Pomenirea celor între Sfinţi, Părinţii noştri Atanasie şi Chiril, patriarhii Alexandriei – 18 ianuarie

2

Sfantul Atanasie

1Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dânsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.
Pentru că, jucându-se cu alţi copii de o vârstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmând cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănându-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dânsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicând asupra lor cuvintele de la Taina Sfântului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dânşii, pe cât putea înţelegerea copilărească.
În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzând jucăriile copilăreşti, se miră de cele ce se făceau de dânşii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvârşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul mir.
După aceea, chemând pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, că întru bună învăţătura cărţii crescându-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dânsul, şi mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.
După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dânşii, încât nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere câteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.
În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: „A fost o vreme, când Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osândit.
Însă meşteşugareţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gând cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci având mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.
Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.
Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfântului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătând că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.
Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dânşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?
După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dânsul Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut până la o vreme, nefăcând război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.
Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cântând ca David: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.
Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.
Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luând nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrând multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.
Fericitul Atanasie, înştiinţându-se de cele spuse despre dânsul, fiind sârguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temându-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergând în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigând fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi când nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dânsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.
Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă urâciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dându-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.
El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicând că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tâlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mânie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pământ, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărâmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sunt vrednice de credinţă.
Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mâinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrând să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpâniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.
Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.
Apoi cu blândeţe şi cu prieteşug îl chemă la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscând adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, când s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcându-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.
Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.
Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.
Şi făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcându-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat că Atanasie să fie scos cu desăvârşire din scaun, când ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o fiinţă”.
Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luând aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecându-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vânând pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut că pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.
Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.
Deci, şezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.
Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se de Dumnezeu, nici cruţând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:” Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sârguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.
Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dânsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.
Iar ei au răspuns, zicând: „Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărâmat în bucăţi; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mâhnire suntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea”.
Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine, apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rânduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cită gâlceava era pentru dânsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrând să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atâţia episcopi, a zis sfântului să se îndepărteze din cetate câtăva vreme.
După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere având 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfârşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.
Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întârziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dânsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.
O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dânsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.
În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi până la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfârşit, chiar împăratul se înşelă de socoteală ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dânsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.
În acea mare furtună şi tulburare, cârmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cârma bisericii, cu cuvântul şi cu scrisul îndreptând dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a sa rea credinţă, cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar Atanasie era în surghiun.
Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrânată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădându-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dânsul au luat singuri toată osteneală pentru apărarea şi lăţirea eresului, având pe famenii împărăteşti ca pe nişte mâini, care le ajutau foarte mult.
Şi multă sârguinţa aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întâietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpânirea împărătească mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).
Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfârşitul vieţii lui şi neajungând ca să-şi îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dându-mi desăvârşita poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întimpinări, să-l primiţi”.
Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar citi erau de credinţa cea arienească, adunându-se între dânşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau eusebienii, zicând că fără judecată soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.
Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osârdie îl rugau ca îndată să osândească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întâi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.
A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amânat cercetarea puţină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mâinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rânduială, precum şi sfârşitul va arăta.
Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptând ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă străbătând vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mâna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzând la sfintele lui picioare.
Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugind mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dânsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.
Deci, când judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plângând şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:” L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe când dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţându-mă nimeni din mâinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu”.
Astfel, pe când ea fără ruşine bârfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrând înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dânsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?”. Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicând: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.
Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirându-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintâi ruşine vrând s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mână moartă, lucru urât şi de spaimă la vedere şi cu acea mâna fără ruşine arătau asupra sfântului, zicând: „Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.
Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?”. Iar el cu glas blând, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândeţe răspunzând, zicea: „Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mână este a lui?”
Deci, pe când mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, având amândouă mâinile întregi. Iar fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis:” Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mâna tăiată?”. Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna dreaptă, apoi mâna stânga să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemând pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mâinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mină tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osândiţi”.
Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţând asupra lui şi ocărându-l şi mâinile ridicându-le ca să-l sfâşie şi să-l ucidă.
Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzând nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizând cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mâniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atât de mult, încât acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.
Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a fost fântâna şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla şi a doua zi vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.
Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu, papă al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.
În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvârşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunând vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.
Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie; pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.
Potrivnicii înştiinţându-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.
Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurând biserica, a cruţat pe popor, vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.
Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfântul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.
Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungând la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvântul „deofiinţă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.
Despre acestea înştiinţându-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.
După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicând: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta”.
Atunci împăratul Constanţiu, temându-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpânitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.
Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemând pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.
A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunându-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.
După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflând puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bântuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din Ierusalim şi Sfântul Pavel din Constantinopol.
În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.
Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvârşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.
Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţându-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtând săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugându-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.
Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzând un foc mare şi punând pe fecioare lângă foc, le silea să mărturisească că sunt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri – şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încât după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încât trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atât de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurându-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tânguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgânătatea şi sălbăticia chinuitorilor.
După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atât de mult îi chinuiau cu amar, încât unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osândit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; – căci sârguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.
Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpânea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspândea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, când Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.
Drept aceea, mulţi au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.
Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptând să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, şi tânăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dânşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan – după ce se săvârşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora – şi-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?” Iar Dionisie spunând că acum s-a săvârşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala să, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi pentru bătrâneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decât al Mediolanului.
Însă văzând Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mâhnească şi zicea: „Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înştiinţându-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hârtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungând la numele lui Dionisie, a strigat că şi cum se mâhnise, zicând: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decât mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decât pe mine?”
Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrând ca să-l mângâie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hârtie, cu mâna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dânsul.
Fiind şters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, râzând de arieni şi zicând:
„Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters”.
Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mâna pe ei şi, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe amândoi; şi atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a murit muceniceşte. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţându-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.
Deci, s-a tăinuit până la sfârşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu şi acea sfântă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se mâhneau de dânsul şi cu atâta nevoinţă îl căutau, încât fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.
Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfântului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.
Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vâlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcându-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.
Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rânduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpând de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea că nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgânătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvârşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfântul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dânsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.
După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfântul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizând pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sânge.
Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gând cu sine şi întrebând pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descântătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărât de toţi că Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: „De se va dărâma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi”.
De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mâna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfântul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecând prin mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la râul Nil şi urcându-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?”. Iar sfântul a răspuns către dânşii: „Nu plângeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.
Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscându-l bine, îndemna pe vâslaşii săi să vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul Atanasie aşteptând puţin şi cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit vâslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcând cârmă şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi când voievodul era aproape, barbarii având ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutaţi?” Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge”. Şi aşa sfântul a scăpat din mâinile ucigaşilor şi intrând în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.
Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfântul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgânătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rânduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sârgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgânătatea lui.
Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea şi surpă Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dânsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tânguindu-se după Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atât de multe şi atât de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încât ei voiau să ridice armele ca să pornească război.
Înştiinţându-se de aceasta împăratul şi temându-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dânşii, a poruncit, chiar şi nevrând, că Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul Atanasie, bătrânul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atâtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.
El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slavă şi stăpânire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

***

Sfantul Chiril

Sfantul Chiril, marele învăţător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt[2]. Era 3fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceştia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenţia Arhiepiscopului Atanasie. Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecţia sa. Copila a fost încredinţată unei comunităţi de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim şi faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora[3].
Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l iniţieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educaţie liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărţile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic. Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învăţăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiţiei Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au iniţiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori[4]. Își dedica mare parte din timp cititului și meditaţiei la cele dumnezeiești[5].

Sfântul Chiril la muntele Nitria

Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curăţitde patimi[6]. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». şi i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». şi a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». şi a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». şi i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înţelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de faţă»”[7].

Sfântul Chiril ca arhidiacon

Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înţelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfinţit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăţie și toate celelalte virtuţi. El revărsa către toţi credincioșii dulce mirositorul parfum al înţelepciunii dumnezeiești.

Sfântul Chiril ca papă şi patriarh

Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administraţia Bizanţului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susţinut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfinţit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privinţa numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alţii îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil. Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susţinătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susţinere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești”[8].
Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novaţieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase[9]. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreaţa păgânilor disperaţi a fost ocupată cu forţa. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novaţienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăţi pe episcopul lor, Teopempt. Novaţienii pot fi asemănaţi cu fariseii. şi ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepţi. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieţii lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susţineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.

Ereticul Novaţian

Numele de novaţian derivă de la Novaţian şNovatianosţ (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novaţian a jinduit la tronul arhieresc al Romei. A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novaţian era faptul că în tinereţe, când se lepădase de credinţă, el pri-mise doar un botez clinic[10], care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzaţii la adresa lui aduse de Cornelius, Novaţian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novaţian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată faţă de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul. Alianţa lui Novaţian cu această facţiune a dus la înălţarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuţi, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuţiei lui Decius. Dar simţind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiţi în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinţi. Pe de altă parte, Novaţian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădaţii care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novaţian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul[11].

Moaştele Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan

După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novaţieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanţă de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis)[12],locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiţi din cauza mulţimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viaţă, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorinţă: de a curăţa locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenţia, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.
Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. şi el, la rândul său, era conștient de influenţa puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiţei Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-şi reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinţilor doctori fără de arginţi Chir și Ioan[13] și, prin prezenţa acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinţilor la Menuthis. A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotaţi. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuţa bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc. Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredinţat Sfinţilor fără de arginţi. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influenţă asupra strategiei misionare creștine[14].

Evreii din Alexandria şi prefectul Oreste

Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuţi și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe faţă îndreptate împotriva comunităţii creștine. Neîmpăcatul lor resentiment faţă de Hristos și faţă de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violenţe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunităţii iudaice. Pro-cedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuinţă, acei membri de trei ori blestemaţi ai adunării s-au arătat încăpăţânaţi. În loc să fie deșteptaţi de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simţit iritaţi de recomandarea sa și situaţia s-a agravat. Ascultaţi cum au de-generat lucrurile.
În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328)[15]. Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniţi, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munităţii creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnaţi de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alţii împunși de suliţe, alţii, tăiaţi de cuţite sau omorâţi cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulţi creștini și-au pierdut viaţa.
Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarţă de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopţii un atac împotriva creștinilor. Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulţi creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcţie, alţii, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alţii datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocităţi nu au putut fi tăinuiţi”[16].
Dimineaţa, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulţime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulţi dintre aceștia din Alexandria. Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată[17]. Mulţimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungaţi din el, deposedaţi de orice bunuri și răspândiţi în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.
Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privinţa acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populaţia sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor. Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul faţă de religie îl va face pe Oreste să renunţe la duşmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate faţă de episcop, s-a petrecut următorul fapt”[18].
Unul dintre cei prigoniţi de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autorităţile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de uşurătatea populaţiei Alexandriei:
„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alţi oameni. Oricând apare vreun pretext, populaţia izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenţei sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulţumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanţă, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracţii specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs. Deși controlul asupra mulţimii a fost în bună măsură menţinut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. şi deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniţi la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulţumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredinţată lor de împărat.
Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a ameninţat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populaţia evreiască, la auzul acestor ameninţări, în loc să pună capăt violenţelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.”[19]
Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450)[20], așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morţi și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.

Filosoafa Hypatia

În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înţeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învăţase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înţelepciune pe toţi filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înţeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiţia, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărţile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenţi serioși și oameni de prestigiu din numeroase părţi pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta. Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulţi veniseră de departe pentru a-i asculta învăţăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viaţă liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minţii, ea nu de puţine ori apărea în public în prezenţa magistra-ţilor. Nu se simţea timorată nici în faţa unei adunări de bărbaţi. Fiindcă toţi bărbaţii, datorită extraordinarei sale demnităţi și virtuţi, o admirau și mai mult”[21].
Acum, ea nutrea dorinţa de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-linţă, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăţi să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înţelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.
Aceasta a fost, așadar, relaţia Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiţi, care nu doreau pacea obţinută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuţii cu Oreste, a fost calomniată în rândul populaţiei creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecinţă, unii dintre ei, înfierbântaţi de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.
Cuprinși de duşmănie lipsită de orice temei raţional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu ţigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulţumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și minţile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăţi. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștinţa alexandrinilor, cu toţii au jelit-o, și mai mult decât toţi, studenţii și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415[22].

Monahul Amonius şi prefectul Oreste

Vestea despre această dezordine de neiertat a ajuns și la Nitria, un loc populat de monahi. Cinci sute dintre ei, cuprinși de râvnă, au intrat în Alexandria pentru a-l ajuta și sprijini pe patriarh. În timp ce se aflau în drum spre cetate, ei s-au întâlnit cu prefectul care stătea în trăsură. Imediat monahii au adresat acestuia invective și epitete jignitoare, numindu-l pe Oreste elin păgân și idolatru. Oreste a presupus că această ambuscadă fusese pregătită de Chiril. Răspunzând abuzurilor lor, Oreste a zis: „Eu sunt creștin. Am fost botezat de Atikos, Episcopul Constantinopolului”. Cu toate acestea, monahii nu au dat atenţie vorbelor sale. Unul dintre ei, pe nume Amonius, a aruncat cu o piatră în Oreste. A lovit capul acestuia cu putere și l-a umplut de sânge pe prefect. Toate gărzile, cu câteva excepţii, au luat-o la fugă. Unii s-au aruncat în mulţime, fugind într-o direcţie sau alta, te-mându-se să nu fie uciși cu pietrele. În acest timp, populaţia din Alexandria a alergat în apărarea guvernatorului Oreste, alungându-i pe călugări. Mulţimea l-a prins pe Amonius și l-a înfăţișat lui Oreste. Adus în faţa scaunului de judecată, a fost pe loc condamnat la pe-deapsă publică, în interiorul orașului. Gravitatea rănilor a provocat moartea monahului.
Nu a trecut mult timp și Oreste a făcut un raport împăratului despre cele petrecute. Când Patriarhul Chiril a aflat de această crimă, s-a întristat și a trimis să fie ridicat trupul mona-hului pe care l-a îngropat cu cinstea cuvenită. Chiril a făcut ca trupul acestuia să fie depus într-o biserică anume. De vreme ce a fost îngropat cu cinste, animozitatea dintre Chiril și Oreste nu a slăbit. De asemenea, patriarhul a trimis raportul său către împărat[23]. În scurt timp, neîncrederea a izbucnit ca urmare a unei alte întâmplări.

Evreii răstignesc un băiat creştin

Toate aceste împrejurări au dat încredere iudeilor, care fuseseră expulzaţi din Alexandria de către sfântul bărbat. În noua lor așezare, ei au construit o altă sinagogă. Aceste crime, atât de pline de ură faţă de Hristos și Dumnezeu, au încurajat următoarea faptă nelegiuită făcută pentru a batjocori și rușina pe Hristos și pe creștini. Dar fapta lor pizmașă a atras asupra lor pedeapsa meritată. Într-un loc numit Inmestar, așezat între Chalcis și Antiohia Siriei, evreii se amuzau în timpul unui eveniment sportiv. Se complăceau în beţie și în tot felul de fapte necugetate. Îl batjocoreau într-una pe Hristos și pe creștini. Pentru a insulta Crucea și pe creștini, au pus mâna pe un băiat creștin. După ce au înălţat o cruce, copilul a fost dezbrăcat de haine și răstignit gol pe cruce. Ei nu l-au bătut în cuie, ci l-au legat cu frân-ghii. După ce l-au supus batjocurii și după ce l-au scuipat în faţă – așa cum făcuseră și părinţii lor Domnului nostru, l-au bătut atât de tare încât a murit în mâinile lor. Într-adevăr, acel fericit copil a devenit un părtaș și imitator al Patimii Domnului. Nu a trecut mult timp până ce au aflat toţi de acest incident șocant, care a provocat un conflict violent între evrei și creș-tini. Patriarhul Chiril a trimis un raport împăratului. Deși împăratul a întârziat să acţioneze, el a judecat cu dreptate. A poruncit guvernatorului provinciei să-i găsească și să-i pedep-sească pe făptași. Astfel, iudeii din acea așezare au plătit pentru distracţia lor nelegiuită și ticăloasă[24]. Mai mult, prefectul Oreste a fost depus din funcţia sa. Prin urmare, tulbură-rile și scandalurile menţionate mai sus s-au potolit. Sfântul, într-un chip plăcut lui Dum-nezeu, ca un păstor adevărat, a continuat să-și conducă turma cugetătoare cu chibzuinţă. Pentru scurtă vreme, Biserica a rămas în pace și netulburată.

