Sfantul Maxim Mărturisitorul – Capete teologice și iconomice

1

* Să privim cu credință taina dumnezeieștii Întrupări și numai să slăvim fără iscodire pe Cel ce a binevoit să se facă astfel pentru noi. Căci cine încrezându-se în puterea demonstrației logice, poate spune cum a avut loc zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul? Cum a avut loc formarea trupului fără sămânță? Cum a avut loc naștere fără stricăciune? Cum este Maică cea care după naștere a rămas Fecioară? Cum Cel care este mai presus de toate înainta în vârstă? Cum Cel curat se boteza? Cum Cel ce a flămânzit dădea hrană altora? Cum Cel ce ostenea dădea putere? Cum Cel ce pătimea dădea vindecări? Cum Cel ce murea dădea viață? Și ca să spun începutul și sfârșitul Cum Dumnezeu S-a făcut om? Și ceea ce este și mai tainic, cum Cuvântul după ipostas este în trup ființial, Cel ce prin fire este ipostatic întreg în Tatăl. Cum El Însuși este întreg Dumnezeu prin fire, și întreg S-a făcut prin fire om, netăgăduind în nici un fel nici o fire, nici pe cea dumnezeiască, prin care este Dumnezeu, nici pe a noastră prin care S-a făcut om? Aceste taine le poate cuprinde numai credința fiind ipostasul lucrurilor mai presus de minte și de cuvânt.

* Se naște Hristos Dumnezeu, făcându-Se om prin zămislirea trupului având suflet inteligibil, Cel ce dă naștere celor ce sunt din cele ce nu sunt, pe Care Fecioara născându-L mai presus de fire , nu a dezlegat cu nimic dovada fecioriei. Căci El Însuși S-a făcut om nu schimbându-Și firea, nici alterând puterea. Astfel pe ceea ce L-a născut o face și Maică și o păzește și Fecioară. Astfel tâlcuiește o minune prin altă minune totodată ascunzând-o pe una prin cealaltă, fiindcă Dumnezeu este în Sine taină prin fire și într-atât iese din ascunzimea Lui naturală cât să o facă și mai ascunsă prin arătarea Lui, și atât o face Maică pe Fecioara care L-a născut, cât prin naștere să facă nedezlegate legăturile fecioriei.
10. Firile sunt înnoite și Dumnezeu Se face om. Nu numai că firea dumnezeiască, stătătoare și nemișcată, se mișcă spre cea mișcată și nestătătoare ca să înceteze să fie purtată. Nici numai că firea omenească a semănat trupul mai presus de fire fără sămânță, desăvârșit prin Cuvânt, ca să înceteze a mai fi purtată. Ci și steaua de la răsărit s-a arătat în timpul zilei, călăuzind pe magi la locul întrupării Cuvântului, ca să Se arate tainic biruind simțirea Cuvântul cel din Lege și de la prooroci și Care a călăuzit neamurile la lumina mare a cunoștinței. Căci cuvântul Legii și cel proorocesc în mod limpede conduce la cunoașterea Cuvântului întrupat, înțeles cu dreaptă credință, îi călăuzește ca o stea pe cei chemați de har prin dispoziție.

* Cuvântul lui Dumnezeu, născut o dată cu trupul, voiește să Se nască pururea după Duhul pentru iubirea de oameni în cei ce vor. Și se face prunc, El însuși Se plăsmuiește în aceia prin virtuți, arătându-Se atât cât știe că poate purta cel ce Îl primește, nu micșorând prin pizmă arătarea propriei măreții, ci măsurând după măsura puterii celor ce vor să-L vadă. Astfel chiar arătându-Se pururea în modurile celor ce participă, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pururea prin înălțimea tainei, tuturor nevăzut. Pentru aceea, văzând cu înțelepciune puterea tainei, dumnezeiescul Apostol, zice: Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este Același . El cunoștea pururea noutatea tainei niciodată învechită percepției minții.

* Sabatul este odihna patimilor și a mișcării minții în jurul firii făpturilor. Este desăvârșita nelucrare a patimilor și încetarea universală a mișcării în jurul grijilor și desăvârșita trecere spre ceea ce este dumnezeiesc. Cel ce a ajuns la ceea ce este dumnezeiesc prin virtute și cunoștință, atât cât este posibil, nu trebuie să își amintească de vreo materie arzătoare a patimilor ca lemne, nici să adune rațiunile firii, pentru ca nu cumva să-L dogmatisească pe Dumnezeu, asemenea elinilor, că Se îndulcește cu patimile și că este măsurat cu limitele firii. Pe Care Îl proclamă numai desăvârșita tăcere și Îl înfățișează completa necunoștință.

* Cel ce arată cunoașterea întrupată prin făptuire și făptuirea însuflețită prin cunoștință a aflat modul exact al adevăratei lucrări dumnezeiești [ θεουργίας]. Cel ce are pe oricare dintre acestea despărțită de cealaltă fie face cunoașterea o închipuire fără ipostas [ἀνυπόστατον], fie face idol făptuirea practică. Cunoașterea fără făptuire nu diferă cu nimic de închipuire neavând făptuirea care să o facă temeinică. Și făptuirea fără rațiune este același lucru cu idolul, neavând cunoștința care să o însuflețească.

* Domnul nimicind plăcerea păcatului care venea din lege spre lepădarea nașterii celei după trup a celor ce s-au născut întru El prin har din Duhul, îngăduie acestora, spre osândirea păcatului, să primească moartea care a fost mai întâi spre osândirea firii, căci ei nu mai aveau plăcerea nașterii lui Adam, care venea din Adam, ci numai durerea lucra în aceștia din pricina lui Adam. Nu aveau moartea ca o datorie pentru păcat, ci din iconomie, pentru a regăsi starea cea după fire, împotriva păcatului. Căci atunci când moartea nu are plăcerea care să o nască, al cărei pedepsitor s-a făcut, în chip vădit ea se face părinte al vieții veșnice. Căci așa cum viața cea din plăcere a lui Adam s-a făcut maică a morții și stricăciunii, tot așa și moartea Domnului pentru Adam, fiind liberă de plăcerea cea din Adam, devine născătoare a vieții veșnice.

* Domnul a făcut vădită rațiunea înțelepciunii Sale în modul vindecării, făcându-Se om fără schimbare și fără prefacere. Iar egalitatea dreptății a arătat-o în mărimea pogorârii, îmbrăcând de voie osânda firii pătimitoare și pe aceea făcând-o armă pentru nimicirea păcatului și a morții care ne-a venit prin el, adică plăcerea și durerea prin plăcere întru care se afla stăpânirea păcatului și a morții și tirania prin plăcere a păcatului și asuprirea morții prin durere din pricina păcatului. Căci în firea pătimitoare este în chip vădit stăpânirea plăcerii și a durerii. Cumva mărim și mai mult pedeapsa durerii din fire, prin faptul că încercăm să mângâiem firea prin plăcere. Căci voind să scăpăm de simțirea durerii, ne refugiem la plăcere, încercând să mângâiem firea apăsată de tortura durerii. Dar, sârguindu-ne ca prin plăcere să tocim mișcările durerii, validăm și mai mult zapisul împotriva noastră, neputând avea plăcerea liberă de durere și osteneli.

* Firea nu are rațiunile cele mai presus de fire, nici legile celor ce sunt contra firii. Dar numesc mai presus de fire plăcerea dumnezeiască și negândită pe care o provoacă prin fire Dumnezeu unindu-Se prin har cu cei vrednici. Iar contra firii numesc durerea nespusă care vine din lipsa harului, pe care Dumnezeu obișnuiește să o provoace, unindu-Se cu cei nevrednici împotriva harului. Căci potrivit calității dispoziției care este în fiecare, Dumnezeu, unindu-Se cu toți, cum știe El Însuși, dă fiecăruia simțirea după cum s-a format fiecare prin el însuși pentru primirea Celui ce Se va uni cu toți la sfârșitul veacurilor.

* Fără relația pătimașă a sufletului cu simțirea, nu este în om deloc păcat. Căci plăcerea trupului precede orice întristare care se află în suflet.

* Nașterea virtuții este înstrăinarea de voie a sufletului față de trup. Bucură sufletul duhovnicește cel ce domesticește trupul prin osteneli de voie.

* Pentru că s-a spus că mult poate rugăciunea lucrătoare a dreptului, o știu pe aceasta lucrătoare în două moduri: Când după faptele poruncite, cel e vine la Dumnezeu Îi aduce rugăciunea lui, astfel încât rugăciunea să nu fie leneșă și neipostatică/ neîntemeiată [ἀνυπόστατον], rostită fiind numai prin cuvântul simplu și sunetul deșert al glasului, ci energică și vie, însuflețită prin lucrarea poruncilor. Căci ipostasul/ temeiul [ὑπόστασις] rugăciunii și cererii este în mod limpede împlinirea poruncilor prin virtuți, prin care dreptul are rugăciunea puternică, putând toate, lucrată prin porunci. Celălalt mod al rugăciunii, când cel care cere rugăciunea dreptului, face faptele rugăciunii, îndreptându-și viața de mai înainte, și făcând rugăciunea dreptului puternică, întărită prin propria lui purtare bună.

* Nici unul dintre viclenii demonii nu împiedică vreodată râvna celui virtuos, ci, scăzând și mai mult în chip viclean lipsurile virtuților, sfătuiește pe nevoitori la sporirea nevoințelor, făcându-se împreună-râvnitor cu ei, pentru ca să atragă către el întreg cugetul nevoitorului, care pierde dreapta socoteală a căii de mijloc și, fără să știe, se îndreaptă spre altceva decât spre sălașul spre care i se părea că merge.

* Demonii nu urăsc nici înfrânarea, nici nu se scârbesc de post, nici de împărțirea averilor, nici de iubirea de străini, nici de psalmodie, nici de citire, nici de liniște, nici de înălțimea învățăturilor, nici de dormitul pe jos, nici de priveghere, nici de toate celelalte prin care se caracterizează viața cea după Dumnezeu, cât timp scopul și pricina celor înfăptuite este plecat spre ei.

* Fățărnicia este prietenie prefăcută, sau ură ascunsă sub chipul prieteniei, sau vrăjmășie lucrată prin bunăvoință, sau pizmă care imită caracterul dragostei, sau viață care are podoaba virtuții plăsmuită, iar nu reală, sau o dreptate părută, menținută numai prin părerea de a fi dreptate, sau înșelare având chipul adevărului, cu care se îndeletnicesc cei care, prin încolăciturile obiceiurilor lor, imită șarpele.

* Cea dintâi nepătimire este depărtarea completă de relele cu fapta, văzută în cei începători. A doua nepătimire este lepădarea completă din minte a gândurilor care se învoiesc cu relele, fiind în cei ce se împărtășesc de virtute prin rațiune. Iar a treia, nemișcarea totală spre pofta care duce la patimi, văzută în cei ce contemplă înțelegător prin forme rațiunile celor văzute. A patra nepătimire curățirea completă chiar și de simpla închipuire, văzută în cei care, prin cunoștință și contemplare, și-au făcut partea conducătoare a sufletului oglindă curată și transparentă a lui Dumnezeu. Așadar, cel ce s-a curățit pe sine de lucrarea patimilor și s-a eliberat din învoirea în minte cu ele și care și-a oprit mișcarea poftei spre acestea și care și-a făcut mintea neîntinată până și de simpla închipuire, acela, având cele patru tipuri generale de nepătimire, iese din materie și din cele materialnice și se grăbește către moștenirea înțelegătoare și dumnezeiască și pașnică a celor inteligibile.

