeți că americanii au insistat pentru mutarea Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim? Ați întâlnit situații similare?

Eu de-a lungul timpului am văzut situații în care ei au un interes. Foarte colegial și prietenește vin în general și spun: noi am vrea ca următorul obiectiv să-l vedem dezvoltat așa, voi ce părere aveți, puteți să sprijiniți, puteți să dați o mână de ajutor? De exemplu, în cazul Kosovo. Au venit de mai multe ori la noi cu ideea să ne gândim serios la recunoaștere. Ulterior, văzând că noi suntem rigizi și ținem la punctul nostru de vedere, au încercat o soluție de compromis, de flexibilizare a poziției noastre, lucru pe care noi l-am și făcut. Există și situația cealaltă, când ne oferim noi să facem ceva pentru ei.

Dar ce ar putea primi România în schimbul acestei oferte?

Depinde ce negociezi. Uneori, i-am ajutat strict din prietenie, mai ales că și ei, la rândul lor, ne ajutaseră cu pregătirea armatei, cu aderarea la NATO. Au fost și momente când am avut chestii clar conturate pe care le-am pus în negociere, pentru că așa face toată lumea. Un pas major în politica externă, mai ales dacă este unul atipic sau într-un fel întrerupe linia continuității, a tradiției din chestiunea respectivă, trebuie, în limbaj pragmatic, poate mai puțin academic, bine vândut. Mi-aduc aminte, deși n-o să le detaliez, mai multe momente când și SUA, și diferite state europene au venit cu diferite propuneri, spunând că uite ce vrem și ce ați putea voi face, uite ce am putea noi să vă oferim. Administrația Băsescu lămurise aderarea la Schengen în primăvara 2012, urma până la sfârșitul anului, dacă nu mă înșel, să intrăm cu aerianul și navalul în Schengen și anul următor să se tranșeze chestiunea terestră. Suspendarea lui Băsescu a oferit un pretext bun unor, nu zic chiar state, unor grupuri de interese din Occident care nu doreau ca acest lucru să se întâmple.

Dar România ce pierde și ce câștigă dacă se poziționează în acest fel și decide?

Nu pot să vă spun ce pierde și ce câștigă România, pentru că noi nu am făcut discuția asta. Uneori, eșecurile de politică externă se transformă în eșecuri de politică de securitate. Aș vrea și eu să știu ce am promis ca țară, cu ce ne alegem, care sunt riscurile? Pentru că, cel puțin în ceea ce privește chestiunea Ambasadei României în Israel, pot fi avantaje și le putem avea, dar dacă le și negociem profesionist, dar evident că sunt și niște dezavantaje și niște riscuri. Nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Într-o zonă atât de complicată și importantă cum e Orientul Mijlociu.

Din informațiile publice existente, puteți face o analiză de eficiență a unei eventuale decizii de mutare a Ambasadei României la Ierusalim?

Decizia poate fi bună, dacă este bine și corect instrumentată. Și știm că nu e cazul. De ce? Fiindcă nu a fost luată profesionist, prin multiple consultări, evaluări, discuții închise. În momentul în care cei mai importanți oameni ai statului au început o dispută pe această chestiune, chestiunea a fost omorâtă. Eu cred că România ar fi putut să folosească inteligent această oportunitate, dar, din păcate, lucrurile au fost blocate. Știm bine că președintele nu e de acord cu acest pas. Mie nu-mi este clar: președintele nu e de acord cu ideea sau nu e de acord cu modul în care a fost pusă în practică? Oricum ar fi, în general, în astfel de situații, partenerul extern nu mai e interesat de tine, fiindcă nu vrea să fie prizonierul disputelor tale interne.

Din Constituție rezultă că președintele pune în aplicare politica externă a guvernului. În această situație, credeți că e necesară intervenția Curții Constituționale pentru a delibera asupra rolului mai clar al președintelui?