Patriarhul Nestorie al Constantinopolului

Apoi, diavolul, dușmanul păcii, al adevărului și a tot ceea ce este bine, nu a lăsat pen-tru mult timp ca Sfântul sau restul creștinilor să se bucure în pace. O controversă violentă și de amploare a fost stârnită în 428, din cauza ereziei blasfemiatorului și necucernicului Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, urmașul lui Sisinie I (426/427)[25]. Era necesar ca dumnezeiescul Chiril să apere credinţa împotriva lui Nestorie, care venise din Antiohia. La început, Nestorie părea devotat Ortodoxiei și neurzind nimic împotriva credinţei. Dar, în inima sa, acest nefericit era un eretic. Nestorie și școala antiohiană batjocoreau titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Ei îl considerau drept un compromis făcut mitologiei păgâne și o blasfemie la adresa Dumnezeirii. Preferau expresia Hristotokos, adică „Născătoare de Hristos”. Cuvântul Theotokos a devenit astfel o piatră de încercare pentru hristologia ortodoxă.
Această erezie a fost propovăduită mai întâi de cei de un cuget cu Nestorie: cei mai importanţi, Episcopul Dorotei, care a locuit împreună cu Nestorie, și preotul Anastasie. Ei au fost primii care au semănat seminţele ereziei ca neghină în grâu. Încetul cu încetul, amă-nunte ale teologiei lor au fost dezvăluite. În timpul unei sărbători, în marea biserică din Constantinopol, Episcopul Dorotei vorbea poporului. Fără să roșească, el a rostit această blasfemie, spunând: „Cel care o va numi pe Maria drept Theotokos să fie anatema”. În acest timp, părintele Anastasie predica mulţimii,afirmând: „Să nu o numim pe Maria Thetokos, fiindcă Maria a fost o femeie din neamul omenesc, dintr-un trup de bărbat. Deci cum a putut ea să dea naștere lui Dumnezeu?” Când au ajuns la urechea popo-rului alexandrin, aceste cuvinte au stârnit tulburare. Oamenii erau și uimiţi, și mâhniţi. Într-adevăr, chiar și foștii lor Patriarhi, Alexandru (†. 328) și succesorul său, Atanasie cel Mare (cca 296-373), s-au referit la Fecioara Maria cu titlul de Theotokos. Astfel, dorind să fie mai lămuriţi în privinţa acestui subiect, ei au înaintat problema Patriarhului Nestorie. Atunci, acest om lumesc, viclean și cu minte de iudeu, nu și-a mai putut ascunde otrava ereziei în inima sa. El și-a vărsat credinţa greșită pentru a-și atinge întunecatul scop. A rostit deschis blasfemia la adresa lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, spunând: „Eu nu vreau să-L numesc Dumnezeu pe Cel care a fost conceput în pântece de femeie și a lo-cuit acolo un anumit număr de zile și de luni, până ce a trebuit să fie născut. Nici nu vreau să numesc vreo femeie Theotokos, pe cea care a dat naștere unui Om cu același trup și fire ca a noastră”. S-a născut o dispută mare în tot Constantinopolul. Numirea a născut întrebarea dacă termenul synaphia, însemnând „legătură” ori „adunare”, sau termenul enosis, însemnând „unire”, ar fi mai potrivit pentru a descrie natura relaţiei dintre Dumnezeirea și Omenitatea din Hristos. Nestorienii înclinau spre prima, alexandrinii spre ultima.
Din acel moment a luat naștere o mare rivalitate și dezbinare în popor. Unii erau îm-potriva ereziei lui Nestorie și i-au întors spatele, alţii erau de acord cu el și i-au primit necu-viinţa. Afișe au fost puse pe zidurile bisericilor din oraș și predici au fost rostite împotriva Patriarhului Nestorie ca defăimătoral Născătoarei de Dumnezeu – Maria. Diviziunea aceasta nu s-a limitat doar la Constantinopol, ci s-a răspândit în întreg imperiul și a avut reper-cusiuni asupra fiecărei stări și clase sociale a ortodocșilor creștini, fiindcă Nestorie – cel închinător la om – și adepţii săi și-au scris erezia în cărţi și le-au semănat peste tot, chiar și în lăcașurile monahale din deșerturi. Omul acesta de trei ori blestemat, care și-a luat în râs mântuirea, i-a ademenit pe mulţi alţii, incluzând cler, monahi și mireni. Nestorie și-a continuat această crimă de sfâșiere a plinătăţii Bisericii, așa cum odată Arie a provocat confuzie în privinţa unităţii Bisericii. Nestorie a devenit promotorul a numeroase facţiuni.
Când a aflat de urmările îndepărtate ale ereziei, Sfântul Chiril s-a îngrijorat peste măsură. Ca rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu, având o minte împodobită cu înţelegere, s-a pregătit pentru luptă, întocmai ca atleţii înainte de a intra în arenă[26]. El și-a asumat provocarea și a ţinut scutul ridicat pentru credinţă. Fără să primească vreo răsplată, Chiril a fost cu adevărat păstorul care s-a pregătit pe sine să alunge lupul cel gânditor (înţelegător) din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Pentru Chiril, Fecioara Maria este podul între Dumnezeu și omenire. Ea este ghergheful prin care Duhul Sfânt a ţesut veșmântul nesfâșiat al unirii. Prin ea, Hristos, Care este și Dumnezeu, și Om, a intrat în lume fără a-i nimici fecioria[27].
După cum îi cerea datoria, el a trimis mai întâi o scrisoare lui Nestorie. Cuprindea sfatul înţelept, potrivit căruia el trebuia să se lepede de concepţiile sale eretice, pentru că, prin revenirea sa la credinţă, s-ar fi îndreptat toţi cei pe care i-a atras la necredinţă. Necinstitul Nestorie a primit epistola patriarhală. El nu numai că nu a vrut să se corecteze, ci, nepă-sător faţă de mântuirea sa, s-a învârtoșat și mai mult; atât de nepăsător s-a arătat faţă de scrisoarea Sfântului, încât s-a ocupat cu și mai multă grijă de răspândirea ereziei sale cât mai departe. Mai mult, pe cei din ceata clericală sau monahală care nu erau de acord cu erezia sa îi tortura în diferite chipuri. În mândria și barbaria sa, el considera că tradiţia este un nimic. Îl considera eretic pe Sfântul Chiril și continua să semene în popor alte min-ciuni și calomnii. Oponentul de frunte cel mai apropiat de eparhia lui Nestorie era Proclu, Episcopul Cizicului[28], care o cinstea pe Născătoarea de Dumnezeu. Dar un luptător mai aprig avea să răsară în persoana Patriarhului Chiril, care nu dorea să audă vreun cuvânt rostit în detrimentul Născătoarei de Dumnezeu[29].
Istoricul Sfântul Teofan Mărturisitorul spune: „Când Chiril a aflat de blasfemiile lui Nestorie, i-a scris învăţându-l și povăţuindu-l ca pe un frate, să se abţină de la părerile sale greșite și să se agaţe de dreapta credinţă. Dar Nestorie i-a răspuns într-un mod batjo-coritor și blasfemiator. Atunci, Chiril i-a scris lui Celestin, Papa Romei, despre Nestorie și i-a făcut cunoscute afirmaţiile blasfemiatoare pe care i le scrisese Nestorie. Apoi, Ce-lestin i-a scris lui Nestorie, dându-i un termen limită de zece zile pentru a-și schimba părerile și pentru a se pocăi; dacă stăruia în erezia sa, el, ca preot, nu se va mai afla în comuniune cu ceilalţi. Asemenea lui Celestin, și Chiril i-a scris lui Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, și lui Iuvenalie al Ierusalimului în privinţa lui Nestorie și a ereziei sale. Ioan i-a scris lui Nestorie, sfătuindu-l să-și abandoneze erezia, amintindu-i de afirmaţia Apostolului: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4)[30].
Dându-și seama de încăpăţânarea lui Nestorie, Sfântul Chiril i-a scris o altă epis-tolă, una dură de data aceasta, dorind să-i ia în zeflemea erezia. El scria: „Logosul, unindu-se pe Sine Însuși, într-un mod personal mai presus de înţelegere și de cuvânt, cu trup însufleţit și cu suflet viu, a devenit om și a fost numit Fiul Omului, și aceasta nu pur și simplu ca o favoare sau voinţă, și din nou, nici printr-o simplă asumare de către sine a persoanei umane; căci în timp ce firile care au fost aduse împreună în această adevărată unitate sunt deosebite, pentru amândouă a fost un singur Hristos și Fiu. Aceasta nu înseamnă că deosebirea firilor a fost înlăturată de această unire, ci mai de-grabă dumnezeirea și firea umană, prin negrăita și negrăita lor conlucrare întru unire, se complinesc într-Unul Domn, Hristos și Fiu”. Patriarhul a trimis scrisori clerului și curţii împărătești[31]. Apoi a scris Papei Celestin I (422-432)[32] și celorlalţi patriarhi despre cum Nestorie înfăţișa Logosul ca două fiinţe separate strâns legate împreună[33]. Mai mult, el a trimis scrisori în diferite orașe și regiuni, s-a adresat episcopilor, guvernatorilor și conducătorilor. A scris pustnicilor și monahilor. După ce a alcătuit două tratate despre contro-versă, a trimis unul împăratului Teodosie și împărătesei Evdochia și un altul Pulcheriei, care manifesta un viu interes faţă de treburile Bisericii, și celorlalte surori ale împăratului.
Nu, cel de trei ori binecuvântat nu a fost nepăsător în privinţa datoriei sale de a scrie. În scrisorile sale, el demonstra din Sfânta Scriptură cât de stricăcioasă și vătămătoare de suflet era greșeala lui Nestorie[34]. I-a îndemnat pe toţi să se păzească de această erezie ca de o otravă mortală. Chiril a înţeles autenticitatea trăirilor omenești ale lui Hristos. Deși Logosul şi-a asumat limitele condiţiei Sale umane, El a făcut aceasta ca pe un act de putere, care nu Îi nega dumnezeirea Sa nemărginită. Chiril folosește cuvântul „iconomic” (oikonomikos) când vorbește de viaţa/trăirea lui Hristos. Hristos face unele lucruri dum-nezeiește și altele omenește, dar niciodată intermitent. Picioarele Sale omenești au pășit pe apă. Lazăr a ascultat de omeneasca voce a lui Hristos. Unirea este precum cea dintre crin și parfumul său. „El, Care singur a fost mai vrednic decât toţi ceilalţi, şi-a pus viaţa Sa pentru noi toţi și, pentru scurtă vreme, după o anume iconomie, a îngăduit morţii să-I în-robească trupul. Dar apoi, fiindcă El este Viaţa, a nimicit moartea, refuzând să pătimească ceva potrivnic firii Sale proprii, și a făcut aceasta pentru ca stricăciunea să fie slăbită în trupurile tuturor ca, și astfel, stăpânirea morţii să fie distrusă”[35]. Chiar și în limitele Sale ome-nești, Logosul era recognoscibil ca Dumnezeu. „Când El vorbește despre Sine Însuși într-un fel adecvat lui Dumnezeu: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In 14,9), ne lasă să întrevedem firea Sa dumnezeiască și de negrăit… Pe de altă parte, când, fără a dispreţui hotarele omenităţii, El le vorbește iudeilor: «Dar voi căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul Care v-am spus adevărul» (In 8,40), noi, cu toate acestea, Îl recunoaștem pe El ca Dum-nezeu Logosul, în pofida hotarelor omenităţii Sale. Pentru că este necesar să credem că El, Care este Dumnezeu prin fire, S-a întrupat sau a devenit om însufleţit de un suflet raţional… ”[36] Logosul dorește să transfigureze și să ridice firea umană dincolo de stricăciunea în care a fost aruncată. „Atunci când El a devenit asemenea nouă, deși a rămas ceea ce era și înainte, El nu a osândit condiţia noastră. Nu. De dragul iconomiei, El a primit, îm-preună cu limitările omenescului, toate aceste lucruri care ţin de condiţia umană. şi nu a considerat aceasta ca pe ceva nevrednic de slava sau de firea Sa; căci, chiar și așa, El este Dumnezeu și Domn a toate.”[37] În alt loc el scrie: „El a primit ca povara noastră să fie a Lui și noi vedem în Hristos paradoxul ciudat și neîntâlnit al Stăpânului în chip de rob, al sla-vei dumnezeiești în nimicnicia omenească. Ceea ce era sub jug, în sensul de limitări ale omenescului, a fost încoronat cu cinste împărătească, și ceea ce era umil a fost înălţat la cea mai mare cinste. şi totuși, Cel Unul născut nu a devenit om doar pentru a rămâne în li-mitele golirii (kenosis). Adevărul e că Cel care era Dumnezeu prin fire a trebuit să-şi asume tot ceea ce a luat cu El prin actul golirii de Sine. În acest mod El a înnobilat firea omului în Sine Însuși, făcând-o părtașă la cinstea Sa dumnezeiască”[38].
Nestorie a fost declarat eretic de două sinoade: unul ţinut la Roma, iar altul la Alexandria în 430. Papa Celestin i-a cerut lui Nestorie să semneze o retractare scrisă sau să se aștepte la depunere. Patriarhul Ioan al Antiohiei s-a oferit să mijlocească, dar el îl simpatiza pe Nestorie. El l-a încurajat pe Teodoret al Cirului să scrie împotriva lui Chiril.
Între timp, Sfântul Chiril a redactat cele Douăsprezece anatematisme[39] (Douăsprezece capitole) împotriva învăţăturii eretice a Patriarhului Nestorie. Nestorie le-a tratat cu dispreţ și s-a opus lui Chiril răspunzându-i cu douăsprezece contraanatematisme, ţintind să lovească Ortodoxia cea adevărată. Erezia lui Nestorie se răspândea în fiecare zi tot mai mult și situaţia se agrava. Certuri aspre au făcut ca schisma în Biserică să se lărgească și mulţi episcopi au fost seduși și nimiciţi de stricăciunea ereziei.
Într-un sfârșit, împăratul Teodosie cel Tânăr a pus lucrurile la punct. El a decis să pună capăt scandalurilor din Biserica lui Hristos. Venise timpul ca grâul credinţei să fie des-părţit de neghina greșelii lui Nestorie. Astfel, el a convocat un Sinod Ecumenic la Efes. Data a fost fixată pentru praznicul Cincizecimii din 431. Întâlnirea a fost rezervată doar mitro-poliţilor celor mai importante scaune.
Sfântul Teofan afirmă: „Nestorie, înţelegând că patriarhii nu vor trece peste aceasta în tăcere, de vreme ce Bisericile erau atât de tulburate, l-a convins pe împărat să trimită o scri-soare lui Chiril în care îl certa cu severitate. Deși Nestorie credea că prin aceasta îl va lovi pe Chiril, de fapt, el l-a stârnit mai mult. Uimit, Chiril i-a scris împăratului și surorilor aces-tuia despre credinţa adevărată și despre erezia lui Nestorie. Concomitent, a cerut să se ţină un sinod ecumenic pentru examinarea canonică a problemei lui Nestorie. Prin urmare, Împăratul Teodosie a scris tuturor episcopilor de sub jurisdicţia sa să se prezinte la Efes, fără întârziere, după Paște, afirmând că cel care nu se va înfăţișa la sinodul de la Efes în sfânta zi a Cincizecimii nu va avea nici o scuză în faţa lui Dumnezeu sau a noastră. Celestin al Romei i-a cerut lui Chiril al Alexandriei să-i ţină locul în sinod, pentru că nu se putea prezenta din cauza dificilei călătorii pe mare din acea vreme”[40].

Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic

La Sinodul al III-lea Ecumenic, Nestorie a sosit cu șaisprezece episcopi și o escortă bineînarmată. Majoritatea episcopilor însă, împreună cu efesenii și cea mai mare parte a Con-stantinopolului, erau împotriva lui. Împăratul nu a putut participa, așa că l-a trimis pe co-mandantul trupelor de gardă, contele Candidian. Sfântul Chiril, podoaba cea mai strălucitoare a sinodului, s-a înfăţișat însoţit de cincizeci de episcopi, cu un grup de clerici de rang mai mic, împreună cu monahi, servitori, marinari, toţi sub stindardul Maicii Domnului și al Evan-ghelistului Marcu. A participat și Arhiepiscopul Memnon al Efesului[41], însoţit de patru-zeci de episcopi sufragani și doisprezece episcopi din Pamfilia. Poporul din Asia Mică era în asentiment cu Patriarhul Chiril și Arhiepiscopul Memnon. Patriarhul Iuvenalie al Ie-rusalimului a sosit împreună cu cincisprezece episcopi, care s-au alăturat pe loc facţiunii lui Chiril. Patriarhul Ioan și patruzeci de episcopi sirieni au fost reţinuţi de inundaţii, foamete și de revoltele iscate de această problemă. Din cauza bolii și a neputinţei, Papa Celestin nu a putut fi prezent în persoană; i-a scris Patriarhului Chiril să-l reprezinte la întâlnirea sino-dală. De asemenea, a mai fost reprezentat de doi episcopi și un preot, care erau de partea lui Chiril: deși ei nu s-au amestecat în dezbatere, totuși au încercat să judece între partidele care se confruntau. Așadar, păstrându-și importanţa rangului, Sfântul Chiril a deţinut locul de frunte la întâlnirea sinodală atât ca Patriarh al Alexandriei, cât și ca reprezentant al Papei. Al doilea după el venea Patriarhul Iuvenalie, iar al treilea era Memnon al Efesului[42].
Sfântul Teofan, în Cronografia sa, ne informează: „Ioan al Antiohiei și episcopii răsă-riteni nu au luat în seamă limita de timp stabilită. Într-a șaisprezecea zi de la termen, când Ioan încă nu venise, a sosit Nestorie. În ziua de 20 iunie, a fost convocat sinodul cu Nes-torie, Chiril și prezidat de Iuvenal. Chiril reprezenta și pe Papa Celestin. În timp ce discutau despre Dumnezeu, Nestorie a zis cu mare îndrăzneală: Eu nu L-aș numi dumnezeiesc pe Cel care poate fi în vârstă de doi sau trei ani. şi din acest motiv sunt nevinovat de sângele vostru. Din acest moment nu mă mai întorc la voi. Spunând aceasta, el a plecat însoţit de șase episcopi care îi urmau doctrina”[43].
Nestorie căuta să amâne deschiderea dezbaterilor, fiindcă aștepta contingentul sirian care simpatiza cu el. Sfântul Chiril a acţionat rapid și, sprijinit fiind de episcopul Memnon, a anunţat că va deschide ședinţa sinodală pe 21 iunie, în faţa a două sute de episcopi. Nestorie și Candidian au protestat și au sesizat fericiţi posibilitatea de a pleca. Dar luni, pe 22 iunie, sinodul a fost inaugurat în biserica Sfintei Fecioare Maria. Nestorie a fost rugat pentru a doua și a treia oară să participe, dar a refuzat. Discuţiile au debutat fără el. Socrate scrie: „Partizanii lui Chiril, așadar, au început examinarea discur-surilor publice ale lui Nestorie pe care le rostise despre subiectul în cauză. După ce au de-cis, în urma unei repetate examinări, că documentele conţin blasfemii clare la adresa Fiului lui Dumnezeu, ei l-au depus pe Nestorie”[44]. Astfel, deţinând rolul principal, Sfântul Chiril, împreună cu ceilalţi părinţi, l-au condamnat și l-au depus pe Nestorie în absenţa episcopilor sirieni. Depunerea lui a fost afișată pe clădirile publice și proclamată de crainici. Efesenii au fost încântaţi de hotărâre și au sărbătorit. Ei nu mai strigau ca în vechime: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28), ci: „Mare este Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu!”.
Sfântul Teofan vorbește, de asemenea, despre aceste proceduri, afirmând că, după ce Nestorie a părăsit sinodul, „Partida lui Chiril s-a întrunit în ziua următoare și a trimis trei episcopi să-l cheme pe Nestorie, dar acesta a refuzat. De asemenea, când a fost chemat pentru a treia și a patra oară, el nu numai că nu a venit, ci a și poruncit ca emisarii să fie insul-taţi și batjocoriţi. Apoi, Sfântul și Ecumenicul Sinod, primind emisarii, adică episcopii care fuseseră batjocoriţi, a hotărât împotriva lui ca să fie deposedat de toată cinstea preoţească. S-a dispus ca această depunere să-i fie anunţată personal”[45].
O sută nouăzeci și șapte de episcopi au semnat documentul, declarându-l pe Nestorie „exclus de la cinstea episcopiei și a oricărei slujiri preoţești”. Nestorie a fost ferm înștiinţat: „Către Nestorie, noul Iuda: Află că din cauza învăţăturilor tale lipsite de evlavie și din cauza neascultării tale faţă de canoane, în ziua de 22 a lunii iunie, în conformitate cu legile Bisericii, tu ai fost depus de sfântul sinod și nu mai deţii nici un rang în Biserică”.
Câteva zile mai târziu, a sosit Patriarhul Ioan al Antiohiei cu episcopii sirieni. După cea fost informaţi despre cele petrecute, el l-a dezaprobat pe Chiril fiindcă s-a grăbit cu de-punerea lui Nestorie. Indignaţi și răniţi de propria erezie, Ioan și cei din partida lui și-au convocat propriul sinod în hanul la care trăseseră. Patruzeci și trei dintre ei au semnat un act prin care îi excomunicau pe Chiril, Memnon și pe adepţii acestora. Sfântul Teofan adaugă: „La trei zile după depunerea lui Nestorie, Ioan, Episcopul Antiohiei, a sosit însoţit de două-zeci și șase de episcopi care, aflând de depunerea lui Nestorie, s-au separat de sfântul sinod. Ei s-au întrunit împreună cu Nestorie. Ei chiar i-au depus, așa cum credeau, atât pe Chiril, cât și pe Memnon al Efesului. Într-adevăr, Teodoret, tunând împotriva lui Chiril, fiindcă in-terpretase greșit cele Douăsprezece capitole, a vărsat otrava lui Nestorie. Dar sfinţitul Chiril a stat curajos și a apărat aceleași Douăsprezece capitole, interpretându-le și dezvăluind comoara doctrinei Bisericii aflată în ele, făcând clare tuturor intenţiile sale cucernice. Atunci când Ioan al Antiohiei a fost chemat de sfântul sinod pentru a treia și a patra oară, iar el a refuzat, a primit verdictul potrivit căruia el și susţinătorii săi erau îndepărtaţi de la comuniunea bisericească, până când aveau să se pocăiască și să-și recunoască greșeala. Sfântul sinod a mai decis ca acele hotărâri ilegale și necanonice adoptate de răsăriteni prin care insultau pe prea- sfinţiţii conducători ai Bisericii, Chiril și Memnon, să fie lipsite de orice validitate”[46].
Socrate afirmă: „Atunci când lucrurile au ajuns în această confuzie, Nestorie a văzut că cearta care s-a iscat ducea la nimicirea comuniunii și în mare amar a numit-o pe Maria «Theotokos» și a strigat: «Dacă doriţi, puteţi să o numiţi Theotokos pe Maria, și astfel să se încheie orice ceartă». Dar deși el a făcut această retractare, ea nu a fost luată în seamă, căci depunerea sa nu a fost ridicată și a fost exilat în Oasis, unde a și rămas. Acesta a fost sfârșitul sinodului efesan. Aceste lucruri s-au săvârșit pe 28 iunie, sub consulatul lui Bassus și Antiochus”[47].
Ioan și Nestorie, așadar, au avut îndrăzneala arogantă de a trimite actele lor împăratului de la Constantinopol. Pe 29 iunie a sosit răvașul împărătesc. Nu numai că anula sinodul lui Chiril, dar interzicea și plecarea vreunui episcop. Era totodată trimis un înalt funcţionar imperial pentru a pune lucrurile în ordine.
O a doua ședinţă a fost stabilită pentru 10 iulie, la reședinţa episcopală a lui Memnon.La a cincea și a șasea ședinţă, prezidate de Chiril și legaţii papali, lucrările sinodului lui Ioan al Antiohiei nu au fost luate în consideraţie. Clerul care ţinea cu Nestorie, public sau în taină, a fost depus. Cei depuși de Nestorie și aderenţii lor reveneau în funcţii. La înce-putul lui august a sosit trimisul imperial. Implicându-se fără informare în problemă, el nu a făcut nici o diferenţă între sinoadele lui Chiril și cele ale lui Ioan, ci și-a îndeplinit mi-siunea greșit. I-a pus în arest la domiciliu pe Chiril, Memnon și Ioan, până ce avea să pri-mească actul imperial de validare a deciziilor lor[48]. Nestorie l-a trimis pe contele Irineu ca să-l sprijine în faţa împăratului. Totodată, medicul patriarhului i-a încărcat cu daruri bo-gate pe cei din anturajul împăratului. Între timp, un grup de monahi – printre care chiar și ava Dalmatie, retras în pustie de patruzeci și opt de ani, – s-a ridicat în apărarea lui Chiril, cerând o întrevedere cu Teodosie. Le-a fost îngăduită intrarea, iar Teodosie a ascultat cu-vintele lor. După ce părinţii monahi i-au solicitat bunăvoinţa, împăratul i-a lăsat să plece, cerându-le sfintele lor rugăciuni. Însă în oraș au izbucnit numeroase revolte și mulţi oa-meni au fost răniţi.
Delegatul imperial, Paladie, a notat evenimentele și a trimis raportul său cancelariei imperiale. Împăratul Teodosie a studiat raportul și a luat decizia surprinzătoare de a suspenda deciziile ambelor partide! El a poruncit ca Nestorie să rămână depus, dar Chiril și Memnon la fel. A ordonat ca episcopii să plece din Efes, dorind probabil să ţină o mică anchetă ju-diciară în Constantinopol. Împăratul l-a trimis pe contele Ioan. Episcopii au fost extrem de intimidaţi de Ioan, mai ales prin arestarea lui Nestorie, Chiril și Memnon, dar au refuzat să abandoneze lucrările în mâinile unui sinod bisericesc atât de supus controlului imperial. Ioan al Antiohiei s-a conformat deciziei imperiale, spre dezgustul mai multora din contin-gentul său. Dar cei două sute de episcopi care făceau parte din tabăra lui Chiril au refuzat să-și părăsească stăpânul. Au insistat ca el să fie eliberat, cerând ca hotărârea lor sinodală să fie recunoscută drept singura decizie legitimă și canonică[49].
Atunci când contele Ioan s-a înapoiat la Constantinopol, iar veștile anunţau că Nes-torie a fost depus, a izbucnit o veselie generală. Însă, în momentul în care crainicii im-periali au adăugat și faptul că Chiril și Memnon fuseseră arestaţi, iar sinodul desfiinţat, în capitală a izbucnit revolta. Chiar și împăratul a fost uimit de popularitatea și sprijinul de care se bucura Chiril[50].
Sfântul Chiril a fost ţinut în arest într-o casă la Efes. Audierea a durat mai multe săp-tămâni. Cu trecerea timpului, Teodosie era din ce în ce mai favorabil poziţiei adoptate de Chiril. Mai mult, aproape două sute de episcopi erau în așteptare la Efes. În acea vară, ei au locuit în condiţii precare până ce a fost eliberat Chiril. Teodosie a fost impresionat de fidelitatea lor[51].

