Parintele Sofronie despre monahismul cel pururea prigonit

1

Parintele Sofronie Saharov – “Cuvant pentru monahism”:

“Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.

Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina“, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc“, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora.
Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11:38). Pentru cel priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismului sub forma de viata de obste organizata si active.
Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismul pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in “gauri de soareci”, tac, se inclina inaintea fiecarui om pana la pamant, “mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut, precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi.

Apostolul Pavel spune: Omul cel sufletesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu; ca nebunie sunt si nu le poate intelege, caci duhovniceste se judeca. Dara cel duhovnicesc judeca toate, ci el de nimenea se judeca (1 Cor. 2: 14-15). Insa in realitate, adica in planul vazut, istoric, se intampla contrariul: anume, cei neduhovnicesti, cu toata indrazneala judeca pe cei duhovnicesti, atunci cand cei care, fie si in parte, s-au atins de facerea duhovniceasca nu indraznesc sa-si deschida gura inaintea celor neduhovnicesti. De ce asa? Pentru ca de fiecare data cand se pronunta un cuvant despre autentica viata duhovniceasca, se starneste protest in sufletele celor ce s-au indepartat de ea; iar prin aceasta se dezlantuie o ura de nestapanit care se exprima sub o forma sau alta de prigoana. Si pentru nevoitor singurele mijloace de a se apara de aceste prigoane sunt tacerea si ascunderea de ochiul lumii.

Stramtorandu-se pana la limita putintei, ascunzandu-se in crapaturi si in gauri, nearatandu-se ochiului, traind in saracie si in tot felul de lipsuri, nevoitorul prin aceasta “da loc miniei“, isi faureste imprejur un oarecare “vid”, prin care loviturile nu il ating pe el, nevoitorul. Am putea recurge si la alta pilda. Nevoitorul, prin neagonisire si defaimarea slavei si puterii omenesti, devine “subtire”, ca foita de aur pe care iconografii o intrebuinteaza pentru aureole (trebuie 20000 de astfel de foite pentru a ajunge la grosimea unei monede). In astfel de conditii nici un “teasc”, oricat ar strivi el, nu il ajunge pe nevoitor. Pentru a se izbavi de prigoana, nevoitorul isi devine insusi prigonitor, intr-o mai mare masura decat ar putea vrajmasii sa il prigoneasca. Si numai atunci va afla odihna.
Celui ce se comporta astfel aproape ca nu i se poate face vreun rau. Dar abia pronunta un cuvant pe linia slujirii altora, si indata se pun in miscare stransorile. Telul prigoanei este surparea zidirii oamenilor, ascunsa insa sub chipul intentiilor contrare. Dat fiind acestea, tot cuvantul spus de proroci, de Apostoli sau in general de slujitorii Cuvantului, oricat de bun sau de adevarat ar fi el, se rastalmaceste mai intai de toate impotriva lor si se intrebuinteaza ca pretext pentru a-i prigoni.

De aci “legea duhovniceasca”: ori sa te asemeni prorocilor si Apostolilor si, propovaduind, sa nu te temi de ura, nici de prigoane, nici de insasi moartea; ori altminteri sa te indepartezi intru nelucrare, in netulburare in pustie, pentru a te ascunde de oameni (cf. Ioan 4:1;3). Nelucrarea nevoitorului in cele din afara devine inevitabil cea mai puternica lucrare in planul nevazut. Rezultatele ei se vor spune in vremile care urmeaza. In viata monahului aceasta nelucrare este dictate de nazuinta de a nu trezi in sufletele oamenilor proteste dureroase, de a nu le pricinui rani adanci; si asa, petrecand aproape exclusiv in rugaciune, totusi a sluji mantuirii lor fara sa pricinuiasca vatamare nici lor, dar, in acelasi timp, nici luisi.