* Mintea este organul înțelepciunii, zice Scriptura. Rațiunea, al cunoștinței. Încredințarea naturală cu privire la ambele este organul credinței care constă din ambele . Iar iubirea de oameni naturală este organul harismei vindecărilor. Căci orice harismă dumnezeiască are în noi un organ potrivit și înnăscut care o primește, cum ar fi: o putere, sau o deprindere, sau o dispoziție. Astfel, cel ce-și face mintea curată de orice închipuire a simțurilor, primește înțelepciune. Iar cel ce-și face rațiunea stăpână peste patimile înnăscute, mă refer la mânie și poftă, primește cunoștință. Iar cel ce are încredințare neclintită cu privire la cele dumnezeiești în minte și rațiune, primește credința care poate toate. Iar cel ce a împlinit iubirea de oameni naturală, după desăvârșita nimicire a iubirii de sine, primește harismele vindecărilor.

* Oricine își înalță inima pentru harismele pe care le-a primit , mândrindu-se ca unul care nu a primit, suferă pe drept mânia care vine asupra lui. Fiindcă Dumnezeu îngăduie diavolului să se împletească cu el gânditor și să-i zdruncine modurile virtuții celei după făptuire și să-i tulbure rațiunile limpezi ale cunoștinței celei după vedere, pentru ca, aflându-și propria slăbiciune să cunoască singura putere care luptă în noi patimile și să se smerească, pocăindu-se, lepădând umflarea părerii de sine și să se împace cu Dumnezeu și să întoarcă mânia Lui care vine asupra celor ce nu se pocăiesc și care îndepărtează harul care păzește sufletul și lasă pustie mintea nerecunoscătoare.

* Mintea care știe întru cunoștință să se elibereze din legăturile nevăzute trebuie ca, în vremea atacului puterilor rele, să nu se împărtășească nici de contemplarea naturală, nici altceva să facă, decât numai să se roage și să-și smerească trupul cu osteneli și să nimicească cu toată sârguința cugetul pământesc și să păzească zidurile cetății, adică virtuțile care păzesc sufletul sau mijloacele păzitoare ale virtuților: înfrânarea și răbdarea. Ca nu cumva, cel ce adapă sufletul cu băutură tulbure înșelându-l prin cele de-a dreapta, să îl depărteze de Dumnezeu, furând dorirea, și, prin cele socotite bune, să atragă în jos către cele mai rele mintea care caută cele bune.

* Cel ce nu și-a curățit de mai înainte patimile nu trebuie să se atingă de contemplația naturală din pricina imaginilor sensibile care pot să imprime spre patimă mintea care nu s-a slobozit desăvârșit de patimi. Căci mintea care urmează prin simțuri în închipuire aparențele celor sensibile devine izvoditoare a patimilor celor necurate, neputând să treacă, prin contemplație, către cele inteligibile înrudite cu ea.

* Trei sunt puterile sufletului, rațiunea, mânia și pofta. Prin rațiune, căutăm. Prin poftă, dorim binele căutat. Prin mânie, luptăm pentru el. Prin aceste puteri cei ce-L iubesc pe Dumnezeu stăruie în dumnezeiasca rațiune a virtuții și cunoștinței. Printr-una, căutând, prin alta, dorind, iar prin cealaltă, luptând, primesc hrană nestricăcioasă care îngrașă mintea prin cunoștința celor ce sunt.

* Credința este cunoaștere care nu poate fi dovedită. Iar dacă o astfel de cunoaștere nu se dovedește, prin urmare credința este relație mai presus de fire, prin care în mod necunoscut, dar nu dovedit, ne unim cu Dumnezeu printr-o unire mai presus de cuget.

* Diavolul este vrăjmaș lui Dumnezeu și răzbunător al Lui. Vrăjmaș este când, ca unul care-L urăște pe El, pare cumva să aibă dragoste pierzătoare către noi, oamenii, convingându-ne prin modurile patimilor celor de voie prin plăcere să preferăm bunătăților veșnice pe cele vremelnice. Prin aceste patimi furând toată dorirea sufletului, ne desparte complet de dumnezeiasca dragoste, făcându-ne vrăjmași de voie ai Făcătorului. Iar răzbunător este, când dându-și pe față toată ura împotriva noastră, ca unii care deja suntem în mâna lui prin păcat, cere pedeapsa împotriva noastră. Căci nimic nu-i este atât de iubit diavolului cât să pedepsească pe om. Aceasta îngăduindu-i-se, născocind atacurile patimilor fără de voie le aduce unele după altele ca o furtună cu cruzime asupra celor împotriva cărora i s-a dat putere prin îngăduința lui Dumnezeu, nu fiindcă vrea să împlinească porunca dumnezeiască, ci fiindcă dorește să-și hrănească patima urii împotriva noastră, pentru ca prin multa greutate a nenorocirilor dureroase, sufletul, plecându-se prin slăbiciune, să taie de la el însuși puterea nădejdii dumnezeiești, făcând asaltul durerilor care i se întâmplă pricină de lepădare de Dumnezeu în loc de învățătură de minte.

* Iubirea de sine și deșteptăciunea oamenilor fie depărtându-ne unii de alții și de lege, fie înșelându-ne, a tăiat firea cea una în multe părți și, introducând nesimțirea care stăpânește acum, s-a întins și a înarmat firea împotriva ei înșiși prin liberă alegere. Pentru aceasta, oricine printr-un cuget înțelept și prin noblețea gândirii, va putea dezlega anomalia firii, s-a miluit pe sine înaintea altora, făcându-și libera lui alegere după fire și înaintând în Dumnezeu prin voie liberă după fire și arătând în el însuși care este modul rațiunii după chipului și cum Dumnezeu a creat în chip cuvenit firea noastră asemenea cu El, ca o reprezentare [ἀπεικόνισμα] clară a propriei Lui bunătăți și a făcut-o pe ea întru toate aceeași [ταύτην] cu sine, nebiruită, pașnică, neîmpotrivitoare față de Dumnezeu și față de sine însăși, strânsă prin dragoste, prin care ne ținem de Dumnezeu în chip dorit, și unii de alții în chip compătimitor.

* Este cu neputință a ne împăca noi cu Dumnezeu, cei care luptăm împotriva Lui prin patimi și care răbdăm să plătim tribut prin păcat răului tiran și ucigaș de suflete, diavolul, de nu vom lupta mai întâi deloc cu cel viclean. Până atunci, cât timp voim să slujim patimilor de necinste, suntem dușmani și potrivnici Lui, chiar dacă ne-am plăsmuit nouă înșine numirea de credincioși. Și nici un folos nu avem din faptul că avem pace cu lumea, dacă sufletul este rău dispus și potrivnic propriului Făcător și nu rabdă să fie sub Împărăția Lui. Încă și fiind vândut zecilor de mii de cruzi stăpâni, aceștia îl silesc să aleagă calea care duce la pierzanie și la păcat și îl fac să lepede în chip înșelător calea care duce la mântuire.

* Adam, neascultând, a învățat că din plăcere vine nașterea firii. Dar Domnul, scoțând plăcerea afară din fire, nu a acceptat zămislirea din sămânță. Femeia, călcând porunca, a arătat nașterea firii din durere. Dar Domnul scuturând-o pe aceasta din fire, născându-Se, nu a îngăduit ca cea care L-a născut să sufere stricăciune, pentru ca să scoată afară din fire, atât plăcerea de voie, cât și durerea fără de voie care vine pentru ea. Celor cărora nu le-a fost Creator, le-a devenit nimicitor, pentru ca să ne învețe tainic să începem o viață nouă după cuget, una care, poate, începe din durere și osteneli, dar care numaidecât sfârșește în dumnezeiască plăcere și nesfârșită bucurie. Pentru aceasta Se face om și Se naște ca om Cel ce l-a făcut pe om, ca să-l mântuiască pe om și tămăduind patimile cu pătimirile Sale, Se arată El Însuși fiind, în chip mai presus de fire, patimă patimilor noastre prin lipsurile Sale în trup, înnoind în Duh din iubire de oameni deprinderile noastre.

* Să privim cu credință taina dumnezeieștii Întrupări și numai să slăvim fără iscodire pe Cel ce a binevoit să se facă astfel pentru noi. Căci cine încrezându-se în puterea demonstrației logice, poate spune cum a avut loc zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul? Cum a avut loc formarea trupului fără sămânță? Cum a avut loc naștere fără stricăciune? Cum este Maică cea care după naștere a rămas Fecioară? Cum Cel care este mai presus de toate înainta în vârstă? Cum Cel curat se boteza? Cum Cel ce a flămânzit dădea hrană altora? Cum Cel ce ostenea dădea putere? Cum Cel ce pătimea dădea vindecări? Cum Cel ce murea dădea viață? Și ca să spun începutul și sfârșitul, cum Dumnezeu S-a făcut om? Și ceea ce este și mai tainic, cum Cuvântul după ipostas este în trup ființial, Cel ce prin fire este ipostatic întreg în Tatăl? Cum El Însuși este întreg Dumnezeu prin fire, și întreg S-a făcut prin fire om, netăgăduind în nici un fel nici o fire, nici pe cea dumnezeiască, prin care este Dumnezeu, nici pe a noastră prin care S-a făcut om? Aceste taine le poate cuprinde numai credința fiind ipostasul lucrurilor mai presus de minte și de cuvânt.

1

Reclame

Papismul este înaintemergătorul antihristului

1

Ortodoxia a fost statornicită de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, prin cele şapte Sinoade Ecumenice, luminate de Sfântul Duh.

Papismul este înaintemergătorul antihristului, fiindcă papa, cuprins de mândrie şi trufie, vrând să devină cel mai mare stăpânitor al Bisericii şi al lumii, a separat Biserica lui Hristos.

Catolicii au căzut în multe erezii, preschimbând tainele Bisericii Ortodoxe. în loc de botez ei săvârşesc stropirea, în loc de taina împărtăşaniei fac azime ebraice. Au modificat postul, iar maslul şi aghiazma n-o pot face, fiindcă sunt afurisiţi, de aceea aghiazma lor nu se păstrează.

Voi aminti şi o întâmplare petrecută în Sfântul Munte. Împăratul Constantinopolului, Mihail, şi patriarhul Vekkos, care erau papistaşi, au mers între anii 1170-1200 în Sfântul Munte şi i-au silit pe monahi să primească papismul şi să slujească împreună cu papistaşii. Trupurile celor care au primit să slujească împreună cu ei au ră­mas neputrezite şi urât-mirositoare, ele fiind afu­risite. Iar trupurile celor care n-au primit să slu­jească împreună cu ei şi au fost ucişi de papistaşi răspândesc mireasmă. Fie ca harul Sfântului Duh să lumineze minţile voastre, să vă întărească şi să vă ajute să înlăturaţi somnul amăgirii şi al trândăviei şi să veniţi în braţele Bisericii!

 Părintele Filotei Zervakos

1

Despre horoscop

1

† Ierotei, Mitropolitul Navpaktului și a Sfântului Vlasie

Multe ziare și reviste publică horoscoape și destui oameni „civilizați” le citesc. Unii fac aceasta din curiozitate, alții ca să creeze o atmosferă umoristică și cei mai mulți ca să-și cunoască viitorul vieții lor, pentru că ei cred că acelea se adeveresc. Este foarte important faptul că acum câțiva ani în USA din 1750 de ziare care circulau, 1200 aveau coloane speciale de astrologie.