Urmările sinodului efesan

Împăratul a convocat o întrunire la care au participat câte opt delegaţi din fiecare fac-ţiune. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, spune: „După ce toate chestiunile aflate în dezba-tere au fost cuprinse într-un memorandum înaintat împăratului Teodosie, au fost chemaţi la Constantinopol episcopi din ambele partide. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost victo-rioși episcopii de la acel sfânt sinod. Confirmându-se depunerea lui Nestorie, a fost numit ca Episcop al Constantinopolului Maximian, un prezbiter din aceeași biserică”[52].
Chestiunea numirii Sfintei Fecioare „Theotokos” fusese lămurită chiar înainte de în-tâlnirea convocată de împărat. Nestorie a acceptat termenul cu rezervă, deși avea să-i înșele mai târziu. Pe moment, el fu întâmpinat cu o oarecare bunăvoinţă, deși nu pe deplin ab-solvit de greșeală. Avându-se în vedere declaraţia lui, a fost exilat într-o mănăstire dincolo de porţile Antiohiei, dar nu s-a străduit să merite această păsuială. În 435 a fost decretată exilarea sa în Petra, Arabia, dar a fost dus în Egipt. Niște barbari libieni au asaltat locul său de reședinţă și l-au luat cu ei. A fost eliberat și a ajuns în Tebaida. Prefectul din acele părţi nu l-a privit cu bunăvoinţă și a refuzat să-i acorde protecţie. A fost târât din loc în loc, slăbit de vârstă, boală și greutăţi. A murit în Tebaida de Sus unde, conform scrierilor lui Evagrie (346-399), în mormântul său, i-a fost găsită limba în stare de putreziciune și mâncată de viermi. Conform altora (Kedrynon și Nichifor), întregul său corp a putrezit de viu, cu răni urât mirositoare[53]. Ar trebui menţionat că moartea sa a semănat foarte mult cu cea a lui Arie. Până la sfârșit purtarea i-a fost vulgară și dusă la extrem. Când Nestorie s-a dus la toaletă, buzele sale au început să-L batjocorească pe Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu. Un înger al lui Dumnezeu l-a lovit, iar el și-a vărsat intestinele chiar în locul necurăţiei lui. Astfel, după cum citim în istorisirile Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (cca 634 – cca 733), acel om a sfârșit groaznic drept pedeapsă pentru încăpăţânarea sa. Teodosie s-a întors împotriva lui Nestorie și a poruncit arderea tuturor scrierilor acestuia. Discipolii lui Nestorie, care sorbeau din apa necucerniciei sale, au fost numiţi după Simon Magul și stigmatizaţi cu numele de simonieni.
Să ne întoarcem la evenimentele din jurul întâlnirii dintre împărat și episcopii din ambele partide. Între timp, Chiril și Memnon se aflau încă în arest la domiciliu. În faţa împăratului, răscolindu-și scrierile lor, ereticii l-au acuzat pe Chiril că L-a înzestrat pe Hristos cu o umanitate exagerată. Atât de puternice au fost manevrele și înșelăciunea lor, încât împăratul și-a schimbat atitudinea în mânie împotriva Sfântului. Împreună cu Epis-copul Memnon, Sfântul a fost întemniţat și pus în lanţuri la Efes. Unindu-se în duh, sfinţii bărbaţi nu au dat înapoi, nici nu au șovăit în credinţă. Ei au sorbit paharul amar al suferinţei și greutăţilor în timpul întemniţării lor, dar aceasta nu le-a fost spre rușine. Chiril a reușit să se întoarcă în Alexandria în toamna lui 431.
După aceasta, împăratul a făcut o investigaţie detaliată. Au fost dezvăluite acuzaţiile false, interpretările eronate și înșelăciunea ereticilor. Drept rezultat, împăratul nu a privit în urmă la deciziile sale cu satisfacţie, în special în privinţa relelor tratamente aplicate ierarhilor. Prin urmare, fiindcă Sfântul era nevinovat, Teodosie i-a umilit pe eretici și i-a expulzat. A făcut dreptate prin reinstalarea lui Chiril și a aderenţilor acestuia, sprijinindu-i în episcopiile lor. A preamărit în elogii smerenia și răbdarea Sfântului; și nici una dintre laude nu era exagerată.
Papa Romei a fost informat despre deciziile sinodului chirilian. Împăratul i-a repus pe Memnon și pe Chiril în scaunele lor. Patriarhul Maximian nu a trăit mult. În locul său a fost instalat Proclu (cca 434-446), un apărător al Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Dar controversa stăruia încă. De fapt, deplina recunoaștere a strădaniilor lui Chiril de la Si-nodul al III-lea Ecumenic de la Efes nu s-a produs până la Sinodul de la Calcedon, în 451, care a reconfirmat Crezul de la Niceea și a doua epistolă către Nestorie a Sfântului Chiril.

Distincţie pentru Sfântul Chiril[54]

O astfel de necinste și pedeapsă a luat ereticul Nestorie, cel întocmai la gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărţile cele scrise cu mâna lui, Părinţii celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nes-torie. Giulgiul cel subţire arată subtilitatea minţii și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o faţă a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și Papă, lucru care a in-trat în tradiţia succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri[55]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două[56].
Dorim să atragem atenţia că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credinţă, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptăţit şi prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte raţională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc. În locul unei înţelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Uma-nitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implica doar o mântuire parţială. El nu a putut înţelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinţii Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.

Apropierea dintre Alexandria şi Antiohia

Patriarhul Ioan al Antiohiei, atunci când a revenit în episcopia sa, adunându-se cu mai mulţi episcopi, l-a depus pe Chiril care revenise, la rândul lui, pe tronul patriarhal. După afișarea acestei ostilităţi, ce pași trebuiau făcuţi pentru împăcare? Fiindcă, după numirea lui Maximian pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, sirienii încă îl mai considerau pe Nestorie ca fiind pe nedrept condamnat. Ei negau legitimitatea noului Arhiepiscop Maximian. Așadar, Roma, Alexandria și Constantinopolul nu se aflau în comuniune cu Biserica siriană. În ianuarie 432, împăratul Teodosie a iniţiat reconcilierea dintre Chiril și Ioan al Antiohiei. Procesul a durat doi ani. În 433, apropierea dintre cei doi a fost împlinită prin schimbul de declaraţii de credinţă dintre Alexandria și Antiohia (Symbolum Ephesinum, cunoscut mai târziu drept „Formula de reunire”[57]). Chiril a dat înapoi în ceea ce privește vocabularul, dar nu a făcut nici un pas înapoi în privinţa principiilor. Extremiștii sirieni și cei alexandrini au mers pe propriul lor drum, precum așa-zisa Biserică nestoriană (asiriană) și, respectiv, monofiziţii[58].
Sfântul Teofan descrie, de asemenea, ce s-a întâmplat după ce episcopii s-au înfăţișat împăratului, la Constantinopol: „Răsăritenii l-au luat pe Nestorie cu ei în răsărit. În al pa-trulea an de la depunerea lui Nestorie, Episcopul Ioan al Antiohiei, cuprins de frica de Dum-nezeu și văzând că mulţi erau rătăciţi de Nestorie, a scris împăratului, cerându-i să-l alunge din părţile răsăritene pe Nestorie. Împăratul l-a surghiunit pe Nestorie la Oasis și a trimis instrucţiuni lui Chiril și Ioan, spunându-le să se unească fără amânare, pentru a elibera bisericile de orice dispută. Ioan s-a supus decretului și i-a scris lui Chiril o declaraţie de credinţă, acceptând mărturisirea Părinţilor de la Niceea și pe cea din 150 de la Constantinopol și acţiunile întreprinse la Efes”[59]. Sfântul Chiril s-a arătat încântat de acest demers și a trimis o scrisoare lui Ioan și episcopilor răsăriteni, care începea astfel: „Să se facă voia Cerului, iar pământul să se bucure!”. În această scrisoare către Episcopul Ioan, Sfântul Chiril scria:
„Toată lupta noastră pentru credinţă a avut ca temei faptul că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu. Însă, dacă noi spunem că Sfântul Trup al lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, este din cer și nu de pe pământ, atunci cum ar mai putea fi considerată ca Maica lui Dumnezeu? Pe cine altul a purtat, dacă nu L-a născut după trup pe Emanuel?
Fericitul Prooroc Isaia nu a minţit când a spus: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14), care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Ceea ce Sfântul Gabriel a zis Fecioarei, este, de asemenea, cu totul adevărat: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. şi iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema nu-mele Lui Iisus (Lc. 1,30-31)… căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Mt. 1,21).
Astfel că, atunci când spunem că Domnul nostru Iisus Hristos este din cerul cel de sus,noi nu spunem că Sfântul Său Trup a fost adus de sus, din cer. Nu, noi îl urmăm pe dumnezeiescul Pavel, care a zis atât de limpede: «Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer» (I Cor. 15,47), și noi, de asemenea, ne amintim de Mân-tuitorul Însuși, Care a spus: «şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In 3,13), deși El a fost născut după trup din Sfânta Fecioară, așa cum am spus mai înainte. Dumnezeu-Logosul S-a coborât de sus, din cer, «ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând» (Fil. 2,7), și a fost numit Fiul Omului, în timp ce a rămas ceea ce El era, adică Dumnezeu – pentru că El este fără de schimbare și nestri-căcios prin fire, și din această cauză El a zis că «S-a coborât din cer», și s-a înţeles acum că este una cu trupul Său și este numit «omul din cer»[60]. Același om este desăvârșit în dum-nezeire și perfect în umanitate, și noi Îl înţelegem a fi un prosopon, pentru că există «un singur Domn Iisus Hristos» (I Cor. 8,6), deși noi suntem conștienţi de diferenţa dintre firile din care s-a format negrăita unire.
Acelora care spun că a existat un amestec, sau o confuzie, sau o îmbinare între Dum-nezeu-Logosul și trup, să le fie oprite gurile de dumnezeiasca cugetare, pentru că asemenea oameni sunt cei care răspândesc astfel de calomnii despre mine, cum că eu aș fi spus aceasta. Dar departe de mine a gândi așa ceva, fiindcă eu consider că cel care ar gândi astfel, cum că există vreo umbră de schimbare[61] în dumnezeiasca fire a Logosului, trebuie să fie com-plet nebun. Căci El rămâne ceea ce este și nu se schimbă și nici nu suferă alterarea. Mai mult, cu toţii mărturisim că dumnezeiescul Logos este nestricăcios, chiar dacă, în a Sa prea-înţeleaptă iconomie a tainei, El este văzut cum Își atribuie suferinţele ce vin odată cu trupul. Preaînţeleptul Petru spune: «fiindcă Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și nu în firea dumnezeirii Sale de necuprins. El poartă suferinţele propriului trup printr-o iconomică asumare de Sine, așa cum am spus, pentru ca noi să credem că El este Mântuitorul tuturor, lucru care a fost prezis de vocea profetului care grăiește în locul Lui: «Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și faţa Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (Is. 50,6).
Să fie Sfinţia Voastră încredinţată că noi urmăm părerile alor noștri Sfinţi Părinţi, în special pe cea a fericitului și renumitului Părinte Atanasie. Noi refuzăm să fim diferiţi faţă de ei în vreun lucru; să nu se îndoiască nimeni de aceasta. Aș fi redat multe paragrafe din Părinţi care confirmă cuvintele mele cu ale lor, dacă nu m-aș fi temut că scrisoarea ar fi putut deveni obositoare din cauza lungimii. Noi nu vom îngădui ca credinţa, sau mai degrabă Simbolul de Credinţă (Crezul niceean), care a fost formulat de Sfinţii noștri Părinţi, care s-au adunat mai înainte la Niceea, să fie modificat de cineva. Nu ne vom permite nouă înșine și nimănui altcuiva a schimba un singur cuvânt din ceea ce s-a scris aici, sau de a păși peste vreo singură silabă; căci noi ne amintim de cel care a zis: «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţi tăi» (Pilde 22,28). Căci cine altul a vorbit prin ei decât numai Duhul lui Dumnezeu Tatăl, Care purcede din El și totuși nu este străin Fiului în ceea ce privește firea? Cuvintele sfinţilor tâlcuitori ne confirmă acest punct de vedere, căci… dumnezeiescul Pavel scrie: «Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Rom. 8,8-9).”[62]
Ceea ce Sfântul Chiril a prezentat mai sus se află în deplin acord cu formula de mai târziu de la Calcedon[63]. Apoi, odată ce Chiril și Ioan au căzut de acord în privinţa acele-iași mărturisiri, Bisericile lor au fost din nou unite în pace și armonie.

Răspunsul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu la erezia nestoriană

Pentru ca cititorii noștri să înţeleagă cât de respingătoare a fost erezia nestoriană pen-tru Născătoarea de Dumnezeu, vom aminti în cele ce urmează o povestire edificatoare în acest sens, povestită de Părinţii Ioan și Sofronie, în Pășunea duhovnicească: „Am mers la ava Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu faţa luminată și strălucitoare, îmbrăcată cu un veșmânt roșu, și împreună cu dânsa doi bărbaţi cu sfinţita cuviinţă, care stăteau în afara chiliei mele. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbaţi împreună cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfân-tul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu nu a voit nicidecum și fiindcă eu am rugat-o cu stăruinţă, zicând: «Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine», și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: «Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?». Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început să plâng și să mă mâhnesc pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci nefiind altcineva în chilia mea afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea să se fi întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. şi ci-tind în ea, am aflat la sfârșitul cărţii a doua cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu pe care îl aveam în chilia mea. şi îndată am dat cartea înapoi aceluia care mi-o dăduse, zicându-i: «Ia-ţi car-tea, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit». Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia –, s-a umplut de râvna dum-nezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

