Boboteaza – Iordanul aratarii Sfintei Treimi

1

Cuvant de învatatura al Preasfintitului Parinte Ambrozie, cu prilejul praznicului botezului Domnului

Cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!” (Matei 3, 17). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat”.

Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II-lea, la Sfântul Clement Alexandrinul.

Menţionăm că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Naşterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV-lea, cele două sărbători au fost despărţite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Naşterii Domnului şi 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

După întoarcerea Sa din Egipt, Domnul nostru Iisus Hristos, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale, până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rânduială de învăţător. Pentru aceasta nici Domnul Hristos până la aceşti ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arata că este Fiul lui Dumnezeu.
Afară de cele grăite de Iisus la vârsta de 12 ani în templu, Hristos nu a săvârşit nicio minune şi nu a rostit niciun cuvânt reţinut de evanghelişti. Începând cu Botezul Său, Hristos iese din umbră şi începe să propovăduiască. A primit botezul la 30 de ani, vârsta maturităţii la evrei.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani şi venind vremea dumnezeieştii Lui arătări – precum zice Evanghelia -, „a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimiţându-l pe el ca să-L boteze cu apă”. Deci, i-a pus un semn încredinţat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa buna vestire spune, zicând: Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: „Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33).
Atunci a venit şi Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan, după ce Botezătorul spusese mai înainte poporului despre El, zicând:Vine în urma mea Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt. A venit la Ioan, pentru că acesta să fie pentru El martor nemincinos, văzând pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste Cel pe Care-L boteza şi auzind glasul Tatălui de Sus.
După Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă, adică n-a zăbovit; căci se povesteşte că Sfântul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza, îl afundă până la cap şi-l ţinea astfel până ce-şi mărturisea toate păcatele sale şi numai după aceea îi afunda şi capul, iar apoi îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia, că a ieşit îndată din apă. Ieşind Hristos din râu, s-au deschis cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât peste El în chip de porumbel.
Întocmai cum în zilele lui Noe, porumbiţa a vestit micşorarea apelor, tot asemenea şi încetarea înecării păcatului a însemnat-o porumbelul. Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blândă, iubitoare de oameni, fără de răutate şi nu sta în locuri necurate. Tot asemenea şi Duhul Sfânt este izvorul curăţiei, noianul iubirii de oameni, învăţătorul blândeţii, rânduitorul binelui şi fuge de la cel care se tăvăleşte în ţină cea necurată a păcatului, fără de pocăinţă.
Atunci s-a auzit imediat un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3,17). Aşa a glăsuit către oameni Dumnezeu Tatăl Cel mai înainte de veci despre Dumnezeu Fiul Cel mai înainte de veci, atunci când Fiul, după voia Tatălui şi prin lucrarea Duhului, S-a înomenit din Fecioară şi a săvârşit mântuirea omenirii.
Iisus a venit la Ioan şi i-a cerut să-L boteze, nu pentru că avea nevoie de curăţire de păcate, căci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinţi creaţia. Că Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan, reiese şi din faptul că botezul lui Ioan îl ajută pe om să conştientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se şi spune că era „spre iertarea păcatelor” (Luca 3, 3), pe care avea s-o aducă Hristos.
El primeşte botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creaţie. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Chiril al Alexandriei. Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om şi pentru întreaga creaţie. Acceptând să Se cufunde în Iordan, Hristos l-a îngropat pe vechiul Adam şi a început, astfel, zidirea unui om nou. Apele Iordanului, primind pe Dumnezeu-Omul, nu au avut ce să cureţe, ci au fost ele însele purificate. Hristos a curăţit prin cufundarea Sa în Iordan, creaţia întinată de căderea omului în păcat şi a înlăturat puterea satanei. Astfel, în clipa când El S-a lăsat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorât peste creaţie.
Astfel, ritualul Botezului creştin de astăzi repeta aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existenţială în alta: el se deschide cu Lepădările, menite să alunge puterea satanei şi se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

Astăzi, când prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm şi câte sunt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfântului Ioan Damaschin, opt sunt botezurile omului:

Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24).

Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2).

Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit „tăierea împrejur” (Facere 17, 10-14).

-Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Iată ce spune Sfântul Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Aşadar, Ioan pregătea şi curata mai dinainte cu apă, în vederea venirii Duhului Sfânt. Cu acest botez Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan ca să se înece păcatul, să înmormânteze pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca să împlinească Legea, să descopere taina Treimii şi să ne dea nouă pildă şi exemplu despre cum să ne botezăm.

-Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfânt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite până acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mântuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfântului Duh. Noi toţi ne botezam cu acest botez desăvârşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mântui. Se zice că Hristos botează „cu foc”, pentru că a revărsat Duhul Sfânt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5).

-Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfânta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele.

-Al şaptelea şi cel mai desăvârşit este botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte.

-Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Astăzi, pentru prima dată ni se arată la Iordan cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan; Tatăl grăieşte din ceruri, zicând: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit, iar Duhul Sfânt se pogoară ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi Stăpânul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării păcatelor prin căinţă şi lacrimi.

Astăzi se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele pământului. Astăzi se sfinţeşte Agheasma cea Mare prin semnul Crucii, la rugăciunile arhiereilor şi preoţilor şi prin pogorârea darului Sfântului Duh. Deci să mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfântă agheasma în casele noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi fântânile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfânt.

Astăzi Hristos, Mântuitorul nostru iese în public, se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pământ Evanghelia mântuirii şi vine să caute şi să mântuiască sufletele noastre. Să coborâm şi noi astăzi la Iordanul Bisericii! Aici este Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt împreuna cu sfinţii.

Să ieşim întru întâmpinarea Domnului; precum Ioan Botezătorul, oarecând; înveşmântaţi cu smerenia cămilei şi încinşi cu cingătoarea înfrânării ! Să ne căim de păcatele făcute şi să ne curăţim în apele Iordanului lacrimilor noastre de pocăinţă. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne grăieşte din cer, să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi casele noastre porumbelul Duhului Sfânt.
Să avem credinţa în Bunul şi Milostivul Dumnezeu – Tatăl Ceresc, Care din Sfânta Evanghelie zice către noi despre iubitul Său Cuvânt: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit” ; iar în altă parte: „pe Acesta să-L ascultaţi”! Pe Acesta să-L ascultăm şi bunăvoirea Tatălui Ceresc va odihni asupra noastră ca un porumbel.

Reclame

Profesorul Leon Dănăilă, sancționat pentru că a sprijinit familia tradițională: Reputatul neurochirurg a fost amendat de CNCD pentru „declarații homofobe”

1

activenews.ro: Neurochirurgul Leon Dănăilă, reclamat la CNCD de o asociație obscură care susține drepturile homosexualilor, a fost sancționat. Potrivit antena3.ro, profesorul Leon Dănăilă a fost amendat cu suma de 2.000 de lei. de Consiliul pentru Combaterea Discriminării pentru declarații defăimătoare la adresa homosexualilor.

Apreciatul neurochirurg care la vârsta 84 de ani încă operează la Spitalul „Gh. Marinescu” din București, și-a atras furia homosexualilor anul trecut, în urma unor comentarii în care se pronunța în favoarea familiei tradiționale.

„Eu sunt pentru căsătoriile de sex opus, heterosexuale. Eu așa am învățat, eu sunt de la țară. Eu n-am pomenit la mine homosexuali. Eu aici am auzit. N-am pomenit așa ceva.Un homosexual poate să cumpere copii, poate să-i fure, poate să-i achiziționeze pe alte căi. Să-i învețe să devină tot așa. Eu asta nu pricep, mintea mea nu poate să priceapă. Nu, una e femeie, ălalalt e bărbat. Asta nu pricep. Îmbracă-i pe amândoi bărbați. Îți plac bărbații? Poftim! Sodoma și Gomora. Doamne ferește! E un regres, totuși, al speciei umane”. Acestea sunt cuvintele care i-au adus profesorului Dănăilă sancțiunea CNCD.

Reputatul neurochirug spunea, de asemenea, că legiferarea căsătoriilor între persoane de același sex este un semn de regres al societății.

În decizia CNCD, se face referire la prevederile OUG 137/2000 prin care se consideră contravenție orice caracter manifestat public care vizează atingerea demnității umane ori crearea unei atmosfere ostile, de intimidare, degradante, umilitoare sau ofensatoare împotriva unei persoane sau a unui grup legat de apartenența acestora la o anumită orientare sexuală. Conform CNCD, pentru ca o faptă să constituie discriminare și să fie sancționată, trebuie să existe cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin excludere, existența unui criteriu de discriminare (orientarea sexuală), scopul faptei să fie restrângerea sau înlăturarea recunoașterii unor drepturi, iar tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv ca având un scop legitim. Colegiul Director al CNCD „constată că afirmația [domnului Dănăilă] a fost făcută în public (…) și a vizat atingerea demnității; afirmațiile sunt de natură să creeze o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la adresa petenților pe criteriul orientării sexuale” (Hot. 656/15.11.2017, pg. 3-4), scrie asociația Mozaiq, cea care a făcut plângerea.

Colegiul Director al CNCD a hotărât aplicarea unei sancțiuni sub forma unei amenzi în cuantum de 2.000 de lei și a recomandat senatorului Dănăilă „să evite pe viitor producerea unor fapte de discriminare.” (Hot. 656/15.11.2017, pg. 4)

Sfinţirea vieţii noastre si botezul Domnului

2

O însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are pentru noi, creştinii, botezul lui Hristos prin scufundarea în apă a sfântului Său trup. Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă: „Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi”.

În chip văzut, dar tăinuit, Hristos i-a destăinuit fariseului Nicodim: „De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit.

Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia şi să pună la un loc potopul, care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, cu un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ, pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.
La botez Domnul Iisus, când a ieşit din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel, iar un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit“. Înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi“.

Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos. În botezul Domnului stă începutul şi temeiul Sfintei Taine a Botezului creştin: apa îşi însuşeşte Harul Mântuitorului, după expresia Sfântului Proclu. „Hristos a sfinţit izvoarele şi a iluminat sufletele oamenilor”, notează acelaşi Sfânt Părinte. Căci Botezul nu este altceva decât o înnoire şi o iluminare a întregii fiinţe umane. Dacă potopul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viaţă pe toţi cei morţi în Adam.
Mereu şi mereu să reînnoim în noi această aşezare a noastră, acest raport de ascultare, de lepădare de noi înşine, zicând neîncetat: Doamne, iartă-mă, Doamne, ajută-mă, Doamne, curăţeşte-mă din nou, pentru că sunt fiinţă căzătoare. Şi tot căzând şi ridicându-mă, aşa cum un om urcă un munte şi tot cade şi se ridică, dar nu se lasă, aşa este şi această lucrare continuă de curăţare şi limpezire a firii noastre. Astfel, viaţa dacă nu o trăim aşa, nu avem cum să ieşim din această încrâncenată moarte în care mereu ne zbatem, pentru că nu facem voia lui Dumnezeu. Este evident că ne vom hărăzi morţii. Dumnezeu a venit să ne ridice din moarte. Prin ce? Prin lepădarea de păcatele noastre, prin lepădarea de neascultarea noastră, prin lucrarea dumnezeiască a veşniciei pe care Duhul Sfânt o pecetluieşte în noi prin Taina Sfântului Botez.

Calea aceasta a reînnoirii noastre una este: a pocăinţei, a conştientizării că am greşit, a înţelegerii că fără a spune „vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta“, nu putem să începem să simţim în noi lucrarea Duhului Sfânt.

Preot Octavian Moşin

Sfantul Ioan Gura de Aur – Botezul Domnului

2

Cu robii vine Stapanul, cu vinovatii Judecatorul, ca sa Se boteze. Dar nu te tulbura, ca intre acestia smeriti straluceste mai ales inaltimea Lui!

„Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan catre Ioan ca sa fie botezat de el.”

Pentru ce te minunezi ca a primit sa fie botezat, ca a venit impreuna cu alti robi la un alt rob, cand a primit sa fie purtat in pantece fecioresc atata vreme, cand a primit sa Se nasca cu firea noastra, cand a primit sa fie palmuit, sa fie rastignit si sa patimeasca tot ce-a patimit? Lucru de mirare este ca, Dumnezeu fiind, a voit sa se faca om; toate celelalte urmeaza in chip logic.
De aceea si Ioan, luandu-o inainte, spunea ceea ce a spus, ca nu-i vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei Lui si toate celelalte, ca este Judecator, ca va rasplati fiecaruia dupa vrednicie, ca va da tuturora cu imbelsugare Duhul.

Si pentru ca atunci cand il vezi ca vine la botez sa nu gandesti ceva rau, Ioan il opreste zicand:

Botezul Domnului – „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?”.

Pentru ca botezul lui Ioan era un botez de pocainta, care-i facea pe oameni sa-si osandeasca pacatele lor si, deci, ca sa nu socotesti ca si Hristos a venit cu un astfel de gand la Iordan, Ioan iti indreapta mai dinainte socotinta asta, numindu-L Miel si Rascumparatorul tuturor pacatelor din lume.

Se intelege de la sine ca este fara de pacat Cel Care poate ridica pacatele intregului neam omenesc. De aceea Ioan n-a spus: „Iata pe Cel fara de pacat!”, ci ceva mai mult: „Iata pe Cel ce ridica pacatul lumii!”, ca sa primesti cu deplina incredere si una si alta – si ca este fara de pacat si ca ridica pacatul lumii – iar odata ce-ai primit aceasta, sa intelegi ca a venit la botez pentru a randui altele. Pentru asta cand a venit la botez, Ioan I-a zis: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?” Nu i-a spus: „Sa fii Tu botezat de mine?” S-a temut sa graiasca asa.

Dar ce i-a spus? „Si Tu vii la mine?” Si ce-a facut Hristos?

Ce-a facut mai tarziu cu Petru, aceea a facut si cu Ioan atunci. Petru L-a oprit sa-i spele picioarele; dar cand a auzit pe Domnul spunandu-i: „Ceea ce fac, tu nu stii acum; vei sti mai tarziu”, si: „N-ai parte cu Mine”, Petru nu s-a mai impotrivit si L-a lasat sa-i spele picioarele. Tot asa si Ioan Botezatorul, cand L-a auzit pe Domnul spunandu-i:

„Lasa acum, ca asa se cuvine sa plinim toata dreptatea”, indata I s-a supus. Nici lui Petru, nici lui Ioan, nu le placea sa vorbeasca fara masura, ci si-au aratat dragostea si supunerea, gandindu-se ca in toate sa se plece Stapanului.