Eu cred că suntem deja într-o criză constituțională și pe zona de politică externă, și pe zona de politică de securitate. Iar criza asta trebuie abordată și instituțional. Diluarea funcției prezidențiale, golirea de conținut a funcției prezidențiale în momentul ăsta este vizibilă, dar nu e declarată, nu e asumată. Legând acest fenomen cu politica de securitate, trebuie spus că există niște principii pe care până acum statul român le-a folosit – bune-rele, dacă le schimbăm trebuie să aibă loc o discuție în prealabil -, și anume unicitatea actului de comandă. În sistemul de securitate națională, cel puțin din punct de vedere militar, este acest principiu vechi și toată lumea aderă la el. Așa cum arată lucrurile, mă tem că pe zona de securitate vom crea o arhitectură cu mai mulți poli de putere. E inevitabil. Dacă vom avea mai mulți poli de putere pe zona de securitate națională, eu vă dau în scris că vom ajunge la încăierare între instituțiile de securitate națională, pentru că ele vor fi împinse de factorul politic în astfel de dispute. România a mai trecut la începutul anilor ’90 prin faza asta.

Există un beneficiar extern al acestei posibile lupte interne între instituțiile de securitate națională?

Evident că da. Nu uitați că am intrat într-o intensificată competiție geopolitică. Și asta se simte nu numai la nivelul celor mari. Americanii au recunoscut-o deschis în Strategia de Securitate Națională, când au spus că nu terorismul e numărul unu, ci competiția geopolitică e numărul unu. Competiția asta între cei mari inevitabil radiază mai jos. Se văd în Orientul Mijlociu toate lucrurile astea. Dacă în trecut aveam numai competitori, cam ăsta era nivelul unde eram, nu care cumva unii dintre acești competitori astăzi încep să devină adversari, poate chiar inamici, ținând cont că interesele lor și ale noastre încep să fie în unele privințe divergente? Pe fondul acesta începem să devenim neputincioși: nu avem autostrăzi, nu avem dezvoltare economică suficientă să păstrăm stabilitatea socială, socialul este tulburat și în fierbere, mai tot timpul sunt greve, proteste, nemulțumiri ș.a.m.d. Și, în ultimă instanță, neputința asta să afecteze și zona de securitate națională. Cred că avem din nou temeri de folosire împotriva României a forței militare. Deja sunt operațiuni de intimidare a noastră în Marea Neagră, pentru că avioanele astea care zboară pe la granița noastră fără să le chemăm noi nu sunt aici să ne dea mesaje de prietenie. Când mai vezi și tot felul de hărți folosite ba la Est, ba la Vest, ba cu Moldova Mare, ba cu mai știu ce țară mare, inevitabil te gândești că, dacă ție o să-ți fie rău, dacă țara va fi neputincioasă, dacă politicienii vor fi iresponsabili, dacă funcționărimea va fi incompetentă, cineva va profita pe afară.

Care e scenariul cel mai rău?

Pierderea de teritorii naționale, evident, prin combinarea mai multor tipuri de acțiuni. Pe acest fond de șubrezire națională, e o anumită distanță până la eventuale operațiuni militare care numai ele pot să ducă la remodelarea granițelor și la ruperi teritoriale. S-a văzut în Crimeea. Crimeea n-a fost luată prin război hibrid. Războiul hibrid a fost doar o fază inițială.

Crimeea a fost predată.

Pe partea cealaltă, pe un fond de incapacitate ucraineană, ca și noi cu Basarabia în 1940, nu au tras un foc de armă. În Ucraina nu avea cine să se opună, pentru că populația era confuză din punct de vedere etnic, identitar, iar administrația era prăbușită prin incompetență și prin corupție.

Ar putea pierde România, în cel mai prost scenariu, teritorii în favoarea Rusiei?