Sfârşitul unui război între fraţi

Să ne întoarcem acum la viaţa Sfântului Chiril. Există o chestiune în privinţa căreia noi nu vom păstra tăcerea. Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfinţenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștinţă, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștinţa adevărului. Pentru că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă. Aceasta nu s-a întâmplat din răutate sau cu bună știinţă, ci dintr-o părere preconcepută și necunoaștere a adevărului. Deși era sfânt, el, ca bărbat, putea fi supus patimii și neputinţei omenești, deși acestea erau mici într-însul. Însă și-a îndreptat greșeala într-un chip minunat. Ascultaţi: așa cum am spus mai înainte, marele Chiril era nepot al Patriarhului Teofil, vrăj-mașul Sfântului Ioan Gură de Aur. Chiril credea ca fiind adevărate acuzaţiile pe care le gră-iau dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur[64]. Dar el făcea aceasta nu din răutate, ci din necunoaștere, precum este scris: „Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul” (Pilde 14, 15). Din aceste motive, avea dumnezeiescul Chiril suspiciuni în privinţa preasfinţitului și dumnezeiescului Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, păstrându-le nu numai în timpul vieţii acestuia, ci și după ce s-a săvârșit. Nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalţi binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul. În 405, Aticos, succesorul lui Arsachie ca Patriarh al Constantinopolului, a scris către dum-nezeiescul Chiril, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, dându-și seama, ulterior, de nevinovăţia și curăţia acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu ale celorlalţi sfinţi. Aticos l-a rugat și l-a sfătuit frăţește pe Sfântul Chiril, să facă și el la fel. L-a îndemnat pe Chiril: „Scrie numele Sfântului Ioan Gură de Aur în pomelnice și pomenește-l”. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, fiindcă nu dorea să-și acuze unchiul, care prezidase Sinodul de la Stejar, de lângă Calcedon și care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în 403, pe baza a douăzeci și nouă de capete de acuzare, cele mai grave fiind acuzaţiile de origenism și comentariile necuvenite făcute la adresa împărătesei.
Patriarhul Aticos nu a fost singurul care l-a sfătuit pe Chiril în această privinţă; i s-a adăugat și o rudă: sfinţitul părinte Isidor Pelusiotul[65]. El l-a sfătuit cu multă îndrăzneală și sinceritate, spunând că mânia împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, mânie care nu se veștejise, era nu doar nedreaptă, ci și lipsită de orice raţiune. Isidor l-a mustrat pe Chril spunându-i că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni mai înainte de a fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. „Căci și Domnul Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie, ca și cum ar fi de faţă, a spus: «Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulţit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor, care vine către Mine; iar de nu, să știu» (Fc. 18,20-21). Sfântul Isidor a citat aceste paragrafe Sfântului Chiril, spunând că aceasta a făcut-o Domnul, ca să ne dea pildă, să nu credem imediat cuvintele acuzatorilor, ci noi înșine să cercetăm pentru a ne confirma dacă ele sunt ade-vărate. Isidor i-a mai spus lui Chiril: „Deci și tu trebuie să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie. Ar trebui să știi că mulţi din cei ce au fost împreună cu tine la Sinodul din Efes te acuză pe faţă cum că te mânii cu nedrep-tate asupra nevinovatului Ioan. Motivul pentru aceasta este faptul că tu ești nepot al lui Teofil și urmezi în grabă în toate aceluia. De vreme ce Ioan a dovedit nebunia lui Teofil, izgonindu-l acesta din scaun pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu. Cu toate că acum el este mort, așa faci și tu, discreditând slava celui persecutat”.
Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către Sfântul Chiril, spunând: „Mă înfricoșează pil-dele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să ţi le scriu. Dacă eu îţi sunt pă-rinte –precum mă numești, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, fiindcă nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi, care au păcătuit[66]. Din nou, dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez de pedeapsa pe care a primit-o Io-natan, fiul lui Saul[67]; căci, putând să oprească pe tatăl lui să nu caute un vrăjitor necro-mant[68], nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, iţi zic ţie acelea care sunt spre folosul tău. Ascultă-mă, ca să nu fii osândit de Dreptul Judecător, Cel care nu caută la faţă. Alungă mânia pe care o ai asupra celui adormit și să nu tulburi Biserica celor vii, devenind o pricină de ceartă”.
Într-un alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum a fost exilat Ioan. Eu nu voiesc să-ţi răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și fac reproșuri altora. Aceasta îţi zic numai: că mulţi nelegiuiţi și-au aruncat relele seminţe cu nedreptate asupra acelui drept. şi, în puţine cuvinte, îţi arăt starea Egiptului cu care te asemeni. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriţi i-a bătut cu bice; pe israelitenii care se osteneau i-a supus la munci și chinuri. Ei zideau cetăţi Egiptului și acesta n-a plătit plata lucrătorilor. Într-adevăr, Egiptul se îndeletnicea cu astfel de fapte și altele asemenea. Într-un astfel de loc s-a născut Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și l-a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și predica-torul Domnului. Cu toate acestea, casa lui David crește și se întărește mai mult, iar casa lui Saul se micșorează și se împuţinează”.
Acesta a fost tonul scrisorilor trimise patriarhului de Sfântul Isidor. Chiril, conștienti-zându-și greșeala, a început să se îndrepte. Însă, s-a îndreptat desăvârșit atunci când a avut vedenia următoare. Odată, în timp ce dormea, Sfântul Chiril a visat că se află într-un loc frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo îi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alţi minunaţi și slăviţi bărbaţi ai Vechiului Testament. De asemenea, vedea acolo și pe mulţi sfinţi ai harului Sfintei Evanghelii. În locul acela a văzut și o biserică minunată, a cărei frumuseţe era cu neputinţă de descris. Înăuntrul bisericii se auzea o mulţime mare care intona o preadulce cântare. Sfântul a intrat în biserică și a fost cu totul uluit de vederea celor de acolo. S-a umplut cu totul de bucurie și de dulceaţă în inima sa, căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, înconjurată de mulţime de sfinţi îngeri și stră-lucind cu slavă negrăită. A mai văzut și pe Sfântul Ioan Gură de Aur stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu. El ţinea în mâini cartea învăţăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur mai erau și mulţi alţi bărbaţi slăviţi, care stăteau lângă el precum niște slujitori. Dar erau înarmaţi, ca și cum ar fi fost pregătiţi pentru o anumită luptă.
Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, a dorit să meargă să se închine Stăpânei noas-tre Născătoarei de Dumnezeu, alergând spre ea. Dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu cei ce-i slujeau, s-au ridicat împotriva lui cu mult avânt și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar l-au și izgonit din acea biserică. Iar Sfântul Chiril era consternat și se gândea din ce motiv s-a mâniat Sfântul Ioan Gură de Aur pe el și de ce l-a izgonit din biserică. Atunci a auzit-o pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiinţă a gândit necuviincios împotriva lui. Dar Ioan a răspuns că nu dorea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, batjocoritorul meu. Chiril m-a propovăduit oamenilor ca Născătoarea de Dum-nezeu. Iartă-l, căci mult s-a ostenit pentru mine, rușinându-l pe cel ce m-a ponegrit, și pe mine Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Sfântul Ioan Gură de Aur de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit. El l-a chemat înăuntru pe Sfântul Chiril și l-a îmbrăţisat ca pe un prieten drag. Ioan l-a întâmpinat cu dragoste și l-a sărutat cu iubire frăţească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat cei doi sfinţi, împrietenindu-se amândoi în acea vedenie, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.
Când Sfântul Chiril s-a trezit, adunându-și gândurile și cercetând această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur s-a osândit pe sine. Se gândea că atâta vreme a ţinut ranchiună în deșert, patimă lipsită de vreo raţiune împotriva unui bărbat preasfânt atât de bineplăcut lui Dumnezeu și un asemenea prieten al Născătoarei de Dumnezeu. De îndată a adunat pe toţi episcopii Egiptului. A făcut praznic și sărbătoare în cinstea marelui Gură de Aur. A scris numele Sfântului Ioan în diptice și-l pomenea împreună cu sfinţii cei mari, iar în fiecare an îl lăuda cu cuvinte de laudă și dădea pilde din viaţa acestuia. Din acestea a fost scrisă viaţa lui, care se găsește în Hrysostomica lui Gheorghe al Alexandriei. Această pată de pe sfinţenia dumnezeiescului Chiril a fost astfel ridicată. Fericitul Chiril și-a pe-trecut restul zilelor cu o pilduitoare purtare. Conștiinciosul Chiril și-a păstorit turma cea raţională prin legi dătătoare de viaţă și a ajutat cu prisosinţă pe oricine se afla în nevoie. A povăţuit pe fiecare pe calea mântuirii. Cu mare înţelepciune și cu știinţă duhovnicească, el i-a întors din înșelăciunea diavolului pe cei rătăciţi. Dovadă a înţelepciunii și a știinţei sale este povestirea ce urmează, pe care dorim să o adăugăm aici spre îndulcirea ascultăto-rilor și apoi vom sfârși povestirea noastră.

Dreptul Melchisedec

Ava Daniil ne spune în Pateric cum că, în părţile cele mai de jos ale Egiptului, era un bătrân cuvios cu o viaţă sfântă, dar simplu și greoi la minte. În consecinţă, datorită sim-plităţii lui, gândea și zicea că „Melchisedec este fiul lui Dumnezeu”[69]. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemându-l pe bărbatul acela și văzând că face semne și minuni și că orice cere de la Dumnezeu Domnul îi arată lui, a meșteșugit cu iscusinţă următorul plan. El a zis cu blândeţe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând, iarăși, îmi zice că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială în această privinţă. Din acest motiv te-am chemat, ca să-ţi spun ca să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere adevărul, ca să mi-l arăţi și mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta, a răspuns vesel și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice îmi va descoperi, eu o voi arăta și preasfinţiei tale”. Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i descopere adevărul în privinţa lui Melchisedec. Într-adevăr, descoperindu-i-se bătrânului adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul i-a zis: „şi de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toţi patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toţi aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a trecut Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Așadar, m-am încredinţat cu adevărat, stăpâne (despota)”. Atunci Sfântul Chiril, mulţumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că bătrânul s-a vindecat de înșelare și l-a eliberat cu pace. Așadar bătrânul plecând, a mărturisit tuturor: „Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dum-nezeu”. Cu o astfel de înţelepciune și cu o astfel de iscusinţă a povăţuit Sfântul Chiril pe bătrânul cel simplu la cunoașterea adevărului.

