Invatatura despre Imparatia Cerurilor

41

Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta cei ce slujesc lui Dumnezeu, este vesnica si fara de moarte. Pentru ea s-au lepadat ei de lumea aceasta si de toate poftirile ei si nu ni se cade noua sa le mai pomenim. Ca, iata, le-am lasat, pentru porunca lui Dumnezeu, ca sa nu iubim cele vremelnice si sa pierdem cele vesnice. Ca nemincinos este Cuvantul Celui ce a zis: „Tot cela ce-si va lasa casa si tarina, sau pe tata, sau pe mama, sau femeie, sau copii, sau frati sau surori, insutit va lua, iar in veacul ce va sa fie, viata vesnica va mosteni!” Insa, nu este, precum unii talcuiesc, ca acestea le-a zis Domnul doar pentru cei ce, in vremea prigonirii, au patimit pentru Numele Lui. Caci El nu zice numai pentru aceia, ci despre toti care, pentru Numele Lui, de rautatile lumii acesteia si de toate poftele ei si de toate averile lepadandu-se, despre toti acestia, zice ca viata vesnica, impreuna cu Mucenicii, vor mosteni. Si pe toti cei saraci cu duhul si curati cu inima si pe cei blanzi si pe cei ce se tem de El, fericindu-i, Mantuitorul le zice: „A voastra este Imparatia Cerurilor.” Caci Mucenicii, numai in putina vreme nevoindu-se, s-au savarsit, iar cel din viata calugareasca, patimind in toate zilele si in toata vremea pentru Hristos, mucenic se face. Dand razboi nu numai impotriva trupului si a sangelui, ci si impotriva stapaniilor si a puterilor si a domnitorilor intunericului din lume si impotriva, duhurilor viclesugului, pana la suflarea lui cea mai de pe urma, arma dumnezeiasca avand, si, patimind el, se incununeaza de la Hrisotos, Cel ce ne ajuta si ne desavarseste pe noi. A Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Reclame

Cuvant despre, ca bine este a se osteni calugarii

1

A venit un calugar la egumenul Siluan, din muntele Sinai, si, vazand pe frati lucrand, a zis staretului: „Sa nu lucrati lucrare pieritoare, ca Maria partea cea buna si-a ales.” Iar staretul a zis ucenicului sau Zaharia: „Sa duci pe fratele acesta in camara cea desarta.” Iar cand au inceput fratii a manca, se uita cel inchis prin ferestruica si astepta, doar il vor chema si pe el la masa. Si fiindca nu l-a chemat pe el nimeni, sculandu-se, a venit la Staret si a zis: „Poate nu mancati astazi, parinte ?” Si a raspuns staretul: „Acum noi am mancat.” Iar fratele a zis: „Dar pentru ce nu m-ati chemat si pe mine ?” Si i-a grait lui staretul: „Tu esti om duhovnicesc si nu ai trebuinia de mancarea aceasta, iar noi trupesti suntem si trebuie sa mancam, pentru aceasta ne si ostenim lucrand, iar tu, fiindca ti-ai ales partea cea buna, sa citesti cartile si sa te hranesti cu cuvintele cele duhovnicesti.”

Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie pana la pamant, cerandu-si iertare. Dupa aceea, i-a grait lui staretul: „Frate, fiecarui om, de mare folos ii sunt ostenelile, ca, pana si Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost laudata la cina.”

din Pateric

Cele doua graunte

1

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:

– Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.
Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere, in schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui multa.
Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, caci Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii, insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre – diavolul.

Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har.
(Sfanta Scriptura)

O palma de la Dumnezeu

1

Un preot cu mai multi ani de slujire, ajunse-se cuprins de rutina, oarecum plictisit de slujbele pe care le facea, odata pe cand slujea Sfanta Liturghie si rostea cuvintele minunate ale Mantuitorului: Luati mancati acesta este Trupul Meu, Care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor, a avut indrazneala sa caste. In acel moment poporul care era in biserica a auzit cum in Sfantul Altar a rasunat foarte puternic o lovitura de palma.

Credinciosii s-au speriat foarte tare atunci cand l-au vazut pe preot iesind de acolo cuprins de mare spaima si purtand pe fata urma unei maini care tocmai il lovise.

Pentru nepasarea lui, primise o palma de la Dumnezeu!