România ar putea să piardă teritorii în mai multe scenarii în favoarea mai multor state. Dar, deocamdată, n-aș vrea să dezvoltăm această ipoteză, pentru că eu sper, în primul rând prin acțiunea noastră internă, să n-ajungem acolo. Sper încă în soliditatea Occidentului. Sper că, ușor-ușor, vor înțelege și occidentalii, fie că vorbim de americani, fie că vorbim de germani sau de britanici, care au făcut acest mare dezmăț care e Brexit, că Occidentul începe să fie mic pentru globalizarea asta care e din ce în ce mai mare, mai complexă și bazată pe o competiție din ce în ce mai dură. Uitați-vă cu ce larghețe și cu ce plăcere vorbesc chinezii de preluarea controlului pe globalizare, cum spun că lor le place globalizarea. Cum se uită ei siderați că Occidentului poate să-i treacă prin cap să întoarcă spatele globalizării.

Merkel a reluat o idee pe care a spus-o și anul trecut, și anume că Europa nu se mai poate baza pe Statele Unite, iar Emmanuel Macron a spus la rândul lui că Europa se află într-un moment istoric și că are misiunea să garanteze ordinea multilaterală așezată după Al Doilea Război Mondial. Unde se plasează România?

Haideți să rămânem pe acest aspect. Declarația d-nei Merkel trebuie luată prin prisma viitorului, nu a prezentului. D-na Merkel nu spunea că acum sau săptămâna viitoare, dar se conturează o problematică aici și evident că, în momentul ăsta, nu avem pe masă numai posibilitatea mariajului de succes. Avem pe masă și varianta sau perspectiva divorțului, care, și el poate fi, la rândul său, uitați-vă la Marea Britanie, unul amiabil. Nu știm exact în ce direcție vor evolua lucrurile. Tocmai de aceea trebuie să fim mult mai responsabili în România în interior. Pentru că până acum n-aveam răscruce. Aveam un singur drum, drumul era clar, toți eram pe același drum, mergeam numai înainte. Am avut 19 ani în care România nu a avut a-și face griji nici pentru integritatea teritorială, nici mari amenințări la adresa sa nu se dezvoltau. Occidentul domina sistemul internațional, țările nu se mai luptau între ele, nu mai făceau războaie, politica externă era demilitarizată și totul se discuta pe soft power, hard power aproape că devenise o rușine, nu băga nimeni bani în armament, că toți voiau să câștige competiția economică. Vremurile alea s-au dus. Acum vedem remilitarizarea politicii externe, vedem competiția de mare putere. Și aici trebuie să spunem un lucru. Noi în continuare inerțial ne punem toate speranțele în NATO și UE. S-a dezvoltat o zonă de diplomație și de negocieri între marile puteri mult dincolo de NATO și UE și noi trebuie să acoperim și zona respectivă. Prin ce? Prin relații diplomatice speciale, prin alte mijloace, analize, cercetări, evaluări, pentru a ști ce se discută, ce se gândește pe zona aia. Cantitatea de informații pe care noi o avem despre mersul politicii mondiale în momentul ăsta pare mai mică. Avem garanția că știm tot ce discută americanii cu rușii sau rușii cu turcii și iranienii în formatele astea închise pe care ei le dezvoltă? Sau americanii cu chinezii? Uitați-vă ce interesant sare președintele american să salveze o companie chineză. Deci zona asta politică de mare putere nu ar trebui să ne dea de gândit și să ne preocupe? Pentru că întrebarea pe care o ai este: tu cu care dintre aceste mari puteri ai o relație atât de strânsă și atât de bună încât în acele negocieri să ai garanția că și interesele tale sunt luate în calcul și protejate?

Cât de periculoasă e Rusia pentru România?