Uita-te ca Hristos il convinge pe Ioan sa-L boteze, tocmai pe temeiul banuielii ce-o avea ca nu-i vrednic. Hristos nu i-a spus: „Ca asa este drept”, ci: „ca asa se cuvine”. Pentru ca Ioan socotea ca este un lucru nevrednic ca Stapanul sa fie botezat de rob, Hristos a intrebuintat niste cuvinte care i-au rasturnat cu totul impotrivirea sa, ca si cum i-ar fi spus: „Nu fugi si nici nu impiedica botezul acesta, pentru ca socotesti ca nu se cuvine sa fiu botezat de tine. Tocmai de aceea: „Lasa – boteaza-Ma – pentru ca asa se cuvine”. N-a spus numai „lasa”, ci a adaugat si „acum”. „Nu va fi totdeauna asa, ii spune Hristos, ci Ma vei vedea si asa cum doresti; acum, insa, fa ce-ti spun!” Apoi ii arata si pentru ce „se cuvine asa”.

Pentru ce, dar, „se cuvine asa”?

„Pentru ca sa plinim toata legea”, a raspuns Hristos. Ca aceasta a vrut sa arate prin cuvintele: „ca sa plinim toata dreptatea”. Dreptatea este implinirea poruncilor. „Pentru ca am implinit toate celelalte porunci, spune Hristos, si a ramas numai aceasta, trebuie s-o adaug si pe aceasta. Am venit sa dezleg blestemul, care statea peste omenire prin calcarea legii. Trebuie, dar, ca Eu mai intai sa implinesc toate si, scotandu-va de sub osanda, sa pun capat legii. Se cuvine, dar, ca Eu sa implinesc toata legea, pentru ca se cuvine sa dezleg blestemul scris in lege impotriva voastra. De aceea am si luat trup si am venit”. Atunci L-a lasat.

Botezul Domnului – „Si dupa ce s-a botezat Iisus, indata a iesit din apa; si iata I s-au deschis cerurile si a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El”.

Multi socoteau ca Ioan este mai mare decat Iisus, pe de o parte pentru ca Ioan traise tot timpul in pustie, pentru ca era fiu de arhiereu, pentru ca purta o imbracaminte ca aceea, pentru ca-i chema pe toti la botez si pentru ca s-a nascut dintr-o femeie stearpa, iar pe de alta parte, pentru ca Iisus era nascut de o fata sarmana – ca nu era cunoscuta inca de toti nasterea din Fecioara – pentru ca locuise in casa, pentru ca traise la un loc cu toti oamenii, pentru ca purta haine la fel cu toti ceilalti, il socoteau mai mic decat Ioan si pentru ca nu stiau inca nimic de tainele mari ale lui Hristos.

S-a mai intamplat apoi sa mai fie si botezat de Ioan, fapt care le intarea si mai mult banuiala, chiar daca n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gandeau, deci, ca si Hristos este unul din cei multi. Ca isi spuneau: „N-ar fi venit la botez odata cu toti oamenii, daca n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decat El si cu mult mai minunat”.

Prin urmare ca sa nu mai stapaneasca aceasta parere in mintea multora, cerurile s-au deschis cand S-a botezat Iisus, Duhul S-a pogorat si glas odata cu Duhul, propovaduind vrednicia Celui Unuia-Nascut.

Dar pentru ca glasul care a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit.” parea multora mai potrivit lui Ioan decat lui Iisus – ca glasul din cer n-a spus: „Acesta, care Se boteaza”, ci numai: „Acesta”, asa ca fiecare din cei ce au auzit au banuit ca glasul a fost mai degraba despre cel ce boteaza decat despre cel botezat si din pricina vredniciei Botezatorului, dar si din pricina tuturor celor spuse – a venit Duhul in chip de porumbel, atragand glasul catre Iisus si facand tuturora cunoscut ca „Acesta” a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus care Se boteza.

Dar cum se face, m-ar putea intreba cineva, ca n-au crezut in Hristos odata ce s-au intamplat acestea?

Si pe timpul lui Moise s-au facut multe minuni, desi nu asa de mari; si dupa toate acele minuni: vocile, trambitile si fulgerele, iudeii si-au turnat vitel de aur si s-au inchinat idolului Beelfegor. Aceiasi iudei, care au fost de fata si au vazut invierea lui Lazar, atat de putin au crezut in Cel ce facuse minunea incat adeseori au incercat sa-L omoare.
Deci daca, vazand inaintea ochilor invierea mortilor, au fost atat de rai, pentru ce te mai minunezi ca n-au primit glasul pogorat de sus? Cand sufletul e lipsit de judecata si stricat si mai este stapanit si de invidie, nu crede in minune; cand, insa, e cu judecata, primeste cu credinta totul si n-are nevoie de minuni.
Nu spune, deci, ca n-au crezut, ci cauta altceva: daca s-a facut tot ce trebuia pentru a-i face sa creada. Acest fel de aparare l-a intrebuintat Dumnezeu prin profet, pentru a arata ca a facut totul pentru a-i intoarce pe iudei. Astfel cand iudeii erau pe cale de a pieri si aveau sa fie dati celei mai grele pedepse, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: „Ce trebuia sa fac viei acesteia si n-am facut?”, pentru ca nu cumva iudeii, din pricina rautatii lor, sa invinuiasca purtarea de grija a lui Dumnezeu.
Acelasi lucru cauta-l si aici: Ce trebuia sa se faca si nu s-a facut? Si ori de cate ori e vorba de purtarea de grija a lui Dumnezeu, foloseste-te de acest fel de aparare fata de cei care, incercand sa o atace, fac vinovat pe Dumnezeu de rautatile multora.
Iata cate lucruri minunate s-au facut la botez! Si acestea sunt numai inceputul celor viitoare! Nu s-a deschis inca raiul, ci cerul se deschide! Sa aman, insa, pentru altadata cuvantul meu catre iudei! Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa revin la talmacirea Evangheliei.
Botezul Domnului – „Si dupa ce a fost botezat Iisus, indata a iesit din apa si iata I s-au deschis cerurile”. Pentru ce s-au deschis cerurile?
Ca sa afli ca si la botezul tau s-au deschis cerurile, ca Dumnezeu sa te cheme spre patria cea de sus si sa te induplece sa n-ai nimic comun cu pamantul. Iar daca n-ai vazut, nu fi necredincios! La inceputurile crestinismului s-au aratat totdeauna infatisari vazute ale lucrurilor mai presus de fire si duhovnicesti precum si semne ca acestea, din pricina celor care erau mai putin priceputi, care aveau nevoie de infatisari vazute si care nu puteau avea nici o intelegere pentru cele nemateriale, ci ii uimeau numai cele vazute.
S-au facut acestea, odata si la inceput, pentru ca sa crezi, chiar daca mai tarziu nu s-au mai facut minuni. Pe timpul apostolilor s-a facut sunet de suflare de vant ce vine repede si s-au aratat infatisari de limbi de foc; dar nu pentru apostoli, ci pentru iudeii care erau atunci de fata. Chiar daca acum nu se mai fac semne vazute, totusi credem in cele ce s-au aratat odata.
Atunci la botez s-a aratat si porumbelul ca sa arate, ca si cum ar fi aratat cu degetul, celor de fata si lui Ioan pe Fiul lui Dumnezeu. Dar nu numai pentru aceasta, ci ca sa afli si tu ca vine Duhul si peste tine cand te botezi.

Noi, deci, n-avem nevoie de infatisare vazuta, deoarece credinta noastra tine loc de minuni. Ca n-au nevoie de minuni credinciosii, ci necredinciosii.

Dar pentru ce S-a pogorat Duhul in chip de porumbel?

Porumbelul este o pasare blanda si curata. Si s-a aratat in chip de porumbel, pentru ca Duhul Sfant este duh de blandete. De altfel porumbelul ne mai aduce aminte si de o istorie veche. De demult, cand potopul a cuprins toata fata pamantului si tot neamul omenesc era amenintat cu pieirea, s-a aratat aceasta pasare; a aratat ca a incetat potopul si prin ramura de maslin, pe care a adus-o, a binevestit linistea obsteasca a lumii. Toate acestea au fost o preinchipuire a celor viitoare.
Pe vremea aceea faptele oamenilor erau cu mult mai rele si oamenii erau vrednici de mult mai mare pedeapsa. Iti aduc aminte de istoria aceasta, ca sa nu deznadajduiesti. Ca si atunci, desi faptele erau de deznadajduit, totusi Dumnezeu a adus dezlegare si indreptare; atunci prin pedeapsa; acum, insa, prin har si dar nespus.
De aceea se arata si la botez porumbelul, nu aducand o ramura de maslin, ci aratand pe Cel ce ne elibereaza din toate relele si dandu-ne bune nadejdi. Porumbelul nu , mai scoate din corabie un singur om, ci, aratandu-se, ridica la cer intreaga lume, iar in loc de stalpare de maslin aduce intregii lumi infierea.
Gandeste-te, dar, la maretia darului, sa nu socotesti ca vrednicia Duhului este mai mica pentru ca s-a aratat in o infatisare ca aceasta. Ca aud chiar pe multi spunand, ca pe cat e de mare deosebirea intre om si porumbel, pe atat de mare e deosebirea intre Hristos si Duhul, pentru ca Hristos S-a aratat in fire omeneasca, iar Duhul in chip de porumbel.
Ce putem spune fata de acestea? Ca Fiul lui Dumnezeu a luat fire de om, dar Duhul Sfant n-a luat fire de porumbel. De aceea si evanghelistul n-a spus: „In fire de porumbel” ci: „In chip de porumbel”. Mai tarziu nu s-a mai aratat sub aceasta infatisare, ci numai atunci la botez. Iar daca spui ca din pricina aceasta vrednicia Duhului e mai mica, se va gasi, intemeiat pe acest fel de judecata, ca heruvimii sunt cu mult superiori Duhului Sfant, pe cat de superior este vulturul fata de porumbel, ca heruvimii sunt infatisati in chip de vulturi. Ingerii chiar ar trebui sa fie superiori Duhului, ca adeseori s-au aratat in chip de oameni. Dar nu-i asa, nu-i asa! Altceva este adevarul intruparii Fiului lui Dumnezeu si altceva pogoramantul unei infatisari trecatoare. Nu fi nerecunoscator, dar, fata de Binefacator, nici nu rasplati cu fapte si ganduri rele pe Cel ce ti-a daruit izvorul fericirii.
Unde-i vrednicia infierii, acolo-i si stergerea pacatelor si darea tuturor bunatatilor. De aceea a incetat botezul iudaic si a inceput botezul nostru. Ceea ce s-a intamplat cu pastele iudaic, se intampla si cu botezul.
La Cina cea de Taina s-au intalnit amandoua pastele: si pastele iudaic si pastele nostru; Hristos a pus unuia capat, iar celuilalt i-a dat inceput. Si acum la Iordan a implinit botezul iudaic, dar in acelasi timp a deschis usile botezului Bisericii; precum atunci la o singura masa, tot asa acum la un singur rau, a savarsit si umbra, dar a adaugat si adevarul.
Numai botezul nostru are harul Duhului; al lui Ioan era lipsit de acest har. De aceea cu nimeni altul din cei botezati de Ioan nu s-a intamplat minunea aceasta, ci numai cu Acela Care a dat botezul nostru, ca sa afli pe langa cele spuse si aceea ca nu curatia celui ce boteza, ci puterea Celui botezat a facut aceasta.
Atunci si cerurile s-au deschis si Duhul S-a pogorat. Deschizandu-se portile cele de sus, trimitand de acolo Duhul si chemandu-ne in patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vietuire la noua vietuire. Nu numai ca ne cheama, ci ne da si cea mai mare vrednicie. Nu ne-a facut ingeri si arhangheli, ci fii ai lui Dumnezeu, fii iubiti; si astfel ne da sa mostenim cerul.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Omilii la Botezul Domnului – Sfântul Proclu al Constantinopolului

1

1. Hristos S-a arătat în lume și lumea cea fără de podoabă a împodobit-o, a luat păcatul lumii și pe dușmanul lumii a surpat. A sfințit izvoarele apelor și a luminat sufletele oamenilor. A împletit minuni la minuni și mai mari. Căci astăzi pământul și marea s-au împărtășit de harul Mântuitorului și întreaga lume s-a umplut de veselie. Și sărbătoarea de astăzi s-a arătat mai mare decât cea dinainte prin mărimea minunilor. Căci în sărbătoarea dinainte, a Nașterii Mântuitorului, pământul s-a bucurat, purtând în iesle pe Stăpânul tuturor. Iar în sărbătoarea de astăzi, a Botezului, marea s-a veselit foarte. Dar s-a veselit fiindcă prin Iordan s-a împărtășit de binecuvântările sfințirii. La sărbătoarea dinainte, s-a arătat un prunc nedesăvârșit, Care nedesăvârșirea noastră o a închipuit. Iar în sărbătoarea de astăzi bărbat desăvârșit se vede, arătându-l pe Cel desăvârșit din Cel desăvârșit. Atunci o stea, strălucind la Răsărit, l-a vestit pe Cel născut. Iar acum Însuși Tatăl Ce L-a născut mărturisește de sus pentru Cel botezat. Atunci magii de la Răsărit, călătorind, I-au adus daruri ca unui rege. Acum, îngeri din cer străjuind, Îi aduc cuvenită slujire ca unui Dumnezeu. Atunci era legat în scutece cu legători, acum dezleagă lanțul păcatelor. Atunci Împăratul îmbrăca mantia trupului, acum izvorul îmbracă fluviul.