Horoscoapele sunt descrieri sau îndrumări date de astrologi în urma observărilor mișcării stelelor și mai ales din observarea zodiilor. Vechii astrologi au observat că „stelele în mișcarea lor aparentă în jurul pământului, descriu pe cer o traiectorie ciclică. Iar aceasta se numește traiectorie zodiacală”. Această traiectorie se împarte în 12 părți. Iar aceste părți se numesc zodii. Fiecare parte-zodie are o denumire specială. Trebuie să menționăm că cei care au descoperit zodiile au fost vechii chaldei, iar de la ei le-au luat mai întâi egiptenii și apoi vechii elini. Sfântul Ioan Damaschin, acceptând știința acelei epoci, scrie „că cele șapte planete trec prin douăsprezece zodii. Soarele face o lună în fiecare zodie, iar în douăsprezece luni trece prin cele douăsprezece zodii”.
Realitatea este că atât vechea astrologie, cât și cea nouă admit că zodiile direcționează viața oamenilor. Ele determină evoluțiile vieții noastre, viața statelor și chiar a istoriei înseși. Dar aceasta nu o acceptă Creștinismul. Sfântul Ioan Damaschin menționează că, în opoziție cu vechii elini, care credeau că soarele, stelele, zodiile etc. influențează viața noastră, „noi admitem că din acestea se formează condițiile climatice, ploaia și seceta, frigul și căldura, umezeala și uscăciunea, vânturile și cele asemenea, dar sub nici un motiv faptele noastre, pentru că noi am fost creați cu stăpâni cu voință liberă de către Creatorul nostru; suntem stăpâni peste ele”. Într-adevăr, avem libertatea pe care o respectă și Însuși Dumnezeu, de vreme ce El preferă să fim osândiți liber, decât să ne mântuim cu sila. Pentru că mântuirea fără libertate este cu adevărat robie și sclavie. Fără libertate nu există nici virtute, nici răutate, iar în acest caz nu vor exista nici laude, nici cununi. Mai mult, potrivit aceluiași Părinte, dacă aceasta s-ar fi săvârșit, Dumnezeu ar fi fost nedrept, de vreme ce unuia îi dă bunătăți, iar altuia necazuri. De asemenea, dacă acesta ar fi fost adevărul, atunci Dumnezeu nu ar fi purtat de grijă de făpturile Sale.
Biserica nu crede în horoscoape, care de mulți sunt considerate „fantastice și absurde”, iar acei care le alcătuiesc „negustorii nădejdii”, pentru că se străduiesc să exploateze naivitatea și nădejdea oamenilor. De altfel și însăși știința respinge concluziile astrologiei. Pentru că altceva este astronomia, care este știința care cercetează lumea astrală, și altceva astrologia, care încearcă, chipurile, să observe limba stelelor. Un renumit astronom scrie: „În epoca noastră, în toată lumea, nu există nici un astronom care să creadă în astrologie”.
Acceptarea horoscoapelor de către creștini dovedește lipsă de încredere în Dumnezeu, lipsă de credință sau, mai degrabă, existența credinței în lucruri false. Omul refuză comuniunea personală cu Dumnezeu și acceptă atâtea lucruri ciudate și nefolositoare. Este mai de preferat să creadă cineva în Dumnezeu, să cerceteze Sfânta Scriptură, care stabilește multe lucruri ale viitorului, de vreme ce Dumnezeu, prin învățătura Sa, ne-a descoperit viitorul vieții noastre și cum să înfruntăm diferitele probleme care ni se prezintă, în loc să studiem horoscoapele. Cu Sfânta Scriptură și cu învățăturile patristice avem o busolă concretă și inspirată de Dumnezeu în viața noastră.
Multe temeri și multe nădejdi false ne-au inundat. Să nu mai adăugăm și alte astfel de temeri și nădejdi false prin citirea și încrederea în zodii. De ce ne chinuim și ne oprimăm viața? Suntem oameni liberi în călătoria noastră către Dumnezeu. De ce nu ne îndreptăm înspre aceasta și-i lăsăm pe diferiți profitori să ne încătușeze libertatea și să se îmbogățească prin naivitatea noastră? Dacă nu vrem să vedem acest subiect din partea religioasă, de ce să nu-l privim din punct de vedere științific, care spune, potrivit unui psihanalist, că: „astrologia este parodia științei, care înfruntă știința cu aceleași zâmbete erotice, cu care arta «Pop» înfruntă academismul”?

Din Cartea „CALITATEA VIEȚII”

Că mai este vreme pentru tine, că mai este har, multumeste lui Dumnezeu

1

Îngenunchind, roagă-te cu grijă, cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului. Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie, citește vreo carte duhovnicească, și citește până ce inima ta se va umple de blândețe.

De te oprești la un loc și cugeți la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le grăiește în inima ta.

Arhimandrit Serafim Alexiev

”Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox”, traducere de Valentin-Petre Lică, Ed. Predania, Bucureşti, 2010, pag. 69

1

Mesajul ereticului papa pentru celebrarea celei de-a 51-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2018)

1

Migranţi şi refugiaţi: bărbaţi şi femei în căutare de pace

1. Urare de pace

Pace tuturor persoanelor şi tuturor naţiunilor de pe pământ! Pacea, pe care îngerii o vestesc păstorilor în noaptea de Crăciun[1], este o aspiraţie profundă a tuturor persoanelor şi a tuturor popoarelor, mai ales a celor care îndură mai dur lipsa ei. Între acestea, pe care îi port în gândurile mele şi în rugăciunea mea, vrea să amintesc încă o dată pe cei peste 250 de milioane de migranţi în lume, dintre care 22 de milioane şi jumătate sunt refugiaţi. Aceştia din urmă, aşa cum a afirmat iubitul meu predecesor Benedict al XVI-lea, „sunt bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrâni care caută un loc unde să trăiască în pace”[2]. Pentru a-l găsi, mulţi dintre ei sunt dispuşi să-şi rişte viaţa într-o călătorie care în marea parte a cazurilor este lungă şi periculoasă, să îndure trude şi suferinţe, să înfrunte garduri de sârmă şi ziduri ridicate pentru a-i ţine departe de ţintă.
Cu spirit de milostivire, îi îmbrăţişăm pe toţi cei care fug de război şi de foame sau care sunt constrânşi să părăsească ţinuturile lor din cauza discriminărilor, persecuţiilor, sărăciei şi degradării mediului.
Suntem conştienţi că a deschide inimile noastre la suferinţa altuia nu este suficient. Va fi mult de făcut înainte ca fraţii noştri şi surorile noastre să se poată întoarce ca să trăiască în pace într-o casă sigură. A-l primi pe celălalt cere o angajare concretă, un lanţ de ajutoare şi de bunăvoinţă, o atenţie vigilentă şi înţelegătoare, gestionarea responsabilă a noilor situaţii complexe care, uneori, se adaugă la alte şi numeroase probleme deja existente, precum şi a resurselor care sunt mereu limitate. Practicând virtutea prudenţei, guvernanţii vor şti să primească, să promoveze, să protejeze şi să integreze, stabilind măsuri practice, „în limitele permise de binele comun înţeles corect, [pentru] a permite acea inserare”[3]. Ei au o responsabilitate precisă faţă de propriile comunităţi, ale căror drepturi juste şi dezvoltare armonioase trebuie să le asigure, pentru a nu fi asemenea constructorului nechibzuit care a calculat rău şi n-a reuşit să termine turnul pe care începuse să-l zidească[4].

2. De ce atâţia refugiaţi şi migranţi?

În vederea Jubileului pentru cei 2000 de ani de la vestea de pace a îngerilor la Betleem, sfântul Ioan Paul al II-lea a introdus numărul crescând de refugiaţi printre consecinţele „unui interminabil şi oribil şir de războaie, de conflicte, de genocide, de «purificări etnice»”[5], care au marcat secolul al XX-lea. Cel nou încă n-a înregistrat o adevărată cotitură: conflictele armate şi celelalte forme de violenţă organizată continuă să provoace mutări ale populaţiei în cadrul graniţelor naţionale şi dincolo de ele.
Însă persoanele migrează şi din alte motive, cel dintâi dintre toate „dorinţa unei vieţi mai bune, unită de multe ori cu încercarea de a lăsa în urmă «disperarea» unui viitor imposibil de construit”[6]. Se pleacă pentru a se reîntregi cu propria familie, pentru a găsi oportunităţi de muncă sau de instruire: cel care nu se poate bucura de aceste drepturi, nu trăieşte în pace. În afară de asta, aşa cum am subliniat în enciclica Laudato si’, „este tragică creşterea numărului migranţilor care fug de mizeria agravată de degradarea mediului”[7].

Majoritatea migrează urmând un parcurs regulamentar, în timp ce unii iau alte căi, mai ales din cauza disperării, când patria nu le oferă siguranţă şi nici oportunităţi şi orice cale legală pare impracticabilă, blocată sau prea lentă.
În multe ţări de destinaţie s-a răspândit pe larg o retorică ce rosteşte cu emfază riscurile pentru siguranţa naţională sau povara primirii noilor sosiţi, dispreţuind astfel demnitatea umană care trebuie recunoscută tuturor, deoarece sunt fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Cei care alimentează frica faţă de migranţi, eventual cu scopuri politice, în loc de a construi pacea, seamănă violenţă, discriminare rasială şi xenofobie, care sunt izvor de mare preocupare pentru toţi cei care au la inimă ocrotirea oricărei fiinţe umane[8].
Toate elementele de care dispune comunitatea internaţională arată că migraţiile globale vor continua să marcheze viitorul nostru. Unii le consideră o ameninţare. În schimb eu vă invit să le privim cu o privire încărcată de încredere, ca oportunitate pentru a construi un viitor de pace.

3. Cu privire contemplativă

Înţelepciunea credinţei hrăneşte această privire, capabilă să-şi dea seama că toţi facem „parte dintr-o singură familie, migranţi şi populaţii locale care-i primesc, şi toţi au acelaşi drept de a se folosit de bunurile pământului, a căror destinaţie este universală, aşa cum învaţă doctrina socială a Bisericii. Aici îşi au fundament solidaritatea şi împărtăşirea”[9]. Aceste cuvinte ne repropun imaginea noului Ierusalim. Cartea profetului Isaia (cap. 60) şi apoi cea a Apocalipsului (cap. 21) îl descriu ca un oraş cu porţile deschise mereu, pentru a lăsa să intre oameni din orice naţiune, care îl admiră şi îl umplu de bogăţii. Pacea este suveranul care îl conduce şi dreptatea este principiul care guvernează convieţuirea în interiorul său.
Avem nevoie să ne îndreptăm şi asupra oraşului în care trăim această privire contemplativă, „adică o privire de credinţă care să-l descopere pe acel Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale […] promovând solidaritatea, fraternitatea, dorinţa de bine, de adevăr, de dreptate”[10], cu alte cuvinte realizând promisiunea păcii.
Observându-i pe migranţi şi pe refugiaţi, această privire va şti să descopere că ei nu vin cu mâinile goale: aduc o încărcătură de curaj, capacităţi, energii şi aspiraţii, în afară de comorile din culturile lor native, şi în acest mod îmbogăţesc viaţa naţiunilor care le primesc. Va şti să observe şi creativitatea, tenacitatea şi spiritul de jertfă al nenumăratelor persoane, familii şi comunităţi care în toate părţile lumii deschid uşa şi inima pentru migranţi şi refugiaţi, chiar şi acolo unde resursele nu sunt îmbelşugate.
În sfârşit, această privire contemplativă va şti să conducă discernământul responsabililor statului, aşa încât să ducă politicile de primire până la maximul „limitelor permise de binele comun înţeles corect”[11], adică luând în considerare exigenţele tuturor membrilor unicei familii umane şi binele fiecăruia dintre ei.
Cel care este animat de această privire va fi în măsură să recunoască vlăstarele de pace care deja au răsărit şi se va îngriji de creşterea lor. Astfel va transforma în şantiere de pace oraşele noastre, adesea divizate şi polarizate de conflicte care se referă tocmai la prezenţa migranţilor şi refugiaţilor.