Cu inima in Biserica

56

Un preot cu viata sfanta si inzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, aflandu-se la rugaciune in biserica, cu mai multi oameni, pe cand tamaia biserica si credinciosii, ajungand in dreptul unei femei, nu a tamaiat, dar mai incolo, unde era un scaun gol a tamaiat de trei ori acel scaun si apoi a continuat cu restul bisericii.

Dupa ce s-a incheiat slujba, bineinteles ca femeia a mers la parinte si l-a intrebat:

– Parinte, am observat ca atunci cand ati tamaiat in biserica, ajungand in dreptul meu, pe mine nu m-ati tamaiat dar mai incolo, ati tamaiat un scaun gol, de ce parinte, v-am gresit cu ceva?

-Fiica mea, i-a spus parintele, eu am vrut sa te tamaiez si pe tine, dar tu nu erai in biserica numai cu trupul, caci inima si mintea ta nu erau acolo, ci departe, dar mai incolo in acel scaun gol sti cine sta de obicei?

-Da, i-a spus femeia, sta sora Maria, care e bolnava si nu a venit.

-Asa este, e bolnava pe pat, dar cu inima si mintea a fost aici cu noi.

Femeia cu lacrimi in ochi si-a cerut iertare, iar preotul a imbratisat-o si a binecuvantat-o spunandu-i sa fie mereu cu luare aminte si cu bagare de seama.

Impotriva patimilor trupești, cum să lupți

1

Cu patimile trupesti, fratele meu, trebuie sa te lupti intr-un chip aparte, nu precum cu celelalte. Si pentru ca lupta sa decurga dupa randuiala cuvenita, sa stii ca una trebuie sa faci inainte de a fi ispitit de aceste patimi, alta in vremea ispitei si alta dupa incetarea ei.

Inainte de ispita atentia ta trebuie indreptata impotriva pricinilor care slujesc drept prilej pentru nasterea ispitei sau pentru starnirea patimii. Aici este o regula: sa fugi in orice chip de toate situatiile care pot sa tulbure pacea trupului tau, mai ales de intalnirile cu persoanele de genul opus. Si daca vreodata va fi nevoie sa vorbesti cu o astfel de persoana, vorbeste scurt, pastrand nu numai smerenia, ci si o anumita asprime a fetei tale, iar cuvintele tale sa fie politicoase, dar mai degraba retinute decat binevoitoare.

Sa nu crezi vrajmasului tau in veci (Sir. 12, 12) zice inteleptul Sirah. Nici tu sa nu te increzi in trupul tau vreodata, caci, precum arama naste singura din sine rugina, tot asa si firea cea stricata a trupului naste din sine pornirile rele ale poftei. Ca in ce chip arama se rugineste, asa si rautatea lui (idem). Sa nu te increzi, iarasi iti repet, sa nu te increzi in tine insuti in aceasta privinta, chiar daca, sa zicem, tu nu mai simti sau nu ai mai simtit de multa vreme aceasta sagetatura a trupului tau. Caci aceasta de trei ori blestemata rautate face uneori intr-un singur ceas si intr-o singura clipa ceea ce nu a facut timp de multi ani si totdeauna isi face pregatirile de atac pe tacute. Si sa stii ca cu cat mai mult se arata prietena si nu da nici cel mai mic motiv de banuiala asupra ei, cu atat mai mult aduce vatamare dupa aceea si de multe ori loveste de moarte.
De aceea, fiecare trebuie sa se teama mai ales de acele persoane de genul opus cu care considera ca ii este ingaduit a avea tovarasie in viata de zi cu zi, fie pentru ca ii sunt rude, fie pentru ca sunt cucernice si imbunatatite, fie pentru ca a primit daruri de la ele si socoteste ca trebuie sa le arate cat mai des recunostinta pentru aceasta. Este necesar sa te temi de aceasta, deoarece in aceasta tovarasie, care este fara de frica si atentie din partea ta, aproape intotdeauna se amesteca dulceata otravitoare a simturilor, care apoi, putin cate putin, pe nesimtite, patrunde in suflet pana in strafunduri si atat intuneca mintea, incat cineva atins de aceasta molima incepe sa socoteasca drept nimic toate pricinile primejdioase ale pacatului, precum: privirile patimase, cuvintele dulci de o parte si de alta, miscarile si pozitiile atragatoare ale trupului, apucarea mainilor. Din aceasta pricina el cade in cele din urma si in pacatul insusi si in alte mreje diavolesti, din care uneori nu se mai poate elibera deloc.
Deci, fratele meu, fugi de acest foc, caci tu esti praf de pusca. Si niciodata sa nu indraznesti sa te gandesti, nadajduind in tine, ca esti praf de pusca inmuiat si cu totul plin de apa buna si vointa puternica. Nu, nu! Ci gandeste-te mai degraba ca esti praf de pusca uscat si prea uscat si de indata ce flacara aceea te va atinge vei lua foc. Niciodata sa nu te bizuiesti pe taria hotararii tale si pe osardia pe care o ai ca mai bine sa mori decat sa superi pe Dumnezeu cu pacatul, deoarece, chiar daca am incuviinta ca prin aceasta esti praf de pusca ud, totusi, prin desele intalniri si sederi ochi catre ochi, flacara trupului putin cate putin usuca umezeala vointei tale bune, si tu insuti nu-ti vei da seama cum te vei pomeni aprins de dragostea trupeasca intr-o asemenea masura, incat vei inceta sa te mai rusinezi de oameni si sa te mai temi de Dumnezeu, si nu vei mai baga in seama nici cinstea, nici viata si nici toate chinurile iadului, in dorinta ta de a savarsi pacatul.

