Perioada Triodului si pocainta

1

Perioada Triodului este prin excelenţă perioada în care, prin post şi prin rugaciune, prin curăţirea de patimi și prin primirea lui Hristos în fiinţă, prin primirea Împărtăşaniei, omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge la această unire cu Hristos, trebuie ca fiecare dintre noi să aducem o jertfă lui Dumnezeu, adică o pocăinţă pentru păcatele noastr, o transformare a vieţii prin harul primit de la Dumnezeu. Dar cum mintea omului este întunecată de păcat, avem nevoie de modele pe care să le urmăm în această mișcare a sufletului către Dumnezeu. Iar aceste modele, le găsim adunate ca într-un buchet în cartea de cult folosită cu precădere în perioada Triodului, de unde aflăm cum ne putem întoarce la Dumnezeu, cu zdrobirea inimii şi cu încrederea în puterea Sa de a ne ierta, aşa cum a făcut cu Maria Egipteanca, ori cum s-a întors la tatal său fiul risipitor, ori cum s-au salvat ninivitenii de la pieirea promisă de Dumnezeu, ori cum tâlharul de pe Cruce a câştigat Raiul. De asemenea, învaţăm din exemplele regilor David și Manase, ori al femeii păcătoase, al vameşului, ori al lui Petru, că regretele păcatelor săvârşite duc la o pocăință intensă.
În perioada Triodului, tema centrală a imnelor – şi implicit a slujbelor – este întoarcerea păcătosului la Dumnezeu prin acte penitenţiale, prin părere de rău faţă de păcatele săvârşite şi prin rugăciuni către Dumnezeu prin care cere iertare și reprimire în casa Sa. Dar cei care au alcătuit Triodul au dorit să aducă în mintea oamenilor exemple concrete de persoane care au reuşit să redobândească de la Dumnezeu darurile Sale cele bogate, în pofida vieţii lor pline de patimi de odinioară.
Primul mare model de pocăinţă pe care Triodul ni-l aduce ca exemplu este Maria Egipteanca, care reprezintă unul din personajele „cele mai izbăvitoare pe care monahul trebuie să le păstreze necontenit în minte pentru a-şi îmboldi zelul în vederea pocăinţei” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 73). Ea este cinstită în Duminica a V-a a Postului Mare, dar şi în ziua de 1 aprilie, viaţa ei fiind citită şi la Canonul cel Mare în Joia din săptămâna a V-a din Post. Cinstirea vieţii Sfintei Maria Egipteanca se face pentru a-i întări pe credincioşi în timpul postului, arătând răbdarea Sfintei, pentru a aduce speranţa în sufletele zdrobite de mustrarea conştiinţei şi în trupurile istovite de greutatea postului. Plasarea acestei amintiri a vieţii Sfintei Maria Egipteanca are scop pedagogic, adresându-se atât celor care se află pe calea pocăinţei, arătând pilda grăitoare a vieţii Sfintei şi stăruinţa cu care a dus până la sfârşitul vieţii crucea mare a penitenţei, cât şi celor care nu s-au pornit încă pe drumul acesta al pocăinţei, prin arătarea transformării radicale a vieţii sale, lăsând în urmă „tanăra care s-a risipit mulţi ani în păcate şi care a ucis multe suflete îndemnându-i pe alţii la păcat” (Pr. Viorel Sava, În Biserica Slavei Tale, volumul 2, p. 176). Perfect conştientă de gravitatea păcatelor sale, Cuvioasa Maria Egipteanca a ştiut ce înseamnă pocainţa şi ce efecte are aceasta asupra vieţii omului, întrucât „pocainţa este în primul rând cunoştinţă şi conştiinţa păcatelor noastre, a greşelilor noastre, a abaterilor de la poruncile dumnezeieşti, a neascultării noastre în toate de Hristos. Este sinceritatea şi curajul moral de recunoaştere că suntem păcătoşi” (Teodor M. Popescu, Despre Pocaință, în BOR XCVIII-1980, nr. 5-6, p. 573). Biserica arată prin viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca faptul că mântuirea se dobândeşte numai prin lepădarea vieţii noastre trupeşti, pentru a vieţui îngereste, numai printr-o permanentă stare de căinţă şi de prosternare înaintea lui Dumnezeu.

Un alt mare exemplu de întoarcere prin căinţă la Dumnezeu este Tâlharul de pe Cruce, cel care prin profunda sa părere de rău pentru viaţa sa aflată încătuşată de păcate de tot felul, dar şi pentru că se afla în faţa morţii fără să se pocăiască destul pentru vitaţa lipsită de Dumnezeu pe care a dus-o până atunci, a câştigat de la Hristos, Cel aflat în groaznice suferinţe pe Cruce, viaţa veșnică. Mai mult decât atât, el a câştigat şi fericirea de a fi primul cetăţean al Raiului, după făgăduinţa Celui aflat în suferinţele aceleiaşi pedepse: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43). Dar acestea, el nu le-a câştigat oricum, chiar dacă la prima vedere aşa s-ar părea, ci el a intrat primul în Rai „prin scurta sa mărturisire de credinţă şi prin simplul său elan de căinţă” (Triodul explicat, p. 73). De aceea, Triodul, în slujba Sfintelor Patimi, la Denia din Joia Mare, arată că acest tâlhar, prin rugăciunea sa scurtă, dar plină de căinţă şi de umilinţă, dar şi de curaj şi credinţă că Cel Care se află pe Cruce răstignit este Fiul lui Dumnezeu, Care poate să-l izbăvească şi să-i dăruiască viaţa veşnică: „Puţin glas a slobozit tâlharul pe Cruce, şi mare credinţă a aflat. Într-o clipeală s-a mântuit şi, întâi el deschizând uşile raiului, a intrat. Cel Ce ai primit pocăinţa aceluia, Doamne, slavă Ție” (Triodul, p. 610). Mântuirea tâlharului de pe Cruce este cea mai bună dovadă că iubirea de oameni a lui Dumnezeu este nemărginită. Nu putea trece cu vederea Hristos pe un om care suferea la fel de mult ca El şi care şi-a zdrobit inima prin lacrimi de pocăinţă, şi nu a deznădăjduit nicio clipă că Hristos nu Se va milostivi de căinta sa şi nu va da răspuns la aceste rugăciuni profunde. Tocmai pentru că „nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în Rai” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I Despre pocăinţă, p. 3). Imnele Triodului arată că tâlharul a cunoscut dumnezeirea Celui răstignit pe Cruce lângă el şi din semnele care s-au arătat atunci pe pământ, care au înspăimântat pe toţi, confirmând ceea ce acest tâlhar a crezut, şi anume că Hristos Cel răstignit este Mesia Cel Care a venit să ne mântuiască prin moartea Sa: „Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe Cruce spânzurat, a zis: de n-ar fi fost Dumnezeu Întrupat, Care cu noi a fost răstignit, nu şi-ar fi ascuns soarele razele sale, nici s-ar fi clătinat pământul, cutermurându-se. Ci, Cel ce toate le-ai suferit, pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta” (Triod, Tropar la Ceasul al IX-lea, luni prima Săptămână din Postul Mare).