2. Veniți, așadar, vedeți minune străină, pe soarele dreptății spălându-Se-n Iordan și focul în apă botezându-Se și pe Dumnezeu sfințindu-Se de către om. Astăzi toată făptura cântând strigă: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului[1]. Binecuvântat este Cel ce vine în toată vremea. Căci nu a venit acum pentru prima dată. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cel ce a venit proniator la făpturi, Cel ce ține fără să cadă înălțimea cerului, Cel ce conduce cu iscusință căile soarelui, Cel ce neamestecat comandă legiuni de stele, Cel ce temperează potrivit văzduhurile, Cel ce încălzește iarăși văile pământului spre rodire, Cel ce țărmurește marea cea înspumată cu nisipul mărunt, Cel ce scoate izvoare din adânc în chip nevăzut, Cel ce călăuzește nerătăcit cursurile râurilor, toate acestea văzându-le zicem: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cine este acesta? Spune luminat o, fericite David! „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă.”[2] Dar nu numai profetul David, ci și Pavel Apostolul, mărturisind pentru El, spune: „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi.”[3] Nu doar unora, ci tuturor. Căci tuturor și iudeilor, și elinilor se dăruiește mântuirea prin botez, punând înainte botezul ca binefacere de obște.

3. Veniți vedeți străin potop de ape mult mai bun decât cel văzut în vremea lui Noe. Atunci apa potopului a ucis firea omenească, acum apa botezului, prin Cel ce Se botează, pe muritori îi înviază. Atunci Noe din lemn nestricăcios a construit arca. Acum Hristos, Noe inteligibil, din Maria cea fără prihană, arcă trupului și-a pregătit. Atunci Noe a uns arca pe dinafară cu smoală, acum Hristos a întărit arca trupului prin tăria credinței. Atunci un porumbel ducând o ramură de măslin, închipuind buna mireasmă a Stăpânului Hristos, acum Duhul Sfânt, apărând în chip de porumbel, îl arată pe Domnul cel milostiv. Dar mă uimește înălțimea smereniei Domnului, fiindcă nu a fost de ajuns că Cel desăvârșit din Cel desăvârșit a fost născut prunc din fecioară. Nu a fost de ajuns că Cel de un tron cu Tatăl a luat chip de rob, ci, ca un păcătos, a venit la botez. Dar să nu fie ca această binefacere de obște să fie spre smintirea celor ce ascultă. Căci Se botează Stăpânul tuturor, Hristos, nu fiindcă are nevoie de curățire, ci în două moduri rânduind cele spre folosul nostru. Pentru ca și apelor să li se dăruiască harul sfințitor, și ca să încurajeze pe orice om să se boteze.

4. „A venit zice Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să Se boteze de către el.”[4] Ce erau cele săvârșite atunci, fraților? Cu neputință de cugetat, căci cele văzute erau mai presus de ochii omenești. Se cutremură mintea, limba se retrage în gură neîndrăznind să grăiască cele de negrăit. Când a văzut Ioan pe Stăpânul venind către el a fost cuprins de multă luptă în inimă: căzându-I la picioare și închinându-se și îmbrățișându-I picioarele, rugându-se zicea: De ce mă silești, o, Atotputernice, pe mine, cel neputincios, să fac cele mai presus de putere? Să fac acestea nu pot. Cum voi îndrăzni să Te botez pe Tine? De când oare focul de iarbă este curățit? De când noroiul spală izvorul? Cum voi boteza pe Judecătorul, eu, cel vinovat. Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne? Prihană nu văd întru Tine. Blestemului lui Adam nu ești supus. Păcat n-ai săvârșit. De Te-ai și pogorât, nu ai păcătuit. Ce faci, Doamne, de mă silești să fac ceea ce este mai presus de puterea mea? Căci niciodată nu am îndrăznit a face nimic spre supărarea Ta. Ca un rob iubitor de stăpân de mai înainte am cunoscut venirea Ta. Încă fiind în pântece, am împrumutat limba maicii mele și Te-am propovăduit pe Tine Dumnezeul lumii. Toate le-am pregătit pentru întâmpinarea Ta.

5. Spune mie, Stăpâne, cum va răbda soarele văzând pe Stăpânul tuturor insultat de robul îndrăzneț și nu-l va arde-ndată, ca pe Sodomiteni, cu mărgăritarele lui înfocate[5]? Cum va răbda pământul văzându-L pe Cel ce sfințește pe îngeri, botezându-Se de către un om păcătos și nu mă va înghiți îndată, deschizându-și gura, ca pe Datan și Aviron[6]? Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne, Care nu Te-ai însoțit cu întinăciunile de la naștere? Din pântece fără prihană ai ieșit rod fără sămânță. Cum așadar eu, om necurat, voi curăța pe Dumnezeu, pe Dumnezeu, Cel fără de păcat. „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine”[7]? Botezător m-ai trimis pe mine, Stăpâne, nu am fost neascultător poruncii Tale. Căci pe toți îndemnându-i la botez ziceam: Mărturisiți-vă Domnului că este bun[8]. Căci Cel ce vine nu este aspru, ci bun și din Cel bun S-a născut Fiu. Nu arătând bunătate pentru puțină vreme și apoi îndată schimbându-Se, ci „În veac este mila Lui.”[9] Și fiindcă nemăsurată este mila Lui, pentru aceea puterile cerești, lăudându-L, ziceau: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul și S-au arătat nouă.[10] S-a arătat soarele dreptății și întunericul necunoștinței s-a risipit. S-a arătat păstorul cel ceresc și a depărtat lupii diavolului de turma cea bună. S-a arătat Fiul Tatălui Cel Unul născut și prin botez a dăruit credincioșilor înfierea. S-a arătat viața tuturor și cu moartea omorând moartea, ca un Nemuritor i-a învrednicit de viață pe cei muritori.

6. Dar după ce acestea au fost săvârșite astfel, Tatăl, bucurându-Se de înălțimea smereniei Fiului, în chip nemaivăzut, a despărțit ușile cerului și a rostit cuvânt tunător, plin de dragostea părintească: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.”[11] Și ca să nu greșească mintea ascultătorilor între botezător și Cel botezat, vine Duhul Sfânt în chip de porumbel arătând pe cel botezat și mărturisind că Lui este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

[1] Ps. 117:26
[2] Ps. 117:27.
[3] Tit, 2:11.
[4] Mt. 3:13.
[5] Fac. 19:24.
[6] Num. 16:51
[7] Mt. 3:14.
[8] Ps. 105:1.
[9] Ps. 105:1.
[10] Ps. 107:26.
[11] Mt. 3:17.

Botezul lui Iisus, taina curatirii si nemuririi noastre

1

În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine? Și răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” „Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5)

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Și-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putință să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul și Stăpânul, proorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Își ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Așa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau așezați pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învață smerenia și ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot așa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot așa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui și soarele strălucește de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său și vânturilor Sale și acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumusețe munților Săi și pajiștilor Sale și ele strălucesc de frumusețe, ca și cum ar fi de la ele, pe când frumusețea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumusețe și mireasmă florilor câmpului și acestea o răspândesc în jurul lor ca și cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi și fiecare făptură se împodobește în fața celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca și cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobește, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor și oamenii cugetă și gândesc ca și cum ar fi cu mințile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârșită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învață Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât și pentru oameni, ca omul să se rușineze și să se facă conștient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine și el să se ascundă în spatele lor, așa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, așa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari. Minunat este Dumnezeu, Care ne învață astfel smerenia! El este minunat și atunci când ne învață ascultarea.

Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu.

Omul seamănă sămânța în pământ și apoi o lasă în grija lui Dumnezeu.

Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijește de sămânță vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viață și ridicând-o încetișor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu mugurași și apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele și să le transporte cu căruța la hambarul său.

Corbul își clocește puii și apoi îi părăsește, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia asupra Lui pe acești pui neștiutori, slujindu-le și purtându-le de grijă cu ascultare, ziua și noaptea. Peștele își depune icrele și pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peștișori din icre și ca să le supravegheze hrănirea și creșterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât și de la animale, nu ar rămâne în viață dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceștia. Dumnezeu Își supraveghează întreaga Sa zidire zi și noapte, ascultându-le cererile și dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle și rugăciunile oamenilor și le împlinește; El le împlinește întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile și rugăciunile lor. Totuși, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat și să-L facă părtaș la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primește aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăiește, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale și pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viața de fiu în locul celei de rob. De aceea, toți proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăința oamenilor.

De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduiește pocăința, dar săvârșește botezul pocăinței, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăința lor. Cu cât este mai mare pocăința unui om, cu atât mai deplin se slobozește de cele ale lumii și se întărește cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte și în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor. Așadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer și pe pământ, Dumnezeu îi învață pe oameni smerenia și ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni și din dorința Sa arzătoare ca toți oamenii să se mântuiască și nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învățătură despre smerenie și ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleși și îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învățătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuși îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieții Sale pământești, de la nașterea Sa în peșteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învățând oamenii despre smerenie și ascultare. El a dat această învățătură vie și prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui și, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoși Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli și învățați, săraci și bogați. Ioan atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară, cât și prin viața sa pustnicească din pustie și prin cuvintele sale cu înțeles tainic. Nu se strângeau mulți în jurul lui Ioan din pricina păcătoșeniei lor ori din dorința de pocăință, cât din iscodire, ca să vadă și să audă un om care nu era obișnuit. Deșartă iscodire! Cât timp de mare preț ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceață bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană și cum ne scapă pocăința și împreună cu aceasta mântuirea noastră!
Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulțimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor și nimeni nu-I dădea nici o atenție. Înfățișarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici viețuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustnicești.

El era deopotrivă cu mulțimea și cu toții mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând și bând cu El și vorbind cu El ca și cu oricare alt om din mulțime. Marele Isaia a văzut și a proorocit aceasta dinainte, zicând: „și când L-am văzut, nu avea frumusețe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2). Dar, în mulțimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, și numai unul singur, care Îl cunoștea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârșit străluceau și tunetul glasului său a amuțit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulțimii strânse în jurul apei și în apă și, arătând către Iisus, a spus liniștit: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).
„Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia și ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, și ascultător ca un miel – atât smerenia cât și ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: „Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială și smerenie ca un miel și, tot ca un miel, merge la păscut și moare cu aceeași încredere în păstorul său, așa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către nașterea într-o peșteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeași consimțire și încredere.

Dar, la cuvintele „Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: „Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa și jertfa Sa, una fiind nedespărțită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, și nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică și S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei.

Această lume nu este curată și frumoasă și minunată așa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns și îl poartă așa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei și întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă și urâtă; lumea liniștită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul și Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrănește cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-și trup așa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât și legile date omului. Și astfel, El a suferit foame și sete, istovire și dureri de tot felul, așa cum li se întâmplă și altor muritori; și El a crescut încet, așa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Și-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur și botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage și a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi și le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa.

Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor și a făcut aceasta cu ascultare și lesniciune, în aceeași măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare și cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel și vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viață pământească a fost o jertfă, tot așa cum întreaga Sa viață a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale și a șters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc și plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine. Și astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri: mai întâi, prin luarea de trup; în al doilea rând, supunându-Se legii; în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine. Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoțită de fenomene minunate firești: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ și veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli și de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod și de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime și mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în fața lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, și această întâmplare a fost însoțită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului și-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri și s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simțit aceasta și a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea și groaza ispitei satanice. Și după aceea, s-au arătat îngerii și I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferința Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale și prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoțit această întâmplare de lucrări înfricoșătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și mormintele s-au deschis. Viii și morții au simțit îsemnătatea înfricoșătoare a sfintei jertfe de pe Golgota; tâlharii și păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu și morții s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Și această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara și înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruința cea de la urmă – și Învierea cea de la urmă. Și, iarăși, îngerii au fost de față!

Așadar, aceste trei întâmplări din viața lui Hristos, ne dau învățătura cea mai luminată și mai nemijlocită despre smerenia și ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească și firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoșarea uciderii omului și cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieșit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după nașterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său și asupra înțelegerii dintre oameni și Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaște pe Hristos, dar nu cunoaște planul Său de mântuire. Acum se desfășoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoși spre pocăință. Totuși, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el și i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovnicește decât toți păcătoșii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan știa deja că El venise pe pământ și viețuia printre oameni: „În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L știți” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat față către față cu El, L-a cunoscut pe El și, arătând către El, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”.

De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârșit și să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau așa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit și s-a așteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neașteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoși, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alții: să Îl boteze în râu așa precum botezase pe alții. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înțeles pentru oamenii muritori. Ah, frații mei, este un lucru înfricoșător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoșător pentru zidire ca să-și pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din țărână și cenușă, să cuteze să-și pună mâna pe El, Care șade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca și cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea și despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăța pe oameni ceea ce nu am făcut noi înșine. Dacă nu vom face așa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii și cărturarii Ierusalimului care învață și ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înțeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt și cu foc.
Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide și vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeași măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Și cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească și să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului. (Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea și smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviințeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfințind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de față la botezul credincioșilor.)
Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe și, de asemenea, înecarea lui Faraon și a armatei sale egiptene, în Marea Roșie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roșie, Faraon, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca și cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El și apoi S-a ridicat și a ieșit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecție înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoșilor în vremea lui Noe și aceea a lui Faraon în Marea Roșie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: „De nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naște din nou în această viață care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curățit de păcat. Cel care își osândește trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care își îneacă mândria, neascultarea, zavistia și toată necurăția omului celui vechi, păcătos, va ieși din apă cu smerenie, umilință, ascultare și dragoste. Cel care moare pentru sine va viețui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8).

Pe scurt, cel care a murit ca păcătos și se naște din nou ca om drept, își va repeta și el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. „Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă și plină de învățăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înțelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povățuitor, și cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înțelepciune nemărginită, care vede trecutul și viitorul întocmai ca și prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omenești de sfârșitul acesteia, și să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înțelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură priveliște, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omenești de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Prin aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu. Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, așa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: „Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus așa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, și nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfățișeze în oricare alt chip și, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc și ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).

În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfățișează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfințește sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptățit și curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare și curăție. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt și cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfățișat în chip de vânt puternic și de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan și cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi și curați ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici și înflăcărați. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învățătura lumii, Cartea III: „Așa cum omul este alcătuit din două părți: suflet și trup, există și o curățire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului și trupească pentru trup. Apa curățește trupul, și Duhul curățește și întărește sufletul.”)