Fugi deci, fugi in toate chipurile posibile:

a) de astfel de intalniri cu persoanele care te pot sminti, daca vrei cu adevarat sa nu fii robit de pacat si sa-i platesti tributul, care este moartea sufleteasca. Preainteleptul Solomon il numeste intelept pe acela care se teme si fuge de pricinile pacatelor, iar pe acela care, bizuindu-se pe sine, multe indrazneste si nu fuge de ele, il numeste nebun, zicand: inteleptul temandu-se, se fereste de rau; iar cel fara de minte, nadajduindu-se in sine, se amesteca cu cel faradelege (Pild. 14, 16). Oare nu aceasta arata apostolul, cand ii sfatuia pe corinteni: Fugiti de curvie (I Cor. 6, 18)?

b) fugi de trandavie si de lenevire si fii cu trezvie. Vegheaza cu toata atentia asupra gandurilor tale si randuieste-ti cu intelepciune toate lucrarile care sunt necesare starii tale.

c) niciodata sa nu fii neascultator fata de mai-marii tai si de parintii tai duhovnicesti, ci intru toate supune-te lor cu ravna, indeplinind in graba si cu zel orice ar porunci si mai ales cele ce te smeresc si sunt impotriva voii si inclinatiilor tale.

d) niciodata nu-ti ingadui sa judeci cu indrazneala pe aproapele tau; sa nu judeci si sa nu osandesti pe nimeni, mai ales pentru acest pacat trupesc despre care ne este cuvantul, chiar daca cineva ar fi cazut la aratare in el, ci sa arati compatimire si mila pentru dansul; nu te indigna asupra lui si nu rade de el, ci, din exemplul sau, ia lectie de smerenie pentru tine si, stiind ca tu insuti esti prea neputincios si inclinat spre mai rau, precum praful de pe drum, zi in sinea ta: „Acela a cazut azi, iar eu voi cadea maine”. Sa stii ca daca esti grabnic la osandirea si dispretuirea altora, atunci Dumnezeu te va pedepsi in chip dureros pentru aceasta, lasandu-te sa cazi si tu in aceeasi greseala pentru care ii osandesti pe altii. Nu judecati, ca sa nu fiti judecati (Mat. 7, 1) si ca sa nu fiti osanditi la aceeasi pedeapsa, pentru ca din caderea voastra sa cunoasteti vatamarea adusa de mandrie si, smerindu-va, sa cautati leac pentru doua rele: mandria si desfranarea. Si chiar daca Dumnezeu, dupa mila Sa, te va pazi de cadere, iar tu iti vei pastra neschimbat si tare gandul tau de curatie, totusi inceteaza sa osandesti, daca ai osandit, si sa nu te bizui pe tine, ci mai degraba sa te temi si sa nu te increzi in statornicia ta.

e) ia aminte la tine si vegheaza asupra ta. Daca ai castigat vreun dar de la Dumnezeu sau te afli intr-o buna asezare duhovniceasca, sa nu primesti in ingamfarea ta vreo desarta parere sau inchipuire de sine, ca si cum tu ai fi ceva si vrajmasii tai nu ar mai indrazni sa te atace, si ca tu atat ii urasti pe ei si ii dispretuiesti, incat ii vei respinge imediat, daca vor indrazni sa se apropie de tine. De indata ce vei cugeta astfel, vei cadea cu usurinta, precum o frunza de toamna din copac.