4. Patru pietre de hotar pentru acţiune

A oferi celor care cer azil, refugiaţilor, migranţilor şi victimelor traficului de persoane o posibilitate de a găsi acea pace pe care o caută, cere o strategie care să combine patru acţiuni: a primi, a proteja, a promova şi a integra[12].

„A primi” aminteşte de exigenţa de a lărgi posibilităţile de intrare legală, de a nu respinge refugiaţii şi migranţii spre locuri unde îi aşteaptă persecuţii şi violenţe şi de a echilibra preocuparea pentru siguranţa naţională cu ocrotirea drepturilor umane fundamentale. Scriptura ne aminteşte: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără să-şi dea seama, pe îngeri”[13].

„A proteja” aminteşte de datoria de a recunoaşte şi a ocroti demnitatea inviolabilă a celor care fug de un pericol real în căutare de azil şi siguranţă, de a împiedica exploatarea lor. Mă gândesc îndeosebi la femeile şi copiii care se află în situaţii în care sunt mai expuşi riscurilor şi abuzurilor care ajung până acolo încât să fie făcuţi sclavi. Dumnezeu nu discriminează: „Domnul are grijă de cei străini, sprijină pe văduvă şi pe orfan”[14].

„A promova” face trimitere la susţinerea dezvoltării umane integrale a migranţilor şi refugiaţilor. Între multele instrumente care pot ajuta în această misiune, doresc să subliniez importanţa de a asigura copiilor şi tinerilor accesul la toate nivelurile de instruire: în acest mod ei nu numai că vor putea cultiva şi fructifica propriile capacităţi, dar vor şi mai mult în măsură să meargă în întâmpinarea celorlalţi, cultivând un spirit de dialog şi nu de închidere sau de ciocnire. Biblia învaţă că Dumnezeu „îl iubeşte pe străin, dându-i hrană şi îmbrăcăminte”; de aceea îndeamnă: „Să-i iubiţi pe străini căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului”[15].

„A integra”, în sfârşit, înseamnă a permite refugiaţilor şi migranţilor să participe pe deplin la viaţa societăţii care-i primeşte, într-o dinamică de îmbogăţire reciprocă şi de colaborare rodnică în promovarea dezvoltării umane integrale a comunităţilor locale. Cum scrie sfântul Paul: „Aşadar, voi nu mai sunteţi străini şi nici oaspeţi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu”[16].

5. O propunere pentru două pacte internaţionale

Îmi doresc din inimă ca acesta să fie spiritul care să însufleţească procesul care de-a lungul anului 2018 va conduce la definirea şi la aprobarea din partea Naţiunilor Unite a două pacte globale, unul pentru migraţii sigure, ordonate şi regulamentare, celălalt cu privire la refugiaţi. Fiind acorduri împărtăşite la nivel global, aceste pacte vor reprezenta un cadru de referinţă pentru propuneri politice şi măsuri practice. Pentru aceasta este important ca să fie inspirate de compasiune, clarviziune şi curaj, în aşa fel încât să perceapă orice ocazie pentru a face să înainteze construirea păcii: numai aşa realismul necesar al politicii internaţionale nu va deveni o capitulare în faţa cinismului şi a globalizării indiferenţei.
De fapt, dialogul şi coordonarea constituie o necesitate şi o datorie proprie a comunităţii internaţionale. În afara graniţelor naţionale este posibil şi ca ţările mai puţin bogate să poată primi un număr mai mare de refugiaţi, sau de a-i mai bine, dacă şi cooperarea internaţională le asigură lor disponibilitatea de fonduri necesare.
Secţia Migranţi şi Refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale a sugerat 20 de puncte de acţiune[17] ca piste concrete pentru punerea în practică a acestor patru verbe în politicile publice, precum şi în atitudinea şi în acţiunea comunităţilor creştine. Aceste contribuţii şi altele vor să exprime interesul Bisericii catolice faţă de procesul care va duce la adoptarea pactelor globale ale Naţiunilor Unite amintite mai sus. Acest interes confirmă o grijă pastorală mai generală născută cu Biserica şi continuată în multiplele sale opere până în zilele noastre.

6. Pentru casa noastră comună

Ne inspiră cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea: „Dacă «visul» unei lumi în pace este împărtăşit de atâţia, dacă se valorizează aportul migranţilor şi refugiaţilor, omenirea poate să devină tot mai mult familiei a tuturor şi pământul nostru o reală «casă comună»”[18]. Mulţi în istorie au crezut în acest „vis” şi ceea ce au făcut dă mărturie că nu este vorba despre o utopie irealizabilă.
Între aceştia trebuie încadrată sfânta Francesca Xaverio Cabrini, al cărei centenar al naşterii pentru cer este în 2017. Astăzi, 13 noiembrie, multe comunităţi ecleziale celebrează comemorarea ei. Această mică mare femeie, care şi-a consacrat propria viaţă în slujba migranţilor, devenind apoi patroana lor cerească, ne-a învăţat cum putem primi, proteja, promova şi integra pe aceşti fraţi şi surori ai noştri. Prin mijlocirea sa Domnul să ne dea nouă tuturor să experimentăm că „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace”[19].

Din Vatican, 13 noiembrie 2017

Comemorarea sfintei Francesca Xaveriu Cabrini, patroana migranţilor

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Lc 2,14.
[2] Angelus, 15 ianuarie 2012.
[3] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 57.
[4] Cf. Lc 14,28-30.
[5] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000, 3.
[6] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2013.
[7] Nr. 25.
[8] Cf. Discurs adresat directorilor naţionali ai pastoraţiei pentru migranţi, participanţi la Întâlnirea promovată de Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE), 22 septiembre 2017.
[9] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2011.
[10] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 71.
[11] Ioan al XII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris, 57.
[12] Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului 2018, 15 august 2017.
[13] Evr 13,2.
[14] Ps 146,9.
[15] Dt 10,18-19.
[16] Ef 2,19.
[17] „20 de Puncte de Acţiune Pastorală” şi „20 de Puncte de Acţiune pentru Pactele Globale” (2017); vezi şi Documentul ONU A/72/528.
[18] Mesaj pentru Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului 2004, 6.
[19] Iac 3,18.

Soborul Sfinților 70 de Apostoli (4 ianuarie)

1

Condac la Sărbătoarea Soborului Sfinţilor 70 de Apostoli (4 ianuarie)

Glasul 2

Căutând cele de sus…

Să lăudăm astăzi Dumnezeieşte şi să prăznuim, credincioşilor, ceata celor şaptezeci de ucenici ai lui Hristos, că printr-înşii toţi ne-am învăţat a cinsti Sfânta TreimeCea Nedespărţită; că ei sunt luminători ai Dumnezeieştii credinţe.

*

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfinţilor 70 de Apostoli

Glasul 3

Sfinţilor Apostoli rugaţi pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

***

1

După alegerea celor doisprezece apostoli, Domnul nostru Iisus Hristos a luat încă şaptezeci de apostoli mai mici, ca să-i trimită la propovăduire. Despre acest lucru scrie Sfântul Evanghelist Luca astfel: După aceştia a arătat Domnul şi alţi şaptezeci (şi doi), şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale; pentru că pe cei doisprezece îi avea lângă Dânsul, ca pe nişte martori ai vieţii Sale, iar pe cei şaptezeci îi trimitea.
Dar care erau numele celor şaptezeci nu este adeverit, de vreme ce, precum scrie Sfântul Evanghelist Ioan: Mulţi din ucenicii Lui s-au dus şi după aceea nu mai umblau cu Dânsul. Şi a zis Iisus celor doisprezece: Oare şi voi voiţi să vă duceţi? Şi a fost aşa, căci aproape de patima cea de bunăvoie a Domnului, se împuţinaseră foarte mult ucenicii lui şi abia câţiva din cei şaptezeci rămăseseră lângă El, dar şi din cei doisprezece a căzut unul. Iar după Înviere, ceata sfinţilor doisprezece apostoli s-a împlinit cu Matia; iar ceata celor şaptezeci nu îndată, ci încet s-a împlinit cu cei nou încredinţaţi prin buna vestire a celor care erau în ceata celor doisprezece şi prin propovăduirea Sfântului Pavel, cel chemat de sus, fiind în aceeaşi ceată cu Sfântul Petru. Deci se află despre cei şaptezeci de apostoli o istorie, sub numele Sfântului sfinţit Dorotei, episcopul Tirului, scrisă şi la începutul cărţii faptele apostolilor, care şi în Prolog este pomenită.
Dar acolo sunt scrişi unii care numai la început au fost apostoli, iar după aceea au căzut din credinţă şi din apostolie, precum Nicolae, nemernicul antiohian, fiind din cei şapte diaconi, care cu Simon vrăjitorul s-a abătut de la credinţă; la fel Figel, Hermogen şi Dimas, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel către Timotei: „Ştii că s-au întors de la mine toţi cei din Asia, dintre care este Figel şi Hermogen” (II, 1, 15). Şi iarăşi: „Dimas m-a lăsat, iubind veacul de acum, pentru că s-a făcut mai pe urmă jertfitor idolesc în Tesalonic” (II, 4, 10). Pentru aceasta scrie şi Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în epistola sa cea sobornicească dintii: „De la noi a ieşit , dar n-a fost de la noi. De ar fi fost de la noi, ar fi fost cu adevărat cu noi” (I, 2, 19). Şi nu se cuvine pe unii ca aceia să-i cinstim în numărul sfinţilor celor şaptezeci ai soborului, ce acum se prăznuieşte. Căci ce împărtăşire este luminii cu întunericul? Însă mulţi sunt în acea istorie trecuţi sub tăcere, pe care Sfânta Biserică în sinaxarul lunilor îi numeşte sfinţi, din cei şaptezeci de apostoli, cum sunt Timotei, Ţiţ, Epafras, Arhip, Ahila, Olimp, Codrat, Ahaic. Sunt încă şi altele multe cu îndoire, în acea istorie sub numele Sfântului Dorotei, scrise de cineva. Deci s-a adunat acestea aici cu multă cercetare, din dumnezeiasca Scriptură, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi de la vechi istorici şi povestitori bisericeşti vrednici de crezare, făcând o enumerare ca aceasta, după numele şi rânduiala sfinţilor apostoli şaptezeci, care în această zi se prăznuiesc.

Cel dintâi din cei şaptezeci de apostoli era Sfântul Iacob, fratele Domnului, pe care Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Gălăteni, îl pomeneşte, zicând: M-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru, iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacob, fratele Domnului (I, 18-19). Acesta a fost întâiul episcop al Ierusalimului, pus de însuşi Domnul, pe care propovăduindu-L, evreii l-au dat jos de pe aripa bisericii şi cu pietre l-au rănit; apoi lovindu-l cu un lemn în cap, s-a sfârşit.

Sfântul Marcu Evanghelistul, care a scris Sfânta Evanghelie, îndemnându-l Sfântul Apostol Petru, care pomeneşte în cea dintâi sobornicească epistolă, zicând: Închină-se vouă Biserica cea adunată în Babilon şi Marcu, fiul meu (I, 5, 13). Acesta a fost aşezat episcop în Alexandria de acelaşi Sfânt Petru, unde închinătorii de idoli l-au legat cu o funie, apoi, târându-l şi bătându-l cu pietre, Domnul i S-a arătat şi, chemându-l la slavă cea cerească, şi-a dat duhul său.

Sfântul Luca Evanghelistul, care a scris Sfânta Evanghelie, povestind faptele Sfântului Apostol Pavel, care îl şi pomeneşte în epistola către Coloseni, zicând: Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit (IV, 14). Acelaşi a scris şi Faptele Apostolilor; după multe osteneli, şi-a sfârşit apostolia sa muceniceşte, în Teba Beoţiei.