Se ştie că Dumnezeu are cu fiecare popor în parte un plan, în care sunt incluse toate gândurile pe care le are pentru mântuirea tuturor oamenilor care fac parte din respectivul popor. Despre poporul din cetatea Ninivei nu ştim prea multe, decât că pacatele lor erau atat de mari, încât Dumnezeu S-a hotărât să-i piardă, aşa cum se întamplase odinioară cu cei din cetatea Sodomei. Păcatele celor din Ninive erau atât de mari şi de grave, precum idolatria, incestul, desfrânarea, încât l-au înspăimântat şi pe Iona, proorocul, care a refuzat să asculte porunca Domnului de a merge să-i reabiliteze. În acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a II-a – Despre tristeţea împăratului Ahab şi despre profetul Iona scria următoarele: „Dar Iona n-a vrut să plece, căci ştia iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Și ce-a făcut? A luat-o la fugă! Că îşi spunea: eu Doamne am să mă duc să le predic, iar Tu, însă, ai să te întorci, pentru că eşti iubitor de oameni, iar eu am să fiu ucis ca profet mincinos! Marea l-a primit pe Iona dar nu l-a ascuns, ci l-a dat inapoi pământului şi l-a facut sănătos şi teafăr în Ninive; marea l-a apărat ca un prieten care-şi apără prietenul”. Vedem că, la fel ca în cazul tâlharului de pe Cruce, timpul pe care îl mai aveau ninivitenii pentru a se pocăi era scurt, şi anume patruzeci de zile (Iona 3; 4). Nu le-a spus că Dumnezeu îi va pierde pur şi simplu, ci le-a arătat că Dumnezeu a dat această perioadă de timp să vadă reacţia lor, lăsând să se înţeleagă de aici că acest timp intermediar nu era alceva decât un timp al întoarcerii, al căinţei pentru cele săvârşite şi o perioadă în care au posibilitatea să-şi câştige salvarea. Şi, într-adevăr, vedem că acei locuitori ai cetăţii Ninive au înţeles acest lucru şi au început să regrete faptele lor ruşinoase, să plângă amarnic pentru ele. În frunte cu regele lor, ei au petrecut acele patruzeci de zile într-o stare de pocăinţă nemaiîntâlnită până atunci: au început să postească aspru, de la cel mic până la cel mai mare, de la omul de rând până la rege, nefiind scutite nici animalele de la aceasta, şi şi-au presărat cenușă în cap, îmbrăcându-se în sac şi cerând iertare pentru că au uitat de Dumnezeu şi au săvârşit cele mai mari fărădelegi. Pocăinţa aceasta deosebită pe care a arătat-o întreaga cetate, fără precedent, a atras mila cea mare a lui Dumnezeu şi evident căa ascultat rugăciunile cele pline de umilinţă ale ninivitenilor, şi nu i-a nimicit, arătând asfel că orice om, indiferent cât de păcătos ar fi, se poate mântui, numai dacă se întoarce cu adevărat la Cel Care nu aşteaptă altceva de la om decât să-l caute şi să-şi schimbe viaţa. Prin acest model oferit de Triod, cei care postesc capătă curaj văzând modul cum Dumnezeu i-a răsplătit pe acei păcătoşi datorită postului lor de patruzeci de zile, foarte apropiat cu postul pe care îl ţinem în apropierea praznicului Învierii: „Veniţi credincioşilor cu dragoste, având ca o pavăză arma cea tare a postului, să întoarcem înapoi toată uneltirea înşelăciunii vrăjmaşului; să nu ne îndulcim cu plăcerile poftelor, ca să nu ne temem de focul ispitelor; prin care post Hristos, Iubitorul de oameni, cu răsplata răbdării ne va încununa pe noi. Pentru aceasta, cu îndrăzneală rugându-Te, cădem înaintea Lui strigând şi cerând sufletelor noastre pace şi mare milă” (Stihira a III-a la Vecernia din Marţi, săptămâna întâi a Postului Mare, în Triod, p. 126-127).

Parabola Fiului risipitor, rostită de Mântuitorul pentru a arăta că a venit în lume pentru a readuce la Dumnezeu pe cei păcătoşi, reprezintă una din cele mai frumoase şi reprezentative pagini scripturistice referitoare la întoarcerea la Dumnezeu a celui care a greşit, pe care Triodul o evocă în a doua Duminică din această perioadă, tocmai pentru a arăta înainte de începutul Postului Mare că fiecare dintre noi are datoria să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi să-şi conformeze viaţa cu învăţătura Sa, ceea ce înseamnă o profundă analiză interioară şi hotărârea de a ne întoarce la Dumnezeu, prezent printre noi în Sfânta Biserică, aşa cum a procedat Fiul cel risipitor. Plecarea sa reprezintă, de fapt, refuzul de a mai fi în comuniune cu Dumnezeu, refuzul de a folosi darurile primite la naştere spre desăvârşirea cea întru Dumnezeu, şi hotărârea de a le folosi în scopuri lumeşti şi trecătoare: „O! De câte bunuri m-am lipsit eu ticălosul, pe mine însumi. O, de la ce împărăţie am căzut, eu pătimaşul. Avuţia pe care am luat-o, am cheltuit-o, porunca am calcat-o…” (Slavă la Vecernia din Duminica Fiului Risipitor). După ce a gustat din plin din amarul care urmează plăcerii, fiul risipitor şi-a dat seama de greșeala făcută şi și-a conştientizat starea decăzută. Arşita păcatului a devenit la un moment dat insuportabilă, încât „a înţeles atunci că numai tatăl său îi poate veni în ajutor, el îi poate lua piatra de moară de pe suflet” (Pr. Ion Bunea, p 744). În acel moment, un singur gând îl domină: acela de a se întoarce la casa tatălui său şi de a-i cere iertare pentru neascultarea sa şi pentru greseala făcută şi pentru a-i cere să-l reprimească în casa sa. Pocăinţa „nu se reduce, deci, la o simplă formalitate, numai la un simplu regret subiectiv, ci ea trebuie să se arate şi în fapte, în schimbarea vieţii” (Pr. Irineu Crăciunaş, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţă). Conştiinţa păcatului său este cu atât mai mare cu cât el vede că alegerea sa liberă a fost una pieritoare: „Desfătărilor trupeşti m-am plecat în chip ticălos şi m-am făcut rob cu totul născocirilor de pofte; şi m-am înstrăinat de Tine, Iubitorule de oameni; iar acum strig cu glasul celui rătăcit: Greşit-am, Hristoase, nu mă trece cu vederea, ca Cel ce eşti singur milostiv” (Canonul Utreniei din Duminica Fiului Risipitor). Revenirea Fiului Risipitor ne este exemplu, pentru că nu a ezitat nicio clipă în a merge la casa tatălui său şi a-şi cere iertare, lucru pe care trebuie să-l facem şi noi: „Glasul desfrânatului aduc Ţie, greşit-am înaintea ochilor tăi, bunule; risipit-am bogaţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte” (Stihira I la Laudele Duminicii Fiului Risipitor). Hotărârea fermă de a-şi schimba viața, precum şi căinţa totală l-au ajutat să treacă peste orice obstacol aflat în calea sa la revenirea în casa părintească, iar locurile pe care le străbate acum nu mai au acelaşi efect ca atunci când trecea cu mare alai şi când era socotit un oaspete de mare seamă, ci acum nimeni nu-l ajută, nu-l mai consideră demn de a fi luat în seamă. Dar toate acestea nu-l deranjează, ci îşi continuă drumul spre tatăl său, ca la singurul loc unde poate găsi ajutor şi iertare: „Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că în desfrâu mi-am cheltuit viaţa. Căutând spre bogaţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea săracă; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta” (Sedelna de la Utrenia din Duminica Fiului Risipitor).

Dacădorim săne alegem un model de pocăinţă, ideal ar fi să urmăm mai mulţi sfinţi în fapte, aşa cum ne arată Triodul atunci când doreşte să ne arate cum să ne pocăim, pornind de la exemplele scripturistice, deci de la pildele oferite de Mântuitorul, continuând cu cele din Vechiul Testament, şi apoi cu cele din viaţa Bisericii. Modelele de pocăinţă prezentate de Triod, sunt adevarate pilde pentru viaţa oricărui creştin, găsind în ele exemple vii în amintirea Bisericii prin slujbele lor, prin cinstirea lor, dar mai ales pentru ceea ce ne oferă ele până la sfârşitul veacurilor: îndemnuri la pocăinţă şi felurile în care aceasta se face.

Preot Bucovineanu Nicolae-Cătălin, Parohia Adormirea Maicii Domnului Berzunţi, Protopopiatul Onești

Reclame

Omilie la parabola evanghelica a vamesului si a fariseului

1

1. Izvoditorul a toata rautatea, cel ce lesne nascoceste raul, este in stare sa zdruncine dintru inceput, prin deznadejde si necredinta, chiar temeliile virtutii asezate in suflet; de asemenea, este in stare sa atace zidurile inaltate ale casei virtutii, prin delasare si nepasare. Ba mai mult, el poate darama, prin mandrie si nechibzuinta, acoperisul deja cladit al faptelor celor bune. Dar opriti-va, nu va infricosati! Caci este mai nascocitor in fapte bune cel cucernic si virtutea are indestul de multa tarie pentru a se impotrivi raului, ca una ce se imbogateste de Sus cu darurile si cu legamantul Aceluia Care are putere peste toate si Care daruieste tarie, prin bunatatea Sa, tuturor celor ce indragesc virtutea, astfel incat sa ramana nu numai nezdruncinata virtutea de relele uneltiri de multe feluri pregatite de catre cel potrivnic, dar sa si poata scula si intoarce pe cei ce au cazut in prapastia relelor, ca apoi sa-i aduca in chip lesnicios la Dumnezeu, prin pocainta si smerenie.

2.Pilda si infatisare indestulatoare a acestora este ca vamesul [din parabola evanghelica] fiind strangator de dajdii si petrecandu-si viata oarecum in strafundul pacatului, s-a facut partas numai prin cuvant celor ce vietuiau in virtute, si aceasta in scurt timp. El este astfel usurat si se inalta si calca peste toata rautatea, fiind trecut in ceata celor drepti, indreptatit de catre insusi Judecatorul cel nemitarnic. Si chiar daca fariseul s-a fost osandit prin cuvant, totusi el fiind fariseu, si socotindu-se pe sine ca este cineva, dar nefiind drept cu adevarat, graieste cu indrazneala puzderie de vorbe, dintre care nu putine au starnit mania lui Dumnezeu.