Pogorârea Duhului în chip de porumbel – așa cum deslușesc aceasta Sfinții Părinți – ne amintește de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Și porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu și om. Și acum, după ieșirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârșit și că domnea pacea între Dumnezeu și omul cel nou. De ce nu ținea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârșit simbol al păcii între Dumnezeu și om, între cer și pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Și astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să țină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârșitul potopului și începutul păcii.
Și iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel și, mai mult, glas din ceruri!
Astfel botezul lui Hristos este bogat în înțeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăși: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel și Fiul ca om nou și desăvârșit, Dumnezeu-Om. „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădește pe Iisus Fiul Său, ca și în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) și iarăși: (și El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numește cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existența Sa din veșnicie și singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nașterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numește pe toți oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alți oameni pot fi numiți fii ai lui Dumnezeu prin adopție, numai prin Hristos și în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: „Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopție. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât și în ființă.

Și de aceea: „Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui și bunăvoirea Tatălui față de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia față de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Și astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată ființa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât și pe pământ. Spunem dinadins „cât și pe pământ”, pentru că firea trinitară a ființei lui Dumnezeu deslușește și tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Și astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numește Bobotează Epifania – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, așa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înțeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numește Iluminare (Fotismos), căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoașterea celor mai adânci taine Dumnezeiești.
Se mai numește Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează mințile, ne curățește inimile și ne înalță sufletele cu cunoașterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi și nașterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, și aducerea la viață a omului fără de păcat și fără de moarte. Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă viețile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morții și al vieții … apa este chipul morții, a ducerii trupului la îngropăciune, și Duhul însuflețește cu putere dătătoare de viață, care înnoiește viața sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viața cea dintâi.”)
Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, și prin ieșirea din apă, noi suntem uniți cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposește deasupra noastră ca un porumbel, însuflețindu-ne cu harul Său atotputernic. Și Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii și anunță această adopție cu glasul Său. Cine poate ști, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecați și descurajați de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cerești care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curățiți de tot păcatul, deși, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăcești, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, așa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi și noapte, cu smerenie și ascultare necurmată față de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, așa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot așa cum s-au învrednicit mulți sfinți și mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socotește ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt și cu foc.
Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numește „botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezați prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ștefan, care este descris în felul acesta: Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar Ștefan a strigat: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Și iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credință neschimbată, cu fapte bune și cu împărtășirea frățească a bucuriei și a suferinței celor care ne sunt apropiați, întregi în smerenie și ascultare față de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăția fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Așa ne vom învrednici de slava, bucuria și frumusețea veșnică a sfinților și mucenicilor lui Dumnezeu. Așa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi și Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, Căreia Îi aducem slavă acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare): Acatistul si Canonul de rugăciune (6 ianuarie)

5

Condac la Praznicul Botezului Domnului (6 ianuarie)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 5

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 5

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 1

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

***

1

Botezul Domnului

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.

1. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat

Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon­juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca „Justitia originalis” inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului – desi aceasta stare nu este inca consolidata – si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne­consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu ajutorul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa­varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre­buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi­nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni­tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopotriva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na­turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato­rului ei, fiindca „creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato­rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deopotriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii omenesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor – acei logoi – de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru inceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi­nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.

2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare

Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.
Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo­gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. „Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup”.

Intreband marea si Iordanul : „Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi?” (Ps. 113, 5), ele raspunzand zic: „Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob”. De aceea „Iordanul nu in­drazneste sa se apropie” de Stapanul sau. El isi „desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se”. Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.
Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. „Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta”. Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : „Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate”.
De aceea, „muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”. Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : „Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor”.
Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Creatorul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.
Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni­versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie restabilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.
Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.
Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata limpede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre intruparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in­noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi­lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabilitarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, „noul Noe”, dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.

3. Restabilirea, innoirea si sfintirea cosmosului prin Botezul Domnului

„Astazi se lumineaza cu faclii de sus toata faptura”. Creatura este iluminata in intreaga ei fiinta, caci este luminata de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleaca razele de lumina ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise si pervertirea si intune­carea ei de catre primul om, caruia Creatorul ii hotarase rolul de infrumusetator si indumnezeitor al universului creat de El. Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului si despre care cugetarea patristica – rasariteana indeosebi – da marturii foarte bogate, este o lumina divina ce transfigureaza integral universul, caci nici o piedica nu i se mai poate opune, cum s-ar intampla cu lumina creata, care este im­piedicata in actiunea ei de opacitatea spatiilor si a lucrurilor. Umbra si intunericul care cuprinsese cele create sunt inlaturate de Soarele-Hristos care rasare in centrul ei. Domnia si tirania diavolului sunt indepartate. „Prezenta lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea intregului cosmos” si stralucirea creatiei cu Lumina lui Hristos. Caci adevarul te face liber, te slobozeste din chinu­rile ignorantei si nelinistei si pe caile de lumina si de viata ale Creatorului te indreapta. Asa este cazul si cu firea care primeste pe datatorul de lu­mina in interiorul sau.
„Focul Dumnezeirii pogorand trupeste” si intrand in Iordan alunga demonii si re­invie natura la o viata noua. Si aceasta, datorita energiilor divine ne­create, pe care Duhul Sfant pogorat in chip de porumbel le revarsa asupra „firii apelor”, adica asupra firii intregi.
Firea inconjuratoare nu numai ca este ridicata la o viata noua prin faptul ca Focul dumnezeiesc o strabate cu energiile sale de la un cap pana la altul, in inaltime si in adancime, ci ea este si reinnoita fiintial, intrucat vesmantul cel invechit si intinat al ei este ars si inlocuit cu unul luminos vrednic de Domnul Slavei. Este reinnoita si sfintita de raurile Harului divin pe care Duhul Sfant le revarsa asupra apelor. In acest sens, Sfantul Sofronie zice: „Astazi, intreaga faptura cu curgeri tainice este irigata”.
Domnul nostru Iisus Hristos, prin faptul ca se coboara in apa, El care era strain de orice pata, sfinteste Iordanul si odata cu aceasta sfinteste toata firea apelor. Acum, prin Domnul Hristos, care se boteaza, si prin Duhul Sfant care se pogoara asupra Lui, apele isi recapata demnitatea lor primordiala de purtatoare ale energiilor divine necreate. Prin ele, energiile Duhului Sfant sustin, infrumuseteaza si perfectioneaza creatura.
Sfintirea apelor inseamna participarea firii intregi, prin om, la pleni­tudinea de viata a Dumnezeirii si in cazul de fata prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Firea sfintita simte o revarsare de viata asupra sa. „Si lu­mea de veselie s-a umplut”, zice o rugaciune de la Sfintirea Apei la Boboteaza. Hristos Se boteaza „ca sa ofere si apelor Harul sfintitor”, adica bogatia vietii divine tuturor creaturilor mainilor Sale.
Si fiindca sfintirea apelor inseamna desfasurarea vietii neimputinate a Duhului Sfant asupra intregii creaturi, prin faptul ca apa purta­toare a energiilor divine alimenteaza viata tuturor vietuitoarelor pe pamant, putem spune ca Botezul Domnului in apa Iordanului restaureaza apa in rolul ei primordial de generatoare si intretinatoare a vietii pe pamant, rol pe care si-l pierduse odata cu pacatul stramosesc. Aceasta teza ca apa a fost generatoare veitii pe pamant,- este sustinuta de cugetarea patristica care afirma ca Duhul lui Dumnezeu, purtandu-se pe deasupra apelor, alimenta apa cu germenii vietii, iar apa strabatuta de energiile de viata facatoare ale Duhului Sfant, alimenta toata creatia. Cazand primul om, care facea legatura dintre fapturi si Divinitate, cade si firea, intrucat energiile divine, inceteaza sa se mai reverse prin om asupra ei. Apa ince­teaza sa mai fie izvoratoare de viata cosmosului intreg.
Restaurarea apei in functia ei originara de generatoare si sustinatoare a vietii cosmosului este implinita pe de o parte de Logosul intrupat care Se boteaza in apele Iordanului, iar pe de alta parte de Duhul Sfant care vine deasupra apelor. Se cerea sa fie restabilita in starea ei pri­mordiala de catre Dumnezeu-Omul, fiindca omul fusese cel care o secatuise de viata pe care i-o imprimase Duhul Sfant, care se purta la inceput pe deasupra ei (Gen. I, 2). Prin mainile intinate ale lui Adam, puterea de viata a apelor scazuse, fiindca lucrarile Duhului ramasesera inactive. Dar prin membrele imaculate ale trupului lui Hristos, care sunt scaldate de apele Iordanului, sfintirea si viata patrund in firea apelor, remarca Severian, episcop de Gabala. Daca prin vechiul Adam apele, si prin ele intreaga fire, au suferit stricaciunea si moartea, prin noul Adam, ele cunosc o innoire si o revarsare harica de viata noua.
Aceasta reinnoire si reasezare a apei tine deopotriva si de Duhul Sfant, persoana a treia a Sfintei Treimi, care se pogoara deasupra Iorda­nului, datorita legaturii intime dintre ape si Duhul Sfant din starea pa­radisiaca. Caci Duhul Sfant care Se pogoara in chip de porumbel asupra lui Hristos, si asupra apelor in care Se boteaza Acesta, este Duhul ce se purta pe deasupra apelor la inceput (Gen. I, 2). Este Sfantul Duh care a dat viata apelor ca sa le faca generatoare de viata, zice Sfantul Efrem Sirul. Separatia dintre apa si energiile divine necreate ale Duhului Sfant, trebuia inlaturata, caci altfel firea ar fi fost condamnata pentru totdeauna la pieire. Ori Dumnezeu-Tatal, Creatorul, nu lasa sa piara faptura mainilor Sale, caci ce-a adus la existenta nu se mai intoarce niciodata in neant si de aceea trimite pe Duhul Sau sa reinvie natura, prin reinnoirea si sfintirea apelor.
Duhul Sfant se uneste iarasi cu apa si o inzestreaza cu energiile vivificatoare ale sale. O curateste de impuritati si o face izvor de viata pentru creatia intreaga. Iar daca in starea paradisiaca apa unita cu ener­giile de viata facatoare ale Duhului Sfant iriga paradisul, adica firea iesita atunci din mainile Creatorului, genera si intretinea viata plantelor si a animalelor, prin Botezul Domnului, aceeasi apa, insa reinnoita si unita cu Acelasi Duh Sfant, nu numai ca ofera mai multa viata lumii, ci ea o si regenereaza integral si o intinereste fiintial.
Desigur, innoirea si sfintirea apelor este opera intregii Sfintei Treimi, caci toate persoanele treimice s-au aratat apelor, iar Duhul care a infuzat firea apelor cu energiile divine este Duhul Tatalui si Chipul Fiului. Toate persoanele Sfintei Treimi participa la acest act de innoire a firii create, fiindca in fiecare act sau lucrare a unei persoane divine sunt prezente si celelalte doua, datorita faptului ca toate trei ipostaziaza aceeasi fiinta divina. Duhul Sfant este Acela care da marturie ca lumea este creata de Dumnezeu Cel in Treime inchinat, dintr-un act de dragoste, dar tot El arata ca opera de reinnoire a vietii in ape si in firea intreaga apartine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Caci venind de sus si coborandu-Se peste ape, arata tuturor lucrarea savarsita asupra firii apelor. Duhul ne aduce vestea cea mai mare a innoirii firii, dupa cum porumbelul aduce lui Noe o ramura verde de maslin, ca semn de inceput al unei noi vieti pe pamant.
Astfel sfintita, de energiile de viata ale Duhului Sfant, apa este menita sa sfinteasca si sa redea viata intregii fapturi, caci expresia , „sfintirea firii apelor”, de care vorbesc Sfintii Parinti si rugaciunile Sfintirii Apei celei Mari la Botezul Domnului, indica reinnoirea si sfintirea intregului cosmos, arata cu alte cuvinte „caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului”. Efectele botezului Domnului „le realizeaza si le evoca Sfintirea Apei la Boboteaza”. In acest sens, intr-o rugaciune la Boboteaza, citim urmatoarele: „Tu esti Dumnezeul nostru, care ai despicat piatra in pustie si ai curs ape si paraele s-au umplut de ape si pe poporul Tau cel insetat l-ai adapat”. Natura intreaga se resimte; vegetatia si vietuitoarele din apa si de pe pamant simt puterea datatoare de viata si de lumina ce le vine din apele sfintite ale Iordanului. Este o realitate sustinuta de Sfintii Parinti si de marii imnografi ai Rasaritului, in scrierile lor, asupra Botezului Domnului. Deci Hristos sfintind apele Iordanului, „a sfintit firea apelor”, „a sfintit izvoarele” si prin firea apelor a sfintit si regenerat intregul cosmos, ridicandu-l la o noua viata.
In botezul Domnului sta inceputul si temeiul Sfintei Taine a Bote­zului crestin: apa isi insuseste Harul Mantuitorului, dupa expresia Sfantului Proclu. „Hristos a sfintit izvoarele si a iluminat sufletele oamenilor”, noteaza acelasi Sfant Parinte. Caci Botezul nu este altceva decat o innoire si o iluminare a intregii fiinte umane. Daca poporul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viata pe toti cei morti in Adam. Cum ca este vorba de inceputul Tainei Botezului, nasterea cea de a doua prin apa si Duh, o rugaciune din randuiala Sfintirii Apei celei Mari ne arata cat se poate de pregnant acest lucru : „Suferit-ai inca a Te boteza in Iordan, zice rugaciunea – ca sfintind firea apelor, Cela ce esti fara de pacat, sa ne faci noua cale la naste­rea cea de a doua, prin apa si prin Duh, si sa ne intorci pe noi la slobozirea cea dintai”. Apa sfintita a Iordanului este apa purificata ce va servi ca materie a Botezului crestin, in care Harul divin ne renaste la viata cea noua in Hristos. Iordanul reinnoit si sfintit avea sa devina baia renasterii si a vietii hristice, a tuturor celor ce voiesc sa intre in comu­niune de viata cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime. Iordanul prefigureaza baia Botezului crestin, pentru ca insusi Duhul Sfant, prin sederea Lui deasupra apelor, dadea marturie despre acest lucru, ca a doua nastere avea sa fie prin apa si prin Duh.
Asadar prin Hristos care Se boteaza si prin Duhul Sfant care coboara de la Tatal, in chip de porumbel asupra Fiului si asupra apelor in care Logosul a intrat, Tatal facand cunoscut oamenilor pe Fiul Sau cel iubit si lucrarea Sa mantuitoare in lume, firea se reinnoieste si se sfinteste in tot cuprinsul ei. Cosmosul intreg este transfigurat si iluminat.
In sfintirea apelor Iordanului avem inceputul tainei crestine a Botezului, prin apa si prin Duhul Sfant, in numele sfintei Treimi, desi taina Botezului crestin va fi instituita de insusi Mantuitorul, mai tarziu, dupa inviere, cand trimite la predica pe Sfintii Sai Apostoli.