Adormirea Sfântului Chiril

Sfântul Chiril a slujit pe scaunul Alexandriei timp de 32 de ani. El a scris multe cărţi folositoare de suflet și ortodoxe, dintre care cele mai alese sunt comorile din Glafira la Vechiul Testament[70]. După ce a curăţit în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, apărătorul și protectorul Născătoarei de Dumnezeu și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie[71]. Victoriosul apărător al credinţei și cel de trei ori binecuvântat se află acum în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toţi sfinţii cei din veac, dar mai ales cu prietenul său iubit şi desăvârşit, cu Ioan Gură de Aur cel dumnezeiesc. Sfântul Chiril al Alexandriei stă înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, și neîncetat roagă pe Preasfânta și Cea de o fiinţă Treime pentru toţi creștinii, ca să dobândească și ei Împărăţia cerurilor. Pe care să o dobândim și noi toţi, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1]Viaţa Sfântului Chiril, care a înflorit în secolul al V-lea d.Hr. (420), a fost alcătuită de istoricii Nichifor și Sozomen, ca și de alţi istorici bisericești ale căror scrieri au fost adunate de Nicodim Aghioritul. Ultimul, a transcris aceste texte în greaca nouă, lucrare pe care a publicat-o în al său Neon Eklogion. Această versiune a fost luată și încorporatăîn Sinaxarul mare. Sursele adiţionale sunt citate în text. Notele includ citate din Socrate Scolasticul, născut în 380 la Constantinopol, consilier juridic, care ne-a lăsat cronicile sale despre istoria bisericeascădin perioada patristică a secolelor al IV-lea și al V-lea d.Hr., și de la domnia lui Constantin I (324-337) la Teodosie al II-lea (408-450).
Un elogiu elegant în cinstea marelui Chiril a fost scris de Zonaras (sec. XII), un canonist și istoric bizantin faimos, care își începe laudele comparându-l pe Sfânt cu fluviul Nil, care udă Egiptul și lumea. Textul se păstrează la Marea Lavră, ca și în textele in-quarto praznicale (panegiricul) de la Mănăstirile athonite Vatopedu și Dionisiu. Un exemplar se găsește și la Iviron. O slujbă completă, cu canon îndoit, a fost scrisă de părintele Gherasim Micraiananitul. Sfântul Chiril este pomenit pentru dârza apărare a credinţei la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a apărat titlul de Theotokos al Maicii Domnului. Acest sinod a denunţat blasfemiile lui Nestorie și a dezbătut problemele hristologice. De asemenea, Sfântul a îndurat multe suferinţe pentru Ortodoxie.
Sfântul Chiril mai este prăznuit pe 18 ianuarie, deși nu aceasta este ziua adormirii sale. El este sărbătorit împreună cu un alt mare ierarh alexandrin, Sfântul Atanasie cel Mare. Cupletul de versete introductive(distihul) pentru ziua de 18 ianuarie spune: „Data surghiunului lui Chiril se păstrează scrisă, dar nu și cea a adormirii sale”. În distihul autentificat al Patriarhului Cristofor de Mitilene aflăm că data când Sfântul a părăsit aceastălume a fost 9 iunie.
[2]Satul actual Mahalla el Kobra se află la 120 de kilometri est de Alexandria.
[3]Norman Russel, „The Making of a Bishop”, în Cyril of Alexandria (London/NY: Routledge, 2000), pp. 4, 209 (9).
[4]Armele pe care le-a oferit această moștenire, cugetul Părinţilor și Sfinţii, l-au ajutat pe Chiril să formuleze în ce anume consta tradiţia ortodoxă. În special, cita pe Sfinţii Grigorie Teologul și Atanasie cel Mare. Ibidem, 5, 6.
Referitor la citarea Sfântului Atanasie, Chiril a făcut următoarea confuzie. Expresia „o singurăfire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, care aparţine de fapt ereticului Apolinarie (înaintemergătorul monofiziţilor), în a sa „Scrisoare către Jovian”, a fost atribuită în mod eronat Sfântului Atanasie. Sfântul Chiril a fost indus în eroare crezând că această formulă dogmatică aparţine Sfântului Atanasie. De vreme ce Sfântul Chiril nu putea concepe că ar putea fi posibil ca Sfântul Atanasie să acrediteze vreo erezie, el a interpretat această expresie într-un mod ortodox! Sfântul Chiril a socotit că această expresie învaţă că „în ipostasul unic sau în persoana cea una a lui Dumnezeu-Logosul este unită firea umană cu cea dumnezeiască”, ceea ce este în întregime ortodox. În acest fel, fraza a ajuns să aibă două înţelesuri. Pe buzele ereticilor avea un înţeles eretic, în timp ce pe buzele ortodocșilor avea un înţeles ortodox. Oameni ca Dioscor (Dioscorus, †. 454, Patriarhul Alexandriei) s-au ascuns în spatele acestei expresii dogmatice ambigue. Vezi „The Union with the Monophysites”, în The Circle of Ecumenism, de Kalliopios,Mitropolitul Pentapolei.
[5]Mai târziu, atunci când ortodoxia sa a fost atacată la Sinodul efesian (431), el și-a evidenţiat educaţia ecleziastică și a afirmat: „Noi niciodată nu am susţinut ideile lui Apolinarie, ori Arie, ori Eunomie, ci de la o vârstă fragedă am studiat Sfintele Scripturi și ne-am hrănit din mâinile Sfinţilor Părinţi ortodocși”. Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. E. Schwartz (Berlin), I, 1, 3, pp. 22.7-9.
[6]Nitria se află, probabil, sub orașul modern el-Barnudj, în delta superioară de est. La sfârșitul secolului al IV-lea, un autor anonim spune că Nitria, la vreo 64 km de Alexandria, era cea mai renumită dintre toate mănăstirile din Egipt. Își datoreazănumele de la un oraș din apropiere, al căror locuitori strâng azotatul de potasiu. În acest loc se aflau vreo 50 de chilii, așezate una lângă alta și sub ascultare a unui singur părinte. În unele, locuiesc mai mulţi, în altele, mai puţini, iar unii dintre fraţi și locuiesc singuri. Deși sunt despărţiţi prin locuinţele lor, rămân uniţi împreună, nedespărţiţi în credinţă și iubire.
Istoricul monastic Paladie (cca 364-425), care a scris Istoria Lausiacă(Historia Lausiaca), afirmă: „…am venit în muntele Nitriei. Între muntele acesta și Alexandria se află un lac numit Maria, întins pe vreo 112 de kilometri. Străbătându-l într-o zi și jumătate, am ajuns la munte, în partea de mijloc a lui. De la acest munte se întinde o mare pustie până în Etiopia, în ţara Mazichilor și a Mauritaniei. În acest munte locuiesc cinci mii de bărbaţi, cu diferite moduri de vieţuire, fiecare precum poate și voiește, trăind pe cât le e cu putinţă câte unul, sau câte doi, sau mai mulţi. În acest munte se servește pâinea în șapte feluri, atât lor, cât și celor șase sute câţi sunt retrași în pustia deplină… În acest munte al Nitriei se înalţă o biserică mare…Lângă biserică se află o casă de oaspeţi, în care e primit orice străin tot timpul, până ce pleacă de bună-voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână fără să lucreze, celelalte zile este pus să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în bucătărie. Dacă e vrednic de atenţie, i se dă vreo carte, dar nu i se îngăduie să se întreţină cu altul până la o oră. În acest munte se află și doctori și ţesători. Se folosește și vin și se și vinde vin. Toţi aceștia fac pâine cu mâinile lor, încât nu depind de alţii. Pe la ceasul al treilea se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de parcă te înalţă în rai. Iar în biserică intră numai sâmbăta și duminica. În biserică sunt opt preoţi. Cât timp se află în viaţă întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci stau numai alături de el, în liniște”.
[7]Nota 1, p. 96, Sinaxarul mare grec, „9 iunie”, text iniţial inclus în Everghetinos, Cartea a II-a, Pricina a douăzeci și opta, Învăţătura a 7-a.
[8]Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. VII, Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Ser., vol. II (Oak Harbour, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[9]Teofil s-a folosit de autoritatea scaunului pentru a pune în aplicare legile imperiale privind distrugerea templelor păgâne. Aceasta a provocat în Alexandria revolte civile de mare amploare. Teofil însă a pus în acţiune bande de călugări fanatici. Prin asemenea mijloace, în 391, a distrus templele păgâne străvechi ale orașului, precum Serapionul. Pe acestea le-a transformat în biserici. John Anthony McGuckin, On the Unity of Christ, (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Seminary Press, 1995), p.10.
[10]Dacăo persoană nebotezată se află pe patul de moarte și este necesară săvârșirea unui botez în caz de urgenţă, un preot ortodox poate săvâr și un botez clinic (din grecescul klinee pentru „pat”), prin stropire sau udare atunci când nu este posibilă scufundarea întreită. Dacă în acea localitate nu poate fi găsit nici un preot, iar copilul se află în pericol, orice monah sau orice diacon poate săvârși botezul, sau orice laic, ba chiar și tatăl copilului – dar el trebuie să fie creștin ortodox, care va trebui sărecite formula: „Robul lui Dumnezeu (numele) se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. În Pidalion, Balsamon și Vlastaris spun pentru copilul de mai sus căacesta trebuie apoi botezat de un preot, dacăsupravieţuiește. A se vedea lunga notăde la Canonul apostolic XLVII.
[11]Novaţian împărtășea cu Sfântul Ciprian o atitudine moderatăîn privinţa apostaţilor (lapsi), dar, atuncicând Corneliu a fost ales papăîn 251, Novaţian a devenit campionul rigorismului. În timp ce majoritatea îl susţinea pe Corneliu pentru scaunul papal, o minoritate s-a declarat de partea lui Novaţian. Ultimul a devenit antipapă. Novaţian și partizanii săi au fost excomunicaţi în cadrul unui sinod convocat de Cor-nelius în 251. Deși Ciprian și Cornelius și-au unit puterile împotriva lui Novaţian, schisma s-a dezvoltat într-o sectăcare s-a răspândit în întreg imperiul și a durat câteva secole. În ciuda opoziţiei, Novaţian a reușit săîși formeze propria bisericăcu propriii episcopi, în toatăcreștinătatea.
[12]Menuthis sau Herakleion din Egiptul de Nord sunt acum ascunse sub un strat de jumătate de metro de nisip și de apă nămoloasă. Aceste orașe, fuseseră prospere mai demult, datorită comerţului făcut la gura de vărsare a Nilului în Marea Mediterană. Dar prosperitatea își găsise sfârșitul brusc și misterios cu douăsprezece secole în urmă. Din ruinele acoperite de Marea Mediterană arheologii au tras concluzia că locuitorii din Menuthis au plecat în mare grabă și nu s-au mai întors vreodată. Cel puţin două catastrofe au nivelat orașele și le-au împins sub Marea Mediterană în timpul secolului al VIII-lea. Zonele de coastă actuale nu sunt aceleași cu cele străvechi. Golful Aboukir este acum plin cu aluviuni, iar canalul Canopic al Nilului nu mai este utilizabil. Cum de au ajuns sub ape aceste orașe? Se crede căun cutremur a provocat mișcarea în jos a terenului, aceasta fiind ceea ce arheologii numesc tasare. Oamenii de știinţă sunt de acord cu faptul că orașele au coborât cu cel puţin 5 metri în Golful Aboukir.
[13]Sfinţii Chir și Ioan sunt pomeniţi de Sfânta Biserică pe 31 ianuarie.
[14] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 12.
[15]Sfântul Alexandru este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 mai.
[16] Socrate, Istoria bisericească, loc. cit.
[17]Ioan din Nikiu, un scriitor copt din secolul al XVII-lea, remarcă faptul că „evreii au fost deposedaţi de bunuri în totalitate. Prefectul Oreste nu i-a putut ajuta cu nimic”. Cronica, trad. Charles (1916), 84.99.
[18]Socrate, Istoria bisericească, loc. cit. Sfântul Teofan, în a sa Cronografie, descrie această întâmplare despre cum „evreii din Alexandria au făcut mult rău creștinilor. Căci după ce s-au înţeles să poarte un inel din lemn de palmier, ei au trimis vestitori care săstrige în acea noapte căbiserica a luat foc. Când creștinii s-au adunat la un loc, evreii i-au măcelărit. Când s-a aflat aceasta, magistraţii creștini i-au expulzat pe evrei din Alexandria și le-au confiscat bunurile”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, ed. de C. Mango și R. Scott (Clarendon’s Press Oxford, 1997), AM 5905, 412/413, p. 127.
[19]Socrate, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. al XIII-lea.
[20]Sfântul Teodosie este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 iulie.
[21]Socrate, op. cit., Cartea a VII-a, Cap. al XV-lea.
[22]Ibidem. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, datează această „moarte violentă a filosoafei Hypatia” în 413/414. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5906, 413/414, p.128.
[23]Socrate scrie: „Unii dintre monahii care locuiau în munţii Nitriei și care aveau un temperament înflăcărat, pe care Teofil îi asmuţise mai înainte împotriva lui Dioscor și a fraţilor săi, au fost din nou aduși, plini de râvnă arzătoare, pentru a decide cearta în favoarea lui Chiril. În jur de cinci sute dintre ei au părăsit mănăstirile și au venit în Alexandria. Ei s-au întâlnit cu prefectul Oreste, care se afla în trăsura sa… Unul dintre monahi, Amonius, a aruncat o piatră. Efectele pedepsei date lui Amonius de către oamenii prefectului au provocat moartea lui. După aceasta, Chiril a poruncit ca Amonius să fie socotit mucenic, de vreme ce apărase evlavia. Totuși unii nu au fost de acord cu cinstirea acordatălui Amonius”. Ibidem, Cartea a VII-a, Cap. XIV. Sinaxarul mare plasează povestirea nitrienilor și a lui Amonius înainte de uciderea brutală a Hypatiei.
[24]Socrate, Istoria bisericească, cartea a VII-a, cap. al XVI-lea. Teofan Mărturisitorul, istoric și sfânt, confirmă acest incident în a sa Cronografie, care s-ar fi petrecut în 415/416, când „la Immon, evreii, în batjocurăși pentru a insulta Crucea, au spânzurat un băiat creștin de o bucată de lemn, l-au torturat și l-au ucis. Atunci când împăratul a aflat de aceasta, i-a pedepsit pe evrei cum se cuvine”. Cronica lui TeofanMărturisitorul, AM 5908, 415/416, p.129.
[25]Nestorie, un călugăr sirian, a fost chemat de împăratul Teodosie al II-lea, pentru a ocupa scaunul vacant al Constantinopolului. El fusese recomandat de nou numitul Episcop al Antiohiei, Ioan (427). Se credea căun om din afară, precum Nestorie, era necesar pentru a soluţiona anumite disensiuni ale facţiunilor din capitală. Nu au fost mulţi în capitală care să creadă că el reprezenta alegerea potrivită. Aproape imediat, Nestorie s-a apucat să reformeze ceea ce el considera a fi indolenta Biserică a Constantinopolului. J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 16.
[26]Sfântul Chiril spunea: „Maria este grădina duhovnicească a celui de-al doilea Adam, atelierul unirii firilor, sărbătoarea schimbului mântuitor, camera de nuntă în care Logosul (Cuvântul) s-a căsătorit cu trupul, rugul însufleţit pe care focul nașterii dumnezeiești nu l-a ars (Ieș. 3,2), adevăratul nor ușor care L-a sprijinit trupește pe Cel care călătorește pe heruvimi (Is.19,1), lâna cea mai curată, plină de roua dumnezeiască (Jud. 6,37-38), cu care Păstorul a îmbrăcat mioara”. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, I, pp. 103. 14-17, citat în N. Russel, „The Nestorial Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 34.
[27]Sfântul Chiril scria: „Emanuel, ca Om, a deschis porţile firii; dar ca Dumnezeu, El nu a rupt porţile fecioriei. El a ieșit din pântece într-un chip asemănător cu cel prin care pătrunde prin facultatea auzului (Lc. 1,38). El a pătruns fărăa fi simţit. A ieșit într-un chip mai presus de cuvinte, conform Proorocului Iezechiel, care spune: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă» (Iez. 44,2-3). Aici este dovada clară că Sfânta Fecioară Maria este Theotokos. Să înceteze orice alte certuri și să ne luminăm prin învăţătura Scripturilor, ca să dobândim Împărăţia cerurilor în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”. Ibidem, I, 1, 1, pp. 107. 17-22.
[28]Sfântul Proclu este pomenit de Sfânta Biserică pe 20 noiembrie.
[29]Sfântul Chiril considera că tradiţia siriacă, adică cea a lui Diodor din Tars și Teodor al Mopsuestiei, pe care o susţinea și Nestorie, nu era o tradiţie ortodoxă autentică. Chiril i-a scris lui Nestorie făcând referire la greșelile tradiţiei sale. De asemenea, Chiril a trimis un dosar cu predicile lui Nestorie la Roma, cerând părerea Papei Celestin. Mai târziu, Sfântul Chiril a scris tratate prin care îi ataca pe Diodor și pe Teodor ca învăţători și izvoare ale ereziei lui Nestorie. În 533, la al doilea Sinod de la Constantinopol, Iustinian l-a urmat pe Chiril, eliminând definitiv scrierile acelora din canonul Ortodoxiei. Atât Diodor, cât și Teodor au fost anatemizaţi.
[30]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5924, 431/432, p. 139.
[31]Sfântul Chiril susţine că Logosul nici nu S-a schimbat în trup, nici nu S-a transformat într-o fiinţă umană. El S-a unit ipostatic (kath hypostasin) cu trupul înzestrat cu raţiune și suflet. „Scriptura, la urma urmei, nu a afirmat că Logosul a unit persoana (prosopon) omului cu El Însuși, ci că El S-a făcut trup. Dar Logosul «întrupat» înseamnă că El a devenit părtaș, ca și noi, sângelui și trupului. El a făcut ca trupul nostru să fie al Lui și a ieșit precum un om dintr-o femeie, fără să se lepede de firea Sa dumnezeiască, de Sine, Cel născut din Dumnezeu-Tatăl. Ci a rămas ceea ce era când şi-a asumat trupul. Aceasta este o prezentare simplă a unei teologii atent formulate. Aceasta este cheia cugetului Sfinţilor Părinţi. Din acest motiv ei îndrăznesc să o numească Theotokos pe Sfânta Fecioară– nu din cauza firii Logosului, a dumnezeirii Sale, ci fiindcă Sfântul Său Trup, înzestrat cu viaţă și raţiune, s-a născut din ea și Logosul S-a «născut» în trup, fiindcăEl era unit cu trupul după ipostas (kath hypostasin)”. Ep. 4.7, Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, pp. 28. 12-22.
[32]Ep. 11, Scrisoarea lui Chiril către Papa Celestin, PG 77:80, 85. Traducerea engleză în John McGuckin,Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Press, 2004), pp. 276-279. Sfântul Celestin este pomenit de Sfânta Biserică pe 8 aprilie.
[33]Sfântul Chiril, în „Scrisoarea a treia către Nestorie”, îi spune cătoate citatele din Evanghelie trebuie raportate la un singur prosopon, ipostasul întrupat al Logosului. Sfântul Chiril a folosit prosopon la singular, ceea ce pentru el însemna „ipostas”. Nestorie prefera săvorbească despre două prosopa, la plural, însemnând „funcţii”. Câţiva ani mai târziu, Sfântul Chiril a explicat concepţia sa despre unirea prosopică. El spune că în Hristos sunt două firi, Hristos fiind un singur prosopon sau ipostas. „Tu nu ar fi trebuit să mă acuzi și să mă calomniezi, … ca și cum eu aș separa firile prin despărţire și diviziune, ca și cum ele ar fi separate într-un sens spaţial și departe una de cealaltă. Căci eu, într-adevăr, l-am numit «locuitor» pe cel care locuiește în fire. Locuitorul este cel care locuiește în cel ce îi slujește lui ca locuinţă și el își are al său prosopon, în timp ce cel care slujește ca locuinţă are prosoponul celui care locuiește. Astfel, folosindu-se de ale lor prosopa, ca și cum s-ar folosi de proprietăţile lor într-un mod voluntar, primul este ultimul și ultimul este primul, primul și cu ultimul locuind așa cum sunt în firile lor. Dacă El este cu adevărat Dumnezeu, noi mărturisim că El este de asemenea cu adevărat Dumnezeu în firea Sa și că El este desăvârșit, nelipsindu-I nimic din firea Tatălui; și noi mărturisim că Omul este cu adevărat om, desăvârșit în firea Sa, nelipsindu-I nimic din firea omului, nici din trup, nici din suflet, nici din cunoaștere. El este întru totul asemenea nouă, însă fără de păcat. El nu este imobil în firea Sa proprie. Căci deși Dumnezeu Se folosește de aceste lucruri în al Său prosopon, El Se folo-sește de acestea ca de unele ce aparţin omului, în același mod în care umanitatea se folosește de dumnezeire în cele ce aparţin dumnezeirii. Căci ele sunt în unire în privinţa prosopon-ului și nu în privinţa ousiei (fiinţei)”. Cartea despre Heraclides 2.1, 324, 325, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 43-44.