3. De ce oare smerenia inalta spre culmea dreptatii, iar buna parere despre sine il coboara pe om spre adancul pacatului? Pentru ca cel ce socoate ca el este cineva mare, si aceasta chiar inaintea lui Dumnezeu, este parasit pe buna dreptate de catre Dumnezeu, ca unul ce crede ca nu are nevoie de ajutorul Lui. Iar cel ce se socoate pe sine ca este un nimic, si de aceea cauta la indurarile cele de Sus, are parte si dobandeste pe drept indurarea si ajutorul si harul de la Dumnezeu. Caci sta scris: „Domnul sta impotriva celor mandri, da harul Sau celor smeriti”.

4. Si aratand aceasta printr-o pilda. Domnul spune: „Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames” [Luca 18, 10]. Vrand Domnul sa infatiseze, in chip limpede, castigul ce se dobandeste din smerenie si paguba ce se pricinuieste prin mandrie, El imparte in doua pe cei ce se duceau la Templu, sau mai curand pe cei ce se urcau la el, caci acestia se indreptau catre Templul lui Dumnezeu spre a se ruga. Or aceasta este firea rugaciunii: ea inalta pe om de pe pamant la cer si, trecand deasupra a tot ce este ceresc si nume si inaltime si vrednicie, il infatiseaza pe acest om lui Dumnezeu, Celui ce se afla mai presus toate. Dar era Templul acela din vechime asezat deasupra orasului, pe o colina, de pe care, pe vremuri, moartea nimicea Ie-rusalimul, iar David, vazand pe ingerul cel aducator de moarte cu sabia scoasa din teaca impotriva cetatii, se urcase el pe acea inaltime, construise acolo un jertfelnic si, aducand pe el jertfa lui Dumnezeu, indepartase molima. Acesta a fost si chip al inaltarii mantuitoare si duhovnicesti din rugaciunea cea sfanta si al ispasirii prin rugaciune (caci toate acestea erau pilde pentru mantuirea noastra) si, daca vreti, si chip al acestei Sfinte Biserici a noastre, care cu adevarat se afla asezata pe inaltime, fiind ea un loc ingeresc si mai presus de lume, in care, pentru mantuirea intregii lumi si pentru ingenuncherea mortii si pentru indestularea vietii celei fara de moarte, se aduce jertfa nesangeroasa si mare si cu adevarat bine primita de Dumnezeu.

5. Din aceasta pricina, Domnul nu a spus ca doi oameni s-au dus la Templu, ci ca ei „s-au urcat” la Templu. Dar sunt acum si dintr-aceia care, venind la Sfanta Biserica, nu se inalta, ci mai degraba coboara si rastoarna Biserica, cea care inchipuieste cerul; acestia sunt cei care vin la Biserica pentru a se intalni si a sta la taclale unii cu altii, ori pentru a face negustorie, vanzand si cumparand; de fapt, ei se aseamana: unii dand marfuri, altii dand cuvinte, iau in schimbul lor cele ce le sunt pe masura. Pe acestia Domnul i-a dat candva afara din Templul acela, cu totul, graind catre ei: „Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!” [Matei 21, 13]. Si astfel El a zvarlit afara vorbaria aceasta a lor, ca pe una care nu se inalta deloc spre Tem’ piu, cu toate ca ei vin acolo in fiecare zi.

6. Fariseul si vamesul s-au urcat la Templu avand amandoi un singur scop, acela de a se inchina, chiar daca fariseul s-a coborat pe sine dupa drumul sau, fiind tarat in jos de felul rugaciunii sale. Caci scopul urcarii lor spre Templu era acelasi (de aceea s-au urcat ei la Templu: sa se roage), dar chipul [rugii lor] a fost osebit. Unul zdrobit si smerit s-a urcat la Templu, invatand de la Proorocul psalmist ca „inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” [Psalmi 50, 18], intrucat si Proorocul spune despre el insusi, deplin cunoscand aceasta din propriile-i incercari: „Umilit am fost si m-am izbavit” [Psalmi 114, 6]. Si ce sa spun eu despre Prooroc? Caci Dumnezeul Proorocilor, facandu-Se asemenea noua pentru noi, S-a smerit pe Sine, precum spune Apostolul; de aceea si Dumnezeu L-a inaltat pe El. Fariseul insa, ingamfandu-se intru multa fala, s-a inaltat pe sine, cu gandul de a se arata drept; si aceasta inaintea lui Dumnezeu, fata de Care toata dreptatea noastra este ca o zdreanta pangarita. Pentru ca [fariseul] nu a auzit pe Domnul spunand: „Toata inima semeata este uraciune inaintea Domnului” [Pilde 16, 5] si „Domnul sta impotriva celor mandri” [vezi Isaia 2, 12] sau „Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor!” [Isaia 5, 21].

7. Nu numai firea si naravul ii desparteau pe ei, fiind atat de osebite, dar si chipul rugaciunii. Pentru ca rugaciunea nu este numai o cerere, ci si o multumire. Astfel, unul dintre cei care avea sa se roage s-a urcat spre Templul cel dumnezeiesc slavind pe Dumnezeu si multumindu-I Lui pentru cele pe care le capatase de la Dansul, iar celalalt spre a cere pe cele pe care nu le dobandise inca, din care facea parte iertarea pacatelor si indeosebi iertarea pentru cei ce pacatuiesc in fiecare ceas. Caci fagaduinta facuta de noi si implinita cu smerenie fata de Dumnezeu nu se numeste rugaciune, ci legamant; si acest lucru l-a deslusit cel ce a spus: „Faceti fagaduinte si le impliniti Domnului Dumnezeului vostru” [Psalmi 75, 11], ca si cel ce zice: „Mai bine sa nu fagaduiesti decat sa nu implinesti ce ai fagaduit” [Ecclesiastul 5, 4].

8. Dar acel lucru indoit al chipului rugaciunii are de asemenea, pentru cei ce nu sunt vrednici si cu luare aminte, doua feluri de a fi. Deoarece credinta si infrangerea inimii fac, dupa amutirea faptelor rele, ca rugaciunea pentru iertarea pacatelor sa fie cu folos, pe cand deznadejdea si invartosarea inimii o fac sa nu aiba urmari. Iar smerenia face camultumirea pentru cele pe care le-am dobandit de la Dumnezeu sa fie bine primita, ca si lipsa de razvratire a acelora care nu au [bunuri de la Dumnezeu]. Insa ingamfarea pentru aceste bunuri nu este bine primita de Dumnezeu, fiindca o astfel de fala inseamna ca aceste virtuti ar fi fost capatate prin straduinta si prin pricepere proprie, asa cum nu este bine primita nici osandirea celor ce nu poseda inca aceste virtuti. Fariseul suferea de amandoua aceste pacate si este dovedit faptul acesta de el insusi si de propriile sale cuvinte. Caci suindu-se la Templu ca sa multumeasca, nu ca sa ceara, el amesteca in chip necugetat si nefericit ingamfarea si osandirea cu multumirea pe care o aduce lui Dumnezeu. Caci zice [Evanghelia] ca stand el, se ruga in sine cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri…” [Luca 18, 11].

9. Felul cum sta fariseul nu arata o atitudine de rob, ci vadea o ingamfare lipsita de rusine, atat de contrara celui ce din smerenie nu avea indrazneala nici ochii sa-i ridice spre cer. Cu adevarat fariseul se ruga catre sine, fiindca rugaciunea sa nu s-a inaltat catre Dumnezeu, chiar daca el cunostea pe Acela Care sta pe Heruvimi si cerceteaza adancurile adancurilor. Rugaciunea sa era in felul acesta: „Multumesc Tie”; si nu a adaugat: ca mi-ai daruit mie, milostivindu-Te de mine, izbavirea de mrejele celui viclean, fiind eu nevolnic pentru a sta impotriva. Pentru ca, fratilor, este o fapta vitejeasca pentru sufletul nostru sa fie prins in laturile vrajmasului, sa cada in navoadele pacatului si sa aiba puterea sa scape, izbavindu-se prin pocainta. De aceea, treburile noastre sunt oranduite de grija cea de Sus, si adeseori ostenindu-ne putin sau chiar de loc, ramanem mai presus de multe si mari patimiri, fiind usurati cu dragoste, din pricina nevolniciei noastre. Deci se cuvine ca noi sa cunoastem darul, si sa ne smerim dinaintea Celui ce ni 1-a dat, si in nici un chip sa nu ne falim.