Aceasta tema este, incontestabil, una din cele mai adanci si mai greu de atins. Contemporanii, auzind din gura celor vii aceleasi cuvinte pe care le citesc in Sfanta Scriptura, nu ii rabda, ii socotesc nebuni si mandri, ii gonesc cu deplina constiinta a propriei lor dreptati, ba chiar sincer gandesc ca “aduc slujba lui Dumnezeu“ (Io. 16:2). Si daca nu am avea inaintea ochilor nostri pilda prorocilor, Apostolilor si Sfintilor Parinti ai Bisericii, fara gres ne-am pierde si am deznadajdui; pentru ca ceea ce intalnim este total opus a ceea ce dorim din tot sufletul. Noi tanjim catre dragoste si intalnim ura. Noi tanjim catre unire, si drept raspuns primim respingere si sfasieri. Dara culmea celor pomenite sunt evenimentele din Vinerea Mare. Aceasta culme nimenea dintre oameni nu a atins si nu va atinge. Insasi Dragostea, Dumnezeu, s-a aratat in lume, pentru nemarginita Lui dragoste pentru ea, iar lumea L-a lepadat si L-a rastignit. In acea zi, cu adevarat stranie si infricosata, Hristos singur statea inaintea judecatii Stapanirii Imperiului Roman, cel mai drept in acea vreme; si in sfarsit, inaintea judecatii poporului simplu care se adunase in multimi in Ierusalim, de praznicul Pastilor. Si toti l-au osandit mortii. Iar mai presus si mai mult decat toti, reprezentantul Bisericii Vechiului Legamant. Vrajmasia lor nu s-a potolit nici cu moartea. Si dupa moarte, cand stapanirea s-a linistit, cand poporul, in desertaciunea lui, deja uitase de El, slujitorii Bisericii nu incetau sa-l urmareasca.
Vorbesc despre cele de mai sus ca despre o lege duhovniceasca in virtutea careia, dupa cuvantul Apostolului Pavel, toti care voiesc cu buna-cinstire a vietui intru Hristos Iisus prigoni-se-vor (2 Tim. 3:12). Si aceasta este de neocolit. Dar mai mult, in momentul de fata voiesc sa evidentiez aceasta lege inca si pentru ca tot ce paseste pe aceasta cale duhovniceasca trebuie sa aiba in vedere nu numai aspectul ei negativ, adica prigoana, dar si cel pozitiv – ca manifestarea unei anumite dreptati a lui Dumnezeu, ca o pronie plina de purtarea de grija pentru robii si slujitorii lui Dumnezeu, ca ceva de absoluta trebuinta pentru insisi cei prigoniti. Sfantul Isaac Sirul spunea ca daca lui Pavel ii trebuia un “imbolditor trupului” (2 Cor.12:7), ca sa-l “bata peste obraz”, atuncea taca toata gura – adica noua tuturor ne trebuiesc acei imbolditori, acele prigoane, ca niste conditii pentru inaltarea catre cunoasterea lui Dumnezeu si a dragostei Lui; ca niste conditii neocolite noua, pentru a pastra harul primit de sus.
Monahismul pustnicesc este cel mai putin pe intelesul lumii, ba chiar si al celor imbisericiti; in virtutea exclusivitatii sale, in conditiile istorice ale nivelului cunoasterilor duhovnicesti in lume, el nu poate fi nicicum organizat din afara. (!!! – nota noastra) Episcopul Ignatie Briancianinov, fara indoiala avand in vedere acest monahism, cu adevarat duhovnicesc, spune in scrierile lui ca numai cei care privesc superficial pot gandi ca monahismul ar putea fi cumva inaltat din afara in ce priveste nivelul sau duhovnicesc, printr-o interventie administrativa. “Monahismul“, spunea el, “este darul Sfantului Duh“. In alt loc, intr-una din scrierile lui, spune ca monahismul, ca “cel mai desavarsit chip al vietuirii in Dumnezeu”, este de neaparata trebuinta Bisericii, si ca fara o astfel de “desavarsire” in Biserica s-ar pierde nu numai mantuirea, ci insasi credinta.
Cuvantul despre monahism este deosebit de greu, mai cu seama cand despre el vorbeste un monah. A spune ca monahismul este “sarea lumii“, indreptatirea a insesi existentei ei (fiindca mai ales prin monahism se atinge telul pus inaintea omului – indumnezeirea, se infaptuieste chemarea pusa in om de catre suflul dumnezeiesc), inseamna a starni un vifor de indignare impotriva luisi. Cand intalnim aceasta constiinta la Apostolul Pavel, ea nu starneste nici un protest. Dar cand un om viu vorbeste despre ea, el neaparat “va fi scos afara”. Astfel de pilde ni s-au aratat in vietile sfintilor, precum Cuviosul Simeon Noul Teolog si Cuviosul Serafim din Sarov.
Cititi cu atentie viata celui din urma, si veti vedea cate prigoane a suferit din partea tuturor: chiar si de la episcopi, chiar si de la stareti, chiar si din partea fratilor manastirii. Desigur, daca ani de zile s-a ascuns in padure, hranindu-se cu loboda, oare nu este limpede ca manastirea nu-i dadea nici de mancare? Nu putea sa-si apere netulburarea, nu putea sa-si apere libertatea decat pe calea indepartarii si a infranarii la culme. Ani de zile a tacut, a trait ca un iesit din minti. Cu orisicine se intalnea, cadea cu fata la pamant si ramanea asa pana plecau oamenii, monahii, ca sa nu spuna nici un singur cuvant, pentru ca orice cuvant ar fi intetit vrajmasia impotriva lui. Ca un iesit din minti, ca unul ce nu ingreuia manastirea materialmente cu nimic, mai era inca rabdat. Si asa au trecut zeci de ani pana sa iasa la slujirea oamenilor, dupa o vadita porunca de sus; si nici dupa aceea nu a incetat sa apara indoielnic in ochii mai-marilor clerici. Nici printre fratii manastirii nu se bucura de autoritate. Numai poporul l-a iubit si venea catre el. Daca ne uitam cu luare-aminte la vietile sfintilor nevoitori, citindu-le cu dreapta intelegere, vom descoperi aceasta lege duhovniceasca aproape in toate cazurile. Exceptiile au fost extreme de rare. Si aceasta se intampla numai atunci cand inaltele stapaniri, bisericesti sau statale, ii aparau si ii acopereau asa cum se cuvine.

Zicand “ii acoperea asa cum se cuvine”, vreau sa adaog ca printre credinciosi sau ierarhi adesea se poate observa inclinarea de a veni in ajutor, dar aproape intotdeauna, la “inclinarea de a ajuta”, ei pun celui ce primeste ajutorul conditii de un soi sau altul. Cu alte cuvinte, ei se vor implica in viata lor intr-un fel sau altul; iar cand conditiile lor nu se implinesc, caci nu corespund cautarilor monahilor, atunci se retrage si ajutorul. Aceasta se poate observa din experienta intregii istorii a monahismului. Tocmai de acest fel de implicare cu prilejul ajutorului a condus la faptul ca Sfantul Munte Athos s-a sustras de sub conducerea stapanirilor. Mai tarziu independenta monahilor a fost intrucatva stavilita, dar totusi pana astazi manastirile de la Sfantul Munte raman “stavropighice”. In aceste conditii, pana astazi manastirile se bucura de drepturi foarte ample de autogestiune. Si, in esenta, supravegherea sau stapanirea patriarhului de Constantinopol are caracterul de acoperire, si nu de implicare…”.

(Arhimandritul Sofronie, “Nasterea intru Imparatia cea neclatita“, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2003)

7

Reclame

Cum a trecut Maica Eufrosina de la Diveevo prin iadul bolsevic

1

Povestea adevărată a Maicii Eufrosina

Pe când eram mică, mi s-a născut în minte această dorinţă: nu voiam să mă mărit! Tatăl meu bea destul de des. Dacă nu se întorcea înainte de a se întuneca, ştiam că va veni noaptea şi va face scandal. Iar noi cu mama aşteptam şi tremuram…

Când auzeam, tăicuţule, trosc! portiţa, ştiam că tata venea beat. Şi zicea:

– Dă-mi să mănânc!

La orice oră ar fi venit. Iar mama îi dădea să mănânce…

Îi plăcea, nu-i plăcea mâncarea, arunca apoi cu farfuria în mama!

Eu trăgeam cu coada ochiului la toate astea şi ziceam:

– Împărăteasă Cerească, sa mă fereşti de măritiş!

Aveam o vecină, Uliţa, care-şi pierduse două degete. Şi mă gândeam: «Doamne, de mi s-ar rupe şi mie ceva, ca să nu mă ia nimeni în căsătorie! Altfel, vreau, nu vreau, tot mă vor da!»

Şi o rugam întruna numai pe împărăteasa Cerurilor: «Maica Domnului, rânduieşte-mi Tu viaţa». Şi nu spuneam nimănui nimic, numai mamei.

Apoi a venit momentul: vărul meu primar, Grigorie, şi mătuşa Maria, sora tatei, au hotărât să plece la mănăstire, la Sarov şi la Diveevo. Ei erau mai mari decât mine, iar eu eram încă mică.

1Le-am spus:

– Luaţi-mă şi pe mine!

Însă ei nu voiau să mă ia.

Şi am zis: «Impărăteasă Cerească, Maica lui Dumnezeu! Chiar dacă nu mă iau ei acum, eu tot voi fugi!»

Aşa o dorinţă aveam. Nu voiam să trăiesc în lume.

Ei se pregăteau de drum, iar eu spuneam întruna, tremurând: «Părinte Serafim, ajută-mă!»

Odată, mama şi tata se odihneau, era o sărbătoare mai mică. Şi deodată mama, deşi îi era frică să spună, totuşi, a spus:

– Ştii, tată, că Maria şi Grigore merg la mănăstire…

– Şi ce?