4. Cosmosul reinnoit si omul crestin

Am aratat ca omul crestin ca sa se cunoasca deplin si sa se realizeze totodata ca chip vrednic al lui Dumnezeu, trebuie sa stea in comuniune de iubire si de Har cu Dumnezeu, in comuniune de iubire cu semenii sai si in relatie cu toate fapturile creatiei. Se intelege ca Harul divin este cel care pune in­ceput, sustine si desavarseste actiunile crestinului, ca el sa se realizeze pe sine. Natura ii da elementele necesare vietii lui fizice. Harul divin este cel care creste, sustine si desavarseste viata duhovniceasca a crestinului. Tot Harul divin este cel care, venind de la Duhul Sfant, sfinteste firea creata. De aceea numai in sanul firii sfin­tite se poate dezvolta crestinul pana la asemanarea cu Dumnezeu. Si bo­tezul Domnului n-a facut altceva decat sa purifice, sa sfinteasca si sa dea sens naturii in care omul cel nou, nascut din noul Adam, avea sa creasca pana la varsta barbatului desavarsit, care este Hristos (Efeseni, IV, 13). Omul cazut in pacatul stramosesc nu traia nici in legatura de iubire cu Dumnezeu si nici in cadrul unei lumi curate, inundata de energiile divine. Firea inconjuratoare ii era ostila, iar Harul si cunoasterea lui Dum­nezeu ii erau straine.
Noul om insa traieste acum in mijlocul unei firi im­pacate cu sine si cu Dumnezeu, plina de viata, sens si semnificatii tainice pentru credincios. Prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, viata omului se adanceste ancorandu-se in Izvorul vietii divine, iar prin botezul Domnului, in mijlocul firii, cosmosul primeste plenitudinea lucrarilor divine. Aici se impune precizarea ca botezul Domnului, privit prin efectele avute asupra firii inconjuratoare, initiaza procesul acesta de restabi­lire si de reinnoire a firii create, caci sfintirea integrala a acesteia avea sa fie implinita prin evenimentul Golgotei, dar mai ales prin cel al invierii si inaltarii Domnului la cer.
Creatia restabilita si innoita de Dumnezeu, cu prilejul botezului Domnului, vorbeste crestinului despre Dumnezeu, fiindca reflecta maretia Creatorului sau. Ii descopera credinciosului existenta lui Dumnezeu care i-a creat pe amandoi, nu fiinta insasi, fiindca „oglinda reflecta, insa nu prinde in ea pe cel reflectat, ea marturisind despre existenta obiectu­lui”. Fiinta lui Dumnezeu ramane totdeauna transcendenta lumii, precum transcendenta ramane si omului care o reflecta in sine direct, in chipul sau. Firea astfel reinnoita este pentru om o teofanie, o reve­lare a lui Dumnezeu, o descoperire a invizibilului in vizibil, sau a inte­ligibilului in sensibil, o reflectare a frumusetii divine necreate in frumu­setea fiintei cerate, o oglinda creata a actiunilor Logosului intrupat, situat in mijlocul crestinatatii si al firii. Reflecteaza pe Logosul care a creat-o si a recreat-o, pe Duhul Sfant care i-a dat viata si care a reinviat-o, pe Dumnezeu-Tatal, care lucreaza prin Fiul si Duhul Sfant; intr-un cuvant pe toate Persoanele Sfintei Treimi laolalta, deoarece toate Persoane divine iau parte atat la actul creatiei, cat si la cel al restabilirii fapturii.
Lumina dumnezeiasca ce a transfigurat firea, face vizibile credincio­sului acele ratiuni divine, care sunt ascunse in toate fapturile, ca niste raze ale Logosului sau ale Ratiunii supreme. Chemarea crestinului este de a cunoaste aceste ratiuni divine, caci cunoscandu-le el cunoaste pe Dumnezeu, bineinteles indirect. Tocmai de aceea a recreat Dumnezeu firea, ca oamenii credinciosi sa invete sa-L cunoasca si cunoscandu-L sa se apropie de Izvorul cunoasterii si al vietii. Firea impodobita este drum spre cu­noasterea rationala a lui Dumnezeu. Cunoscand ratiunile divine ale lucrurilor, participam la cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu si ne cunoastem si pe noi insine, cunoscand cele din jurul nostru.
Pe scurt, firea reinnoita si sfintita, ii ofera crestinului mediul favorabil dezvoltarii si desavarsirii vietii sale psiho-fizice, pentru ca firea incon­juratoare in care el vietuieste este o realitate plina de sens, este o reala teofanie, dar este in acelasi timp si o antropofanie, intrucat ofera nu numai o cunoastere a lui Dumnezeu, ci si o cunoastere a omului cu care firea este connaturala.
Dupa invatatura Bisericii, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o aratare desavarsita a lui Dumnezeu si o descoperire desavarsita in fata intregii firi a Fiului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, si a Prea Sfintei Treimi, ci este si o epifanie a firii inconjuratoare omului, intr-o noua forma de existenta. Botezul Domnului inaugureaza o viata noua, bogata si plina de sens pentru firea intreaga, in care avea sa vietuiasca de acum mai departe omul innoit si indumnezeit de Hristos.
Botezul Domnului a realizat o apropiere a lui Dumnezeu de intreaga creatie pe de o parte, iar pe de alta parte o apropiere a firii create de Cel ce a descins in sanul ei. Aceasta apropiere o face Hristos care S-a micsorat pe Sine, luand chipul nostru de creatura, ca s-o faca in numele nostru, spre a ne impaca pe noi cu intreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vietii divine, si o ridicasem contra noastra prin pacatul stramosesc.
Hristos apare in centrul firii, ca din mijlocul ei sa lucreze ca Dumnezeu si ca om indreptarea, innoirea, sfintirea si indumnezeirea naturii desfigurate de Adam prin caderea sa din comuniunea cu Dumnezeu.
Apa este unita cu Duhul Sfant, adica cu lucrarile divine necreate si este integranta in functia ei originara, aceea de a sustine si sfinti intreaga viata a firii create. Purificata si sfintita in Iordan, de catre energiile divine necreate cu care a infuzat-o Duhul Sfant, apa va servi ca materie a botezului crestin care va fi instituit ca taina, chiar de insusi Mantuitorul, indata dupa invierea Sa.
Firea intreaga este purificata si facuta capabila sa primeasca si sa poarte energiile Duhului Sfant; acesta este specificul lucrarii botezului Domnului, asupra firii inconjuratoare omului.

ganduridinortodoxie

2

Acatistul Botezului Domnului (6 ianuarie)

Troparul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Condacul 1

Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat. La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor. Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm: Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Icosul 1

Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești, văzând pe Stăpânul Hristos, venit la repejunile Iordanului să curețe păcatul lui Adam, și cunoscând dumnezeiasca taină, cu frică proslăviți marea Sa coborâre, că Dumnezeu S-a făcut om și neștiind de păcat vine ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele la toată lumea. Pentru aceasta, cei ce proslăviți dumnezeiasca arătare a lui Hristos, cântați Lui, ca și la Betleem, aceste laude:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că din cer de la Tatăl ai venit în această lume;
Slavă Ție, Dumnezeule Cel Preaînalt, Care Te-ai coborât chiar până la chipul de rob;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, căci ca un om ai venit la Ioan să Te botezi;
Slavă Ție, Luminătorul făpturii, căci ca un nou Adam păcatele lui Adam cel căzut ai purtat;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început, Care la Iordan ai vrut să strălucească lumina cea mare a cunoștinței pentru toată lumea;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Care ai dorit să dăruiești oamenilor în Arătarea Ta prealuminoasă dimineață a harului;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să scapi lumea de vechea înșelăciune;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat nouă marea taină a credinței;
Slavă Ție, Cel ce ai săvârșit pentru noi minuni mari cu ape multe;
Slavă Ție, Cel ce ai luminat cerurile și tot pământul cu lumina învățăturilor Tale;
Slavă Ție, Cel ce pe faraon cel gândit l-ai înecat în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, Cel ce ai adus oamenii, prin apele botezului, la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 2-lea

Văzând cu duhul dumnezeiescul Înaintemergător venirea Ta în lume, Hristoase, a venit la Iordan și luminat a grăit oamenilor: s-a apropiat Izbăvirea noastră. Siliți-vă să-L întâmpinați pe Dânsul și cu buze neîntinate să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Gând ceresc având întru sine, luminătorul lumii, marele Înaintemergător, a grăit către oameni: „Curățiți-vă, pentru că vine Hristos să izbăvească lumea din stricăciune și să dezlege blestemul lui Adam cel întâi zidit”. Să se bucure pustia Iordanului și precum crinul să înflorească, iar pământul să se bucure acum. Pregătiți căile Domnului și drepte faceți cărările Dumnezeului nostru și cântați cu veselie unele ca acestea:
Slavă Ție, Lumina cea nespusă, Care ai fost vestită de Luminătorul lumii;
Slavă Ție, Cuvânt nepătruns, Care ai fost prezis de glasul Înaintemergătorului Tău;
Slavă Ție, Foc curățitor, căci cu lucrarea Ta se stinge toată necurăția;
Slavă Ție, Izvor binecuvântat, prin Care toată firea omenească se sfințește;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, care ai binevoit a Te boteza de rob;
Slavă Ție, Fiule, Unule-Născut, Care ai binevoit să Te arăți la Iordan;
Slavă Ție, Împăratul Adevărului, că Înaintemergătorul s-a temut să-Ți dezlege cureaua încălțămintei;
Slavă Ție, Stăpânul făpturii, că tot neamul omenesc s-a veselit de Botezul Tău;
Slavă Ție, Dumnezeule Preaveșnic, că Arătarea Ta luminează și înțelepțește pruncii;
Slavă Ție, Lumina lumii, că venirea Ta luminează și înțelepțește orbii;
Slavă Ție, că întru lumina Ta vom vedea lumina;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 3-lea

Înțelegând Înaintemergătorul puterea Dumnezeirii Tale, Hristoase, cu frică privindu-Te venind la Iordan, se bucură cu duhul și saltă arătându-Te cu mâna oamenilor: „Acesta este Cel ce izbăvește lumea din stricăciune. Acesta este Cel ce ne eliberează din necazuri. Acesta este Cel ce din robi ne face fiii lui Dumnezeu. Acesta, în locul întunericului, luminează oamenii cu apa Dumnezeiescului Botez. Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Pe Acesta întâmpinându-L, să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având bogăție de milostivire, ai venit, Iisuse, la păcătoși și la vameși, la râul Iordanului, pentru că nu ai mai răbdat să vezi neamul omenesc muncindu-se de diavolul, ci ai venit ca să-l întrebi iarăși pe Adam: „Unde ești? Nu te ascunde de Mine. Vreau să te văd dacă ești gol și dezbrăcat și astfel să te învrednicești să nu te mai rușinezi”. Pentru aceasta propovăduim marea Ta coborâre, cântându-Ți unele ca acestea:
Slavă Ție, Păstorul cel Bun, că ai voit să cauți oaia cea rătăcită;
Slavă Ție, Fiule, Unule-Născut, că ai venit să o porți pe aceasta pe umerii Tăi;
Slavă Ție, Milostivire nemăsurată, că Te-ai pogorât la omul cel căzut;
Slavă Ție, Iubire nespusă, că ai scos pe oameni din deznădejde;
Slavă Ție, Cel ce întărești mâinile slăbănogite ale bolnavilor;
Slavă Ție, Cel ce vindeci picioarele slăbănogite ale șchiopilor;
Slavă Ție, Cel ce veselești pustia însetată precum câmpia Libanului;
Slavă Ție, Cel ce pustia Iordanului precum Carmelul ai înfrumusețat-o;
Slavă Ție, Rouă de viață dătătoare;
Slavă Ție, că ești Multîndurător precum trestia care se pleacă;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să cauți și să ridici pe cel pierdut;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să-l chemi pe Adam cel izgonit;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 4-lea

Furtună de gânduri îndoite avea întru sine Înaintemergătorul când Tu, Hristoase, Împărate, ai venit ca un om la râul Iordanului și ai vrut să primești botezul ca un rob, zicând: „Întinde mâna ta și te atinge de capul Meu”; și frica l-a cuprins, săvârșind cele poruncite. Cuprins a fost de tremur Înaintemergătorul, zicând: „De ce ai venit la rob, Doamne, neavând păcate? Cum să botez pe Cel ce poartă necazurile lumii? Cum să luminez pe Luminătorul lumii? Cum să atingă robul cu mâna pe Stăpânul? Eu trebuie să fiu botezat de Tine ca să-Ți cânt: Aliluia!”.