10. Fariseul a spus: „Iti multumesc Tie”, Dumnezeule, nu fiindca am capatat un ajutor de la Tine, ci „pentru ca eu nu sunt precum ceilalti oameni”, ca si cum ar fi avut de la el, din sinea si din launtrul lui, puterea de a nu fi rapitor, desfranat sau nedrept, daca intr-adevar nu era el astfel. Caci fariseul nu lua seama la el insusi, ca graind despre sine sa se arate drept prin sine, ci mai degraba priveste la toti ceilalti decat la sine; si pe toti – o, ce prostie nebuneasca! – ii dispretuieste astfel, pentru ca sa socoteasca drept si intelept doar pe unul singur, adica pe sine: „nu sunt eu — zice el — precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames”. Ce nebunie s-ar putea spune despre fariseu! Si daca toti, in afara de tine, sunt nedrepti si rapitori, cine mai sta sub rapire si rau? Si ce este cu acest vames si cu osebita lui pomenire? Oare nu este si el unul din multimea tuturor celorlalti, si nu este el oare cuprins, ca sa spun asa, in osandirea pe care tu le-o aduci tuturor? Sau i se cuvenea lui o pedeapsa indoita intrucat era judecat de ochii tai fariseici, chiar daca stateai de-parte de el? De altfel, tu stiai ca el era nelegiuit in’ trucat il cunosteai ca era vames, dar ca era desfranat – de unde stiai? Sau este acelasi lucru a fi nelegiuit si a acoperi cu ocari pe un nevinovat, de vreme ce vamesul este nedrept fata de altii? Nu este deloc asa, ci acelui vames, smerit in cugetul sau si indurand osandirea ta trufasa, si aducandu-si invinovati-rea inaintea lui Dumnezeu deodata cu ruga sa, pe buna dreptate i s-a lasat deoparte osanda pentru re-lele pe care le faptuise. Iar tu [fariseule] vei fi osandit pe drept, caci tu condamni cu semetie pe acel vames si pe toti oamenii, si dintre toti numai pe tine singur te socotesti drept: „Nu sunt eu precum ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri…”.

11. Aceste cuvinte infatiseaza dispretul fata de Dumnezeu si fata de toti oamenii, iar pe deasupra arata si amagirea de sine. Caci fariseul, in chip lamurit, dispretuieste de-a valma pe toti oamenii, iar oprirea sa de la faptele cele rele o marturiseste ca fiind datorata puterii sale si nu celei a lui Dumnezeu. Caci chiar daca fariseul multumeste lui Dumnezeu, el chiar prin aceasta ii socoate pe toti oamenii, in afara de el, ca fiind necumpatati si nelegiuiti si rapitori, ca si cum nimeni, in afara de el, nu ar fi vrednic sa-si infatiseze virtutea lui Dumnezeu. Insa, daca toti ceilalti oameni ar fi fost astfel, trebuia ca bunurile fariseului aceluia sa fie rapite si jefuite de catre toti ceilalti. Dar nu se vadeste prin nimic ca s-ar fi intamplat astfel. Caci fariseul adauga: „postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig”. El nu spune ca da zeciuiala din cate a castigat, ci din cate castiga, prin aceasta intelegandu-se sporirea intruna a propriei averi. Asadar el, posedand pe cele pe care le-a castigat candva, fara nici o piedica a dobandit si le-a adaugat lor pe cele pe care a putut sa le mai ia pana-n ceasul acela; cum atunci, in afara de el, toti rapeau si faceau nelegiuiri? Astfel, viclenia se acuza pe sine insasi si isi intinde siesi curse! Asa, de-a pururi, minciuna are amestec cu nevolnicia mintii!

12. Asadar fariseul pune inainte zeciuiala din averea sa spre a-si scoate in evidenta dreptatea. Caci cum sa fie rapitor al celor ce apartin strainilor cel ce da zeciuiala din cele proprii? El pomeneste postul drept marturie a intelepciunii lui, pentru ca postul este aducator de curatire. Fie asa, deci: tu, fariseule, esti intelept si drept si plin de minte, si ai cugetul cumpatat si curajos, si nici o virtute nu-ti lipseste. Dar daca tu le ai de la tine insuti, si nu de la Dumnezeu, atunci de ce minti si te prefaci ca inalti o rugaciune, de ce te mai sui la Templu si de ce spui degeaba ca Ii multumesti lui Dumnezeu? Daca le ai de la Dumnezeu, luandu-le de la El, atunci tu nu le-ai luat ca sa te lauzi si sa te falesti, ci ca sa fii tu spre zidirea celorlalti intru slava Celui ce ti le-a dat. Asadar se cuvenea cu adevarat sa te bucuri cu smerenie si sa multumesti si Celui ce ti le-a dat, si celor prin care le-ai luat. Pentru ca lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc. Fariseul numeste sambata nu ziua a saptea, ci implinirea saptamanii de zile, din care el posteste doua zile si se faleste, ignorand ca aceste posturi sunt virtuti omenesti, dar semetia este o fapta diavoleasca. De aceea ea face nefolositoare aceste fapte bune si le trage in jos ca o povara chiar atunci cand acestea sunt adevarate, daramite atunci cand sunt mincinoase si de rea-credinta.

13. Asadar fariseul rostea astfel de cuvinte. „Iar vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: «Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului»” [Luca. 18, 13]. Bagati de seama cat de mare este smerenia si credinta si invinuirea de sine a lui! Nu vedeti voi cum rusinea cea adanca a cugetului si a simtirii lui, impreuna cu strapungerea inimii, se amesteca in rugaciunea vamesului acestuia? Fiindca suindu-se la Templu ca sa se roage pentru iertarea pacatelor sale, a adus cu sine bune mijlociri la Dumnezeu, adica credinta care nu rusineaza, osandirea de sine care nu poate fi invinovatita, strapungerea inimii care nu poate fi dispretuita si smerenia care inalta. Si a legat de rugaciunea lui si luarea aminte la cele mai bune fapte. Caci spune [Evanghelia] ca acel vames statea departe. Nu spune „stand”, ca despre fariseu, ci spune ca „statea”, aratand prin aceasta rastimpul mult mai indelungat al sederii, laolalta cu ravna rugaciunii si a cuvintelor de pocainta; pentru ca vamesul nu adauga nimic, nici nu cugeta la nimeni, ci lua aminte numai la sine si la Dumnezeu, intorcandu-se in sine si inmultind doar cererea alcatuita din putine cuvinte, care este chipul cel mai de folos al rugaciunii.

14. Evanghelia spune: „Iar vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice catre cer”. Aceasta sedere era in acelasi timp si stare, si supusenie, fiind nu numai atitudinea unui simplu rob, ci si aceea a unui condamnat. Iar aceasta atitudine vadeste un suflet scapat de pacat, dar inca departe de Dumnezeu, prin aceea ca nu are inca indrazneala fata de El prin fapte [bune], insa nadajduieste sa se apropie de Dumnezeu, prin incetarea faptelor rele si prin nazuinta sa spre bine. Astfel vamesul statea departe si nu voia nici ochii sa-i ridice spre cer, aratand prin purtarea si infatisarea sa pedeapsa de sine si mustrarea pe care si-o aducea siesi. Fiindca el se socotea nevrednic si de Cer, si de Templul de pe pamant. Si cum statea la usa Templului, nu cuteza nici sa-si ridice privirea spre cer, cu atat mai mult catre Dumnezeul cerului; dar lovindu-si pieptul din pricina launtricei sfasieri, s-a infatisat pe sine ca fiind vrednic acum de lovituri; si cuprins de o atat de grea remuscare, el ofta mult si des, aplecandu-si capul in jos ca un osandit, se numea pe sine pacatos si cauta cu credinta ispasirea, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului”. Caci el a dat crezare cuvintelor Celui ce a spus: „Intoarceti-va catre Mine, si atunci Ma voi intoarce si Eu catre voi” [Zaharia 1, 3]; si a crezut Proorocului care a marturisit: „Zis-am: «Marturisi-voi faradelegea mea Domnului»; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu” [Psalmi 31, 6].