[34]Dificultatea problemei lui Chiril este aceasta: „Dacă(Logosul) nu S-a născut după trup, precum noi, dacă nu ar fi fost părtaș acelorași elemente ca și noi, El nu ar fi putut elibera firea umană de păcatul pe care noi l-am moștenit prin Adam, nici nu ar fi apărat trupurile noastre de stricăciune, nici nu ar fi nimicit puterea blestemului despre care noi spunem căs -a abătut asupra primei femei”. În Cinci tomuri, vezi „Împotriva lui Nestorie” 1, proem. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, p. 17.24-27, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 44, 130 și urm.
Întruparea a transformat întru totul firea umană. Logosul a înnoit-o în trupul Său. Logosul S-a pogorât pe pământ pentru a înălţa firea umană la viaţa în Dumnezeu. Participarea la viaţa dumnezeiască este scopul Tainelor. Fără puterea îndumnezeitoare a Cuvântului, ele nu sunt lucrătoare. Prin urmare, el zice: „Dacă desparţi Cuvântul cel de viaţă dătător al lui Dumnezeu de unirea tainică și adevărată cu trupul și le separi în întregime, cum poţi să demonstrezi că mai este dătător de viaţă?” (Ibidem, p. 84.33-35). Dacă trupul lui Hristos nu este plin de viaţă dumnezeiască, noi nu ne putem schimba: „Însuși trupul Logosului este de viaţă dătător, de vreme ce El şi l-a făcut al Său printr-o unire reală care depășește puterea noastră de înţelegere și de exprimare. Într-un chip asemănător, dacă noi devenim părtași la Sfântul Său Trup și Sânge, devenim deplin și desăvârșit înzestraţi cu viaţă, fiindcă Logosul sălășluiește întru noi, atât într-un mod dumnezeiesc prin Duhul Sfânt, cât și omenește, prin Preasfântul și Preacinstitul Trup și Sânge” (Ibidem, p. 85.27-31). Părtășia la Duhul Sfânt este, de asemenea, necesară, alături de părtășia la Trupul euharistic al Fiului: „Așadar, Fiul nu schimbă nimic în dumnezeirea Sa prin faptul că locuiește și în ordinul creat. Dar, în cei care devin părtași la firea dumnezeiască prin participarea la Duhul Sfânt, este într-un fel imprimată o asemănare spirituală cu El, iar frumuseţea Dumnezeirii necuprinse strălucește în sufletele sfinţilor”. (Ibidem, p. 60. 16-20). Prin urmare, în acest fel devin creștinii dumnezei prin înfiere și participă la dumnezeiasca viaţă.
[35]„Scrisoare către monahi”, 25, citată în lucrarea lui McGuckin, „The Christology of Cyril”, în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, p. 219. Când spune că Hristos a refuzat să pătimească ceva contrar firii Sale, Sfântul Chiril se referă la firea dumnezeiască. Umanitatea este firea asumată de Hristos.
[36]„Scrisoarea a treia către Nestorie”, cap. 8.
[37]Explicarea celor douăsprezece capitole, 2, 9.
[38]Sfântul Chiril, Cum căHristos este Unul, PG 75:1377.
[39]I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupește pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut trup: să fie anatema.
II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, Același adică Dumnezeu și om laolaltă: să fie anatema.
III: Dacă cineva, în Hristos Care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate și putere, și nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.
IV: Dacă cineva atribuie la douăpersoane, sau ipostasuri, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice,fie cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuși cu privire la Sine, și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
V: Dacă cineva îndrăznește să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și a fost părtaș la fel cu noi sângelui și trupului: să fie anatema.
VI: Dacă cineva îndrăznește să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema.
VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema.
VIII: Dacă cineva îndrăznește să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul și dimpreună preamărit și căel este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne silește să înţelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.
IX: Dacă cineva zice că unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și căde la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.
X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe Sine pentru noi întru miros de bunămireasmă lui Dumnezeu și Tatălui. Deci dacă cineva zice că arhiereu și apostol al nostru nu S-a născut Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup și om la fel ca noi, ci un altul, în afarăd e El și mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul: să fie anatema.
XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viaţă și căEl este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de El alături, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o locuinţă dumnezeiască, și nu că este făcător de viaţă, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate: să fie anatema.
XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup și că a fost răstignit în trup,și că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, și de viaţă făcător: să fie anatema [traducere de Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, București, 1937].
[40]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, loc. cit.
[41]Sfântul Memnon este pomenit de Sfânta Biserică pe 16 decembrie.
[42]Sfântul Chiril a obţinut o majoritate suficientă(aproape douăsute de episcopi) și a declarat căsinodul nu va fi amânat mai mult. A pretins aceasta din postura de ierarh senior care prezida sinodul, el acţionând și din partea Papei Celestin.
[43]Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, p. 140.
[44] Socrate, Istoria bisericească, Cartea VII, cap. XXXIV.
[45]Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, pp. 140-141.
[46] Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 141.
[47] Socrate, loc. cit.
[48] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 26.
[49]Ibidem.
[50]Ibidem, pp. 26-27.
[51]Ibidem.
[52]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, p. 141.
[53]Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „Dreptatea dumnezeiască l-a urmărit în exil pe necinstitul și blasfemiatorul Nestorie. După ce a suferit de putrezirea tuturor măruntaielor și, mai mult decât toate, a limbii sale spurcate, el a fost nimicit de moarte (cca iunie 451)”. Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 142.
[54]Din cauza anumitor carenţe prezente în textul ediţiei Holy Apostles Convent, am considerat că ar fi mai util ca ultimele capitole din Viaţa Sfântului Chiril să fie îmbinate cu pasaje diortosite din Vieţile Sfinţilor, îngrijităde Părintele Ioanichie Bălan și publicatăîn anul 2002 la Editura Episcopiei Romanului [n. tr.].
[55]În iconografie, Patriarhul Chiril poartă o bonetă deosebită, ţuguiată. Acesta este privilegiul Patriarhului Alexandriei. Adesea este împodobită cu cruci. The Oxford Dictionary of Byzantium s.v. „Cyril”. Photius Kontoglu, în a sa Ekphrasis (vol. I, Atena, 1960, p. 133), afirmă, de asemenea, că acest ierarh se distinge în iconografie printr-un acoperământ al capului personal. El este văzut purtând o skoufia (bonetă), brodatăcu multe cruci.
[56]DupăEfes, Chiril a răspuns unei anchete făcute de Episcopul Succensus, cu privire la obiecţiile antiohiene. Una dintre probleme era firea Logosului. „DacăLogosul, Care a fost născut tainic de Tatăl și Care, după aceea, a ieșit ca om dintr-o femeie prin asumarea trupului (nu trup lipsit de viaţă, ci trup înzestrat cu viaţă și raţiune), este de fapt cu adevărat Fiul Cel Unul, El nu poate fi despărţit în două persoane sau doi fii, ci rămâne unul, dar nu fără de trup, sau necorporal, ci având propriul Său trup într-o inseparabilă unire. A spune aceasta nu poate implica un amestec, o fuziune, sau orice altceva de acest gen; cum ar putea? Dacă noi spunem că Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu a luat trup și a devenit «un» om, aceasta nu implică că El S-a «amestecat», așa cum presupun ei; firea Logosului nu s-a transferat firii trupului și nici firea trupului nu s-a transferat firii Logosului. Nu, ci în timp ce fiecare element a rămas la caracterul său firesc din motivul tocmai amintit, tainic și cu neputinţăd e spus în cuvinte, El ne-a arătat o singură fire (dar așa cum am spus, firea întrupată), a Fiului. «Unul» este un termen aplicat cum trebuie nu doar unor elemente distincte principale, ci unor asemenea entităţi compuse precum este omul, alcătuit din trup și suflet. Sufletul și trupul sunt diferite și nu sunt consubstanţiale. Unite totuși, ele constituie firea unică a omului, în ciuda faptului că diferenţa din firea elementelor aduse în unire este prezentă în starea amestecului.” Ep. 46,3, „A doua epistolăcătre Episcopul Succensus al Diocezareei”, în Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, pp. 159. 11-10.7, citat în Russel, „The Nestorian Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 42; PG 77: 237-245.
[57] Sfântul Chiril, Ep. 39.
[58] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, pp. 28-29.
[59]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, loc. cit.
[60]„Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15,47).
[61]Cf. Iac. 1,17.
[62]Vezi scrisoarea sa în întregime, în J.A. McGuckin,„Scrisoarea lui Chiril către Ioan al Antiohiei”,în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, pp. 343-348. Vezi, de asemenea, Ep. 39, PG 77:173-182.
[63]Părintele Ioannis Romanides comentează: „Ortodocșii necalcedonieni acuză de secole pe calcedonienii ortodocși că sunt nestorieni. Pe de altăparte, calcedonienii îi acuză pe necalcedonieni fie că sunt monofiziţi – ceea ce înseamnă că ei cred într-o ousia în Hristos –, fie că insistă unilateral pe terminologia lui Chiril până la excluderea chiar a definiţiei lui Chiril referitoare la cele douăfiri din mărturisirea de credinţă către Ioan al Antiohiei, care a adus reconcilierea în 433…
Nestorie a respins faptul că Cel care a fost născut din Fecioară este consubstanţial [deofiinţă] cu Tatăl după dumnezeire și astfel este prin fire Dumnezeu… El credea că numele de Hristos nu se potrivește Logosului, ci este numele persoanei de legătură născute din Maria și în care Logosul locuiește și care a fost asumată de Logos… În lumina negării sale a celor două nașteri a Logosului și a îndoitei deofiinţimi a unuia și aceluiași Logos, Fiul lui Dumnezeu, și același, de asemenea, Fiu al Mariei, și astfel a adevăratei semnificaţii a termenului Theotokos, insistenţa lui Nestorie cum că el nu desparte pe Hristos în două persoane, ci doar firile și numele, a fost considerată o batjocură la adresa credinţei. Pe acest temei el a fost condamnat de Sinoadele al III-lea și al IV-lea Ecumenice și respins de Ioan al Antiohiei și Leon al Romei.
Reconcilierea din 433 dintre Chiril și Ioan al Antiohiei a fost înlesnită de mărturisirea antiohiană a îndoitei nașteri și deofiinţimi a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu,aceeași dogmă respinsă atât de violent de Nestorie și chiar și de Teodoret. În mărturisirea sa, Ioan afirmă clar că Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veacuri conform dumnezeirii Sale. Iar în zilele din urmă, același Fiu al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră, S-a născut după trup din Fecioara Maria, la fel (a se observa că el vorbește aici clar despre Fiul Unul născut și nu despre Prosopon-ul din unirea celor douăfiri, al lui Nestorie și Teodoret) deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, și deofiinţă cu noi, după umanitate (Mansi, iv. 292)…
În scrisoarea sa către Acachie al Mitilenei (PG 77:184-201), Chiril chiar subliniază faptul căaceastă mărturisire antiohiană a îndoitei nașteri și a îndoitei deofiinţimi ale Unuia și Aceluiași Logos, nu poate fi suspectată de nestorianism, de vreme ce aceasta este exact ceea ce Nestorie neagă(PG 77:189-192, 197).
Desigur, Chiril preferă să vorbească despre o singurăfire (physis) sau ipostas al lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat și făcut om, de vreme ce aceasta apără mai bine unirea și atribuirea tuturor acelor lucruri care aparţinlui Hristos Cuvântul ca subiect al tuturor actelor dumnezeiești sau umane. Pentru Chiril, physis semnifică un comportament concret și individual ca subiect de sine și conform proprietăţilor sale firești. Astfel, singura fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, luând asupra Sa prin a doua Sa naștere, o umanitate reală, perfectă și deplină, are atât ousia, cât și trăsăturile firești specifice oamenilor. Astfel, Însuși Logosul Care este Hristosși trăiește cu adevărat viaţa de om, fără să Se schimbe în vreun fel în dumnezeirea Sa, rămâne ceea ce era… Lucrul asupra căruia stăruie Chiril și care, poate că într-o zi, va atrage mai multăa tenţie din partea necalcedonienilor este că, oricât de mult ar insista cineva în privinţa acurateţii formulării teologice, este o pură caricatură faptul de a acuza pe cineva că este nestorian dacă acceptă îndoita naștere și îndoita deofiinţime a Logosului ca bază pentru titlul de Theotokos, ca și pentru atribuirea atributelor umane și divine și a energiilo rLogosului, Care este un singur subiect întrupat și Care acţionează conform dumnezeirii Sale și conform umanităţii Sale însușite. Aceasta este ceea ce negau Teodor, Nestorie și Teodoret; și acesta este miezul Ortodoxiei. Sfântul Chiril a înţeles acest lucru și este datoria noastră a-l așeza în centrul discuţiilor noastre…
De asemenea, definiţia de la Calcedon este clară în această privinţă. «Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm și mărturisim cu toţii căDomnul nostru Iisus Hristos este unul și același Fiu, perfect în ce privește dumnezeirea și perfect în ce privește umanitatea, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având un suflet raţional și un trup; de aceeași fire cu Tatăl în privinţa dumnezeirii și de aceeași fire cu noi în privinţa firii umane… în privinţa dumnezeirii – născut din Tatăl mai înainte de veacuri; în privinţa firii umane – născut în timpurile din urmădin Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră…» (Mansi, vii, 116)
Este imposibil de acceptat părerea multora cum că Chiril s-ar fi lepădat de ale sale Douăsprezece capitolede dragul reconcilierii cu Ioan. De unul singur nu avea nici o putere de a modifica în vreun fel deciziile unui Sinod Ecumenic și nu există nici o dovadă în sens contrar. Deși se pare că Sinodul Endemus de la Constantinopol a exagerat în privinţa meritelor lui Chiril din 433, a acceptat cele Douăsprezece capitoleca parte a Efesului, care a fost aprobat în totalitate (Mansi, vi, 665). În lumina mărturiilor este clar că «Scrisoarea a III-a către Nestorie» a lui Chiril, inclusiv cele Douăsprezece capitole, nu a fost repudiată de Calcedon, așa cum pretind mulţi. Dimpotrivă, cele Douăsprezece capitole(Doisprezece anatematisme) au fost folosite ca punct de plecare în poziţia Sinodului faţă de nestorianism și Tomosul lui Leon. Ar trebui remarcat că la Chiril, în «Scrisoarea a III-a către Nestorie», aprobată de Efes și Calcedon, se vorbește despre un ipostas al lui Dumnezeu Logosul întrupat și nu despre o physis a lui Dumnezeu Logosul întrupat. Desigur, acești termeni sunt absolut sinonimi pentru Chiril. La Sinodul din Alexandria (362), prezidat de Sfântul Atanasie cel Mare, s-a decis adoptarea modalităţii capadociene de a distinge între ipostas și ousia atunci când este vorba de Sfânta Treime. Nici o decizie nu s-a luat în privinţa termenului physis. Urmarea a fost că tradiţia capadociană a echivalat physis cu ousia, în timp ce tradiţia alexandrină a echivalat physis cu ipostas. Natura accidentalăa acestei echivalări a lui physis fie cu ipostas, fie cuousia, trebuie luată în mod serios în consideraţie pentru a înţelege istoria dezbaterilor hristologice dintre 448 și 451”. Vezi textul următor despre Sfântul Chiril: „One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate and Chalcedon”, de Părintele Ioannis Romanides, în Greek Ortho-dox Theological Review, vol. X, 2 Winter 1964-1965; http: //www.romanity.org/htm/rom.-08.en.st_-cyrils_one_physis_or_hyposta-sis_of_….
[64]Sfântul Ioan Hrisostom (Gurăde Aur) este pomenit de Sfânta Bisericăpe 13 noiembrie.
[65]Sfântul Isidor este pomenit de Sfânta Bisericăpe 4 februarie.
[66]I Rg. 3,13.
[67]I Rg. 31,1-13.
[68]I Rg. 28,9.
[69]Fc. 14,18; Evr. 7.
[70]Glafira, PG 69-72. Sfântul Chiril a lăsat multe epistole (PG 77:9-390), omilii la praznice (PG 77:401 și urm.) și alte lucrări, printre care: 1. două lucrări dogmatice despre Preasfânta Treime, dintre care se remarcă printr-o expunere exactă a învăţăturii ortodoxe Despre purcederea Duhului Sfânt (PG 68); 2. comentarii, Tâlcuire la Evanghelia dupăLuca, Tâlcuire la Evanghelia dupăIoan(PG 73, 74), Tâlcuire la Epistolele Apostolului Pavel către Corinteni și Evrei; 3. o lucrare despre Preasfânta Treime, cu titlul Thesaurus(PG 75:9-656), scrisă împotriva lui Arie și a lui Eunomie; 4. Cinci cărţi: Antireticile împotriva lui Nestorie(PG 76:9-248); 5. o Apologie sau Apărarea creștinismului împotriva împăratului Iulian Apostatul(PG 76:489-1064); 6. Împotriva antropomorfismului (PG 76:1065-1132), pentru mai mulţi egipteni care, din neștiinţă, și-L imaginau pe Dumnezeu sub formă umană;7. Despre unirea lui Hristos. Este o explicare teologicăa motivului pentru care tradiţia siriacă a celor „doi Fii” nu este ortodoxă.
[71]Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „În acest an (446), au murit întru cucernicie Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantinopolului. Proclu a fost urmat de Flavius, prezbiterul și sacristierul bisericii din Constantinopol, un sfânt și preavirtuos bărbat. Dar Chiril a fost urmat de Dioscor, care nu și-a cinstit învăţătorul. Mai mult, el a fost sălbatic și crud, îndeosebi faţăde familia lui Chiril”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5939, 446/447, p. 153. În timp ce Sfântul Teofan arată că Chiril a păstorit până în 446, adormind după o slujire de 32 de ani, alţii așază adormirea lui pe 27 iunie 444.
Reclame