Acestea sunt cele ce trebuie pazite mai inainte de ispita patimii trupesti.

Insa in vremea ispitei iata ce trebuie sa faci: afla cat mai grabnic pricina care a provocat razboiul si indata indeparteaz-o. Pricina poate fi interioara sau exterioara.

Si pricini exterioare pot fi: nestapanirea ochilor, cuvintele cele dulci la auz, de asemenea cantecele de acest fel, dupa continutul si melodia lor, hainele elegante din materiale fine, parfumurile bineplacute mirosului, convorbirile si purtarile libere, atingerile si strangerile de maini, dansurile si multe altele asemenea. Leacuri pentru toate acestea sunt: imbracamintea simpla si smerita, a nu voi nici sa vezi, nici sa auzi, nici sa mirosi, nici sa vorbesti sau sa atingi nimic din cele ce provoaca aceasta pornire rusinoasa, si, mai ales, fuga de tovarasia cu persoanele de gen opus, dupa cum am spus mai sus. Iar pricinile interioare sunt, pe de o parte, viata in indestulare si odihna trupului, cand toate dorintele trupesti sunt satisfacute pe deplin, iar pe de alta parte – gandurile rusinoase, care vin fie de la sine, din amintirea celor vazute, auzite sau simtite, fie sunt starnite de duhurile rele.

In ceea ce priveste viata in indestulare deplina si odihna trupului, aceasta trebuie inasprita prin postiri, privegheri, culcari pe jos si, mai ales, cu multe metanii pana la istovire si alte asemenea struniri ale trupului de buna voie, precum sfatuiesc si indeamna inteleptii si iscusitii nostri Sfinti Parinti. Iar impotriva gandurilor, indiferent de unde vin, drept leacuri sunt felurite indeletniciri duhovnicesti, potrivite starii tale si necesare acesteia, cum ar fi: citirea cartilor sfinte si de suflet mantuitoare, mai ales cele ale Sfintilor Efrem Sirul, Ioan Scararul, Filocalia si altele de acest fel; cugetarile evlavioase si rugaciunea.

Rugaciunea ta, atunci cand incep sa navaleasca asupra ta ganduri rusinoase, savarseste-o astfel: indata ridica-ti mintea ta la Domnul cel rastignit pentru noi si din adancul sufletului striga catre El: „Doamne al meu lisuse! Iisuse al meu preadulce! Grabeste-Te sa-mi ajuti si nu lasa vrajmasul meu sa ma robeasca!”. In acelasi timp, imbratiseaza gandit si simtit, daca este in apropiere, Crucea de viata facatoare pe care a fosi rastignit pentru tine Domnul tau, saruta de multe ori ranile Lui si vorbeste cu El cu dragoste: „Preafrumoase rani, rani preasfinte, rani preacurate! Raniti aceasta ticaloasa si necurata inima a mea si nu ma lasati sa va rusinez si sa va injosesc cu necuratia mea”.

Iar in vremea cand se inmultesc in tine gandurile rusinoase ale dulcetilor trupesti, cugetarea ta sa nu fie indreptata direct impotriva lor, desi altii sfatuiesc asa. Nu incerca sa-ti inchipui in gand necuratia si rusinea pacatelor poftei trupesti, nici mustrarea constiintei cu amaraciunea care ii urmeaza, nici stricaciunea firii tale si pierderea curatiei fecioriei, nici terfelirea cinstei tale si altele asemenea. Nu incerca, zic, sa te gandesti la acestea, caci astfel de cugete nu intotdeauna sunt un mijloc sigur pentru a birui ispita trupului, ci, dimpotriva, pot sa duca la inasprirea atacurilor, iar uneori chiar la cadere. Caci, desi mintea cu cuvantul sau ganditor va mustra si se va impotrivi acestei patimi, dar intrucat gandul va ramane asupra obiectelor ei, fata de care inima nu este indiferenta, atunci nu e de mirare ca in vreme ce mintea va irosi astfel de condamnari aspre ale acestor fapte, inima se va indulci cu ele si le va incuviinta, ceea ce va insemna caderea sa launtrica. Nu asa, ci trebuie sa cugeti la subiecte care ar inlatura de la tine aceste lucruri rusinoase si ar abate cu totul atentia de la ele si care, prin continutul lor, ar conduce la desteptarea inimii. Astfel de subiecte sunt viata si patimirea Celui ce S-a intrupat pentru noi, a Domnului nostru Iisus Hristos, ceasul de neocolit al mortii, cumplita zi a infricosatoarei judecati si feluritele chinuri ale iadului.