15. Ce s-a petrecut cu ei dupa aceasta? „Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” [Luca 18, 14]. Caci fapt este ca diavolul are drept bun al sau fumurile trufiei si drept rautate a sa proprie slava de sine, de aceea infrange si trage in jos orice virtute omeneasca, indata ce in ea s-a amestecat mandria desarta. Dimpotriva, smerenia inaintea lui Dumnezeu este o virtute a ingerilor buni si biruie orice rautate omeneasca, indata ce este urmata de omul care greseste. Fiindca smerenia este ca un car al inaltarii la Dumnezeu, al inaltarii spre acei nori care vor avea sa-i poarte la Dumnezeu pe cei ce vor fi impreuna cu Dumnezeu in veacurile cele fara de sfarsit, cum a, proorocit Apostolul, spunand: „Vom fi rapiti in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul” [I Tesaloniceni 4, 17]. Asemanatoare lucruri sunt norul si smerenia, caci aceasta din urma este zamislita din pocainta si ea sloboade izvoarele lacrimilor din ochi, inlatura pe cei vrednici de la fapte nevrednice, ii inalta si apoi ii apropie alaturandu-i de Dumnezeu, dupa ce au fost indreptati prin har, prin bunatatea cea cuprinzatoare a milostivei vointe a lui Dumnezeu.

16. Ci iata ca vamesul, care mai intai rapise cu viclenie bunurile ce apartineau altora, iar pe urma se lepadase de rautate, fara insa sa se socoata drept, a fost facut drept. Iar fariseul, care nu rapise cele ce apartineau altora si drept se socotise pe sine, a fost osandit. Cei care se tin departe, dar se feresc a dobandi cele ce apartin altora, cutezand pentru aceasta a se socoti drepti pe ei insisi, ce vor patimi ei oare?

17. Dar sa-i lasam pe acestia, intrucat si Domnul ii lasa, ca pe unii ce nu pot fi convinsi prin cuvinte. Insa uneori si noi, cand ne-am smerit si am inaltat rugaciuni, poate am socotit si am crezut ca am dobandit dreptatea vamesului. Dar nu este asa; fiindca se cuvine sa luam aminte la acest fapt, anume ca vamesul a fost dispretuit fatis de catre fariseu si dupa ce a pus stavila pacatului, apoi el insusi dispretuindu-se, pe sine s-a osandit, si nu numai ca nu l-a contrazis pe fariseu, ci i-a si dat dreptate impotriva sa insusi.

18. Asadar si tu insuti, atunci cand iti parasesti naravul, lepadandu-te de rau, sa nu te incontrezi si sa graiesti impotriva celor ce te dispretuiesc si te ocarasc [din pricina pacatului tau], ci osandeste-te pe tine insuti deopotriva cu ei, ca unul ce chiar esti in felul acela, si prin indurerata rugaciune sa cauti scapare doar catre ispasirea cea de la Dumnezeu, cunoscand ca esti mantuit fiind vames. Fiindca multi afirma ca ei sunt pacatosi, si-o spunem si noi, ba poate asa si credem; dar dispretul este cel ce pu-ne inima la incercare. Asa precum marele Pavel este departe de trufia fariseilor, cu toate ca scrie catre acei corinteni care vorbeau in felurite limbi [I Corinteni 14, 18]: „Multumesc Dumnezeului meu ca vorbesc in limbi mai mult decat voi toti” (ca sa puna frau acelora ce se faleau fata de cei ce nu dobandisera acest har; si aceste cuvinte le scrie cel ce in alta par-te spune ca el este pleava pentru toti), tot asa sunt spuse si cuvintele vamesului; deci se cade a fi smeriti in cuvinte asemenea vamesului, iar nu sa se socoata cineva indreptatit in felul fariseului aceluia. Fiindca se cuvine sa ne apropiem de cuvintele vamesului si de schimbarea prin lepadarea de faptele rele, ba inca trebuie sa ne apropiem preluand starea sufleteasca si strapungerea inimii si staruinta aceluia. De altfel si David a aratat ca se cuvine ca prin faptele sale cel vinovat sa se socoteasca pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu si, caindu-se, sa cugete el ca defaimarea si dispretul aratate lui de altii sunt drepte si vrednice de indurat. Pentru ca David, dupa pacatul lui, auzind cuvinte rele de la Simei [II Regi 16, 10], a grait catre cei ce voiau sa-l apere: „Lasati-l pe el sa ma blesteme, fiindca Domnul i-a spus lui sa-1 blesteme pe David”, aratand David ca aceasta se petrecea din ingaduinta si porunca lui Dumnezeu, pentru pacatul lui David savarsit fata de Domnul, cu toate ca atunci David se lupta cu o nenorocire mare si grozava, caci Abesalom se rasculase impotriva lui.

19. Intr-adevar, parasind Ierusalimul fara voia sa, cu o durere greu de suferit, a ajuns in fuga lui la poalele Muntelui Maslinilor, unde l-a aflat pe Simei sporindu-i inca nenorocirea, caci acesta arunca cu pietre si il ocara fara crutare si fara rusine, il blestema si il numea pe el om sangeros si nelegiuit, ca si cum i-ar fi vadit crima si sacrilegiul cu privire la Bat-seba si la Urie, coplesindu-l pe rege cu injurii1. Apoi rostind Simei grele mustrari, nu numai o data sau de doua ori, si aruncand el cu pietre si cu vorbe inca mai izbitoare decat pietrele, a plecat. Si s-a dus – zice Scriptura — regele impreuna cu toti oamenii lui, dar Simei mergea pe coasta muntelui, ocarand si aruncand cu pietre si cu tarana in regele David. Ci regele nu era lipsit de oameni care sa-1 impiedice de Simei. Fiindca Abisai, strategul, nemaisuferind aceasta, a grait catre David: „Pentru ce acest caine lesinat blesteama pe domnul meu, rege? Ma duc sa-i iau capul” [II Regi 16, 9]. Regele insa l-a oprit pe el si pe toti slujitorii sai, graindu-le lor: „Lasati-l sa blesteme, poate va cauta Domnul la umilirea lui si-mi va rasplati cu bine pentru acest blestem al lui” [II Regi 16, 12].

20. Ceea ce atunci s-a savarsit §i s-a implinit cu fapta se vadeste si prin pilda cea despre vames si despre fariseu, ca infaptuire de totdeauna a dreptatii. Caci acela ce se socoate pe sine supus cu adevarat pedepsei celei vesnice, cum sa nu indure cu vitejie nu numai ocara, dar si paguba si boala si, precum se spune, toata nenorocirea si vatamarea? Iar cel ce arata o atat de mare rabdare, ca unul datornic si obligat sa dea socoteala in felul acesta, este izbavit de o pedepsire cumplita, necurmata si de neindurat ca aceea, primind o osanda mai usoara si vremelnica, ce are un sfarsit, iar uneori de nenorocirile care se intampla acum [este izbavit] prin bunatatea pe care Dumnezeu o adauga rabdarii Sale si care-si ia inceputul ei din aceste suferinte. De aceea cineva dintre cei pedepsiti de catre Dumnezeu a grait: „Indura-voi mania Domnului, caci am pacatuit impotriva Lui” [Miheia 7, 9].

21. Fie ca nici noi sa nu fim nimiciti sau de tot cazuti sub osanda lui Dumnezeu, ci sa fim pedepsiti cu mila, nu cu mania Domnului, iar la sfarsit, dupa cuvantul Psalmistului, sa fim indreptati prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, puterea, cinstea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Sau cel fara de inceput si cu Duhul Sau cel de viata facator, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota

1. David l-a trimis pe Urie Heteul intr-o misiune periculoasa (in care pierzania aceluia era sigura), cu scopul de a-i lua sotia (pe Betseba, fiica lui Eliam), ceea ce s-a si intamplat.

Sfantul Grigorie Palama, Omilii, volumul I, traducere din limba greaca de Dr. Constantin Daniel, revazuta de Laura Patrascu si stilizata de Razvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucuresti, 2000, pp. 13-28

Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului

1

Se spune că cei doi oameni s‐au suit la templu. Fariseul a mers în față, stătea drept în fața altarului, se bătea cu pumnii în piept şi zicea: Doamne îți mulțumesc Ție, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, desfrânat, mincinos, hoț şi aşa mai departe şi că nici măcar nu sunt ca acest vameş. Iar vameşul stătea la uşă, nici măcar nu dădea să‐şi ridice privirea şi se bătea cu pumnul în piept şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul.Toată parabola se reduce la aceste două prezentări de tipuri umane. În concluzie Mântuitorul spune: Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat s‐a întors vameşul acasă decât fariseul, pentru că cel ce se înălță pe sine se va smeri, iar cel care se smereşte pe sine se va înălța.
Iubiți credincioşi, această învățătură pe care Hristos ne‐o spune este legea noastră, legea noastră creştin ortodoxă. Umilința este primul lucru pe care trebuie să‐l facem. Noi venim în fața lui Dumnezeu pentru că ştim că săvârşim fapte rele în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, poate chiar în fiecare minut. Şi nu exagerez când spun că aproape în fiecare minut facem o faptă, gândim ceva rău, chiar dacă nu facem fapta, o gândim, şi gândul cum spune Sfântul Apostol Iacob odrăsleşte fapta cea rea şi fapta cea rea odată săvârşită a introdus păcatul în om.
În acelaşi timp, noi suntem ispitiți, ca şi fariseul să facem fapte pentru ochii lumii şi nu pentru Dumnezeu. Cei care fac fapta pentru ochii lumii vor avea o atitudine vizibilă, ca şi farisei, cum spune Mântuitorul. Fariseii când posteau se îmbrăcau în sac, îşi puneau cenuşă în cap, aveau fața tristă şi nebărberită ca să arate că ei postesc. Spune Mântuitorul: Pentru lume postesc şi‐şi vor lua răsplata în lumea aceasta, în cer nu mai au nici o răsplată. Dacă făceau o faptă bună, ieşeau la răscruce de străzi, puneau să sune din trâmbițe, şi spunea Mântuitorul: pentru lume o fac, în lumea aceasta vor avea răsplata şi nu vor avea răsplată în cer.
Adeseori suntem tentați şi noi să facem lucrul acesta. Dealtfel literatura vorbeşte despre lume ca teatru, toată lumea, toți ne comportăm ca nişte actori pe scenă, una este viața noastră intimă şi una este viața noastră pe care o expunem în fața lumii. Acesta e fariseism. Şi aşa de general e fariseismul nostru, încât numai când intri în biserică îți dai seama cine eşti, cât de păcătos eşti. Dacă te pătrunzi de rugăciune, dacă te pătrunzi de cuvintele Mântuitorului te cuprinzi deodată copleşit de propiul tău păcat. Îți dai seama că tot ceea ce ai făcut, ai făcut pentru lume şi nu pentru Dumnezeu.
Dacă veniți în biserică faceți‐o pentru Dumnezeu! Nu stați ca fariseii, nu vă comparați cu cel pe care‐l socotiți păcătos, poate cel păcătos e mai bun decât tine! Ci asemenea vameşului, bateți‐vă cu pumnul în piept şi strigați din sinea voastră: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Dumneavostră ştiți de rugăciunea inimii sau rugăciunea Mântuitorului în care dacă te rogi, numai atât spui: Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie păcătosului! De aici este luată textual: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului, la care ați adăugat Iisus Hristos. Aceasta este după cum spun Sfinții Părinți şi cei care practică rugăciunea inimii sau rugăciunea isihastă, este cea mai complexă rugăciune pentru că dintr‐o dată te‐ai pus în raport real cu Dumnezeu.
Oricum ai fi şi orice ai face în lumea aceasta eşti păcătos pentru că întotdeauna diavolul te asal‐tează, şi nu poți să rezişti pentru că el este duh iar noi suntem trup şi suflet. Diavolul este mai puter‐ nic decât noi, te asaltează cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosuri cu gusturi şi cu pipăituri, te asaltează cu imaginație păcătoasă, te asaltează cu nebunia (îndrăciții care sunt prinşi de diavol), te asaltează în toate chipurile şi dacă găseşte inima ta deschisă pentru toate ispitele, el pune stă‐ pânire pe tine şi te demonizează. Aşa alungăm pe diavol din inima noastră spunând: Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie păcătosului şi accentuezi cuvântul păcătos pentru că ştii că eşti păcătos.
Suntem păcătoşi prin naştere, pentru că moştenim păcatul strămoşesc; psalmul 50 spune că întru păcate m‐am zămislit. Suntem păcătoşi pentru faptul că adeseori gândim rău în inima noastră împotriva tuturor şi împotriva a toată lumea, suntem păcătoşi pentru că uneori depăşim gândirea şi intrăm în verbalitate şi spunem prin cuvinte lucruri rele care jignesc şi rănesc şi săvârşim păcatul bârfelii, iar cu faptele nu mai vorbesc. Multe sunt căile prin care păcatul intră în sufletul nostru şi singurul nostru scut este să spui: Dumnezeule, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie păcătosului!

Noi suntem păcătoşi, păcătuim în fiecare clipă, păcatele noastre sunt nenumărate, dar există o posibilitate de a fi iertați. Dumnezeu ne‐a lăsat pocăința. Aşa ca şi fiul pierdut care s‐a întors şi prin pocăință a fost primit şi înfiat, aşa şi noi suntem primiți şi înfiați prin Iisus Hristos prin pocăință, prin mărturisirea păcatelor şi prin împărtăşanie. De aceea postul acesta este un post special pentru spovedanie şi pentru împărtăşanie. Dacă nu vă spovediți, dacă nu vă împărtăşiți sunteți exact ca fariseul pentru că spuneți sunt drept, n‐am de ce să mă spovedesc, eu n‐am păcate. Sunt sfințit prin botez, sunt sfânt pentru a veni la biserică, n‐am nevoie să mă împărtăşesc, pentru că deja sunt sfințit prin botez, prin rugăciunile pe care le fac. Nu este adevărat! Mântuitorul a lăsat taina spovedaniei, taina împărtăşaniei ca să se sfințească omul în adevăr. De aceea îndemnul meu este: spovediți‐vă şi împărtăşiți‐vă, să nu mai fie nici un un om în biserica aceasta nespovedit şi neîmpărtăşit pentru că este singura cale să vă mântuiți!

Este foarte greu să faci prima spovedanie pentru că nu te‐ai spovedit zece, cincisprezece, douăzeci, treizeci, şaizeci, şaptezeci de ani şi când te uiți în urmă la mulțimea păcatelor tale zici mi‐a ruşine să le mărturisesc. Nu ți‐a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să vii în fața lui Dumnezeu şi să zici: Doamne, iartă‐mă pentru păcatele mele?

Opoziția spovedaniei nu o faci tu, o face demonul mândriei din tine, că dacă ai fi umilit ai veni să te spovedeşti. Dacă depăşeşti acest prag, care este un prag demonic, atunci demonul mândriei este îndepărtat, este învins. Părintele Cleopa spunea când veneau vizitatori să‐l fotografieze: de ce să mă fotografiezi pe mine, du‐te şi fotografiază măgarul acela de pe pajişte şi pune‐i numele Cleopa, că nu sunt vrednic să mă pui în poză. Aceasta era adevărata umilință. Spunea nu mă numesc Părintele Cleopa, că nu sunt decât un gunoi bătrân. Nu spun că fiecare să spună lucrul acesta, dar aşa să gândeşti în inima ta. După aceea, dacă v‐ați spovedit prima dată, lucrurile merg uşor, s‐a deschis inima, a intrat duhul lui Dumnezeu, a intrat îngerul pocăinței în inimă şi mărturisirea merge.
Şi vă mărturisiți şi vă pocăiți pentru că Dumnezue vă iartă. Aceasta este situația. Noi suntem oameni supuşi păcatului. Fie că eşti arhiereu, fie că eşti preot, fie că eşti om de rând, intelectual sau muncitor sau un gunoi al societății, toți păcătuim, într‐un fel sau în alt fel. Sigur cei de sus păcătuiesc mai mult decât cei de jos.
Aceasta ne pune Dumnezeu la îndemână în Postul acesta: spovedania şi împărtăşania. Pentru aceasta l‐a adus în fața noastră prin această parabolă pe fariseu şi pe vameş. Şi l‐a dat exem‐ plu pe fariseu care nu vrea să se spovedească, care crede că a făcut numai bine toată viața lui şi care nu a avut o legătură reală cu Dumnezeu. Ini‐ ma lui nu s‐a mişcat, nu era o inimă vie. El are o inimă ca un mecanism care îi spune acum fă bine, acum dă de pomană, acuma du‐te la templu, acum dă zeciuială. Pe când la vameş era o inimă mai vie, măcar plângea, inima care plânge este o inima pe care Dumnezeu o iubeşte.
Încercați să plângeți, încercați să vă pocăiți, încercați să vă spovediți, să vă împărtăşiți, ca prin aceasta să ne facem părtaşi ai suferinței Mântuito rului: să mergem cu Iisus de la începutul Postului şi până la ridicarea pe cruce, să murim cu El, să ne îngropăm cu El, pentru ca a treia zi să înviem cu El în slava lui Dumnezeu. Amin.

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009

Explicarea pe scurt a Triodului

1

Din ziua de astăzi (Duminica Vameșului și a Fariseului) începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui – şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilincioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!” Uşile pocăinţei deschide-mi mie! – Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.

Bun, uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise – şi cine le-a închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele – uşile îndurerării şi frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la uşile milostivirii. Îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ţi inima”- iar inima nu se frânge: „îndurerează-te”- dar ea nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin împietrirea inimii – şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!” Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne, a mea, însă, este închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere, uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin ușile milostivirii Tale! (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia)

Ce este Triodul?