Sf. Ioan Iacob: „Eu unul vă sfătuiesc pe cei care urmați tradițiile noastre strămoșești, să nu vă tulburați și cu alții să nu discutați.”

 

1

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

Pentru cei ravnitori cu adevarat pentru credinta stramoseasca

Fraților și surorilor întru Hristos, aceste rânduri le scriu numai pentru cei care nu s-au amăgit de covrigi roșii și care se feresc de vântul înselăciunii. Pentru ceilalți care au început să dănțuiască „hora Crivățului” nu mai am nimic de scris. Cine a avut urechi de auzit, acela a căutat să audă strigătul meu și cine mai are ochi de văzut, poate să vadă cum stau lucrurile… Eu am tunat și am fulgerat către toți (prin foile mele) ca să vă feriți de bătaia vântului de la Miază-Noapte. Iar acum când a început ploaia cu banii roșii, eu nu mai strig la nimeni. Cei statornici în credință îsi păzesc pașii de alunecare, iar cei slabi de fire și dornici de mărire se poticnesc la vale. Mare este taina credinței, dar puțini o păzesc astăzi neprihănită. Nu vă mirați că îndrăznesc să zic vorba asta, că mulți se botează, însă darul puțini îl păstrează. Când vedeți pe unii că aleargă singuri spre înselăciune, atunci să cunoasteți că la unii ca aceștia pecetea darului este ștearsă și ușor se prăpăstuiesc. Atunci sfaturile nu se mai lipesc de ei si făgăduințele se calcă fără milă.
Dar noi, fraților, să-i lăsăm pe aceștia în „sloboda” lor fericită, să urmăm calea cea strâmtă și nu vom greși. În curtea lui Caiafa de astăzi să nu intrăm (adică în mreaja stăpânirii), căci slugile cele viclene ne ispitesc și nu cumva să pătimim ca Sfântul Apostol Petru. Lăsați să se încălzească la foc slugile cele năimite, iar noi să urmăm pe Domnul ca și Sfintele Mironosițe. În calea noastră stau la pândă vameșii și fariseii veacului acestuia, dar să nu ne fie frică. „Îndrăzniți, zice Domnul, Eu am biruit lumea”.
Am auzit că unii dintre cei râvnitori au avut ciocniri de cuvinte, cu ceata noilor dregători. Nu vă tulburați frații mei, căci abia a început ploaia „covrigilor”. Pe mulți poate să-i „ude” dacă nu vor fi cu pază și cele care se văd astăzi, sunt mici față de cele ce urmează.
Eu unul vă sfătuiesc pe cei care urmați tradițiile noastre strămoșești, să nu vă tulburați și cu alții să nu discutați. Biruința noastră nu se deosebește cu sfadă și cu pleftureală, ci cu blândețe și cu dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare și dușmănie. Războiul nostru este nevăzut și armele noastre trebuie să fie arme duhovnicești și anume: sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu și Pavăza Credinței, cu care putem stinge toate săgețile vicleanului cele aprinse, cum ne învață Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiți și pe cei urgisiți să-i lăsăm în pace, căci sunt acum mărișori și pot pricepe semnele vremii. Dacă nu se învață din pățaniile altora, atunci lăsați-i să guste singuri din „covrigii” stăpânirii roșii. Acești covrigi sunt vopsiți cu sângele mucenicesc al fraților noștri credincioși din țară. Ei pătimesc acum ca robii la munca silnică, iar din sudoarea și din sângele lor se plămădesc bacșișuri pentru propagandă. Tot ce iese azi din țară (de după perdeaua roșie) este ca să farmece ochii și să astupe urechile celor bicișnici și neștiutori. Nu mai faceți vorbă cu ei și nici nu căutați să-i pârâți ori să-i denunțați, ci mai vârtos s-ar cădea să-i plângem pe unii ca aceștia, căci nu stiu sărmanii la care „domni au slujit și câtă pagubă vor dobândi”.
Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice: „Vrăjmasii omului sunt casnicii lui” și iată anume pentru ce: când frații nostri de o credință și de un sânge se fac coadă de topor, adică unelte ale vrăjmașului credinței, atunci vătămarea noastră este negrăit de mare, zice Sf. Apostol Pavel; nu vă plecați grumazul sub jug străin. Să stăm bine, să stăm cu frică întru Sfânta credință și să arătăm „Mila Păcii” către toți, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Ioan Iacob Hozevitul – Din Ierihon către Sion pag. 368

Teolog Mihai-Silviu Chirilă: Lansare de carte la biserica românească „Panaghia Odighitria” din Pireu, Duminică 21 ianuarie 2018, ora 14:30

1

ortodoxinfo: Duminică 21 ianuarie 2018, ora 14:30 va avea loc un eveniment cultural-teologic la Biserica Panaghia Odighitria a Comunității Românești din Pireu.

Teologul român Mihai-Silviu Chirilă, cunoscut publicului interesat de teologie ortodoxă, va face prima lansare a cărții sale numite „Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta”.
Evenimentul se va desfășura în sala mare a Bisericii „Panaghia Odighitria”, imediat după Sfânta Liturghie în limba română care se săvârșește în fiecare duminică la această biserică.
Lucrarea sa ”Promovarea ecumenismului la nivel panortodox de către pseudosinodul din Creta” a apărut la sfârșitul verii trecute ca un răspuns la broșura Bisericii Ortodoxe Române numite ”Despre Sfântul și Marele Sinod din Creta. Întrebări și răspunsuri”, pe care autorul o numește “minicatehism ecumenist”.
Motivul acestei apariții editoriale a fost dorința de a oferi publicului larg posibilitatea de a se informa corect în legătură cu deciziile eretice ale pseudosinodului din Creta, cu reacția clericilor și credincioșilor ortodocși care au respins aceste decizii, întrerupând pomenirea ierarhilor fideli acestora, și cu calea de urmat de către cei ce doresc să nu se facă părtași la erezia ecumenistă, ci să continue să trăiască în curăția învățăturii ortodoxe, așa cum au făcut generațiile de ortodocși dinainte.

Oprimarea palestinienilor de către JIDANI: Ahed Tamimi, o tânără de 16 ani va fi pedepsită aspru pentru înfruntarea soldaților care i-au agresat familia

1

Tânăra de 16 ani Ahed Tamimi nu este modelul la care evreii se așteptau când, mulți ani la rând i-au criticat pe palestinieni pentru că nu au avut personalități precum Mahatma Gandi sau Nelson Mandela.

De Jonathan Cook

În cele din urmă, oamenii asupriți dau naștere la figuri potrivite pentru a contesta valorile putrede ale societății ce îi asuprește. Ahed este potrivită pentru asta.

A fost acuzată săptămâna trecută de atac și incitare, după ce a lovit 2 soldați evrei înarmați deoarece refuzau să părăsească curtea casei familiei sale din satul Nabi Saleh, West Bank, lângă Ramallah. Mama sa, Nariman, este încarcerată deoarece a filmat incidentul. Clipul a devenit imediat viral.

Comentatori occidentali au refuzat asocierea lui Ahed cu tipul de protestatar ce apără democrația precum întâlnim în China sau Iran. Oricum, această elevă palestiniană – ce probabil va sta mult timp în închisoare pentru înfruntarea agresorilor săi – a devenit rapid un model viral în mediul online.

În timp ce Ahed era necunoscută pentru majoritatea evreilor, ea este o figură familiară pentru palestinieni și a celor ce îi sprijină din întreaga lume.

Ani de zile, ea împreună cu alți consăteni au avut confruntări săptămânale cu armata israeliană, deoarece aceștia impun regulile locuitorilor evrei peste toți locuitorii din Nabi Saleh. Acești săteni evrei, au pus stăpânire cu forța pe terenurile satului și sursele de apă ale comunității de care depind crescătorii de animale.

Inconfundabilă pentru părul său blond și ochii albaștrii pătrunzători, Ahed a fost filmată adesea de când era mică, înfruntând soldații israelieni. Astfel de scene l-au inspirat pe unul din activiștii veterani israelieni pentru pace să o denumească Ioana d’Arc a palestinienilor.

Dar foarte puțini evrei sunt încântați de asta.

Nu doar că sfidează stereotipurile palestiniene din ochii evreilor, dar a lovit puternic în cultura foarte militarizată și masculină înșelătoare a acestora.

De asemenea a dat naștere unei noi forme de împotrivire, care până acum era personificată de copiii anonimi palestinieni acuzați că aruncă cu pietre.

Sate palestiniene precum Nabi Saleh sunt invadate adesea de soldați. Copiii sunt trași jos din pat în toiul nopții, așa cum s-a întâmplat cu Ahed în timpul arestării sale de luna trecută datorită pălmuirii soldaților. Grupuri de activiști din cadrul Human rights documentează cum sunt bătuți și torturați adesea copiii aflați în detenție.

Multe sute trec prin închisorile evreiești în fiecare an acuzați pentru că au aruncat cu pietre. Cu o rată a condamnării de 99% în tribunalele israeliene, condamnarea și încarcerarea a astfel de copii este inevitabilă.

Dar acești copii sunt norocoși. De peste 16 ani, armata israeliană a ucis în medie 11 copii pe lună.

Filmarea cu Ahed, difuzată în mod repetat pe posturile israeliene de TV, amenință să răstoarne imaginea lui David luptând cu arabul Goliat. Asta explică ura și indignarea ce au cuprins Israelul de când acest clip a fost difuzat.
În mod predictibil, politicienii evrei au fost înfuriați. Naftali Bennett, ministrul educației, a făcut un apel ca Ahed să „își petreacă restul zilelor în închisoare”. Ministrul culturii Miri Ragev, o fostă purtătoare de cuvânt a armatei, a declarat că, personal, s-a simțit „umilită” și „zdrobită” de către Ahed.

Dar și mai dificilă este dezbaterea din mass media privind eșecul soldaților de a o bate pe Ahed ca reacție la palmele date de aceasta ce reprezintă o „rușine națională”.

Venerabilul moderator TV Yaron London, și-a exprimat uimirea că soldații „s-au abținut în a folosi armele” împotriva ei, întrebându-se dacă nu cumva au „ezitat din lașitate”.

Dar de departe cele mai sinistre amenințări au fost din partea lui Ben Caspit, un analist evreu de top. Într-un comentariu în limba ebraică, a spus că acțiunile lui Ahed „au făcut să fiarbă sângele tuturor evreilor.” El propune ca pedeapsă încarcerarea ei „în întuneric, fără martori și camere video”, adăugând că această formă de pedepsire i-ar putea atrage cu siguranță propria condamnare.

Fantezia asta – de a agresa violent și sângeros un copil încarcerat – ar fi trebuit să provoace greață tuturor evreilor. În schimb, Caspit lucrează în continuare nederanjat.

Dar în afara expunerilor bolnave ale unei societăți dependente de acte de dezumanizare și oprimante asupra palestinienilor, inclusiv asupra copiilor, cazul lui Ahed ridică întrebări deranjante despre ce fel de rezistență cred evreii că le este permisă palestinienilor.
Legea internațională, cel puțin, este limpede. ONU a legiferat că cetățenii aflați sub ocupație le este permis să folosească „toate mijloacele la dispoziție” inclusiv lupta armată pentru a se elibera.
Dar Ahed, sătenii din Nabi Saleh, precum și mulți alți palestinieni asemenea lor, au preferat o altă strategie – disobediența civil militantă confruntațională. Rezistența lor sfidează regulile opresorului care se erijează în stăpân peste palestinieni.

Abordarea lor contrastează puternic cu compromisurile așa zis „cooperări de securitate” acceptate de șeful autorității palestiniene Mahmoud Abbas.

Potrivit comentatorului evreu Gideon Lavy, cazul Ahed demonstrează că israelienii nu numai că le neagă palestinienilor dreptul de a folosi rachete, arme, cuțite sau pietre, dar chiar și ceea ce numește în termeni batjocoritori, „o răscoală a pălmuirilor.”
Ahed și Nabi Saleh au demonstrat că rezistența populară nearmată – ce provoacă disconfort Israelului și lumii întregi – nu iși permite a fi pasivă sau nepoliticoasă. Trebuie să fie neînfricată, antagonistă și disruptivă.
Dar cel mai important, trebuie arate fața adevărată a agresorului. Ahed a expus comportamentul de bătăuș înarmat aflat în sufletul a prea mulți israelieni. Aceasta este o lecție demnă de Gandhi sau Mandela.

Prima versiune a acestui articol a apărut în National, Abu Dhabi.

Jonathan Cook a câștigat premiul special în jurnalism Martha Gellhom. Printre cărțile sale se numără „Israel și ciocnirea civilizațiilor: Irak, Iran și planul de a reîmpărți Orientul Mijlociu” (Pluto Press) și „Palestina pe cale de dispariție: experimentul israelian al disperării umane” (Zed Books). Pagina sa de web: http://www.jonathan-cook.net.

globalresearch.ca via ortodoxinfo

Cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur despre iudei: popor blestemat ce se inchina satanei, iar sinagoga lor este casa de desfrau
Impotriva evreilor

Pot fi mai vrednici de mântuire decât noi pe cei pe care îi socotim păcătoși

1

Să ne aducem aminte, fraţilor, de Domnul Care zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Şi iarăşi, de Apostolul care ne învaţă zicând: „Cel ce pare că stă să se păzească, să nu cadă”. Şi iarăşi: „Păzeşte-te pe tine ca nu cumva să fii ispitit şi tu”. Că mulţi la arătare au greşit, dar în taină s-au pocăit şi iertare au dobândit şi pe Sfântul Duh L-au primit. Deci, cei ce ni se par nouă că sunt păcătoşi, la Dumnezeu sunt drepţi, pentru că păcatele lor le vedem, dar pocăinţa lor n-o vedem. Că şi Filimon acela, măscăriciul din Egipt, numai un lucru mare de pocăinţă a făcut şi a ajuns la măsura Sfântului Macarie, pustnicul.
De aceea, de am vedea chiar cu ochii noştri pe cei ce greşesc, să nu-i osândim. Că zece paşi depărtându-se cineva de la faţa noastră, nu ştim ce a făcut faţă de Dumnezeu sau de este Dumnezeu cu dânsul. Că Iuda vânzătorul, când se lumina spre joi, împreună cu Hristos era şi cu ucenicii Lui, iar tâlharul era între tâlhari şi între ucigaşii de oameni. Iar, după ce a venit ziua de vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel din afară, iar tâlharul, împreună cu Hristos, în Rai s-a sălăşluit. Pentru aceea nu se cade să osândim pe omul ce greşeşte, de vreme ce Domnul îl va judeca. Iar toată judecata, Tatăl a dat-o Fiului.
Drept aceea, acela ce judecă pe cei ce greşesc îşi răpeşte pentru sine dregătoria lui Hristos. Şi unul ca acela este un antihrist, adică potrivnic al lui Hristos. Dar cine ar fi ştiut milostivirea cea multă a lui Dumnezeu, de n-ar fi arătat-o El singur oamenilor, primind pe păcătoşii ce se pocăiesc, precum pe desfrânata, pe vameşul sau pe Manase cel spurcat, care 52 de ani a slujit idolilor, iar după aceea într-un ceas pocăindu-se a dobândit iertare? Că, fiind închis într-o cuşcă de aramă în Babilon şi înăuntru cântându-şi cântarea sa, îngerul Domnului a spart arama şi îndată l-a scos şi l-a dus în Ierusalim şi cealaltă vreme a petrecut-o într-o pocăinţă.

(Sfântul Ierarh Atanasie, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 171)

1