– Hai să o lăsăm şi pe Eufrosina cu ei…

Iar tata a spus:

– Ce, ai înnebunit?

Şi au tăcut…

Iar mamei îi era frică să spună mai mult, căci tata era destul de aspru.

Şi tăceau.

A tăcut tata ce a tăcut şi, deodată, a spus:

– Eufrosina, ai auzit ce a spus maică-ta?

– Am auzit…

– Şi tu ce zici?

Iar eu i-am spus:

– Păi, nu sunt împotrivă. Sunt de acord…

Şi atât. În rest, nicio vorbă.

Şi tremuram întruna, rugându-mă: «Împărăteasă Cerească, se hotărăşte soarta mea! Părinte Serafim, ajută-mă!».

Iar tata a căzut pe gânduri. Totuşi avea în el frică de Dumnezeu. Şi, fără să spună cuiva ceva, iată ce a hotărât.

Noi aveam trei văcuţe pe care tata le păstra ca zestre. În familie erau trei fete de măritat, fiecăreia trebuia să-i dea câte o vacă. Aşa era înainte, când se mărita o fată, i se dădea ca zestre o vacă.

Şi iată că tata a luat viţica pe care o păstra pentru zestrea mea şi a dus-o la târg să o vândă. Iar apoi ne-a povestit:

– M-am gândit eu, a spus el, să cer pentru viţeluşa ta preţ dublu. Şi am zis aşa: dacă îmi vor da, te voi lăsa la Diveevo. Iar de mă vor lua în râs, vei rămâne acasă.

A ajuns la târg, s-a uitat şi în târg era plin de vite.

Şi s-a aşezat în margine.

– M-am uitat în toate părţile, ne-a povestit el. Ce să faci acolo cu viţica noastră! Căci erau destule şi nu ca a noastră. Dar numai ce m-am uitat şi, deodată, văd că fuge un bătrânel îmbrăcat într-o haină lungă de postav, cu căciula pe-o ureche. Nu s-a uitat nicăieri, nu a întrebat pe nimeni nimic, ci a venit direct la mine. «Frumoasă viţica ta! a zis el. Cât ceri pe ea?». N-am mai chibzuit nimic şi am cerut repede preţ dublu: douăzeci şi patru de ruble! Douăzeci şi patru! Preţul maxim al acelei văcuţe era de douăsprezece ruble. Iar bătrânul acela chiar s-a bucurat. Nu a spus niciun cuvânt, cum că ar fi scumpă sau altceva. «Dă-mi-o!» a zis el. Şi am bătut palma!

Şi bătrânul a luat viţica. Tata a rămas uimit. Stătea şi ţinea banii în mână.

S-a întors acasă şi tăcea. S-a aşezat la masă. Mama i-a pus să mănânce, iar tata a întrebat-o:

– Aşadar, Maria merge la Diveevo?

Iar mama i-a spus:

– Merge…

– Şi Grigorie la Sarov?

– Şi el merge…

– Iar Eufrosina?

Mama începuse să tremure toată.

– Asta dacă tu…

Tata s-a uitat la mama şi a spus:

– Pregăteşte-o de drum!

Şi am plecat toţi trei, pe data de 5 mai, în anul 1915.

***

Şi am ajuns la Diveevo… Atât de mult mi-a plăcut locul acesta! Peste tot era curat, ordine. 1Nimeni nu făcea nimic fără folos. De la chilii până la biserică erau drumuri pietruite. Da, era frumos! Iar cântările, vai, erau ca ale îngerilor! Erau multe cântăreţe. Şi aveau de unde să aleagă – dintr-o mie de surori! Mi-au dat ascultare la fermă, lângă râul Satis, să am grijă de văcuţe. Acolo şi locuiam.
Mătuşa mea, Maria, e adevărat, în scurt timp a plecat acasă. Nu a rămas să vieţuiască aici. Păi ce fel era mănăstirea noastră? Nici cămăşuţe, nici rufărie nu ne dădeau, ce luai din casa părintească, aceea purtai. Vărul meu, Grigorie, a plecat şi el după un an şi jumătate din Sarov.

Odată, e adevărat, Grigorie a venit la mine la Satis. Dar, de fapt, nu la mine a venit, ci mergeau undeva după fân. Şi m-a văzut cu văcuţele, în opinci, şi a zâmbit:

– În opinci? Eu nu m-aş fi încălţat cu ele!

Aşa a spus! Pe monahi îi îmbrăcau şi îi încălţau chiar şi cu cizme, de aceea se mândrea el. Dar era interesant: Cum de se credea el bogat? Căci mi-a dat numai o copeică! Au râs maicile după aceea: «Iată, au zis ele, bogătaşul i-a dat surorii noastre o copeică. Of, Domnul fie cu el…». Mândria pusese stăpânire pe el! Aşa i-a fost, probabil, soarta… îl apucase şi tristeţea şi n-a mai stat în mănăstire, a plecat chiar fără să mă fi anunţat. Dar pe mine Domnul m-a întărit. Da…

Doar că atunci când Grigorie a ajuns acasă şi le-a povestit părinţilor cum umblam în opinci şi cât de greu îmi era să vieţuiesc acolo, mama îndată a izbucnit în plâns. S-au aşezat la masă, iar Grigorie a luat pâinea în mâini şi a spus:

– Iată unde este Împărăţia Cerurilor! Căci acolo nu este!

Ca şi cum pâinea din făină cernută ar fi Împărăţia Cerurilor!

Iar pe mama şi mai tare a podidit-o plânsul. Iar el, Grigorie, nu avea de gând să se mai întoarcă la viaţa monahală. Şi nu avusese o ascultare grea: cocea pâine în formă de colaci. Dar odată s-a întâmplat să vină arhiereul; el aşa umbla mereu, cu cârja. Avea părul lung, ondulat, până la umeri! Iar vrăjmaşul chiar atunci l-a tulburat. Însă Grigorie nu a înţeles aceasta. Da…

Şi iată ce vă mai spun eu, băieţi, dar să mă iertaţi, pentru Hristos! Aveţi de gând să mergeţi la mănăstire? Da? Aveţi de gând… Păi atunci, primul lucru pe care vi-l spun este acesta: să nu-i judecaţi nici pe monahi, nici pe egumeni. Că, dacă-i veţi judeca, nu veţi prinde rădăcini, îndată vă veţi lua zborul!

Nu demult a venit la noi de la Zagorsk, din lavră, un anume Vasile, ierodiacon. Şi l-am auzit judecându-i pe monahi că nu vieţuiesc corect. Şi i-am spus:

– Ai grijă, că nici tu nu vei mai sta în mănăstire.

Şi aşa s-a şi întâmplat! A plecat din lavră. Da… Iată care e porunca: de vezi vreun păcat la vreun monah sau ieromonah de-acolo sau face egumenul ceva greşit, datoria ta este să nu-i dai atenţie! Te întorci şi nu te uiţi la nimeni! Lasă-i să greşească. Cum spunea părintele Serafim: «Să trăiască cât vor, să mănânce pâinea noastră. Va veni şi vremea când Dumnezeu însuşi îi va da afară». Aşadar, de osândire să vă temeţi! Să nu judecaţi! Nu e treaba noastră, Domnul însuşi îi va îndrepta.