Triodul este perioada liturgică a anului bisericesc cuprinzând patru duminici pregătitoare înaintea intrării Bisericii în Sfântul și Marele Post al Paștilor, la care se adaugă cele șase duminici ale Postului Mare. Triodul începe cu Duminica Vameșului și a Fariseului, continuă cu Duminica Fiului Risipitor, Duminica Înfricoșatei Judecăți – numită și a lăsatului sec de carne, Duminica Izgonirii lui Adam din rai – numită și Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză. Acestora li se adaugă duminicile Postului Mare: Duminica Ortodoxiei; Duminica Sfântului Grigorie Palama; Duminica Sfintei Cruci; Duminica Sfântului Ioan Scărarul; Duminica Sfintei Maria Egipteanca și Duminica Floriilor.

“Moment unic al Bisericii răsăritene, sinteză a liturgicii și asceticii ortodoxe, asimilare practică teologiei Părinților și reflex al experienței spiritualității monahale, Triodul îl inițiază concret pe credinciosul ortodox în imitarea lui Iisus Hristos, invitându-l la actualizarea mistagogică a Botezului său aflat în inima tainei Paștelui. Crucea și Învierea lui Iisus Hristos devin astfel experiența concretă în cultul și în spiritualitatea Bisericii, ajung taina mântuitoare a răstignirii și învierii noastre.” (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis)

Denumirea și cântările Triodului

Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion , format din cuvintele „tria“ (), trei, şi „odi“ (), odă, adică cântare în trei ode/strofe. Așadar, numele de Triod dat atât perioadei liturgice menționate, cât și cărții folosite la strană în acest răstimp, își are originea și explicația în cele trei cântări/canoane de la rânduiala slujbei Utreniei. În restul anului bisericesc la Utrenie se cântă opt sau nouă stihiri/cântări cuprinse în cărțile numite Octoih și Minei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.
Reducerea numărului cântărilor de la opt la trei nu simplifică rânduiala Utreniei, ci accentuează caracteristica Postului Mare: pocăința. Prin urmare, nu întâmplător Biserica a rânduit ca la slujba Utreniei de duminica să se cânte, în Triod, acel triptic de stihiri cunoscut sub numele generic de „Ușile pocăinței”:

„Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaș al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curățește-l cu mila milostivirii Tale!
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul și cu lenevire mi-am cheltuit toată viața mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăția.
La mulțimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecății, ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta”.

Din imnografia Triodului face parte și Psalmul 136, La râul Babilonului. „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns când ne-am adus aminte de Sion”. Tânguirea poporului evreu aflat în robia Babilonului ilustrează acum omul căzut în robia păcatului. Cel subjugat de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei – Sionul: este dus departe, ca și fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat și în robie. Mesajul psalmului este asociat cu cel al Evangheliei Fiului Risipitor. Astfel, din ultimele versete ale imnului reiese ca singura cale ce duce la casa părinteasca (la cetatea Sionului) este aceea de a hotărî ieșirea din întunericul păcatelor și întoarcerea la Tatăl ceresc.
Nu numai cuvintele cântărilor Triodului trimit spre pocăință și urmarea lui Hristos prin Cruce spre Înviere, ci și melodicitatea lor extraordinară prin utilizarea modulațiilor și contrastelor de genuri melodice. În lumina acestor cântări ne vedem sufletul întinat de mulţimea faptelor celor rele și avem în fața ochilor minții ziua Înfricoşatei Judecăţi. „De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi neplăcut Domnului, şi demonilor celor răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi faţă de pornirile cele fără de cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui ce S-a răstignit. Ci mai ales să te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine, strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.”

Duminicile Triodului – scurtă semnificație

Duminica Vameşului şi Fariseului ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc este virtutea smereniei însoțite de pocăință: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale“.

Duminica Fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136 – La râul Babilonului, al înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.

Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.

Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.

Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)“.

Vecernia Iertării. Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această Vecernie este prima slujbă a Postului Mare.

Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.

Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.

Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.

Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă. Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare – Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei.

Săptămâna Patimilor. Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii. (sursa: Ziarul Lumina)

„Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea“.

(Pr. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Sophia)