Daca, precum se intampla adeseori, gandurile acestea rusinoase continua si dupa aceasta sa te atace cu o putere deosebita si nestavilita, nu te teme, nu inceta sa cugeti la subiectele aratate mai sus, si nu incerca sa lupti direct cu gandurile, ca sa le stai impotriva. Nu fa asa, ci continua sa cugeti cat poti mai atent la subiectele infrico-satoare si trezvitoare aratate mai inainte, netulburandu-te nici cat de putin de acele ganduri rusinoase, ca si cum nu ar fi ale tale. Sa stii ca nu este nici un mijloc mai bun pentru alungarea lor, decat a nu le baga in seama si a nu le acorda nici o atentie. Aceasta cugetare sa o intrerupi adesea cu aceasta rugaciune sau cu o alta asemenea: „Ziditorul si Izbavitorul meu, slobozeste-ma de vrajmasii mei, spre cinstea Patimii Tale si a negraitei Tale bunatati”. Si sa-ti inchei cugetarea tot cu o asemenea rugaciune.

Fii atent sa nu-ti mai intorci deloc ochiul mintii tale spre aceasta necuratie trupeasca, caci si numai simpla inchipuire a ei nu este fara de primejdie. Si nu te opri sa stai de vorba cu aceste ispite sau despre ele, ca sa-ti dai seama daca te-ai invoit sau nu cu dansele. Aceasta cercetare, chiar daca la aratare pare buna, in fapt este cu adevarat un siretlic al diavolului, care incearca in acest chip fie sa te impovareze, fie sa te arunce in descurajare si deznadejde, fie sa te tina pe tine cat se poate mai mult in aceste ganduri si, prin ele, sa te duca la pacatul cu fapta de acest fel sau de altul.

In locul unor asemenea cercetari asupra gandurilor acestea, care te tulbura, mergi si marturiseste totul parintelui tau duhovnicesc si ramai apoi in pace in gandul si inima ta, netulburat de nici o intrebare, linistit fiind de hotararea parintelui tau. Insa sa-i descoperi tot ce a tulburat si tulbura mintea si simturile tale in aceasta ispita, neascunzand nimic si neingaduind rusinii sa lege limba ta, ci mai degraba smerindu-te in defaimare de sine, neintrand insa in descrierea amanuntelor trupesti sa nu maresti sminteala. Caci daca in fiecare lupta cu vrajmasii avem nevoie de smerenie adanca pentru a birui, oare cu cat mai mult nu ne este ea necesara noua in vremea razboiului trupesc? Caci insasi aceasta ispita cel mai adesea fie se naste din mandrie, fie este o invatatura de minte si pedeapsa pentru ea. De aceea si spune Sfantul Ioan Scararul ca cel care a cazut in desfranare sau intr-un alt pacat trupesc, acela mai inainte de toate a cazut in mandrie; si ca insasi caderea lui in pacat a fost ingaduita pentru ca sa se smereasca: „Unde caderea s-a savarsit, acolo mandria mai inainte a locuit, caci prevestitoarea primei este cea de-a doua”. Si inca: „Pedeapsa mandrului este caderea lui”.

Cand ispita a trecut si in cele din urma gandurile rusinoase s-au linistit, iata ce trebuie sa faci: oricat ti s-ar parea ca esti liber de acum de razboiul trupului, si oricat de incredintat ai fi de aceasta, totusi ai grija sa-ti tii mintea si atentia departe de acele lucruri si persoane care ti s-au facut pricina de ispita, si nicidecum sa nu asculti indemnul de a le vedea sub pretextul ca iti sunt rude sau ca sunt persoane evlavioase si binefacatori ai tai. Baga-ti mintile in cap ca si aceasta este o amagire pacatoasa a firii noastre stricate si o mreaja a vicleanului nostru vrajmas, diavolul, care se preface chiar si in inger de lumina, ca sa ne arunce pe noi intru intuneric, precum a zis Apostolul Pavel (II Cor. 11, 14).