Iar de are cineva vreo slăbiciune, nu e treaba ta. Nu te uita la el. Nimeni nu este judecătorul lui. Iată, aşa! Iar Grigorie aşa era, pe toţi îi judeca: «Lucrul ăsta nu-i corect! Celălalt nu este aşa! Al treilea nu e bun! Iată cum ar trebui să fie!». Păi ce monah e ăsta? Şi unde este Domnul lui? Şi a plecat din mănăstire. Dacă voieşti o viaţă după Dumnezeu, trăieşte-o tu cum ştii.

Şi, precum se întâmpla să spună fericita stareţă Agaşa:

«La tot pasul să te rogi: Împărăteasă Cerească, păzeşte fecioria mea, nu mă lipsi de Împărăţia cea Cerească, nu mă lipsi de sfânta Ta mănăstire!».

Atunci te vei întări şi vei fi viu. Căci vrăjmaşii vin mulţi, din toate părţile.

1Am văzut undeva o ilustraţie: era Cuviosul Serghie, iar în jurul lui nişte fiare îngrozitoare, tot felul de crocodili, iar el stătea şi se ruga. Aţi văzut-o? Şi cine erau crocodilii? Ştiţi? Erau diavolii şi patimile omeneşti! Însă rugăciunea pe toţi ne mântuieşte. Dacă judeci, nicăieri nu poţi trăi în bună înţelegere, iar lucrul acesta e urât de Dumnezeu. Uită-te la tine însuți!

Iar acum iată cum mă rog:

«Împărăteasă Cerească, se apropie moartea… Nu mă lăsa!».

Numai Ea, Stăpâna, ne ajută şi ne apără pe toţi, oriunde am fi. Fie că eram în temniţă, fie deportată, repetam întruna numai: «Biruitoare aleasă a Voievodului!» [rugaciune veche catre Maica Domnului]. Numai aşa mă rugam… Şi Domnul m-a păzit..

***

Pe atunci locuiam la ferma de lângă râul Satis. Pământ aveam mult, ni-l donase cineva. Şi vite aveam multe. Acolo duceam şi vacile la păscut.

Odată, au adus la noi o viţică din Sarov. Voiau să aducă la noi vite de soiul acela. Acolo vitele erau albe şi aşa de sănătoase! Iar la noi erau roşcate şi mici. Viţica aceasta adusă de la Sarov era foarte bine păzită. Doi ani nu trebuia să i se dea drumul în cireada mare, numai în al treilea an.

Şi, iată, când viţica aceasta avea încă numai doi ani, a auzit cireada cea mare dincolo de râu, căci mugeau vacile. Şi viţica mea a început să se agite! S-a aprins toată şi a fugit într-acolo, la cireada mare. Iar lucrul acesta era interzis!

Eu am luat-o la goană după ea! Am fugit eu cât am fugit, dar ea tuşti! în râul Satis şi a început să înoate. Iar râul Satis era adânc. Viţeluşa a trecut înot pe partea cealaltă şi a alergat la cireada cea mare.

Iar eu am rămas pe mal! Am căzut în genunchi şi am strigat:

– Părinte Serafim! Ce faci, nu vezi ce se întâmplă, oare?! A fugit viţica!1

Iată, pe tonul acesta începusem să mă cert cu cuviosul: «Nu vezi ce se întâmplă, oare?!».

Şi ce credeţi? Viţeluşa deodată s-a oprit. De parcă ar fi fost pironită locului. Apoi s-a dat îndărăt şi încetul cu încetul s-a întors şi a pornit înapoi. Ca şi cum o trăgea cineva! A intrat în râu şi a înotat încetişor înapoi.

Ajunsă la mal am luat-o de funie: «Ah, ştrengăriţo, ce m-ai mai chinuit!».

Îmi închipui că doar părintele Serafim a fost cel ce a oprit-o!

Apoi nu s-a mai dezlănţuit! Iar după aceea s-a făcut o văcuţă atât de frumoasă! Dar în scurt timp am fost alungate de acolo, de pe râul Satis…

Da… A fost o perioadă cumplită. A început războiul cel mare, iar apoi l-au detronat pe ţar. Revoluţia. Voi nu aţi prins-o, nu ştiţi.

La început nu s-au atins de mănăstire, dar ferma au prădat-o. Apoi au venit să ne jefuiască şi pe noi. Ne-a fost dat şi nouă să pătimim. Şi cine ne jefuia? Satele noastre s-au ridicat împotriva noastră. Satele noastre! Lomasovo, care e la şase kilometri de Satis. Pe ţăranii şi tărăncile din satul acesta aşa îi şi numeam – lomasovi. Şi ce au vrut ei? Să ne jefuiască şi să ne ia tot!
Dar noi ştiam dinainte că aşa va fi. Fuseserăm prevenite. Au trimis muncitori din mănăstire la noi, la Satis, să mâne vacile noaptea şi să le ducă la mănăstire. Altfel, în ziua următoare nu ar mai fi fost acolo, le-ar fi luat! Şi toată noaptea – vai, tăicuţule, toată noaptea! – am mânat cireada! Ce ne-am mai căznit cu vacile! Şi cu viţeii, care fiind mici, chiar şi de cinci zile, erau puşi în căruţă. Erau multe vaci şi mulţi viţei.
Apoi am rătăcit drumul, mergând prin pădure. Iar pădurea era greu de străbătut! Ce ne-am mai chinuit! Am crezut că nu era departe, dar erau douăzeci de kilometri. Şi încă am mai ocolit şi un conac în care locuia un moşier, Lajkin. El avea acolo o fabrică de alcool. Şi începuseră deja s-o jefuiască. Veniseră de peste tot, să bea tot! S-au suit în cazane, unii s-au înecat. Mulţi au ars. Erau fără stăpâni şi intrau toţi, fiecare unde voia.

Da… Vacile abia mergeau, iar viţeluşii obosiseră şi cădeau. Ceea ce a fost, nu pot uita! Cu greu, dar am ajuns totuşi la Diveevo. La ora şapte. Era a doua Sfânta Liturghie, iar noi veneam cu vacile! Şi am mânat toată cireada în curtea cailor. Le aduseserăm totuşi pe toate. Iar apoi maica egumenă ne-a poruncit să ne întoarcem. Am băut un ceai şi am pornit iarăşi la drum.
Împreună cu prietena mea, Parascheva, fiind nedormite de o noapte şi o zi, am mers încet-încet… Şi am obosit, nu mai aveam puteri! Hai să ne aşezăm… Ne-am aşezat, se înţelege, drept pe cărare şi îndată am aţipit. Cât am dormit, nu ştiu, fiindcă eram foarte obosite. Şi iată că s-a apropiat de noi un ţăran cu căruţa lui. A strigat el cât a strigat să ne dăm din drum, dar noi, puteai să ne omori, nu auzeam nimic! Dormeam. Şi ce a făcut ţăranul? Ne-a biciuit! Iar noi ne-am speriat: «Doamne Iisuse Hristoase, dar unde suntem?». În jur era pădure, iar noi nu înţelegeam nimic, ne speriasem.