Icosul al 4-lea

Auzind Domnul, Iubitorul de oameni, înălțimea smeritelor cuvinte ale Înaintemergătorului și văzând temerea lui, i-a zis: „O, bunule Ioane, dacă vrei să fii smerit în fața Mea, lasă frica, pentru că trebuie să-Mi slujești, căci așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea, ca prin Mine să se curețe păcatele oamenilor”. Iar noi înțelegând acest cuvânt al Tău, Îți cântăm:
Slavă Ție, Hristoase, Lumina cea adevărată, că mila și dreptatea s-au întâlnit întru Tine;
Slavă Ție, Împăratul adevărului, că dreptatea și pacea s-au sărutat întru Tine;
Slavă Ție, Preadulce Iisuse, că adevărul Tău a strălucit pe pământ, la Betleem;
Slavă Ție, Mântuitorule Atotmilostiv, că dreptatea Ta din cer a venit la Iordan;
Slavă Ție, Curățirea noastră, că apele botezului ne fac mai albi decât zăpada;
Slavă Ție, Lumina noastră, că prin repejunile harului zidești inimă curată întru noi;
Slavă Ție, Cel ce prin coborârea Ta cerurile le-ai plecat, iar capul Tău ai vrut să-L pleci sub mâna Înaintemergătorului;
Slavă Ție, că acoperind Cele de Sus ale Tale, în apele Iordanului ai binevoit să Te afunzi;
Slavă Ție, Doamne al puterilor, de Care se tem și se cutremură toate și Care ai poruncit Înaintemergătorului să lase frica cea mare;
Slavă Ție, Părinte al îndurărilor, că la Tine milostivirea este nemăsurată și necercetată și cu ea ai acoperit păcatele lumii;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Mântuitorul nostru, cercetează-ne pe noi cu mare îngăduința Ta cea nespusă;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai arătat la toată lumea, Hristoase Dumnezeul nostru, sfințește-ne pe noi cu arătarea Ta dumnezeiască;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 5-lea

Fiind Șuvoi, izvorâtor din Dumnezeu, de har și bunătate, în repejunile Iordanului ai intrat, ca prin ape să curățești păcatul omenesc. Frică s-a făcut văzând pe Făcătorul cerului și al pământului dezbrăcându-Se la râu și primind botezul de la rob. Puterile îngerești s-au mirat, râul Iordan și-a întors apele înapoi, neputând suferi focul ce mânca apele lui, și nici să spele pe Cel Curat și să șteargă pe Cel fără de păcat. Pentru aceasta veselește-te, Iordane, bucurați-vă, izvoare și bălți, toate adâncurile mării; că astăzi s-a sfințit firea apelor, liberându-se de stăpânul întunericului ce se ascunsese acolo. Și toată făptura veselindu-se, cântă cu noi: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe Tine, Stăpânul lumii, văzându-Te dumnezeiescul Ioan dezbrăcat și afundat în ape, ca să îneci păcatele lumii și golătatea lui Adam iarăși să o îmbraci în haina măririi, s-a cutremurat cu duhul și a grăit către Tine, Mielul lui Dumnezeu, Care curățești păcatele lumii: „Nu îndrăznesc să mă ating de creștetul Tău, Tu Însuți mă sfințește și mă luminează, pentru că Tu ești Viața și Lumina și Pacea lumii”. Totuși, după cuvântul Tău, cu frică și-a pus dreapta sa pe Dumnezeiescul Tău creștet și botezându-Te și pe Tine, fără de păcat fiind, cu bucurie Ți-a cântat așa:
Slavă Ție, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai luat asupra Ta păcatele lumii;
Slavă Ție, Mântuitorule Milosârde, Care ai binevoit să îneci în apele Iordanului păcatele oamenilor;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai spălat pe noi de întinăciunea păcatelor;
Slavă Ție, Cel ce ai dezlegat blestemul lui Adam;
Slavă Ție, că prin Dumnezeiasca Ta arătare pe toți oamenii i-ai bucurat;
Slavă Ție, că prin Botezul Tău în Iordan toată lumea ai luminat;
Slavă Ție, că pentru noi chip de rob ai luat;
Slavă Ție, că prin sărăcia Ta pe noi ne-ai îmbogățit;
Slavă Ție, că prin smerenia Ta stăpânirea vrăjmașului până la capăt ai dărâmat;
Slavă Ție, că, prin Botezul Tău, Împărăția lui Dumnezeu în chip vădit ai început să o zidești pe pământ;
Slavă Ție, că la Iordan calea mântuirii tuturor oamenilor ai arătat;
Slavă Ție, că Lumina vederii de Dumnezeu acolo a luminat;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 6-lea

Propovăduitorul minunat și Înaintemergătorul Ioan multe le grăia oamenilor veniți la dânsul, ca să-Ți gătească Ție calea, Doamne, totuși a tăcut în fața Ta, când ai venit la Iordan, deoarece Tu Însuți i-ai spus: „Dacă vorbești celor nelegiuiți și celor păcătoși, botează-Mă repede, în tăcere”. Nu se cuvine ca gura omului să grăiască cu glas despre Cel ce a venit, Cuvântul lui Dumnezeu, și despre taina ce s-a săvârșit, pentru că îngerii lui Dumnezeu cu frică I-au stat înainte și toată făptura s-a cutremurat. Pentru aceasta și noi în tăcere adâncă și cu multă cucernicie Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

La Iordan a strălucit lumii întregi lumină mare și taină înfricoșată, că Tu, Stăpâne Hristoase, botezându-Te de către Ioan, cu grabă ai ieșit din apă, scoțând împreună cu Tine lumea, și cerul Ți s-a deschis; ca precum, de demult, Adam a închis cerul pentru toți, tot așa oamenii, din nou, împreună cu Tine să dobândească intrarea în locașurile raiului și cu dragoste să-Ți cânte așa:
Slavă Ție, Împăratul păcii, Cel ce ai dărâmat peretele cel din mijloc al vrajbei;
Slavă Ție, Dătătorule de milostivire, Cel ce ai deschis raiul cel închis prin neascultare;
Slavă Ție, că la Iordan cerul cel închis prin păcat iarăși ni l-ai arătat deschis;
Slavă Ție, că atunci ai făgăduit să ne arăți îngerii ce urcă și coboară din ceruri;
Slavă Ție, că prin coborârea Ta cerurile până la pământ s-au plecat;
Slavă Ție, că prin Botezul Tău pământul până la ceruri s-a înălțat;
Slavă Ție, că prin deschiderea cerului tainele negrăite ale lui Dumnezeu întregii lumi s-au arătat;
Slavă Ție, că prin arătarea lumii cerești preasfântă și dumnezeiască binecuvântare tuturor credincioșilor s-a dat;
Slavă Ție, Cel ce în vremea lui Ilie cerurile le-ai încuiat, nu ne încuia nouă ușile milostivirii Tale;
Slavă Ție, Cel ce la Iordan cerurile le-ai deschis, deschide-ne și nouă ușile cămării Tale dumnezeiești;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat în Botezul Tău adâncul iubirii Tale de oameni, scoate din adâncul păcatului pe cei deznădăjduiți;
Slavă Ție, Cel ce ai ridicat până la al treilea cer pe aleșii Tăi, ridică-ne în locașurile cerești pe noi, cei căzuți în adâncul păcatului;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 7-lea

Vrând, Doamne, Iubitorule de oameni, să mântuiești lumea ce pierea în păcate, ne-ai descoperit marea taină a dumnezeieștii și întreitei arătări și precum la începutul ființării lumii Duhul lui Dumnezeu, ca un dătător de viață, Se purta deasupra apelor, așa și la Botezul Tău, Doamne, când în râul Iordanului ai vrut să înnoiești și să luminezi neamul omenesc și toată făptura ce suspina împreună cu noi, Același Duh Sfânt iarăși S-a pogorât din ceruri în chip de porumbel și a stat deasupra Ta, ca peste un nou Adam, ca să petreacă de acum în oamenii înnoiți în baia de apă și cu putere de sus fiind îmbrăcați, întru înnoirea duhului, să meargă și să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Făptură nouă ai arătat, Stăpâne al făpturii, la Botezul Tău, primit de la Ioan, căci precum în timpul lui Noe ai înecat păcatele celei dintâi lumi, așa și în apele Iordanului iarăși ai înecat păcatele întregii lumi, zidită din nou cu foc și Duh și apă, săvârșind o minunată înnoire și renaștere. Cu Duh ai zidit din nou sufletele, cu apă ai sfințit trupul, povățuind omul, și astfel în chip tainic, din apă, zidești împreună cu Duhul Biserica cea cu mulți fii, ca să-Ți cântăm totdeauna așa:
Slavă Ție, Ziditorul făpturii, Cel ce ai plecat cerurile și Te-ai coborât la Iordan;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, Cel ce ai deschis cerurile și ne-ai arătat nouă Duhul lui Dumnezeu;
Slavă Ție, Atotbunule, că Duhul Tău cel Sfânt ne învață dreptatea pe pământ;
Slavă Ție, Cel ce prin apă și prin Duh ai înnoit firea noastră cea învechită prin păcat;
Slavă Ție, Cel ce prin focul dumnezeirii în repejunile Iordanului ne-ai dăruit lumina cunoștinței;
Slavă Ție, Hristoase, că prin Pogorârea Duhului Tău cel Sfânt ne-ai făcut părtași la firea cea dumnezeiască;
Slavă Ție, că prin duhul înțelepciunii și al înțelegerii ai descoperit oamenilor adevărata vedere a lui Dumnezeu;
Slavă Ție, că, prin pogorârea Duhului lui Dumnezeu asupra Ta, duhul tăriei și al înțelepciunii, al vederii și smereniei și duhul temerii de Dumnezeu ai vărsat asupra noastră;
Slavă Ție, că în repejunile Iordanului capetele balaurilor le-ai ars;
Slavă Ție, că prin arătarea Duhului lui Dumnezeu în chip de porumbel după blândețile acestuia ne-ai chemat pe noi la curăție feciorească;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și toată lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 8-lea

Înfricoșătoare și minunată este arătarea Sfintei Treimi la Iordan: mai întâi Fiul Cel Preaiubit S-a arătat în trup, botezându-Se de către robul, îndată Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel, apoi Preadumnezeiescul Părinte a glăsuit din ceruri, mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit întru Care am binevoit”. O, mare și preaslăvită taină: din cer a tunat Domnul și Cel de Sus Ți-a deschis glasul Său, ca să se împlinească proorocia părintelui David: „Glasul Domnului peste ape, Dumnezeul Slavei a tunat, Domnul pe ape multe. Glasul Domnului întru tărie, glasul Domnului întru strălucire”. Pentru aceasta și noi Îți cântăm cu nevrednice buze, din adâncul sufletului: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul ești întru cele înalte, Iisuse, totdeauna șezând în ceruri cu Tatăl, dar nici de cele de jos nu Te desparți, născut fiind cu trupul, în Betleem, din Curată Fecioară, acum la Iordan Te arăți întregii lumi, ca pe cei ce ședeau întru întuneric și în umbra morții să-i luminezi cu lumina Arătării Tale. Pentru aceasta, luminați fiind cu lumina arătării Treimice, Îți cântăm Ție, Dumnezeului Celui ce Te-ai arătat și pe pământ ai fost văzut și lumea ai luminat:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești închinat întru cei de sus împreună cu Tatăl și cu Duhul;
Slavă Ție, Fiul Tatălui, Cel ce ești cântat de Înaintemergătorul întru cei de jos;
Slavă Ție, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui și ești propovăduit de glasu-I din ceruri;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi și de toată lumea ești numit preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu;
Slavă Ție, că arătându-Te în apele Iordanului, Lumina cea neapusă a Treimii în Botezul Tău ne-ai descoperit;
Slavă Ție, Cel ce ai fost botezat de mâna robului, și pe noi, robii Tăi fiind, prin această baie, din nou ne-ai făcut fiii lui Dumnezeu;
Slavă Ție, Izvorul vieții și al nemuririi, Care iarăși ne-ai adus pe noi, cei născuți din apă și din Duh, la starea fericită a raiului;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, Care prin botezul Tău de foc vii să faci un cer nou și un pământ al dreptății;
Slavă Ție, Răsăritul răsăriturilor, Cel ce prin Botezul Tău ai luminat pe cei ce dormeau în întunericul și în umbra morții;
Slavă Ție, Lumină din Lumină, că Lumina cea nevăzută a Duhului Tău a strălucit în sufletele noastre;
Slavă Ție, Împărate fără de început, că prin apele curate ale Botezului Tău ai spălat păcatul strămoșesc;
Slavă Ție, Stăpânul făpturii, că pe oamenii cei însetați i-ai adăpat din destul;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și toată lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerilor s-a mirat de marea taină a dumnezeieștii Tale arătări: că pe Adam, cel stricat prin păcat, l-ai înnoit în repejunile Iordanului, și capetele nevăzuților balauri, ce se încuibaseră acolo, le-ai zdrobit cu Botezul Tău și astfel adâncul beznei diavolului l-ai deschis ca, de acolo, să ne scoți pe noi și să începi a zidi Împărăția Ta, care nu este din lumea aceasta și despre care a proorocit David zicând: „Împărăția Ta este împărăție a tuturor veacurilor și stăpânirea Ta în fiecare neam și neam”; pe care și noi proslăvind-o, Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Grăitorul de Dumnezeu și îngerul dumnezeiesc, marele Înaintemergător, prezis a fost de Maleahi proorocul, că numai el, unul, dintre oameni s-a învrednicit, Doamne, ca la botezul Tău să vadă venirea Duhului și să audă glasul Părintelui, mărturisind din ceruri că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, ca să fie primit propovăduitor al arătării Dumnezeieștii Treimi. Acela a mărturisit oamenilor într-o zi de dimineață, zicând: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel și a șezut deasupra Lui. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Iar noi, pricepând această mărturie, proslăvim Dumnezeiasca Ta arătare, Hristoase, cântând:

Slavă Ție, Dumnezeul Preaveșnic, că ești mărturisit de glasul Înaintemergătorului;
Slavă Ție, Miel Nevinovat, că prin arătarea Duhului Sfânt ești mărturisit din ceruri;
Slavă Ție, Putere Preaînaltă, că prin deschiderea porților cerești deasupra Iordanului ne-ai deschis porțile închise ale raiului;
Slavă Ție, Veșnică Milostivire, că prin Botezul Tău ai arătat oamenilor o nouă lume;
Slavă Ție, Împăratul lumii, Care ai vestit pe pământ pace și mântuire;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, că ai strălucit în inimile noastre lumina dreptății Tale;
Slavă Ție, că prin arătarea Sfântului Duh la Botezul Tău ne-ai învrednicit să intrăm cu sufletul curat în cereasca Ta cămară;
Slavă Ție, că pe Tatăl ceresc la Botezul Tău ni L-ai arătat, ca toți cei ce credem în Tine cu dreptate să fim fiii Lui;
Slavă Ție, că prin Duh și prin foc ai luminat firea noastră cea înnegrită prin păcat;
Slavă Ție, că prin apă și prin Duh ai curățit prealuminat trupul nostru neputincios și stricat de patimi;
Slavă Ție, Dumnezeule, că, arătându-Te în trup, toată lumea ai înnoit în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, că, luând asupra Ta păcatele lumii, păcatul strămoșesc l-ai înecat în apele Botezului;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuiești firea noastră cea căzută și sărăcită, Hristoase Mântuitorule, ai venit la râul Iordan, la păcătoși și la vameși, și ai primit Botezul de la Ioan, ca să iei asupră-Ți, acolo, în ape, greutatea păcatelor oamenilor și ca un miel al lui Dumnezeu să fii gata să mergi de bunăvoie la jertfă și să răscumperi păcatele lumii cu scump sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai și afundat în apele Iordanului ca, îngropându-Te acolo, să Te gătești pentru botezul morții, despre care, mergând spre patimă, ai zis: „Cu botez Mă voi boteza și cât Mă chinuiesc până se vor împlini acestea”. Pentru care și noi cu mulțumire Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveșnic, Iisuse Hristoase, Tu ai venit la Iordan pentru a Te arăta la toată lumea, ca să dezlegi, ca un Judecător Atotmilostiv, osânda lui Adam cel întâi zidit, singur ispitind inimile tuturor să dai viață nouă, oamenilor. Pentru aceasta cu mâna luând lopata cea curățitoare, aria întregii lumi cu înțelepciune ai curățit-o, despărțind, precum păstorul, oile de capre. Învrednicește-ne și pe noi, cei botezați în numele Preasfintei Treimi, să fim mântuiți și așezați de-a dreapta Ta, și bineplăcută să-Ți fie această cântare:
Slavă Ție, Arhiereule, că trecând cerurile, prin Botezul Tău pământul l-ai luminat;
Slavă Ție, Păstorul cel Mare al oilor, că la turma Ta ai venit la Iordan;
Slavă Ție, că întemeind pământul pe ape, l-ai înnoit la apele Iordanului cu harul Duhului;
Slavă Ție, că întărind cerul a doua oară deasupra apelor, ai zidit un cer nou, Biserica Ta, în apele Botezului Tău;
Slavă Ție, Izvorul vieții noastre, că la izvoarele mântuirii ai chemat pe oamenii Tăi însetați;
Slavă Ție, Propovăduitorule al veșnicului adevăr, că setea noastră cea duhovnicească ai potolit-o fără preț și fără argint;
Slavă Ție, că bogat fiind în milostivire, pentru prea multă dragoste, Te-ai jertfit pentru noi;
Slavă Ție, că pe noi, cei morți în păcate, vii ne-ai făcut în apele botezului;
Slavă Ție, că Te-ai îngropat în apele Iordanului, ca și noi să ne îngropăm prin botez întru moartea și Învierea Ta;
Slavă Ție, căci cu apele Iordanului Te-ai îmbrăcat ca și cu o haină, ca și noi să ne îmbrăcăm cu Tine în hainele luminoase ale dreptății și curăției;
Slavă Ție, că peretele cel din mijloc al vrajbei cu trupul Tău l-ai dărâmat, ca și pe noi, cei ce suntem pe mare, departe, să ne apropii de Tine;
Slavă Ție, că pe toți oamenii i-ai împăcat în unul trupul Tău, ca și pe noi cei străini și pribegi să ne zidești în Una și Dumnezeiasca Biserică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 11-lea

Cântare nouă să-Ți cânte Ție, Hristoase, toată făptura, că din Fecioară Te-ai născut și în Iordan Te-ai botezat. Oamenii duhovnicește să se veselească, proslăvind sărbătoarea strălucitei noastre luminări, împreună cu dumnezeiescul Grigorie, să cântăm zicând: „Este timpul înnoirii, să ne înnoim de sus, ziua rezidirii, să ne îmbrăcăm în Noul Adam, ziua luminării, să ne luminăm dumnezeiește”; ca întru înnoirea duhului să începem a umbla și cu îngerii totdeauna să cântăm cântarea cerească: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminoasă și Strălucitoare Lumină ești, Hristoase, Lumina Veșnică a Unuia Născut din Tatăl! Preacinstitul Tău trup s-a aprins în mijlocul Iordanului ca un luminător, Tu ai strălucit precum soarele și ai dăruit lumii prin Botezul Tău lumina cea mare și nevăzută a harului și adevărului, luminând pe tot omul ce vine în lume, ca oamenii ce ședeau în întuneric și în umbra morții să vadă lumină mare și să meargă după ea. Luminează-ne, așadar, pe noi cei ce rătăcim în întunericul păcatului, ca, înnoindu-ne și urcându-ne la înălțime cerească, să-Ți cântăm așa:
Slavă Ție, Luminătorul lumii, că ai venit să ne botezi cu Duh Sfânt și cu foc;
Slavă Ție, Mântuitorul celor păcătoși, că ai binevoit să ne scoți din adâncul păcatului;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început și Pururea Fiitoare, că ai curățit întinăciunea sufletelor noastre în apele Botezului;
Slavă Ție, Lumina care întrece orice strălucire, că în strălucirile sfinților Tăi îi luminezi pe cei credincioși;
Slavă Ție, Strălucirea Slavei Tatălui, că prin arătarea Ta ai izgonit întunericul nevederii;
Slavă Ție, Cel ce locuiești întru Lumina cea nepătrunsă, că prin Botezul Tău a strălucit Lumina vederii de Dumnezeu;
Slavă Ție, Lumină din Lumină, că ai strălucit întru întuneric, ca să ne curățești de întunericul păcatelor;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Cel ce ne-ai vestit nouă dimineața mântuirii, întru lumina faptelor bune învață-ne pe noi;
Slavă Ție, Lumina cea Neînserată, Care a strălucit la Iordan, întru lumina Ta strălucește-ne Lumina cea neapusă a Sfintei Treimi;
Slavă Ție, Chipul cel Prealuminos al Tatălui, dă-ne viața cea minunată și neîmbătrânitoare în baia nașterii din nou;
Slavă Ție, Biruitorul morții, din veșnică moarte izbăvește-ne pe noi;
Slavă Ție, Începătorul vieții, îndreptează-ne pe noi la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 12-lea

Harul dumnezeiesc și mântuitor s-a arătat astăzi tuturor oamenilor în Botezul Tău, Hristoase, Mântuitorule; căci ai venit la Iordan, Unule, să curățești păcatele oamenilor și să zdrobești capetele balaurilor ce se încuibaseră acolo, dăruind harul botezului care dezleagă sufletele și trupurile noastre. Ca noi cu smerenie și sârguință să alergăm la preacuratul izvor și să scoatem apa vieții, că harul Duhului și darurile tainice și duhul cunoașterii se dau în chip nevăzut tuturor celor ce o scot cu credință, Mântuitorule, ca toți să-Ți cânte cu mulțumire: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând, Hristoase, Arătarea Ta mântuitoare, proslăvim toți Botezul Tău de la Ioan în apele Iordanului, ne închinăm negrăitei Tale îngăduințe de omul căzut, credem cu Înaintemergătorul că Tu cu adevărat ești Mielul lui Dumnezeu, Care ai luat asupra Ta în apele Iordanului păcatele a toată lumea, ca să le speli și să le răscumperi cu Preacurat Sângele Tău. Pentru aceasta ne rugăm Ție: poartă și nenumăratele noastre păcate și nu ne lipsi pe noi în această mare și luminată zi să-Ți cântăm cu mulțumire și inimă curată unele ca acestea:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că ne-ai strălucit în apele Iordanului lumină spre luminarea întregii lumi;
Slavă Ție, Preaveșnic Dumnezeu, că ne-ai arătat în Botezul Tău mare har și iubire pentru toți oamenii;
Slavă Ție, Mântuitorul celor rătăciți, că ai venit să cauți în repejunile Iordanului pe cei pierduți pe cale;
Slavă Ție, Biruitorul morții, că ai binevoit să dăruiești viață nouă și curată nu după trup, ci întru înnoirea duhului;
Slavă Ție, Stăpânul vieții și al morții, că ai tocit boldul morții și prin Arătarea Ta ne-ai dăruit viață nesfârșită;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, că prin Botezul Tău cerul și pământul s-au veselit pe malurile Iordanului;
Slavă Ție, Împăratul celor ce împărățesc, că împărăția lumii acesteia de aici începe să odrăslească în Împărăția Ta;
Slavă Ție, Doamne al celor ce stăpânesc, că cerurile astăzi se deschid tuturor celor ce vor să se mântuiască și toată firea noastră începe să se curățească;
Slavă Ție, Mântuitorul nostru, că ai venit la Iordan să ne mântuiești pe noi nu după faptele dreptății, ci după mare mila Ta;
Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că ai dat firea apelor; adapă sufletul cel însetat cu apa cucerniciei, după mare mila Ta;
Slavă Ție, Fiule, Unule Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, hrănește inima mea cu arătarea cuvintelor Tale;
Slavă Ție, Dumnezeule Atotputernic, Care singur faci minuni, aprinde sufletul meu cel rece cu înțelegerea minunilor Tale;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 13-lea

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit la Iordan ca să ridici păcatele întregii lumi, primește această neînsemnată rugăciune pe care Ți-o aducem din toată inima și ne luminează pe noi, cei ce ședem în întunericul păcatelor, cu mântuitorul Tău Botez primit de la Ioan, ca să ne mântuim prin Tine de bolile sufletești și trupești, să începem a păși drept întru înnoirea vieții și să-Ți cântăm cu toți sfinții: Aliluia. (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1: Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești…, Condacul 1: Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului…,

Icosul 1

Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești, văzând pe Stăpânul Hristos, venit la repejunile Iordanului să curețe păcatul lui Adam, și cunoscând dumnezeiasca taină, cu frică proslăviți marea Sa coborâre, că Dumnezeu S-a făcut om și neștiind de păcat vine ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele la toată lumea. Pentru aceasta, cei ce proslăviți dumnezeiasca arătare a lui Hristos, cântați Lui, ca și la Betleem, aceste laude:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că din cer de la Tatăl ai venit în această lume;
Slavă Ție, Dumnezeule Cel Preaînalt, Care Te-ai coborât chiar până la chipul de rob;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, căci ca un om ai venit la Ioan să Te botezi;
Slavă Ție, Luminătorul făpturii, căci ca un nou Adam păcatele lui Adam cel căzut ai purtat;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început, Care la Iordan ai vrut să strălucească lumina cea mare a cunoștinței pentru toată lumea;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Care ai dorit să dăruiești oamenilor în Arătarea Ta prealuminoasă dimineață a harului;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să scapi lumea de vechea înșelăciune;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat nouă marea taină a credinței;
Slavă Ție, Cel ce ai săvârșit pentru noi minuni mari cu ape multe;
Slavă Ție, Cel ce ai luminat cerurile și tot pământul cu lumina învățăturilor Tale;
Slavă Ție, Cel ce pe faraon cel gândit l-ai înecat în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, Cel ce ai adus oamenii, prin apele botezului, la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul 1

Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat. La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor. Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm: Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unule Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Care luminezi toate, Care nestricat Te-ai întrupat din Preasfânta Fecioară Maria și ai venit în lumea aceasta pentru mântuirea noastră. Tu însă nu ai răbdat să vezi neamul omenesc muncit de diavolul și pentru aceasta în luminata zi a dumnezeieștii Tale Arătări ai venit la Iordan, la păcătoși și la vameși, ca să Te botezi de la Ioan, fără de păcat fiind, ca să împlinești toată dreptatea și să speli în apele Iordanului păcatele întregii lumi, ca un Miel al lui Dumnezeu, să le iei asupra Ta și să ne mântuiești cu Cinstit Sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai afundat în apele Iordanului, ai deschis cerul cel închis de Adam și Duhul Sfânt a venit peste Tine ca un porumbel. Tu ai luminat și ai îndumnezeit firea noastră și dumnezeiescul Tău Părinte Ți-a vestit bunăvoirea Sa, pentru că ai împlinit voia Lui și ca un om ai primit păcatele și prin junghiere Te-ai gătit, după cum Tu Însuți ai grăit: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l primesc”, și, astfel, în această prealuminată zi, Tu, Doamne, ai pus începutul mântuirii noastre. Pentru aceasta toate puterile cerești se bucură și toată făptura se veselește, așteptând slobozire din stricăciune, zicând: „A venit luminarea, s-a arătat harul și izbăvirea, lumea se luminează și oamenii se umplu de bucurie. Să se veselească acum cerul, pământul și toată lumea să se bucure, râurile să salte, izvoarele, lacurile, adâncurile și mările să dănțuiască, că prin Dumnezeiescul Botez astăzi s-a sfințit firea lor. Să se bucure astăzi și adunarea oamenilor, că firea lor capătă astăzi starea cea dintâi, și toți să cânte cu bucurie: Este timpul Arătării lui Dumnezeu. Veniți cu mintea la Iordan să vedem priveliște mare: Hristos vine spre Botez, Hristos vine la Iordan, Hristos îngroapă în apă păcatele noastre, Hristos merge să caute oaia cea rătăcită și o găsește și o duce în rai”. Această taină dumnezeiască păzind, iubitorule de oameni, Doamne, învrednicește-ne pe noi, cei ce însetăm după glasul Tău, să venim la Tine, Izvorul cel pururea dătător de viață, să scoatem apa harului Tău și iertarea păcatelor și să trăim în veacul de acum în curăție și feciorie, în dreptate și cucernicie, așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei Tale, a Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, pentru că nu ne mântuiești numai după faptele noastre, ci cu marea Ta milostivire și cu înnoirea Sfântului Tău Duh, în baia nașterii din nou, ca îndreptați cu harul Tău să fim moștenitori ai vieții veșnice în Împărăția Ta, unde ne învrednicește să slăvim, împreună cu toți sfinții, Preasfântul Tău Nume cu Părintele Tău fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi se face otpustul.