Sfantul Teofan Zavoratul1

Nu te mai teme de nimic si repetă rugăciunea aceasta: „Cruce sfântă, culcă-mă …

1

Terminasem clasa a XII-a. Într-o seară, întorcându-mă de la un prieten, străbătând străzile pustii ale „Oraşului cu salcâmi” – Suceava, mă întrebam dacă voi ajunge acasă înainte de a se porni ploaia. Cerul era mâhnit rău şi un vânt care se înteţea cotrobăia tulburat printre blocuri, făcând să şuiere tot ce întâlnea în cale. N-am reuşit să cobor Mărăşeştiul, un cartier sucevean, că furtuna s-a şi dezlănţuit. Ploaia cădea în rafale, fără nici o rânduială, fulgerele luminau la intervale dese blocurile întunecate şi copacii răvăşiţi şi îngroziţi. Urmam ud leoarcă trotuarul, prin lumini şi umbre, şi mă gândeam la Ana lui Manole.
M-a cuprins deodată frica. O stare pe care n-o puteam controla. Nu voiam să accept că mi-e frică. Nu se asorta cu mine. M-am oprit în ploaie. Voiam să analizez, să înţeleg ce se întâmplă. Era o stare ce venea din afară. Nu-mi explicam ce este. În clipa aceea, în ploaie, sub copacii care se zvârcoleau încercând şi ei să mă sperie, mi-am adus aminte de bunica la care am crescut până la 6 ani. Mă dăscălea întruna. Îmi spunea toată ziua multe şi de toate. Era obişnuită cu dăscălitul. Crescuse 10 copii şi o mulţime de nepoţi.

— Să ştii, dacă te cuprinde frica, să-ţi faci semnul crucii. Uite aşa; şi mi-a arătat cum se face. Dacă nu poţi cu mâna, să-ţi faci cu limba în cerul gurii.

Singur, în întunericul sfâşiat la răstimpuri de fulgere, pe trotuarul plin de bălţi, am făcut semnul Sfintei Cruci. Nu cu mâna dreaptă, aşa cum se face, ci, nu ştiu de ce, cu limba, în cerul gurii. Şi…a funcţionat. Frica a fugit de la mine în clipa aceea. M-am simţit uşor. Starea de spirit s-a schimbat. Îmi venea să dansez. Mergeam prin ploaie şi simţeam ploaia ca pe un dar şi o binecuvântare. La doar un minut distanţă, zâmbeam, fără să-mi pot explica de ce. Nu mă mai grăbeam. Îmi venea să deschid braţele şi să îmbrăţişez oraşul. Ploaia şi vântul şi fulgerele nu mă mai speriau, ci îmi vorbeau despre măreţia Celui despre care îmi tot spunea bunica. Ea cunoştea taine pe care toţi profesorii mei, la un loc, nu le ştiau, nu mi le-au spus.

— Mămăică, ţie nu ţi-e frică să mergi aşa, singură în întuneric prin sat?

— Nu. De ce să-mi fie frică?

— De câini, de noapte…

— Nuuu…

— Dar să mergi prin pădure? Sunt lupi, urşi…

— Ei! Aici la munte, de câte ori nu mergi şi noaptea prin pădure!? N-are de ce să-ţi fie frică. Te păzeşte îngerul. De un singur lucru mi-e frică. Să nu-L supăr pe Dumnezeu. Ia vino încoace. Stai aici, să te-nvăţ o rugăciune, să nu te mai temi de nimic. Zi după mine.

— Cruce sfântă, culcă-mă,

Cruce sfântă, scoală-mă,

Înger sfânt, păzeşte-mă,

Doamne, miluieşte-mă!

— Doamne, miluieşte-mă, repetam şi eu după ea rugăciunea.

Am învăţat-o pe de rost. Apoi… am uitat-o. Şcoală, liceu… Mai târziu, când am fost la strâmtoare, mi le-am amintit pe toate, şi m-au ajutat. Am avut ce să-mi aduc aminte.

Arhimandrit Nicodim Petre

1