– Unchiule, spune-ne, pentru Hristos, unde suntem? Unde am nimerit?

Iar el a înjurat! Şi a trecut… Păi, Dumnezeu fie cu tine!

Ne-am aşezat din nou. Şi abia ne-am dumirit. De unde veneam? Încotro mergeam? Apoi am văzut că nu eram departe de conacul unde lomasovii lui Lajkin prădau fabrica de alcool. Probabil că şi ţăranul acela cu căruţa tot într-acolo mergea. Şi am văzut că şi făraşele, şi făcăleţele pentru rufe le cărau, şi tot ce era în casa lui Lajkin. Şi nu am mai mers pe drumul acela, ne gândeam că ne vor omorî. Cum să nu, noi eram măicuţe… Şi i-am auzit, strigând: «Acum haideţi la călugăriţe!».

Şi am alergat degrabă la surorile noastre, care deja ne aşteptau.

– Cum de aţi întârziat atât de mult?

Le-am povestit tot: cum ne-am rătăcit, cum am aţipit şi cum am ajuns. Şi că îndată vin ţăranii să ne jefuiască.

Abia ce le-am povestit şi le-am auzit pe surori, strigând:

– Au venit lomasovii! Cu drapelul roşu!

Şi au dat buzna. Erau mulţi! Noi aveam acolo un hambar, iar ei s-au dus direct la acel hambar.

– Daţi-ne cheile!

A venit la ei cea mai mare dintre noi.

– Bine, vi le dau acum. Ce vă trebuie?

– Totul ne trebuie! Tot! Toate grânele le vom lua! Dă-ne tot ce ai!

Maica s-a gândit că-i va opri… Dar de unde… Şi au descuiat. Acolo aveam şi crupe de mei, de hrişcă, şi făină… Şi am început să umplem câte un sac. Dar ce, ei au putut aştepta, oare, să umplem câte un sac? Ne-au împins afară şi au început ei să îşi pună. Au luat tot!

Un ţăran s-a băgat drept în făină. Cumplit! Îţi venea şi să râzi şi să plângi! Era alb tot! Şi aşa au umplut sacii.

1Iar apoi am auzit: buf! buf!– erau împuşcături! Ce însemna asta? Ne-am uitat întra-colo, veneau ţăranii din Vertiansk să apere mănăstirea şi să-i div-2gonească pe cei din Lomasovo.

Noi am strigat:

– Ajutor! Săriţi! Ne vor omorî!

Iar ţăranii din Vertiansk ne-au spus:

– Ce ţipaţi, prostuţelor? Nu pe voi vă vom omorî, ci pe ăia de acolo!

Dar, slavă lui Dumnezeu, nu au omorât pe nimeni. Au tras cu puşca doar în sus. Şi i-au gonit totuşi pe lomasovi. Însă ei furaseră aproape tot!… Vai, ce jaf a fost! Domnul să îi ierte…

Era toamnă. Luna octombrie anul 1917 şi deja era frig…

Strânseserăm deja provizii de ciupercuţe, varză, toate pentru iarnă.

Iată, ca acum văd: un ţăran s-a băgat în pivniţă şi a scos de acolo un ciubăraş cam de două vedre. Foarte mult îi plăcea ţăranului ciubăraşul. Iar în el erau cele mai bune ciupercuţe. Şi ţăranul ce a făcut? A vărsat ciupercile şi, fără să-şi cruţe opincile, le-a călcat în picioare! Ca să nu le ia nimeni. Căci el nici nu avea nevoie de ciuperci, lui îi trebuia doar ciubărul!

Şi mai era acolo un tătar. Şi lui i-a plăcut un ciubăraş, însă altul, iar în el erau roşii.

– Astea ce sunt? a întrebat el.

Iar noi aveam o soră din Basarabia, care era cam hazlie:

– Astea, a zis ea, sunt doctoriile noastre!

– Ce doctorii?

– Păi, când vaca se umple de păduchi, noi o spălăm cu doctoriile astea.

Aşa a spus! Şi el a crezut. Nu a priceput că erau roşii.

Şi aveam mai multe oale pentru lapte, bune, de sticlă. O, Doamne! Un flăcău s-a urcat în pod şi a văzut acolo oalele acestea. Şi le-a pus în sac. Iar pe scară, fiind mică, ciocnindu-se una de alta, s-au spart. Şi le-a aruncat în curte! «Acuma ştiu de unde să iau!» Şi a plecat.

Şi toţi erau beţi! Furaseră votcă de la fabrica lui Lajkin. Ce au făcut, nu se poate povesti! Chiar în curtea noastră un bărbat din ăsta s-a prăbuşit fără cunoştinţă. Era beat! Şi se învineţise! Doamne, iartă-ne pe noi, păcătoşii!

Iar apoi au apărut şi cei de la putere. Cam vreo paisprezece oameni. Şi au făcut şedinţă la noi, în bucătăria mare. Au hotărât ce să facă cu alcoolul. «Dacă vom lăsa totul aşa cum este, au spus ei, nu ştim ce vor face oamenii!» S-au gândit ce s-au gândit şi au hotărât: «Haideţi să aruncăm alcoolul ăsta. Pur şi simplu ca pe apă, în pământ». Însă alţii au spus: «Nu se poate aşa ceva! Alcoolul este necesar oriunde, este un medicament!». Iar alţii au răspuns: «Nu, în acest moment nu există posibilitatea de a-l ţine aproape de oameni! Pentru că poporul face multe nenorociri când bea!».

Totuşi s-au hotărât şi au aruncat tot alcoolul acela. Era făcut din cartofi. Duceau cartofii la fabrică şi făceau votcă. Doar că înainte de a vărsa votca autorităţile acelea au venit la noi şi ne-au întrebat:

– Aveţi sticle?1

Aveam sticle mari, cu apă sfinţită. Şi le-am arătat.

– Ce aveţi în ele? au întrebat.

– Aghiasmă.

Au luat sticlele. Şi le-au vărsat! Pe podea! Ce, le părea lor rău de acea aghiasmă? Ei şi-au luat alcool. Iar alcoolul rămas l-au vărsat direct pe pământ, în ţărână.

După aceea, ţăranii şi tărăncile din toate satele apropiate şi din cele îndepărtate au venit şi au spălat ţărâna. Şi au băut apa aceea, copilaşilor! Şi câţi ţărani s-au înecat atunci în fabrică! Unul a căzut cu picioarele într-un cazan şi ca un cărbune a ars în alcool!