ganduridinortodoxie

3

Canon de rugăciune la Praznicul Botezului Domnului (1)

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Pe Adam, cel stricat, iarăşi îl zideşte în apele Iordanului şi capetele diavolilor, celor ascunşi, le sfărâmă Împăratul veacurilor, Domnul, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu Focul Cel fără de materie al Dumnezeirii, în Trup materialnic îmbrăcându-Se, cu apa Iordanului Se acoperă Cel Ce S-a Întrupat din Fecioară, Domnul, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel Ce spală păcatele oamenilor, împreună cu aceştia S-a curăţit în Iordan, cu care voind S-a asemănat, rămânând Ceea Ce era şi pe cei din întuneric îi luminează Domnul, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Domnul, Cel Ce dă cârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Veseleşte-te, astăzi, Biserică a lui Hristos, care mai înainte erai stearpă şi cumplit neroditoare. Că prin apă şi prin Duh s-au născut ţie fii, care cu credinţă strigă: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Înaintemergătorul strigă în pustiu cu mare glas: gătiţi căile lui Hristos şi cărările Dumnezeului nostru drepte le faceţi şi cu credinţă strigaţi: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzitu-s-a, Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău,cu totul fiind de faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Să se curăţească Soarele Cel Prealuminat din fire, cine a mai văzut? A strigat propovă­duitorul. Să Te spăl cu ape pe Tine, Strălucirea Slave, Chipul Tatălui, Cel pururea Veşnic şi iarbă fiind eu să mă ating de Focul Dumnezeirii Tale? Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Arătatu-şi-a Moise Dumneze­iasca-i cucernicie pe care a avut-o, apropiindu-se de Tine. Că dacă Te-a înţeles,când l-ai strigat din rug, îndată şi-a întors faţa. Dar eu cum Te voi privi desluşit, sau cum îmi voi pune mâna peste Tine? Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Suflet înţelegător având şi cinstit fiind cu dreapta judecată, mă ruşinez de cele neînsufleţite; că dacă Te voi boteza pe Tine, mă vor învinui: muntele ce fumega cu foc, marea ce s-a despărţit în două şi Iordanul acesta, care s-a întors. Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam celui întâi zidit; iar curăţire, ca Unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în Iordan, întru care omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Adunându-se popoare nenumă­rate să se boteze de la Ioan, acela a stat în mijlocul lor şi a strigat către cei de faţă: cine v-a arătat vouă, neascultătorilor, să fugiţi de mânia ce va să fie? Aduceţi roade vrednice lui Hristos, că Cel Ce stă acum de faţă dăruieşte pacea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Lucrătorul şi Ziditorul în mijloc stând, ca Cel Ce Singur cercetează inimile tuturor şi în mâini luând lopata curăţitoare, desparte cu multă înţelepciune aria cea a toată lumea, arzând nerodirea şi dăruind viaţă veşnică celor bine roditori.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, luceafărul mergă­tor înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor popoarelor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că de faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel Ce S-a Născut fără stricăciune din Dumnezeu Tatăl, S-a Întrupat din Fecioara, fără de pată, Hristos; a Cărui curea, adică unirea Cuvântului cea cu noi, Înaintemergătorul ne învaţă că nu este lesne a o dezlega; Care izbăveşte pe pământeni din stricăciune.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu foc botează în cele din urmă, Hristos, pe cei neascul­tători, care nu Îl socoteau Dumnezeu. Iar pe cei ce cunosc Dumnezeirea Lui, cu Duhul îi înnoieşte, prin apă, cu harul, de greşeli izbăvindu-i.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Pe tinerii cei binecredincioşi, care au intrat în cuptorul cel cu foc, suflând Duhul Cel Răcoritor şi pogorârea Dum­nezeiescului înger, nevătămaţi i-a păzit. Pentru aceea, în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Precum în cer tot aşa şi la Iordan, Puterile Îngereşti au stat de faţă, cu cutremur şi cu mirare, privind la smerenia cea mare a lui Dumnezeu: cum Cel Ce ţine aşezarea apelor celor mai de deasupra a stat în ape, purtător de Trup, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Norul şi marea, întru care, oarecând, s-a botezat poporul de demult, întru ieşire, prin Dătătorul Legii, au preînchipuit minunea Dumnezeiescului Botez. Şi marea era chipul apei, iar norul, al Duhului; prin care desăvârşiţi făcându-ne, strigăm: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Toţi credincioşii, teologhisind neîncetat, cu îngerii să slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt că Aceasta este Treimea Cea în Trei Ipostase de o Fiinţă şi Unul este Dumnezeu, Căruia Îi cântăm: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Taină Minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul Cel Netrupesc şi îngăduie pe Ziditorul, Cel Ce Se botează cu Trupul, pe Care ÎI binecuvintează popoarele şi Îlpreaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Leapădă orice temere, a zis Izbăvitorul Înaintemergătorului; pleacă-te Mie şi vino la Mine ca la Hristos, că Acesta sunt din fire; supune-te poruncii Mele şi Mă botează pe Mine, Cel Ce Mă pogor. Pe Care Mă binecuvântează popoarele şi Mă preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cuvintele Stăpânului dacă le-a auzit Botezătorul, cutremurându-se, palma şi-a întins. Dar atingându-se cu mâna de creştetul Ziditorului său, Cel Ce vrea să Se boteze, a strigat: sfinţeşte-mă, că Tu eşti Dumnezeul meu, pe Care Te binecuvinteaza popoarele şi Te preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

A Treimii arătare în Iordan, s-a făcut; că Însăşi Firea mai presus de Dumnezeire, Tatăl, a strigat: Acesta Ce Se botează este Fiul Meu Cel Iubit. Şi Duhul a venitla Cel asemenea; pe Care Îl binecuvintează popoarele şi-L preaînalţă întru toţi vecii.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti.

Irmosul: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a cerut Botez de la Înaintemergătorul.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a cerut la Iordan să Se boteze.

Troparul:

Vino David cu Duhul la cei luminaţi. Cântă acum: apropiaţi-vă de Dumnezeu cu credinţă, grăind: luminaţi-vă; că săracul acesta Adam, întru cădere, a strigat şi l-a auzit pe el Domnul, venind la apele Iordanului şi pe cel stricat l-a înnoit.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a fost mărturisit de Glasul Părintesc.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel din Treime, Care Şi-a plecat grumazul şi botez a primit.

Troparul:

Isaia grăieşte: spălaţi-vă şi vă curăţiţi; lăsaţi-vă vicleşugurile dinaintea Domnului. Cei însetaţi mergeţi la Apa Cea Vie. Că Hristos stropeşte cu apă înnoitoare pe cei ce se apropie de Dânsul cu credinţă şi botează cu Duh spre Viaţa Cea Neîmbătrânitoare.

Stih: Proorocule, vino la Mine, întinde-ţi mâna şi Mă botează degrabă.

Stih: Proorocule, lasă acum şi Mă botează pe Mine, Cel Ce voiesc, că am venit să împlinesc toată dreptatea.

Troparul:

Păziţi suntem, credincioşilor, cu harul şi cu pecetea. Că precum evreii scăpau de pierzătorul ungând pragurile cu sânge, aşa şi nouă această Dumnezeiască prăznuire ne va fi baie de a doua naştere; din care vom vedea şi Lumina Cea Neapusă a Treimii.

ganduridinortodoxie

3

Canon de rugăciune la Praznicul Botezului Domnului (2)

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Umblat-a Israel prin valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul cel aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Plecatu-Ţi-ai grumazul Tău, Împărate, soarelui celui purtător de lumină, care s-a arătat oamenilor din pustiu, venind acum la apele Iordanului, ca să smulgi pe începătorul neamului din locul cel întunecos şi să curăţeşti făptura de toată spurcăciunea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cuvinte fără de început, pe cel ce s-a îngropat cu Tine în râu, pe cel stricat de înşelăciune, îl înnoieşti desăvârşit, primind acest Preaputernic Glas de negrăit, de la Tatăl: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit şiîntocmai Mie cu Firea.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători cărora li s-au sfărâmat dinţii, să ne bucurăm şi să împletim cuvânt din cuvintele cântării, cucare de la noi de daruri se îndulceşte.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel ce a sădit întâi moartea făpturii, închipuindu-se în firea fiarei celei rău făcătoare, se întunecă prin Trupeasca venire că este lovit de Stăpânul, Cel Ce S-a arătat ca un Luceafăr, ca să-i sfărâme capul cel vrăjmaş.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Trage la Sine firea cea de Dumnezeu zidită, cea îngropată în hotarele pântecelui tiranului. Spre zidirea cea din nou a neamului pământesc, Stăpânul Se naşte, lucrul preabun săvârşind, că a venit, vrând să curăţească firea noastră.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Curăţindu-se cu Lumina Privirii Celei Tainice, cântând proorocul a oamenilor înnoire, a glăsuit mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea Cuvântului Celui Negrăit, de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Trimis fiind de la Tatăl, Prealuminate Cuvinte, vii să goneşti cuprinderea nopţii cea rău întunecată, să dezrădăcinezi păcatele oamenilor şi să-i tragi la Tine, ca pe nişte fii luminaţi, cu botezul Tău cel din curgerile Iordanului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văzând pe Însuşi Cuvântul Cel Preaslăvit, propovăduitorul strigă lămurit făpturii: Acesta, Care este mai înainte de mine, a Strălucit după mine cu Trup asemenea mie, cu Dumneze­iască Putere, ca să strice păcatul nostru cel vrăjmaş.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Păşune aducând Celei ce Însăşi este Purtătoare de Viată, vânează, călcând peste cuiburile vrăjmaşului, dărâmând nenu­măratele piedici, Dumnezeu Cuvântul şi pe cel ce lovea cu călcâiul pe tot neamul prinzându-l, mântuieşte făptura.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cei ce ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la Bucuria Cea Neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văzând Făcătorul pe cel ce l-a zidit cu degetele întru întune­ricul greşelilor şi în legături de nescăpat, ridicându-l, l -a pus pe amândoi umerii Săi; iar acum în vârtejurile curgerilor năvalnice îl spală de ruşinea cea de demult, a răului obicei al lui Adam.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu dreaptă credinţă să alergăm, cu osârdie, la Izvoarele Cele Preacurate, ale Curgerii Celei Mântuitoare şi să vedem pe Cuvântul Cel din cea Nestricată, Cel Ce ne pune înainte apa Dumnezeieştii însetări, care curăţeşte cu blândeţe boala lumii.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Pe Cel Dorit L-a mărturisit cu Preafericit Glas Tatăl, pe Care din pântece L-a născut.Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit din neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Din leul cel de mare, proorocul, cel ce s-a prins minunat timp de trei nopţi în cele dinlăuntru ale lui, iarăşi a ieşit, arătând tuturor, de mai înainte, mântuirea de diavolul cel de oameni ucigător, prin naşterea cea de a doua, în anii cei de apoi.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cerul deschizându-se, prin prealuminatele sale adâncuri, cele mai ascunse, proorocul a zărit pe Duhul, Cel trimis de la Tatăl, pogorându-Se ca un Porumbel în chip de negrăit Şi rămânând peste Cuvântul Cel Preacurat, S-a arătat popoa­relor, venind la Stăpânul.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Ars-a cu apă capetele vrăjmaşului Cel Ce a potolit văpaia cea înălţată a cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din păcat, toată o spală cu Roua Duhului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văpaia haldeilor cea îngrozi­toare, care Te închipuia pe Tine, ai oprit-o, prefăcând-o în rouă. Iar acum cu apă Te-ai îmbrăcat, surpând pe vătămă­torul vrăjmaş, cel tăinuit, care chema la calea cea lunecătoare.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Despărţindu-se Iordanul de demult, pe uscat a trecut poporul lui Israel, închipuindu-Te pe Tine, Cel Preaputernic, Care treci acum, cu sârguire, făptura prin ape, către calea cea nestricată şi mai bună.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ştim că Tu ai adus de demult în chip jalnic potopul cel atotnimicitor, spre pierderea a toate; o, de trei ori măreţe şi uimitoare lucruri făcând! Iar acum ai înecat, Hristoase, păcatul, pentru milostivirea şi mântuirea oamenilor.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Slobodă făptura se cunoaşte şi fii luminii sunt cei mai înainte întunecaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea neamurilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvinteze pe Pricinuitorul.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cei trei temători de Dumnezeu în foc fiind rouraţi, strălucind luminat întru întreitele sfiţenii, au arătat în chip lămurit firea cea preaînaltă care a ars, cu amestecarea omenească în rouă în chip dorit, toată înşelăciunea atotpierzătoare.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Să se îmbrace în alb toată firea pământească cea ridicată acum din cădere la ceruri, căci prin Cuvântul, prin Care toate se ţin, spălată de greşelile cele dintâi în ape curgătoare, a scăpat de ele, curăţindu-se în chip luminat.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti,pe Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu.

Irmosul: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar cântare de mulţumire.

Stih: Astăzi Stăpânul îşi pleacă grumajii sub mâna Înaintemcrgătorului.

Stih: Astăzi Ioan botează pe Stăpânul în apele Iordanului.

Stih: Astăzi Stăpânul în ape îngroapă păcatele oamenilor.

Troparul:

Ştim că cele ce s-au arătat lui Moise în rug, aici prin uimitoare aşezăminte s-au lucrat. Că precum Fecioara, care a purtat în sine Foc, născând pe Purtătorul de lumină, a fost Păzită de Binefăcătorul Nevătămată, aşa au fost păzite şi apele Iordanului, primindu-L pe El.

Stih: Astăzi Stăpânul de sus este mărturisit Fiu Iubit.

Stih: Astăzi Stăpânul a venit să sfinţească firea apelor.

Stih: Astăzi Stăpânul primeşte Botez din mâna Înaintemergătorului.

Troparul:

Împărate fără de început, desăvârşind firea omenească, ai uns-o cu împărtăşirea Duhului şi cu ape preacurate ai curăţit-o şi puterea întune­ricului cea înfumurată biruind, ai mutat-o acum la Viaţa cea neîncetată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti.

Irmosul: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti,pe Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu.

Irmosul: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar cântare de mulţumire.