1

Triodul

1

Duminica Vameșului și a Fariseului este o zi însemnată pentru anul bisericesc, lucru care se vădește din aceea că marchează începutul unei perioade liturgice mari și prin excelență bogate în prilejuri de pocăință, bine rânduite în Biserica noastră, anume Triodul. Zece Săptămâni: primele trei săptămâni, Triodul introductiv, și următoarele șapte săptămâni, care alcătuiesc Păresimile Mari. În culmea acestui urcuș se află marele praznic pentru care cu toții ne bucurăm încă de pe acum și pe care în fiecare clipă îl așteptăm, praznicul Paștelui, al Învierii Domnului.
Răstimpul Triodului se mai numește și ”ușa pocăinței”, ușa prin care trece omul spre a intra în taina pocăinței, care este deopotrivă taină a lui Dumnezeu, taină a iubirii Lui, taină a milostivirii Lui, dar și taină a omului, a căderii și ridicării lui. Pocăința ne descoperă adevărul despre om. Nu este un fapt mecanic, tehnic, ci este ceva adânc și tainic.
Biserica vine în acest răstimp al pocăinței să ne descopere ungherele ascunse ale ființei noastre, să ne arate tainele firii umane, dar și, în măsura în care putem înțelege, adâncurile Tainei lui Dumnezeu. Acest lucru îl săvârșește în felurite chipuri, printre care se numără și aceste duminici, care, asemenea unor verigi întregesc lanțul prilejurilor dăruite nouă spre pocăință.
Cele două Duminici care preced Duminicilor Vameșului și Fariseului și a Fiului Risipitor sunt Duminicile lui Zaheu și a Cananeencii. Toate aceste patru pericope evanghelice sunt pericope ale pocăinței, care ne înfățișează pilde concrete de pocăință, fie sub chipul întâmplărilor, fie sub chipul parabolelor didactice.
Primul aspect pe care ni-l pune înainte este că pocăința vine nu acolo unde își închipuie rațiunea, ci acolo unde omul nu se socotește vrednic de venirea harului. Cine s-ar fi așteptat ca din mulțime Domnul să-l deosebească tocmai pe Zaheu, pe vameșul, pe păcătosul, pe acesta care avea faimă proastă pentru cruzimea lui? Cine s-ar fi așteptat că iarăși va nesocoti Domnul recomandarea și sugestia ucenicilor și va asculta de o femeie de alt neam, de cananeancă, și îi va săvârși minunea, după ce aceasta, plină de pocăință, I-a cerut să îi vindece fiica? Cine s-ar fi așteptat ca fariseul cel plin de fapte bune și de Lege, dar și umflat de egoism, nu se va întoarce îndreptat la casa sa, ci un alt vameș, vameșul pildei, va pleca îndreptat de la Templu? Cine, în sfârșit, și-ar fi putut închipui că fiul cel cuminte al tatălui, fiul cel întâi-născut, va pierde în ultimul moment răsplata harului lui Dumnezeu și că o va câștiga cel care și-a risipit averea cu desfrânările și păcatele? Nu ne-am fi închipuit așa ceva. Noi credeam că darurile pocăinței și ale harului lui Dumnezeu sunt dăruite îndeobște celor care au într-un fel sau altul lustrul curăției exterioare.
Vine însă Biserica să ne spună că nu-i așa! Pocăința nu are de-a face cu faptele exterioare, ci cu trăirile tainice. Cu omul ascuns al inimii, care nu se vădește celorlalți, dar pe care Dumnezeu îl vede și îl încununează în felurite chipuri. Acolo unde nu bănuim nici noi, eventual nici înșiși acești oameni – cu siguranță, Zaheu nu și-ar fi închipuit așa ceva –, acolo vine harul, acolo îi place lui Dumnezeu să își facă sălaș și acolo se revarsă îmbelșugat harul Lui. Acesta este primul aspect al pocăinței, felul de a veni al harului – de nebănuit și de neașteptat. Această venire este un fel de zălog al unei smerenii, care receptează, care atrage taina lui Dumnezeu asupra omului.
Să vedem și un al doilea aspect, care transpare din niște precizări scurte ale acestor pericope evanghelice. În pericopa lui Zaheu Vameșul se menționează că acesta ”era mic de statură” (Luca 19:3). Cananeanca, la rândul ei, îi spune Domnului că ”și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15:27). Iar în pilda Vameșului și a Fariseului citim că vameșul era ”departe stând” (Luca 18:13). Toate aceste cuvinte exprimă reținerea omului, iar nu tupeul și afișarea aerelor. Primul, Zaheu, era mic de statură și acest lucru îl îngreuna în a-L vedea pe Domnul. Dumnezeu însă, dându-i acest neajuns, i-a oferit și prilejul de a cunoaște personal taina pocăinței. În al doilea caz, cananeanca se mulțumește, primește să fie socotită ca un câine, primește să fie disprețuită înainte ucenicilor, primește în adâncul sufletului ei chiar și respingerea din partea lui Hristos, după care Îi răspunde – de unde a mai găsit curajul și puterea? – în acel chip care te lasă mut de uimire: ”da, Doamne, și eu sunt un câine, dar și câinii mănâncă, nu din ceea ce prisosește, ci din fărâmăturile care cad de pe masă”. Iar vameșul, deși dorea să fie aproape de Dumnezeu, era ”departe stând”. Deși sufletul lui vroia să Îl vadă, nu avea curajul să ridice privirea la El, deși avea atâta nevoie să se deschidă către harul lui Dumnezeu, el se întorcea întru sine și își bătea pieptul.
Oamenii înfățișați în pericopele și parabolele pe care le-am menționat au fost în stare să se socotească nevrednici, neputincioși de a primi darurile lui Dumnezeu și de aceea Dumnezeu a venit la ei. Având acest al doilea zălog al smereniei, harul Său a venit să îi cerceteze.
Există și un al treilea aspect care transpare din aceste pericope. Este dispoziția dinamică a sufletului. Oamenii aceștia nu au rămas împietriți într-un ungher. Zaheu s-a cățărat într-un copac, ca să-L vadă pe Hristos. Cananeanca a alergat și s-a dus în Ierihon, unde se afla Domnul. Vameșul s-a urcat la Templu unde se aflau oamenii lui Dumnezeu – așa a socotit de cuviință acest vameș. Și, în sfârșit, Fiul Risipitor a pornit pe drumul rușinii, pe drumul întoarcerii, care a fost de fapt drumul slavei și al întâlnirii cu Dumnezeu.
Pildele acestea ne arată cele trei aspecte ale pocăinței pe care le-am pomenit mai înainte: primul este caracterul de nebănuit al harului, al doilea este reținerea care vine din smerenie, iar al treilea este dinamismul dorului după Dumnezeu, dispoziția de a face și noi ceva. Există și un al patrulea. Este depășirea omului. Cananeanca a ieșit din limitele sale, Zaheu a întors înapoi împătrit cele răpite de la alții. Fiul Risipitor a primit întru sine să nu mai fie la casa tatălui său ca un fiu, ci i-a spus tatălui ”fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca 15:19), primește-mă în casă ca pe o slugă, nu mai vreau să mă socotești copilul tău, pentru că ți-am făcut praf averea, ți-am risipit-o.
Omul care se pocăiești are dorința să își depășească sinele, să facă cele mai presus de sine, să dea înapoi împătrit, toată viața să și-o dăruiască Domnului, să își strice obișnuințele rele, pe toate să le înfăptuiască. Și vine Dumnezeu și îi oferă ca răspuns darurile pocăinței. La primul, la Zaheu, darul a fost vizita pe care i-o face Hristos acasă. În al doilea caz, al Cananeencii, a fost minunea vindecării fiicei sale. În cel de-al treilea caz, îndreptarea vameșului, căci ”s-a pogorât îndreptat” (Luca 18:14). Și, în sfârșit, marele dar față de Fiul Risipitor a fost îmbrățișarea, masa, vițelul cel îngrășat, inelul, haina cea nouă, praznicul. Toate acestea sunt roadele pocăinței. Acesta este Paștele pentru care ne nevoim.
Să ne începem calea Triodului trecând prin ușa pocăinței, care este Duminica Vameșului și a Fariseului, cu această hotărâre: Să fim puțin mai smeriți, să nu ne închipuim despre noi înșine că ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Să avem nădejde și să ne mulțumim să stăm într-un mic ungher, având însă puternică nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Mila Domnului o cerea vameșul, mila Domnului o cerea și Cananeanca. Să ne nevoim cu nevoința cea bună, căci nevoință este Triodul. Nevoință este Postul Mare. Nevoință este înfrânarea. Nevoință este întreagă viața noastră. Să purtăm și noi partea noastră de luptă în această nevoință. Să iubim puțin, însă nu convențional, nu doar după măsurile rațiunii noastre – căci până și dragostea omenească, atunci când este autentică, este capabilă să nu mai țină seama de rațiune, cu atât mai mult dragostea de Dumnezeu trebuie să depășească măsurile rațiunii. Atunci Dumnezeu ne va dărui și nouă, la capătul acestui răstimp, praznicul Paștelui. Ne va cerceta în casa sufletului nostru, va săvârși minunea Învierii noastre, ne va dărui îndreptarea din păcatele noastre și, în sfârșit, ne va găzdui la masa praznicală a Paștelui, a acestei zile sărbătorești a Învierii, la care, mă rog din adâncul inimii, să ne întâlnim cu toții, nimeni să nu lipsească.
În duhul acesta, la începutul Triodului, îngăduiți-mi să vă urez cale bună, să ajungem să prăznuim cu toții împreună, oriunde ne-am afla, și să cunoaștem binecuvântarea Învierii duhovnicești și în inima noastră. Amin.

ÎPS Nicolae de Mesogaía şi Lavreotikí

1

Mai putem îndrepta greșelile din cartea vieții, cât trăim

1

Viețuirea în lumea aceasta se aseamănă cu scriitorii, care alcătuiesc o carte, dar este încă în ciornă. Și dacă cineva vrea, adaugă sau scoate ceva și face schimbare în scriere. Iar viața viitoare se aseamănă cu manuscrisele (hieroglifele) cele scrise pe hârtie curată și pecetluite cu pecete împărătească, în care nu se mai fac nici adăugiri, nici ștergeri. Câtă vreme suntem în mijlocul schimbărilor, să luăm seama la noi. Și câtă vreme avem putere asupra cărții vieții noastre, pe care am scris-o cu mâinile noastre, să ne silim să facem în ea adaosul vieții celei bune și să ștergem din ea păcatele, cele din viața de mai înainte. Că până mai suntem în lumea aceasta, nu pune Dumnezeu pecetea, nici pe cele bune, nici pe cele rele ale noastre, până în ceasul ieșirii, în care ne sfârșim lucrul în patria noastră și trecem în altă țară.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 190)

1

Dragostea lui Dumnezeu este Raiul

1

Raiul este dragostea lui Dumnezeu. Înlăuntrul acesteia se află desfătarea tuturor fericirilor. În acest Rai, fericitul Pavel s-a hrănit cu hrană cerească. Și după ce a gustat din pomul vieții, a strigat zicând: „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). De la acest pom al vieții a fost împiedicat Adam prin sfatul diavolului.

Pomul vieții este iubirea lui Dumnezeu din care a decăzut Adam și nu s-a mai putut bucura de ea, ci lucra și vărsa sudoarea lui pe pământul cu spini. Toți câți au fost lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, adică de Rai, se hrănesc prin munca lor în mijlocul spinilor, cu pâinea sudorii, chiar dacă pășesc pe drumul drept al virtuților. Este pâinea pe care a îngăduit-o Dumnezeu protopărintelui nostru să o mănânce după căderea lui. Până să găsim așadar iubirea, munca noastră este pe pământul spinilor și în cadrul acestuia semănăm și secerăm, chiar dacă sămânța noastră este sămânța dreptății. Neîncetat ne înțeapă spinii și, chiar dacă ne îndreptățim, trăim în mijlocul acestora cu sudoarea feței noastre.
Când însă, în toiul acestei strădanii, descoperim dragostea lui Dumnezeu, ne hrănim cu pâine cerească și ne întărim, fără să lucrăm până la agonie și fără să ne ostenim precum se ostenesc oamenii fără dragoste. Pâinea cerească este Hristos, Care a venit din Cer pe pământ și dă lumii viața veșnică. Și această viață este hrana îngerilor.

Cine a descoperit dragostea, în fiecare zi și în fiecare ceas Îl „mănâncă” pe Hristos și din această cauză devine fără de moarte (Ioan 6, 58). Deoarece, „cel ce va mânca – zice – din pâinea pe care i-o voi da, viu va fi în veci”. Fericit este, deci, acela care mănâncă din Pâinea Iubirii, care este Iisus. Căci cel care mănâncă din această dragoste, mănâncă pe Hristos, pe Dumnezeul tuturor, o mărturisește apostolul Ioan, când spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Așadar, cine trăiește în iubire, primește de la Dumnezeu, ca rod, viața, și încă din această lume presimte acel aer al învierii în care se desfată cei drepți adormiți întru Domnul.

1