Ferma de lângă râul Satis au jefuit-o toată, iară pe noi ne-au alungat. Da… Când a fost asta? Păi, în anul 1917, când a început revoluţia.

Iar mănăstirea au închis-o în ’27… Atunci deja nu mai aveau frică. Pentru că se formase puterea.

Toate mănăstirile dimprejur le desfiinţaseră deja, dar de noi încă nu se atingeau. Cineva de la Moscova ne ajuta. Ne-au comunicat în taină: «Deocamdată nu plecaţi nicăieri, staţi acolo». Am organizat un artel (cooperativă de producţie agricolă). Şi am început să ne numim nu mănăstire, ci cooperativă de producţie. Dar în anul 1927 autorităţile au început să-i ceară maicii egumene actele tuturor surorilor.

Iar noi am spus:

– Nu avem niciun fel de acte!

Şi era adevărat, căci în mănăstire ne primeau fără acte.

Deşi, bineînţeles, ne numărau, se ţinea totuşi o evidenţă. înainte de revoluţie erau peste o mie de surori. Iar eu venisem în 1915. «A cui eşti şi de unde vii?». Şi în mănăstire era o maică din satul nostru, Agasa, care era mai mare decât mine.

– Sunt din acelaşi sat cu Agaşa…

– O, eşti consăteana Agaşei!

Şi atât. Cam ăsta era actul: «Consăteana Agaşei».

Bătrânele mi-au povestit: «Când surorile locuiau împreună cu Cuviosul Serafim, adică cu o sută cincizeci de ani în urmă, părintele Serafim le-a spus: Va veni vremea când orfanele mele ca boabele de mazăre se vor risipi pe porţile Naşterii! Iar noi ne întrebam: «Care vor fi porţile acestea? In mănăstire nu sunt asemenea porţi».

Şi iată că în anul 1927 se apropia hramul nostru, Naşterea Maicii Domnului. La ora două era vecernia mică. Eu atunci eram la clopote. Şi am fugit în clopotniţă să trag clopotele. Doar ce m-am atins de lacăt şi cineva din spate m-a apucat de mână. Vai, tăicuţule, era o «şapcă roşie»! Un miliţian! Nici nu am văzut de unde a apărut. S-a agăţat de lacăt şi nu mi-a dat voie în clopotniţă.

– Stai! mi-a spus el.

Iar eu i-am zis:

– Cum stai?! E timpul să tragem clopotele!

– Pentru voi, a zis el, e timpul. Dar pentru noi, nu.

– Cântăreţele au venit în fugă şi au întrebat:

– De ce nu trageţi clopotele?

Iar eu am lăsat capul în jos:

– Păi, uitaţi, nu-mi dă voie „şapca roşie”!

Nu ne-au dat voie să tragem clopotele la hram, dar ne-au dat şapte zile să ne pregătim de plecare.

Asta a fost în anul 1927, în septembrie. După calendarul vechi, pe data de opt. Iar după cel nou, nu ştiu ce dată era.

Naşterea Născătoarei de Dumnezeu este pe 8 septembrie. Şi atunci surorile şi-au amintit:

– Părintele Serafim a spus: Orfanele mele ca boabele de mazăre se vor risipi pe porţile Naşterii? Iată şi porţile Rojdestvensk (Naşterii)!

Şi-au adus aminte de cuvintele Cuviosului! Apoi surorile au cerut:

– Daţi-ne voie în aceste şapte zile să isprăvim totul. Adică, să facem şi slujba, să tragem şi clopotele.

– Păi, faceţi cum ştiţi. Nu ne-au refuzat.

După o săptămână, am tras toate clopotele pentru priveghere! Pentru ultima dată! Am tras clopotele, am făcut slujba… Şi ca păsărelele am zburat care încotro. Iată-aşa… Şi ploua! Şi am plecat la drum… Doamne, oamenii împotriva noastră şi Domnul cu noi! Împărăteasă Cerească!…

Şi era cu neputinţă ca autorităţile acelea să nu ne propună să dezbrăcăm haina monahală! «Umblaţi ca mirenii» ne-au spus. Şi să nu avem icoane, ci să-l punem pe Lenin. Cu asta nimeni nu a fost de acord!

În biserica cu hramul Maicii Domnului din Tihvin se păstra totul pentru noua catedrală. Au început să care tot ceea ce era acolo, chiar în prezenţa noastră. Veşminte, cruci, tot-tot au luat. Iar ţăranii care mânau căruţele nu erau bucuroşi: «Noi le-am adus aici cu bucurie, pentru catedrala nouă, iar acum nu ne bucurăm». Atunci unii dintre ţărani, lăsându-şi capetele în jos, chiar au plâns. Era jalnic! Au plâns ei, dar ce puteau face împotriva puterii?

Pe maica egumenă a doua zi au luat-o la închisoare. Iar noi am pornit care încotro…

Numai arhiereul a rămas cu noi, în ascuns. Şi ne-a spus:

– Din mănăstire v-au izgonit, dar monahismul nu vi-l pot lua.

Nu ştiu cum gândeau oamenii, dar măicuţele gândeau aşa: «Toate acestea sunt pedeapsa lui Dumnezeu. Domnul a îngăduit această stăpânire».

Era anul 1937. Eu şi măicuţele locuiam în jurul mănăstirii. Eu locuiam aici, pe Kalganovka. Şi pe cealaltă parte a străzii mai erau căsuţe şi acolo locuiau măicuţe. Unele însă se temeau de închisoare şi s-au măritat… Domnul să le ajute!

A venit vremea să ne ia la închisoare. În anul 1937. Au apărut trei oameni – nişte judecători. Ţin minte, era o cameră aşa de mică. Iar ei erau nişte bărbaţi aşa de mari. S-au aşezat, iar miliţianul a adus dintr-odată douăzeci de persoane, numai măicuţe.

– Vai, frate, ce multe ai adus!

– Şi încă ştiu de unde să mai iau.

– Ce sunt? Fete?

– Fete…

– Păi, cum să vă judecăm? Mergeaţi la biserică?

– Mergeam.

– Scrie: „vagaboande”.

Aceasta a fost vina noastră: „vagaboande”.

Şi ne-au dus în Taşkent. În vagoanele cu care transportau vitele. Era curent peste tot. Şi acolo, în vagon, m-am îmbolnăvit. Şi plângeam întruna: «Doamne – mă gândeam eu – pentru ce mă duc la închisoare? Sunt o deţinută!» Îmi era cumva necaz că mergeam la închisoare. Şi plângeam. Da, şi probabil că toate plângeau. Aveam faţa udă de lacrimi. Iar apoi, cum a pornit trenul, a început vântul, şi îndată mi-a îngheţat capul. Am făcut erizipel! Toată m-am umflat. Am ajuns în Taşkent, dar eu nu mai pricepeam nimic. M-au dus la spital. Şi nu am murit, am rămas în viaţă…

Ne-au dus în Taşkent, în câmp deschis şi, îndată ce am fost libere, am format un orăşel întreg. Muncitori fără plată.