Mult mai periculoasă ca în trecut. Și nu pentru că Rusia ar fi nemaipomenit de tare sau de puternică, ci pentru că noi suntem rupți în două. Iar Rusia este o țară de o abilitate de apreciat când vine vorba să joace între tabere. Uitați-vă la toată istoria ultimilor 30 de ani. Ea totdeauna a jubilat când a apărut un conflict într-o zonă de interes pentru ea. A știut întotdeauna cum să ia partea uneia dintre tabere și, susținută de acea tabără, să-și poată promova propriile sale interese. Evident că uneori și pe jocul ăsta a pierdut. Miloșevici până la urmă a ajuns la Haga pentru că Occidentul acolo a fost hotărât și a pus piciorul în prag. Dar sunt și alte situații în care interesele rușilor nu numai că au fost protejate, dar au și prosperat și, din păcate, ținând cont că avem partide prorusești din ce în ce mai vizibile, mai puternice în Balcani și în zona Europei Centrale, lucrurile astea cred eu că pot fi înțelese. Nu accept ideea că avem țări prorusești, pentru că nu este așa. Niciodată n-am considerat Bulgaria, Serbia, Ungaria țări prorusești. La noi e diferit, totuși, dacă există o partidă prooccidentală, inevitabil există și o partidă antioccidentală. Cred că, mai devreme sau mai târziu, va apărea tentația asta a folosirii Rusiei în jocul politic intern.

În cazul în care Rusia se oferă.

Evident. Asta e o precizare foarte importantă. Dacă vor fi și rușii interesați. Că, sincer vă spun, am avut momente când mi s-au părut complet dezinteresați de România și de ce se întâmplă în România. În ciuda unei retorici, mă uitam și zilele trecute, în vreo două-trei articole, oameni respectabili care vorbeau de influența rusă, dar care nu dau niciun fel de exemple concrete. Eu rămân la părerea mea că problema mare în România nu e acțiunea rusă, pe care n-o prea văd bine conturată și închegată, cu mici excepții. Avem, în schimb, idioții noștri utili care își fac treaba, unii cu convingere, fiind deciși să facă cât mai mult rău propriei lor țări. De ce ar mai trebui Rusia să riște și să intervină în treburile interne ale României? Eu cred că uneori celor de la Moscova, uitându-se la România, nu le vine să creadă ce treabă bună – și aici mă refer iarăși în sensul acestei dezbateri pro-Occident/anti-Occident – fac unii în România.

Asta e falia pe care poate intra Rusia aici?

Eu, dacă aș fi în locul lor, n-aș face-o deocamdată. Lucrurile merg atât de bine în ceea ce-i privește, că de ce să riște, pentru că nu se poate face amestec fără să lași urme. Și România e totuși țară NATO. Rusia deja a experimentat amestecul în treburile interne ale unor state NATO și a ieșit mare tamtam.

Credeți că Republica Moldova rămâne captivă în această vecinătate apropiată?

Am văzut recent că Igor Dodon se lăuda cu statutul de observator la Uniunea Euro-Asiatică. În timp ce noi ne jucăm de-a politica externă și o omorâm, se întâmplă lucruri în vecinătatea noastră, în țări extrem de importante pentru noi. Tot recent, premierul Filip, într-un interviu dat unei publicații occidentale, punea Rusia și România pe aceeași poziție, ca și cum ar fi spus că rușii și românii pentru noi, Moldova, sunt la fel de răi, ceea ce mi se pare absolut de neacceptat. Adică, eram buni când au venit la București să ia niște zeci de milioane de euro de la noi ca să treacă iarna, pentru că neisprăviții de acolo furaseră miliardul și populația era disperată și Moldova era la un pas de prăbușire.

Mai are sens discuția despre unire? Ar trebui să fie acesta unul dintre obiectivele naționale?

Nu poate exista o Românie mai mare, dacă nu există o Românie mai dezvoltată. Același prim-ministru Filip, în același interviu, spune că ei nici nu se gândesc. Știm lucrul ăsta. Vă dau o chestiune pe care toată lumea a ignorat-o aici și vreo doi-trei am încercat s-o rostogolim. Dacă înțeleg eu bine, că nu sunt mare expert în Republica Moldova, în Parlamentul Republicii Moldova, din 101 parlamentari, sunt 62-64 care au și cetățenie română. Oamenii ăștia au depus jurământ de loialitate față de România. Când li s-a propus o sesiune comună prin care să sărbătorim marele act din martie 1918, acești cetățeni români, obligați la loialitate față de statul român prin Constituția noastră, au refuzat.

Sabina Fati