Sfântul Cleopa, fratele mai mic al Sfântului Iosif logodnicul Fecioarei, care, călătorind în Emaus cu Sfântul Luca (care pomeneşte de el în Evanghelia sa, iar al său nume îl trece sub tăcere), a văzut pe Domnul după Înviere; şi după o vreme, evreii l-au ucis în aceeaşi casă, unde a cunoscut pe Hristos înviat, prin frângerea pâinii.

Sfântul Simeon, rudenia Domnului, după Iacob, a fost al doilea episcop în Ierusalim şi a fost şi el răstignit pentru Hristos.

Sfântul Barnaba, cel numit astfel de apostoli, iar mai înainte se numea Iosie, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor, de către Sfântul Pavel, în epistola către Gălăteni, zicând: M-am suit în Ierusalim cu Barnaba (II, 1). Acesta cu Sfântul Pavel a slujit Cuvântului şi mai întâi a propovăduit pe Hristos în Roma; apoi a fost episcop în Mediolan, cum şi în patria sa, insula Ciprului; şi a fost ucis de evrei şi de elini cu pietre, apoi l-au îngropat cu Evanghelia Sfântului Matei, cea scrisă de dânsul.

Sfântul Iosie sau Iosif, numit Varsava şi Iust, cel numărat împreună cu Matia, după Iuda cel căzut, care se pomeneşte în Faptele Apostolilor (I, 23); iar de Sfântul Pavel în epistola sa către Coloseni se numeşte şi Isus, care se mai zice Iust; şi se povesteşte de către dascăli că acest Iosie este fiul lui Iosif logodnicul, ca şi Iacob, Simeon şi Iuda (nu Iscarioteanul); a fost episcop în Eleuteropolis, unde s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Tadeu, care a fost mai înainte ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi al lui Hristos, altul decât Sfântul Apostol Iuda Tadeul, care se numeşte şi Levi, unul din cei doisprezece, care a botezat pe Avgar, împăratul Edesei, şi l-a curăţat de lepră; care după multe osteneli întru bunăvestirea lui Hristos, a adormit întru Domnul, în Berit, cetatea Feniciei.

Sfântul Anania, care a botezat pe Pavel apostolul, a fost episcop în Damasc; iar în Eleuteropolis şi-a sfârşit alergarea şi fiind ucis cu pietre, s-a dus către Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a văzut stând în cerurile cele deschise.

Sfântul Filip, unul din cei şapte diaconi, care a botezat pe Simon vrăjitorul în Samaria şi pe famenul Candachiei; el a fost episcop în Tralia Asiei, şi luminând pe mulţi în credinţă, a trecut în adânci bătrâneţi la viaţa cea neîmbătrânită.

Sfântul Prohor, unul din cei şapte diaconi, împreună călător cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi părtaşul ostenelilor sale. Întâi a fost episcop în Nicomidia, cetatea Bitiniei; apoi, propovăduind pe Hristos în Antiohia, muceniceşte s-a săvârşit.

Sfântul Nicanor, unul din cei şapte diaconi, în aceeaşi zi în care a fost ucis întâiul Mucenic Ştefan, după cum se scrie în Faptele Apostolilor – fiind prigoană mare asupra Ierusalimului – a fost ucis împreună cu două mii, din cei ce credeau în Hristos.

Sfântul Timon, unul din cei şapte diaconi, a fost episcop în cetatea Bostrica din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor aprins, a ieşit viu, nevătămat; apoi s-a dus către Domnul.

Sfântul Parmena, unul din cei şapte diaconi, săvârşind slujba cea încredinţată lui de apostoli, întru propovăduirea cea plină de credinţă, şi-a dat sfârşitul muceniceşte, înaintea feţei apostolilor.

Sfântul Timotei, ostenindu-se întru bună vestire cu Sfântul Pavel, care i-a trimis două epistole, a fost episcop în Efes, iar la praznicul elinesc, ce se numea Katagoghion, s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Ţiţ, asemenea s-a ostenit în bună vestire cu Sfântul Pavel, care i-a scris o epistolă; el a fost episcop al Gortinei, în Creta.

Sfântul Filimon, către care Sfântul Pavel s-a ostenit a-i trimite scrisoare, a fost episcop de Gaza.

Sfântul Onisim, despre care Sfântul Pavel scrie către Filimon, chinuindu-se de către Terţul, eparhul Romei, s-a sfârşit în Puteoli.

Sfântul Epafras, pe care Sfântul Pavel îl pomeneşte în Epistola trimisă către Filimon, zicând: Se închină ţie Epafras, cel robit împreună cu mine, pentru Iisus Hristos (I, 23). A fost episcop în Colose, în Biserica Laodiceii şi în Ierapole; apoi cu Sfântul Pavel au fost la Roma în legături, de unde Pavel, scriind către Coloseni, zice:

Închină-se vouă Epafras, cel de la voi, robul lui Iisus Hristos, care totdeauna se nevoieşte în rugăciuni, ca să fiţi desăvârşiţi întru toată voia lui Dumnezeu. Că mărturisesc pentru dânsul că are multă râvnă şi durere pentru voi şi pentru cei ce sunt în Laodiceea şi în Ierapole (IV, 12-13).

Sfântul Arhip, cel pomenit în aceeaşi Epistolă către Filimon, a fost, după Sfântul Eprafas (cel ţinut la Roma în legături), episcop în Colose, către care scrie Sfântul Pavel, zicând: Să spuneţi lui Arhip: Păzeşte-ţi slujba pe care ai luat-o de la Dumnezeu ca s-o săvârşeşti (IV, 17).

Sfântul Sila, care cu Sfântul Apostol Pavel a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi împreună cu dânsul a suferit multe chinuri, bătăi şi temniţe, despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Iar Pavel alegând pe Sila, a întărit Bisericile. A fost episcop în Corint, ostenindu-se foarte mult în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; şi făcând semne şi minuni, s-a dus către Domnul.

Sfântul Silvan, pe care Sfântul Petru, în scrisoarea sa cea sobornicească, îl pomeneşte astfel: Prin Silvan, credinciosul frate, precum mi se pare, puţin am scris vouă (I, 5, 12). Asemenea şi Sfântul Pavel, în a doua Epistolă către Corinteni, zice: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care la voi prin noi S-a propovăduit de mine şi de Silvan. Acesta cu Sfântul Pavel a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi a fost episcop în Tesalonic; apoi multe primejdii suferind pentru nevoinţa credinţei, s-a suit la încununătorul de nevoinţă, Hristos.

Sfântul Crescent, pe care-l pomeneşte Sfântul Pavel în a doua epistolă a sa, către Timotei, zicând: Crescent în Galatia, s-a trimis de mine la propovăduire (II, 4, 10). Acesta a fost episcop în Galatia, apoi a propovăduit în Galia pe Hristos, iar în Viena, cetatea Galiei, a numit episcop pe ucenicul său Zaharia; apoi iarăşi s-a întors în Galatia, unde a murit muceniceşte, în timpul împăratului Traian (98-117).

Sfântul Crisp, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc astfel: Iar Crisp, începătorul soborului, a crezut în Domnul cu toată casa sa. Despre care şi Sfântul Pavel în Epistola către Corinteni, zice că „pe Crisp l-a botezat” (I, 1, 14). Şi a fost episcop în insula Eghina, care se află lângă Pelopones, între Marea Egeei şi a Ioniei.

Sfântul Epenet, pe care Sfântul Pavel în Epistola sa către Romani îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă iubitului meu Epenet, care este începătorul Asiei, întru Hristos (16, 15). A fost episcop în Cartagina.

Sfântul Andronic, pe care în aceeaşi epistolă Sfântul Apostol Pavel îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă lui Andronic (16, 7). Apoi, numindu-l rudenie, împreună cu dânsul robit şi vestit între apostolii cei mai înainte de el care au crezut în Hristos. A fost episcop în Panonia.

Sfântul Stahie, pe care Sfântul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte: Închinaţi-vă, zice, şi iubitului meu Stahie (16, 9). El a fost pus episcop de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, în Arghiropolis, din Bizanţ.

Sfântul Amplie, pe care Sfântul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă lui Amplie, iubitul meu în Dumnezeu (16, 8). A fost episcop, propovăduind pe Hristos în Diospol şi în cetatea Odessos şi acolo, fiind ucis de elini, s-a sfârşit.

Sfântul Urban, pe care în aceeaşi epistolă Sfântul Pavel îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă lui Urban, iubitorul nostru în Hristos (16, 9). A fost episcop în Macedonia şi s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Narcis, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfântul Pavel, zicând: Închinaţi-vă celor ce sunt din casa lui Narcis în Domnul (16, 11). A fost episcop în Atena.

Sfântul Apelie, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfântul Pavel, zicând: Închinaţi-vă lui Apelie, cel încercat în Hristos (16, 10). A fost episcop în Heracleea.

Sfântul Aristobul, pe care Sfântul Pavel în aceeaşi epistolă îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă celor ce sunt de la Aristobul (16, 10). A fost episcop în Bretania şi acolo, după multe osteneli şi pătimiri, s-a sfârşit.

Sfântul Irodion, pe care în aceeaşi epistolă Sfântul Pavel îl pomeneşte, zicând: Închinaţi-vă lui Irodion, rudeniei mele (16, 11). A fost episcop în Patras.

Sfântul Agab a luat darul proorociei. Pe sfântul acesta îl pomenesc Faptele Apostolilor, zicând că într-o vreme s-a pogorât un prooroc din Iudeea, anume Agab, care, luând brâul lui Pavel şi legându-şi mâinile sale şi picioarele, a zis: Aşa grăieşte Duhul Sfânt: pe bărbatul care are brâul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mâinile limbilor.

Sfântul Ruf, pe care în Epistola către Romani îl pomeneşte Sfântul Pavel, zicând: Închinaţi-vă lui Ruf, cel ales în Domnul (16, 13). A fost episcop în Teba din Elada.

Sfântul Asincrit, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Ircania, din Asia.

Sfântul Flegon, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Maraton, în cetatea Traciei.

Sfântul Hermes, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Filipopoli.

Sfântul Patrova, cel pomenit în aceeaşi epistolă (16, 14), a fost episcop în Neapole şi în Puteoli (Italia).

Sfântul Hermas, care în aceeaşi epistolă se pomeneşte (16, 14), a fost episcop în Dalmaţia. Pentru aceşti cinci sfinţi, care s-au pomenit aici mai sus, scrie Sfântul Pavel, zicând: Închinaţi-vă lui Asincrit, Flegon, Hermes, Patrova şi Hermas (16, 14).

Sfântul Lânos, pe care îl pomeneşte Sfântul Pavel în Epistolă a doua către Timotei (II, 4, 21), a fost episcop în Roma.

Sfântul Gaius, pe care, în Epistola către Romani (16, 23), îl pomeneşte Sfântul Pavel, zicând: Se închină vouă Gaius, ospătătorul meu şi a toată Biserica. A fost episcop în Efes, după Sfântul Timotei.

Sfântul Filolog, pe care îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15) Sfântul Pavel, zicând: Închinaţi-vă lui Filolog. A fost pus de Sfântul Apostol Andrei, episcop în Sinope.

Sfântul Lucius, pe care Sfântul Pavel în aceeaşi epistolă (16, 21) îl pomeneşte, a fost episcop în Laodiceea Siriei.

Sfântul Iason, care se pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 21), a fost episcop în Tars.

Sfântul Sosipatru, cel pomenit în aceeaşi epistolă, a fost episcop în Iconiu. Despre aceşti trei sfinţi aici pomeniţi, scrie Sfântul Pavel, după ce spune despre Sfântul Timotei, zicând: Se închină vouă Lucius, Iason şi Sosipatru, rudeniile mele (16, 21).

