Trebuie să dea dovadă de adevărată iubire creștină față de fiecare dintre enoriașii săi, preotul

1

Potrivit cuvintelor și sfaturilor Sfântului Apostol Pavel, adresate ucenicilor săi Tit și Timotei – și prin ei și nouă, tuturor urmașilor din generație în generație –, observăm că exigențele ce se cer slujitorilor bisericești se referă mai ales la patimile de care trebuie să se ferească și la virtuțile pe care se cuvine să le caute, acestea dobândind un accent mai deosebit când le punem pe seama clericilor.
După Sfântul Pavel, în primul rând, preotul trebuie să dea dovadă de adevărată iubire creștină față de fiecare dintre enoriașii săi. Iubirea creștină este o înmănunchere de multe virtuți. Sfântul Apostol Pavel le evocă atunci când enumeră calitățile pe care se cuvine să le aibă episcopul sau preotul. Astfel, acesta trebuie să fie binevoitor (I Timotei 3, 3), blând, cuminte (I Timotei 3, 2); să nu iște certuri, ci să fie făcător de pace; trebuie să fie drept și înfrânat (Tit 1, 8), blând și pașnic. (I Timotei 3, 2)

Preotul trebuie să fie „destoinic să învețe pe alții” (I Timotei 3, 2), „drept învățând cuvântul adevărului” (II Timotei 2, 15) lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie că preotul trebuie să păstreze „taina credinței în cuget curat” (I Timotei 3, 9), „ținându-se de cuvântul credincios al învățăturii”, adică să păstreze credința ortodoxă întreagă. El trebuie apoi să propovăduiască spre luminarea credincioșilor, să-i călăuzească pe calea cea bună și să-i ajute să sporească duhovnicește (Tit 1, 9). Trebuie, în fine, să apere credința de erezii și să „mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 9).

Propovăduirea credinței în orice chip este o datorie ce ține de însăși slujirea preoțească.

„Vai mie dacă nu voi binevesti… că stă asupra mea datoria”, strigă Apostolul (I Corinteni 9, 16), care încă și îndeamnă: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelungă răbdarea și învățătura” (II Timotei 4, 2).

Sfântul Simeon de Dajbabe spune: „Pentru ca preotul să izbutească în misiunea sa de propovăduire, trebuie mai întâi de toate să fie el însuși încredințat de adevărul celor propovăduite… din prinosul inimii să grăiască gura lui. Unul ca acesta va propovădui sfintele adevăruri ca pe cele ce sunt suflet din sufletul lui; ardoarea sa le va face pe oițele sale să simtă ce simte și el și să aibă o credință puternică la fel ca a lui. O astfel de forță duhovnicească e mai de preț decât o predică savant alcătuită; de aceea Apostolul Pavel a spus: Cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înțelepciunii omenești, ci în dovada duhului și a puterii>” (I Corinteni 2, 4)

Peste tot și în toate, preotul trebuie să fie „fără de prihană” (I Timotei 3, 2), adică să nu aibă nici o meteahnă pentru care să poată fi învinuit de păstoriții săi. Ca unul care se face priveliște tuturor, lui i se potrivește, mai mult decât oricărui creștin acest cuvânt de ferire: „Cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Așadar, preotul trebuie să fie „pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția.” (I Timotei 4, 12)

Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 508-512

1

Reclame
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.