Apoi s-a mai făcut o verificare generală. Pe un hol întunecat, de ambele părţi erau paznici înarmaţi. Ce frică ne-a fost acolo! Câtă pază, iar câinii lătrau! Doamne, şi de ce păzeau nişte oameni atât de buni, nişte măicuţe? Şi iată că trebuia să treci pe o asemenea cărăruie, printre paznici. Treceai, iar la capăt era percheziţia. Ne luau cruciuliţele! Domnul să îi ierte! Maica Domnului… Un miliţian smulgea crucea, o călca în picioare, întrebând: «Pentru ce o porţi?»

Şi iată, când ne-au luat cruciuliţele, am simţit ca şi cum înaintea noastră stătea însuşi Domnul răstignit! Că însuşi Domnul suferea pe Cruce! Ne-au luat cruciuliţele, ce nenorocire!

Ce mai puteai face? Cum să trăieşti fără cruce? În vremea aceea torceam fire, vată din Uzbekistan. Şi erau acolo furci, pe care le tăiai puţin şi făceai o cruciuliţă. Şi am făcut cruciuliţe. Am mers la baie cu crucile. Iar acolo erau unele care îndată au raportat conducerii:

– Maicile au iarăşi toate cruci!

Însă nu ni le-au luat. Şi, chiar dacă le luau, găseam noi altceva din care să facem.

Dar şi Domnul ne întărea! O soră de la Diveevo, care fusese închisă înaintea noastră, îl văzuse în vis pe părintele Serafim! Părintele aducea acolo, în închisoare, o serie întreagă de maici. Şi spunea vesel, aşa:«Deschideţi uşile, că vă mai aduc surori!» Adică pe noi!

Iar până atunci, când eram încă în libertate la Diveevo, aveam în mănăstire o cuvioasă, Maria Ivanovna. Eram de față când a murit, la scurt timp după ce am fost gonite din mănăstire. Şi am întrebat-o toate atunci:

– Măicuţă, când ne vom întoarce în mănăstire? Noi la mănăstire vrem.

Iar ea ne-a zis:

– Vă veţi întoarce la mănăstire. Eu şi răposata maică vistiernică vom începe în curând să vă chemăm în mănăstirea asta!

1Şi ştiţi ce mi-a mai spus ea?

– Numai că în mănăstirea asta nu veţi fi strigate după nume, ci după numere. Iată, pe tine, Eufrosina, te voi striga împreună cu vistiernica: 338!

M-am mirat eu, dar am ţinut minte. Iar, când m-au luat la închisoare, numărul acesta l-am avut! Ţin minte acest număr al meu – 338. Da, ea mi-a spus asta, fericita Maria Ivanovna! Şi iată şi mănăstirea!

Ce mai, au fost nişte vremuri… Posturile nu le mai ţineam. Doamne, iartă-ne! Când găteau câte ceva din oase… Postul Mare totuşi îl ţineam. Apă sau ceva de post mâncam. Însă mâncare de frupt nu mâncam.

Totuşi, era bine că eram acolo multe măicuţe, patruzeci.

Peste tot era înghesuială. Jos era golănimea! Ele domneau acolo! Iar noi eram sus. Nouă ne era mai bine! Dumnezeu fie cu ele! Printre noi erau şi cântăreţe. Şi, uite-aşa, ne adunam sus şi cântam încet „Glasul arhanghelului”.

Erau unele care ştiau totul pe de rost, şi slujbe, şi acatiste. Nu aveam voie să ţinem cărţi. Ne-au luat cărţile, da…

Odată am mers în expediţie. Şi am mers mult. Iar în vagonul vecin era golănimea. Şi toate erau în zdrenţe! Măicuţele stăteau separat. Dar, iată, au băgat una la noi. Şi era toată… aproape goală! Nimic nu avea pe ea, era îmbrăcată aşa, sumar. Nici lenjerie nu avea, nimic. Iar noi, măicuţele, toate aveam lenjerie. Şi cămăşuţe de schimb, şi pesmeţi, şi ce mai trebuia, de toate aveam. Iar ele nu aveau nimic. Şi ni s-a făcut milă de ea. Una i-a dat ceva de mâncare. Alta i-a dat o fustă, alta o broboadă şi am îmbrăcat-o cu de toate. Într-o staţie a deschis uşa un militar. Eram însoţite nu de bolşevici, ci de militari, de soldaţi.

– Ei, surorilor, cum o duceţi? ne-a întrebat el.

– Bine. Slavă Domnului.

– Poate-i trebuie ceva cuiva?! Poate e vreuna bolnavă?!

– Nu, nimic. Suportăm totul! Iar acea femeie uşuratică a spus:

– Tovarăşe comandant! Dar măicuţele se roagă lui Dumnezeu. Cântă!

Şi el a zis:

– Foarte bine! Cântă şi tu cu ele. De aceea şi stau jos. Să se roage.

Şi am mers mai departe. Fiecare vagon avea un soldat. O santinelă. Noi eram în vagon, iar paznicul sus, pe vagon. Era frig acolo. Şi umbla mereu, bătea din picioare. Ne era aşa milă de el! „Doamne, noi stăm la căldură, iar el stă acolo în frig şi ne păzeşte!”

Şi, când trenul se mişca, soldatul ciocănea şi spunea:

– Ei, surorilor! Cântaţi „Boieroaica”!

Iar noi cântam „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul”. Sau cântam din Liturghie. Şi mereu, când ne mişcăm, deşi nu ştia cum să ne numească, ciocănea şi ne spunea:

– Cântaţi „Boieroaica”, nu vă temeţi!

Da… Doamne, erau şi oameni buni. Erau de tot felul… Apoi pe noi, măicuţele, ne-au mutat în orfelinat la copilaşi. Acolo, lângă închisoare, era un orfelinat. Mamele lor stăteau în lagăr. Iar golănimii nu i se puteau încredinţa copiii. Şi, de aceea, au dus acolo măicuţe.

Iar nouă ne era bine acolo! De Paşti, îndată ce-i culcam pe copilaşi, la orele douăsprezece ne adunam în acel… cum îi spune… am uitat… nu mai ştiu… pavilion! Copilaşii se jucau ziua în acel pavilion! Ne adunam acolo şi cântam încet: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule…” şi „Hristos a înviat”. Aşa, încet…

Odată, sora medicală şi directoarea ne-au auzit. «Unde se aude această cântare? Ca îngerii cântă!» Au venit şi au dat peste noi.

– Voi cântaţi aici?

Iar noi ne-am speriat! Directoarea era evreică. Însă nu a spus nimănui nimic.

– Bine, numai să cântaţi încet.