Sfântul Olimpan, pe care Sfântul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 15), urmând Sfântului Apostol Petru, până la pătimirea lui de moarte, a fost tăiat în Roma, împreună cu Sfântul Apostol Irodion, de către Nero (54-68); precum scrie Metafrast la ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Sfântul Tertius, care a scris către Romani epistola spusă de Sfântul Pavel, în care singur pe şine se pomeneşte aşa: Mă închin vouă şi eu Tertius, cel ce am scris epistola aceasta, întru Domnul. A fost episcop în Iconiu, al doilea după Sfântul Sosipatru, unde a câştigat şi mucenicească cunună.

Sfântul Erast, pe care Sfântul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă (16, 23), a fost iconom al Bisericii Ierusalimului, iar după aceea episcop al Paneadei.

Sfântul Cvartus, care în aceeaşi epistolă (16, 23) se pomeneşte, a fost episcop în Beirut. Despre aceşti doi sfinţi, Sfântul Pavel scrie: Se închină vouă Erast, dregătorul cetăţii, şi Cvartus, fratele (16, 23).

Sfântul Evod a fost episcop în Antiohia, după un alt sfânt apostol; pe el îl pomeneşte Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, în epistola sa către Antiohieni, zicând: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele nostru, care întâi a fost păstor pus vouă de sfinţii apostoli”. El s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Onisifor, pe care îl pomeneşte Sfântul Pavel în Epistolă a doua către Timotei (I, 16), zicând: Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat. A fost episcop în Colofon şi în Cirene.

Sfântul Clement, pe care îl pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3), zicând: S-a nevoit cu mine şi Clement. El a fost episcop în Roma, după episcopii Lin şi Clit; apoi surghiunit fiind în Chersones, s-a sfârşit muceniceşte, prin înecare în adâncul mării.

Sfântul Sostene, care după Sfântul Crisp a fost începător soborului iudaicesc, întorcându-se la credinţă de către Sfântul Pavel, şi despre care se scrie în Faptele Apostolilor: Şi prinzind toţi elinii pe Sostene, începătorul soborului, îl băteau înaintea divanului. Despre el pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni, începută aşa: Pavel, chematul apostol al lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, şi Sostene fratele (I, 1, 1). El a fost episcop în Colofon.

Sfântul Apolo, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, astfel: Iar un iudeu anume Apolo, de neam din Alexandria, bărbat cuvântător, a venit în Efes, fiind puternic în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzând cu Duhul, învăţa cu dinadinsul despre Domnul. Îl pomeneşte Sfântul Pavel în epistola I către Corinteni (I, 3, 6): Eu am sădit, Apolo a udat, iar Dumnezeu a crescut. El a fost episcop în Smirna, mai înainte de Sfântul Policarp.

Sfântul Tihic, cel pomenit în Faptele Apostolilor şi în epistolele Sfântului Pavel către Efeseni (6, 21) şi Coloseni (4, 7), zicând: Iar cele pentru mine, pe care le lucrez, toate le va spune vouă Tihic, iubitul meu frate, şi credinciosul slujitor în Domnul, pe care l-am trimis la voi că să ştiţi cele pentru noi şi ca să se mângâie inimile voastre. În Epistolă a doua către Timotei (4, 12) zice: Iar pe Tihic l-am trimis în Efes. El a fost episcop în Colofon, după Sfântul Sostene.

Sfântul Epafrodit, pe care-l pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola către Filipeni (2, 25; 4, 18), zicând: Iar mai de folos am socotit că pe Epafrodit, fratele, ajutătorul şi împreună ostaşul meu, iar al vostru apostol şi slujitor trebuinţei mele, a-l trimite la voi. A fost episcop în Adriania.

Sfântul Carp, despre care Sfântul Pavel în a doua Epistolă către Timotei (4, 13), după Sfântul Tihic, pomeneşte zicând: Felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, venind aici, să-l aduci, precum şi cărţile. El a fost episcop în Veria Traciei.

Sfântul Codrat a fost episcop în Atena şi în Magnesia unde, cuvântul Domnului propovăduind, şi-a luat sfârşitul prin mucenicie de la atenieni, în vremea împăratului Adrian (117-138).

Sfântul Marcu, care se numeşte şi Ioan, pe care Faptele Apostolilor îl pomenesc de multe ori, că a fost călător împreună cu Pavel şi cu Barnaba, zicând: Iar Barnaba şi Saul s-au întors din Ierusalim la Antiohia, împlinindu-şi slujba şi a luat cu sine pe Ioan, care se chema Marcu. El a fost episcop în Biblos, din Fenicia, şi umbra lui gonea bolile.

Sfântul Zâna, care se zice legiuitor, adică învăţătorul legii lui Moise, despre care Sfântul Pavel, în Epistola sa către Ţiţ (III, 13), zice: Pe Zâna, legiuitorul, degrabă să-l trimiţi la mine. El a fost episcop în Diospoli.

Sfântul Aristarh, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, precum şi Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni şi către Filimon. El a fost episcop în Apameia Siriei.

Sfântul Pudenţiu, despre care pomeneşte Sfântul Pavel în Epistolă a doua către Timotei (4, 21), zicând: Se închină ţie şi Pudenţiu. El a fost la romani bărbat drept-credincios, primind în casa sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi adunarea celorlalţi credincioşi, a cărui casă s-a schimbat după aceea în biserică, ce se numea păstorească şi în care se zice că Sfântul Petru slujea Liturghia.

Sfântul Trofim, despre care Faptele Apostolilor pomenesc, ca şi Sfântul Pavel în Epistolă a doua către Timotei (4, 20), zicând: Iată pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet. El cu Pudenţiu şi cu Aristarh au urmat în toate călătoriile pe Sfântul Pavel şi la sfârşit, în vremea tăierii lui în Roma de către Nero, toţi aceşti trei au fost tăiaţi.

Sfântul Marcu, nepotul lui Barnaba, a fost episcop în Apolonia, despre care pomeneşte Sfântul Pavel în Epistola sa către Coloseni (4, 10), împreună cu Sfântul Aristarh, zicând: Închină-se vouă Aristarh, cel robit cu mine, şi Marcu, nepotul lui Barnaba.

Sfântul Artemas, despre care pomeneşte Sfântul Pavel, scriind către Ţiţ (3, 12), zicând: Când voi trimite pe Artemas la tine. El a fost episcop în Listra.

Sfântul Acvila, despre care pomenesc Faptele Apostolilor şi epistolele lui Pavel, a fost episcop în Heraclea, iar în Asia şi în Ahaia a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi a fost ucis de necredincioşi.

Sfântul Fortunat, despre care Sfântul Pavel pomeneşte în Epistola I către Corinteni (16, 17), a câştigat sfârşit fericit în propo-văduirea cuvântului lui Dumnezeu.

Sfântul Ahaic, pe care îl pomeneşte Sfântul Pavel împreună cu Fortunat, în aceeaşi Epistolă către Corinteni (16, 17): M-am bucurat de venirea lui Fortunat şi a lui Ahaic, căci lipsirea voastră au împlinit-o aceştia şi au odihnit duhul meu şi al vostru.

Până aici se împlineşte desăvârşit ceata sfinţilor 70 de apostoli, la care, după alt izvor al Evangheliei, se adaugă încă şi aceşti doi:

Sfântul Dionisie Areopagitul, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, a fost întâi episcop în Atena, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos şi acolo i s-a tăiat capul. Iar faptul că şi acesta a fost din aceeaşi ceată apostolească, îl mărturiseşte Eusebiu, zicând astfel despre aceşti apostoli: Au adăugat la aceştia pe Areopagitul acela, anume Dionisie, care s-a întors la credinţă în Atena, prin propovăduirea lui Pavel, cum scrie Luca în Faptele Apostolilor.

Sfântul Simeon, care s-a numit Niger, despre care Sfântul Luca, în Faptele Apostolilor (13, 1), pomeneşte, zicând: Erau unii în Biserica din Antiohia, prooroci şi dascăli, Barnaba şi Simeon, care se numea Niger. Iar cum că şi acesta este din aceeaşi ceată apostolească, mărturiseşte Sfântul Epifanie, punându-l pe dânsul între apostoli, pentru că le pomeneşte numele acelora astfel: Marcu, Luca, Iust, Barnaba, Apelie, Ruf, Niger (adică Simeon Niger), şi pe ceilalţi şaptezeci şi doi. Astfel scriind Sfântul Epifanie pentru aceşti doi, ne încredinţează că ceaţa acestor sfinţi apostoli cuprinde şaptezeci şi două de feţe şi că Sfântul Simeon Niger este unul din acelaşi număr apostolesc. Cu ale tuturor acestora mult ajutătoare sfinte rugăciuni, să ne învrednicim şi noi cu adunarea cea sfântă ca să ne facem părtaşi chemării cereşti şi să cunoaştem pe Cel Preaînalt Apostol şi Arhiereu al mântuirii noastre, Iisus Hristos, lăudându-L pe El, ca şi pe Dumnezeu Tatăl şi pe Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Însemnare

În ştiinţă să fie că după aceştia toţi care s-au scris aici, pot încă şi mai mulţi să se afle într-aceeaşi vreme, împreună cu sfinţii apostoli; fiindcă mărturiseşte despre aceasta Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, care în cartea sa cea dintâi, în cap. al 12-lea, scrie astfel: „Numele fiecăruia din cei doisprezece apostoli ai lui Hristos din destul se încredinţează, din mărturiile Evangheliei, iar pentru cei şaptezeci de apostoli nici un catalog sigur nu se află undeva”.
De vei voi că să cercetezi cu înlesnire, vei afla mai mult de şaptezeci, din mărturiile Sfântului Pavel, care în cea dintâi Epistolă către Corinteni zice: Hristos S-a arătat după Învierea Sa lui Chifa, apoi celor unsprezece; iar după aceea S-a arătat la mai mult decât cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi trăiesc până acum, iar unii au şi adormit. Deci, mulţi ostenindu-se în bună vestire a lui Hristos în aceeaşi vreme în Biserica cea dintâi şi, luminând multe ţări cu credinţa, asemenea cu apostolii sunt vrednici de numele apostolesc, iar unii aici îndeosebi trebuie să se pomenească. Adică:

Sfântul Lazăr, fiind mort patru zile şi de Domnul înviindu-se, împreună cu sfinţii apostoli a primit Duhul Sfânt, Care în limbi de foc S-a coborât. Fiind mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, după uciderea lui Ştefan, a fost izgonit din hotarele Iudeii şi slobozit pe mare într-o luntre fără vâsle, împreună cu Sfântul Maximin ucenicul Domnului şi cu Sfântul Chelidonie, care din naştere a fost orb şi de Domnul s-a luminat; însă plutind după dumnezeiasca ocârmuire în Marsilia, acolo Sfântul Lazăr a propovăduit apostoleşte pe Hristos. Apoi, fiind episcop în cetatea Kitiei din insula Ciprului, a murit. Şi sfântul lui trup, după mulţi ani, s-a descoperit într-o raclă de marmură cu aceste cuvinte scrise deasupra: „Lazăr cel mort de patru zile, prietenul lui Hristos”.

Sfântul Maximin din Livia, cetate care se numea astfel în Galia, a fost întâi episcop şi împlinitor de propovăduiri apostoleşti. Acolo a petrecut şi Sfântul Chelidonie, ajutătorul episcopiei la propovăduirea apostolească, cu Sfântul Maximin, unde cu pace s-a odihnit; iar de unii istorici se numără în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, ca unul dintr-înşii.

Sfântul Iosif, cel din Arimateea, care a fost învăţat de Iisus şi a cerut preacinstitul Lui trup de la Pilat; la fel, izgonindu-se de zavistnicii evrei din hotarele lor, a propovăduit pe Hristos în Anglia, unde a şi murit; ca un apostol se cinsteşte de locuitorii acelei ţări.

Sfântul Nicodim, care a venit noaptea la învăţătura lui Hristos şi a dat sfat bun pentru neosîndirea Domnului, iar mai pe urmă împreună cu Iosif a îngropat cu cinste trupul lui Iisus şi l-a uns cu aromate; el la fel a pătimit prigonire apostolească de la evrei, pentru credinţa şi propovăduirea lui Hristos.

Sfântul Gamaliel, care a fost învăţător Sfântului Apostol Pavel şi a dat evreilor sfat bun despre propovăduirea sfinţilor apostoli, zicând: Dacă este de la Dumnezeu învăţătura aceasta, nu veţi putea s-o nimiciţi. După ce a arătat aceasta, a propovăduit apostoleşte pe Hristos, în Care a crezut, şi, pe cel izgonit pentru propovăduire, adică pe Sfântul Nicodim, îl ţinea la sine, pe care până la sfârşitul vieţii hrănindu-l, după moarte l-a îngropat aproape de Sfântul Ştefan, întâiul mucenic.

Sfântul famen al împărătesei Candachiei, cel botezat în cale de Sfântul Filip, pe împărăteasa aceea a adus-o la Hristos; a fost întâi propovăduitor al lui Hristos în Etiopia, apostol al Etiopiei numindu-se, s-a sfârşit muceniceşte.

Sfântul Zaheu, cel ce a primit în casa sa pe Domnul, bucurându-se, iar de la Dânsul a auzit acestea: Astăzi mântuire casei acesteia s-a făcut. După Înălţarea Domnului a urmat pe Sfântul Petru, de care punându-se episcop în Cezareea Palestinei, a propovăduit pe Hristos.

Sfântul Cornelie Sutaşul, cel botezat de Sfântul Petru şi de acelaşi pus episcop în Cezareea, după Sfântul Zaheu, şi casa lui a făcut-o biserică.

Sfântul Longhin Sutaşul, care a crezut în vremea răstignirii Domnului şi cu adevărat a mărturisit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, apoi şi Învierea Lui a mărturisit-o; după aceasta, fiind propovăduitor şi apostol al lui Hristos în Capadochia, a pătimit muceniceşte.

Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, pe care Domnul, când era prunc, l-a luat în mâinile Sale. El a fost episcop în Antiohia, propovăduind pe Hristos, pentru Care a şi pătimit în Roma, dându-se spre mâncare leilor.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, pe care fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfântului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl numeşte apostol dumnezeiesc, scriind aşa: „A sosit în Smirna şi, acolo, Sfântul Ignatie a sărutat pe Sfântul Policarp, dumnezeiescul apostol, episcopul Smirnei, şi, împreună cu sine, ucenicul”.

Sfântul Aristion, episcop al Bisericii Smirnei, ucenicul Domnului, din aceia care erau după cei doisprezece apostoli, pomenit în cărţile Sfântului Papia, episcopul Ierapolei, cel ce a vieţuit îndată după apostoli, despre care scriu istoricii bisericeşti: Nichifor în cartea a III-a, cap. 20, şi Eusebiu în cartea a III-a, cap. 33.

Sfântul Ierotei, cel ce a învăţat credinţa de la Sfântul Apostol Pavel şi a fost pus episcop în Atena, care la Adormirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, s-a adus în ceata Sfinţilor Apostoli prin văzduh.

Sfântul Antipa, episcopul Pergamului, a pătimit mărturisind apostoleasca propovăduire în Hristos; despre care Însuşi Domnul Hristos a arătat în descoperirea Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, zicând: Antipa, martorul Meu cel credincios, este ucis.

Sfântul Dimitrie, despre care a scris Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Epistolă a treia (1, 12), zicând: Lui Dimitrie i s-a mărturisit de la toţi şi de la însuşi adevărul. Şi noi mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată. El a fost episcop în Filadelfia, în Asia.

Încă se mai pomeneşte în Faptele Apostolilor Mnason din Cipru, vechi ucenic al Domnului, despre care scrie Sfântul Luca aşa: Au venit cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, aducând cu ei pe un vechi ucenic din Cipru, Mnason, la care găzduim noi. Poate va socoti cineva că acest vechi ucenic al Domnului, Mnason, este acelaşi cu Iason. Deci aceştia şi mai mulţi, afară din soborul celor şaptezeci de apostoli, au fost vechi ucenici ai Domnului, în aceeaşi vreme cu apostolii propovăduitori ai Lui, afară de mai mult de cinci sute de fraţi, care, deşi n-au fost pomeniţi, au văzut pe Domnul înviat; numele lor sunt scrise aici, pe pământ, în cărţi, dar în ceruri sunt scrise cu adevărat, precum scrie Sfântul Pavel către Filipeni, în cap. 4: Care întru bună vestire s-au nevoit cu mine, şi cu ceilalţi ajutători ai mei, ale căror nume sunt în cărţile vieţii. Iar în povestirea scrisă sub numele Sfântului Dorotei, pentru cei şaptezeci de apostoli, aceleaşi nume se repetă.

Încă, se mai ştie că în povestirea aceea scrisă sub numele lui Dorotei, multe, precum am scris, fiind nesigure, patru nume din cei şaptezeci de apostoli în zadar se pomenesc, anume Irodion, spunându-l a doua oară, ca şi cum ar fi acelaşi cu Sfântul Pavel Rodion, pe care Pavel nu l-a pomenit nicăieri, fără numai pe Irodion. Şi iarăşi pe Apolo, Tihic şi Aristarh, pe care singuri aceiaşi, iar nu îndoiţi îi pomeneşte Sfântul Pavel.
La aceeaşi povestire numele a patru se află de câte două ori, al lui Cleopa cu Simeon şi Crisp cu Crescent; căci se scrie ca şi cum acelaşi Cleopa ar fi şi Simeon; şi cei vrednici de credinţă, vechi istorici bisericeşti, Eusebiu, cel numit Pamfil, şi Nichifor al lui Calist Xantopol şi cel adus de dânşii ca mărturie mai veche, adică Hegesip, iar după dânşii şi Gheorghe Kedrin, scriu asemenea, cum că Cleopa era frate mai mic al Sfântului Iosif Logodnicul, iar Simeon era rudă Domnului; deşi se pomeneşte în Prolog că Simeon acesta era acelaşi, adică fiul lui Iosif, ca şi Iacob, Iosie şi Iuda; însă cei mai vrednici de credinţă istorici bisericeşti grăiesc că Simeon acesta (rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului, al doilea după Iacob), era fiul unic al lui Cleopa, fratele lui Iosif şi văr, iar nu frate bun lui Iacob, fiul lui Iosif; iar acel Simeon, fiul lui Iosif şi frate bun lui Iacob, era altul (nepomenit între apostoli), de care socotesc că n-a luat slujba apostoliei, precum Iacob şi Iosif, fraţii lui, între cei şaptezeci, iar Iuda (care se zice şi Tadeu), era între cei doisprezece.
Dar poate că mai înainte de a se împărţi apostolii în lume, s-au dus din viaţa aceasta, precum şi alţi ucenici ai Domnului, despre care Sfântul Pavel zice: Cei mai mulţi sunt până acum, iar unii au şi adormit; lucru care rămâne la bisericeasca socoteală şi este dovedit, că altul era Cleopa şi altul Simeon. Iar ceea ce se scrie despre Crisp, pe care Sfântul Pavel îl pomeneşte în Epistolă a doua către Timotei, că a fost episcop în Galileia, – apoi în epistola aceea se pomeneşte Crisp sau Crescent, episcopul Galatiei şi al Galileei; iar deosebit alt Crisp, mai mare al soborului, se pomeneşte în Faptele Apostolilor şi în epistola întâia către Corinteni a lui Pavel.
În aceeaşi povestire se scrie că Chifa, pe care Sfântul Pavel l-a mustrat în Antiohia, a fost episcop în Ivonia. Dar Sfântul Pavel în Antiohia, precum scrie către Gălăteni, nu altcuiva sau lui Chifa, cel din şaptezeci de apostoli, ci însuşi lui Petru, apostolul cel sfânt, i-a stat împotrivă pe faţă, căci sminteală era să vieţuiască ca neamurile.

În aceeaşi povestire se mai scrie că unul din cei şaptezeci ar fi fost un apostol Cezar; dar Sfântul Pavel, scriind din Roma către Filipeni (4, 22), pomeneşte de casa cezarului Nero, care atunci împărăţea în Roma (54-68), iar nu de vreun ucenic al Domnului anume Cezar, precum despre aceasta scriu sfinţii învăţători, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Teodoret. Cel dintâi zice: „I-am îndemnat şi i-am întărit, arătându-le că propovăduirea s-a atins şi de casa împărătească; pentru că dacă cei ce erau în casele împărăteşti toate le-au defăimat pentru Împăratul ceresc, mult mai ales li se cădea lor, Filipenilor, s-o facă”. Celălalt, Sfântul Teodoret, zicea: „Prea multă mângâiere le-a adus, când le-a spus că şi în palatele împărăteşti stăpâneşte dumnezeiasca Evanghelie şi pe casnicii necuratului împărat îi aduce la viaţă”. Aşa tâlcuiesc aceşti sfinţi învăţători cuvintele apostolului, care pomenesc de Cezar în Epistola către Filipeni, la sfârşitul acestora, zicând: Închină-se vouă toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului. Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi. Amin (4, 22-23).

ganduridinortodoxie

2

Canon de rugăciune la Sărbătoarea Soborului Sfinţilor 70 de Apostol (4 ianuarie)

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfinţilor 70 de Apostoli, glasul al 3-lea:

Sfinţilor Apostoli rugaţi pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşeli sufletelor noastre.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmos: Deschide-voi gura mea…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Prealăudaţilor Apostoli, făcându-vă ucenici ai lui Hristos, Care pentru noi S-a arătat în Trup materialnic, aţi luminat toată lumea cu razele dreptei cinstiri de Dumnezeu, risipind întunericul necredinţei.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinţii Apostoli Crisp şi Prohor, Andronic, Tadeu şi Nicanor, părăsind firea cea stricăcioasă şi nestatornică a celor trecătoare, au urmat lui Hristos, făcându-se luminători cu chip Dumnezeiesc.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Puterea vrăjmaşului aţi biruit, măriţilor, cu Puterea Duhului; şi pe cei slăbănogi de tot de neputinţa înţelegerii, i-aţi umplut de Putere şi de cunoştinţă Dumnezeiască.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinţii Amplie, Stahie şi Filip, ca nişte Apostoli, ca nişte ierarhi Dumnezeieşti şi slujitori ai lucrurilor celor mai presus de cuget, au propovăduit pe Domnul, Care S-a arătat cu adevărat în Trup.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să cinstim Cămara cea Dumnezeiască a Împăratului, întru Care El a locuit, precum a voit. Să lăudăm pe cea Nenuntită şi Singura Născătoare de Dumnezeu, prin care ne-am îndumnezeit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Pe ai tăi cântăreţi…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe nişte mari râuri v-a trimis pe voi Cuvântul în tot pământul, ca să-l umpleţi cu adăpările Dumnezeiescului Duh şi cu harul să stingeţi văpaia necredinţei, preaînţelepţilor.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Să lăudăm pe Dumnezeiescul Apostol Timon, pe Sila şi pe Silvan; şi cu credinţă să mărim pe Sfinţii Epenet cel Mărit, pe Urban şi pe Agav, adevăraţi propovăduitori ai lui Hristos.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Preaînţelepţilor, acum fericiţi fiind, ca unii ce aţi avut drept Dascăl pe Dumnezeul Cel cu adevărat Fericit, aţi făcut pe cei mai înainte ticăloşi să ajungă părtaşi ai Fericirii celei Dumnezeieşti.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Curată, mai înainte de naştere şi după naştere te-ai arătat, cu adevărat, Maică Fecioară; că ai născut pe Dumnezeu, pe Care L-a propovăduit, în chip strălucit, adunarea Apostolilor.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Sfatul cel neurmat…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Marea păgânilor au tulburat-o intrând cu putere într-însa preaînţelepţii ucenici ai Mântuitorului, şi pe credincioşi i-a mântuit cu apă sfinţită şi cu Duhul Sfânt.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucit-au ca soarele pe pământ Sfinţii Pud, Apelie şi Filolog, Irodion, Ruf şi Patrova şi pe credincioşi i-a luminat izbăvindu-i din întunericul necunoştinţei.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Milostiv v-a trimis pe voi ca pe nişte săgeţi ascuţite, ca să zdrobiţi săgeţile vrăjmaşului şi să vindecaţi pe cei răniţi cumplit, măriţilor, cu harul lui Dumnezeu.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Laudă să aducem Mântuitorului cu cântări, mărind pe Asinţii Rodion, de Dumnezeu grăitorul şi pe Lăudatul Ermie, pe Înţeleptul Asincrit, pe Dumnezeiescul Lin şi pe Apostolul Gaiu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine Preafericită, ceata proorocilor de demult, prin Duhul, cu Dumnezeieşti graiuri sfinţite şi cu Dumnezeiască cuviinţă te-a numit, Preacurată, Uşă şi Munte Umbrit.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Spăimântatu-s-au toate…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Luând voi puterea a lega şi dezlega, ca nişte Apostoli, aţi dezlegat, prealăudaţilor, pe cei legaţi cu legătura relei credinţe. Pentru aceasta prăznuim pomenirea voastră, dănţuind cu credinţă.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu Dumnezeieşti cântări să fie cinstiţi Sfinţii Apostoli Aristarh, Terţiu, Iason şi Sostene, Chesar şi Marcu, Luca şi Sosipatru, Quart şi Dumnezeiescul Apelie, Clem­ent, Epafrodit şi Înţeleptul Erast.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe voi, întocmai ca pe cei doisprezece, v-a trimis Domnul să dezrădăcinaţi toată necredinţa, sădind în toţi oamenii, în chip vădit, Dumnezeiasca cunoştinţă, măriţilor Apostoli, care vă rugaţi pentru sufletele noastre.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Luminează-mi ochii inimii mele, Fecioară; străluceşte-mi raza pocăinţei, scapă-mă de întunericul cel veşnic, Ceea ce eşti Uşă Luminii şi Scăparea tuturor creştinilor, care te laudă pe tine cu credinţă.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Înţelepţii lui Dumnezeu…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

În toată lumea aţi stropit apa vieţiicea mântuitoare, nori însufleţiţi arătându-vă, Apostolilor şi inimile credincioşilor aţi rourat.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Puterea Dumnezeieştilor voastre cuvinte a biruit multa isteţime a ritorilor şi pe cei neînţelepţi, năuciţi de cunoaşterea înşelăciunii lor, i-aţi înţelepţit, preaînţelepţilor.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeiescul Pud şi Trofim, Filimon Măritul şi Aristarh, Onisifor şi Tihic cel Preaales să fie măriţi, ca nişte ucenici ai Cuvântului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe tine te laud, cea Una Prealaudată şi te măresc, de Dumnezeu pururea Mărită; şi te fericesc pe tine, Ceea pe care neamuri şi neamuri te fericesc Fecioară, de Dumnezeu Fericită.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus…

Să lăudăm astăzi Dumnezeieşte şi să prăznuim, credincioşilor, ceata celor şaptezeci de ucenici ai lui Hristos, că printr-înşii toţi ne-am învăţat a cinsti Sfânta TreimeCea Nedespărţită; că ei sunt luminători ai Dumnezeieştii credinţe.

Cântarea a 7-a.

Irmos: N-au slujit făpturii…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pescuind cu plasa cuvântului, aţi tras la voi din adâncul necredinţei pe păgânii cei mult risipiţi, întărindu-le minţile cu semne şi cu minuni, înţelepţilor Apostoli, povăţuitorii celor rătăciţi.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Intrând în limanul cel prea lin, v-ati arătat celor tălăzuiţi de marea celor cumplite, înţelepţi mântuitori şi îndreptători, cântând: Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toţi să fericim pe Sfinţii Evod şi pe Carp, pe Tihic şi pe Chifa, pe Iust, pe Artema şi pe Măritul Zina, ca pe nişte ucenici ai lui Hristos, cântând: Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Apostoli ai lui Hristos asemenea fulgerului, prin Duh ajungând, aţi izbăvit pe cei ţinuţi în noaptea necunoştinţei şi aţi îndreptat la Lumina Vieţii pe cei ce strigă totdeauna: Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Curăţire te-ai făcut tuturor celor ce pururea greşesc, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, născând mai presus de fire pe Hristos, Cel Ce a ridicat păcatul lumii; Căruia strigăm: Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe tinerii cei binecredincioşi…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înnoind minţile cele înţelenite cu plugul cuvântului, aţi semănat în ele seminţe de mântuire, preamăriţilor, şi aţi secerat Domnului, însutit, spicul dreptei cinstiri de Dumnezeu, mulţimea celor ce s-au mântuit, Apostoli preaînţelepţi.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu laude Dumnezeieşti să cinstim pe Sfinţii Iacov şi pe Cleopa, pe Varnava şi pe Ştefan, pe Narcis Preaînţeleptul, pe Marcu, pe Aristobul şi pe Apelie, ca pe nişte Apostoli ai lui Hristos, strigând: pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Purtând Crucea în loc de pavăză, aţi mers bărbăteşte împotriva tuturor taberelor balaurului, Preaînţelepţilor Apostoli. Şi pe acelea pierzându-le, aţi vânat, prin credinţă, pe oamenii pe care-i robise şi Stăpânului şi Dătătorului de viaţă i-aţi adus.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

O, Minune mai presus de minuni! Cum de ai născut şi ai rămas Fecioară, Preacurată Dumnezeiască Mireasă? Că ai născut pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl, Căruia toţi Îi cântăm: pe Domnul lăudaţi-L lucruri şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Tot neamul pământesc…

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Vindecă Hristoase, patimile inimilor noastre, pentru rugăciunile celor ce Te-au iubit şi Te-au propovăduit tuturor neamurilor, ca Dumnezeu, împreună şi Domn şi Făcător a toate, alungând toată înşelăciunea idolilor, cu lumina propovăduirii.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca nişte fulgere au strălucit în lume Sfinţii Luca şi cu Ermie, Marcu, Anania, Matia şi cu Sfinţitul Olimp şi limpede au luminat adunarea credincioşilor; pe care să-i cinstim astăzi cu credinţă şi cu cântări sfinţite şi cinstite.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cu bună cucernicie să stăm în Casa Dumnezeului nostru şi să fericim pe sfinţii propovăduitori şi învăţători, pe cei înţelepţi ca îngerii, care au slujit de îmbogăţitori, izbăvitori, apărători şi sprijinitori tuturor celor ce cinstesc sfântă pomenirea lor.

Stih: Sfinţilor Apostoli, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucit-au de Lumina Cea Nematerialnică a Duhului Sfinţii Apostoli Achila, Ahaic şi Carp cel Mărit şi Fortunat, împreună cu cei şaizeci şi şase de slujitori ai lui Hristos şi sfinţiţi ucenici; şi inimile tuturor le luminează astăzi pomenirea lor cea purtătoare de lumină.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lumina de Fulger a naşterii tale a Strălucit şi a Luminat toată partea cea de sub cer şi a pierdut pe mai marele întunericului, Născătoare de Dumnezeu, Preacurată, Lauda îngerilor şi Mântuirea tuturor oamenilor, care te laudă pe tine, cu neîncetate glasuri.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: Dumnezeieştii credinţe…

Ajungând voi, ucenicii Domnului nostru, temelii ale dreptei cunoaşteri de Dumnezeu, stâlpi neclintiţi ai Bisericii, păziţi-o pe ea nevătămată, alungaţi smintelile celui viclean şi rugaţi totdeauna pe Hristos, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască nouă mare milă.

Cel mai simplu mod în care putem să ne rugăm neîncetat

1

Părinții purtători de Dumnezeu, deținători ai întregii experiențe duhovnicești, împlinind în fericita rugăciune cea mai mare parte a sfintei lor râvne, ne-au predat ca un fel de metodă, foarte folositoare pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, chemarea pe cât posibil continuă a numelui lui Iisus, prin această scurtă rugăciune (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi). Dumnezeiasca invocare monologică este preferată și se impune să fie exersată în rugăciunea individuală a fiecăruia și, în special, a monahilor, a căror meditație principală și lucru de bază este rugăciunea neîncetată. Conținutul simplu, format din puține cuvinte, al aceste mici rugăciuni permite aplicarea cu succes a poruncii Sfântului Apostol Pavel, Rugați-vă neîncetat!, și poate fi spusă cu ușurință oriunde și mereu, independent de timp, de spațiu și de persoane.

Această rugăciune scurtă a lui Iisus cuprinde un înțeles teologic adânc și rostirea ei încredințează de sus pe orice credincios care caută dumnezeiasca milă și din acest motiv a fost consfințită ca fiind cea mai puternică rugăciune privată a creștinilor. Prin Doamne mărturisim dumnezeiasca domnie cuvenită lui Dumnezeu și măreție, și în același timp recunoaștem datoria credinței și ascultării noastre față de Domnul și Dumnezeul nostru. Prin Iisuse Hristoase, mărturisim întreaga iconomie de mântuire a lumii, și prin miluiește-ne pe noi – mântuirea înfăptuită și sensul eshatologic al dumnezeieștilor făgăduințe cu privire la înnoirea și desăvârșirea tuturor în Hristos, precum solește Biserica noastră.
Sfinții Părinți au născocit diferite moduri practice de auto-concentrare și exersare a rugăciunii monologice și chemării numelui lui Iisus. Această lucrare se numește luare aminte, trezvie (νῆψις) și rugăciunea inimii sau a minții. Unul este scopul ei principal: păzirea minții. Dacă abaterea gândurilor naște abuzul faptelor – care este și păcatul cu fapta –, atunci se impune păzirea minții, astfel încât chiar de la primul gând să se respingă atacul și chiar de la început să se taie răutatea cea cu multe chipuri, și astfel să se izbutească fără osteneală mântuirea. În dimineți vei nimici pe toți păcătoșii pământului,[1] zice David și Fiica Babilonului, ticăloasa!… fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră. Referința la în dimineți și la prunci semnifică momeala și începutul oricărui gând.
Ca îngrădire a minții nestăpânite și ușor de plecat, Părinții n-au găsit alt mijloc mai potrivit decât pomenirea lui Dumnezeu și ne învață aceasta prin termenii corespunzători. „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm”, spune Sfântul Grigorie Teologul. „Numele lui Iisus Hristos să se unească cu răsuflarea ta”, zice Sfântul Ioan Scărarul. „Stăruie cu mintea și nu vei osteni în ispite”, zice Isihie bătrânul. Și Teodor Sinaitul zice de asemenea: „Dacă lipsește pomenirea lui Dumnezeu, tulburarea patimilor capătă loc în noi”.

Pomenirea continuă și cu acribie a lui Dumnezeu este și se numește trezvie, luare aminte, și conduce la toată calea virtuții și poruncii lui Dumnezeu, cum spune și David: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin[2]. Și Adusu-mi-am aminte de Domnul și m-am bucurat.

(Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, extras Despre rugăciune, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia)

[1] Ps. 100, 10.
[2] Ps. 15, 8.

1