Şi a trebuit să-i botezăm pe copii! O, Doamne, iartă-ne, trebuia să spunem asta preoţilor… Când le-am făcut baie, atunci i-am şi botezat. Am zis Crezul şi am mai zis şi alte rugăciuni, dar am uitat care. Am botezat câte patru copii o dată. Iar pe cei care erau grav bolnavi i-am botezat pe rând, să nu se extindă vreo molimă. Iată-aşa. Şi câţi copii au murit acolo! Mulţi… De acolo am şi fost puse în libertate.

O, Doamne, Dumnezeul meu! Câte nu am mai făcut! Câte treburi n-am făcut în viaţă! Am şi tors, am şi ţesut, am crescut şi copilaşi! Şi eram măicuţe!

Ei, închisoarea pe nimeni nu cruţă! Se spunea: «Cine nu a fost în închisoare, va fi, iar cine a fost, nu va uita». Acum, iată, ar mai trebui să trecem vămile… Domnul să ne ajute! împărăteasa Cerească! Mult am mai sporovăit aici!

***

Când ne-am luat rămas-bun şi ne-a condus, maica s-a oprit, şi-a desfăcut basmaua şi a scos de sub gulerul dulamei o cruciuliţă mică de lemn.

– Eu o păstrez! Nu ştiu cum, dar nu am pierdut-o. Cruciuliţa este un merit din închisoare… Iată, o simplă bucăţică de lemn. Şi vă spun aşa, simplu… De vă spun rău, nu mă judecaţi! Voi toţi, şaptezeci de ani aţi fost în robie, înţelegeţi asta, nu? Iar noi tot în robie am trăit, sub stăpânirea sovietică. Aceeaşi robie! Iar mai departe nu ştiu ce va fi… Am auzit de la un om, nu îi spun numele, că a spus: «împărăţia lui Ham a luat sfârşit!»”

* Istoria a fost înregistrată de părintele Tihon Şevkunov la magnetofon şi tipărită cu doar câteva mici corecturi.

[1] Veche rugăciune către Maica Domnului.

Arhimandrit Tihon Şevkunov, Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri, Editura Egumenița, Galaţi 2012, pp. 224-241

1

1

*

1

Schimonahia Margareta (Maica Eufrosina) – ultima supravietuitoare a vechiului Diveevo, prin care s-a implinit o proorocie a Sfantului Serafim de Sarov, dupa mai bine de 150 de ani

1

Maica Eufrosina

Stapana casutei de pe strada Lesnaia din Diveevo, unde se pastrau lucrurile Cuviosului Serafim, era schimonahia Margareta. Insa de multi ani nimeni nu stia ca ea era monahie si schimnica in taina. Toti o numeau „batrana Eufrosina“ sau simplu Eufrosina, desi era de aceeasi varsta cu veacul; in anul 1983, cand am fost eu pentru prima data la Diveevo, batrana implinise optzeci si trei de ani.
Calugaria in taina a aparut in timpul ultimelor prigoane indreptate impotriva Bisericii, in secolul XX. Monahul sau monahia care era tuns in monahism in taina ramanea in lume, purta haine obisnuite, deseori lucra in institutii laice, dar implinea cu strictete toate voturile monahale. Despre calugarie, la fel ca si despre numele cel nou, trebuia sa stie doar duhovnicul. Chiar si atunci cand se impartaseau in bisericile din lume, acesti nevoitori isi spuneau numele lor cel vechi.
Un monah in taina era, de exemplu, renumitul filosof si academician rus, Alexei Teodorovici Losev. La calugarie primise numele de Andronic. De obicei, in toate fotografiile, academicianul Losev apare imortalizat cu un fel de caciulita neagra si ciudata pe cap si cu ochelari cu lentile foarte groase. Alexei Teodorovici purta acei ochelari fiindca dupa cativa ani petrecuti in lagare, la canalul dintre Marea Alba si Marea Baltica, orbise aproape de tot. Iar caciulita neagra si ciudata o purta nu pentru ca se temea sa nu raceasca, asa cum credeau toti. Era un potcap, singurul lucru calugaresc pe care monahul Andronic isi ingaduia sa-l poarte intotdeauna.

Dupa razboi, a inceput o alta perioada in viata bisericeasca: au inceput sa se deschida bisericile si manastirile. Sensul calugariei in taina a inceput sa se piarda. Si, iata, tocmai atunci s-a manifestat in deplinatatea ei cunoscuta lege care spune ca istoria se repeta mai intai ca o tragedie, iar apoi ca o farsa.

In mediul bisericesc circula niste povesti, cum ca la Sfanta Liturghie o femeie, imbracata toata in negru, dadea hotarata la o parte multimea smerita a enoriasilor ca sa fie prima la impartasit si, spunandu-si numele, graia cu voce tare: „Monahia in taina Lukeria!”

Mitropolitul Pitirim a povestit o anecdota care aparuse in cercurile bisericesti in anii ’50. O doamna din Moscova a venit in vizita la o cunostinta de-a sa. Aceea a intins pe masa cartile de joc. Musafira, agitata, i-a soptit: „Maria Petrovna! Maria Petrovna! Eu nu trebuie sa spun nimanui, este secret, mare secret! Dar dumneavoastra va spun… Ieri am primit in taina calugaria cu numele Concordia!” Gazda si-a asezat cartile linistita si a raspuns: ,Si ce-i cu asta? Eu am doi ani deja de cand am schima mare!”

Despre maica Eufrosina toti credeau ca fusese o simpla sora de manastire. Si, daca cei curiosi ii puneau intrebari legate de monahism, maica raspundea sincer ca odinioara se invrednicise sa fie sora de manastire la Diveevo.
A fost nevoita sa-si dezvaluie numele calugaresc abia la inceputul anilor nouazeci, cu binecuvantarea egumenei Serghia, a manastirii refacute din Diveevo, unde maica Eufrosina s-a mutat cu trei ani inainte de a muri.

Pana atunci s-a prezentat cu numele de Eufrosina. Insa maica se purta fata de sine cu scepticism si uneori chiar cu dispret.

2Odata, am tiparit la Departamentul editorial o revista foarte frumos ilustrata, inchinata Cuviosului Serafim si istoriei Manastirii Diveevo. A fost cea dintai publicatie de genul acesta in perioada sovietica. Cu prima ocazie, i-am aratat acea revista maicii Eufrosina. Era asa de lucioasa, moderna, stralucitoare, cu culori clare, incat parea ceva adus de pe alta lume in casuta aceea saracacioasa de pe strada Lesnaia.

Maicii i-a placut foarte mult revista. S-a uitat la ilustratii si a rasfoit cu multa curiozitate paginile.

— O, parinte Serafim! a plesnit ea din palme, vazand frumoasa icoana a cuviosului.

— Maica Alexandra, egumena! a recunoscut ea portretul primei egumene a obstii de la 1Diveevo, Agata Semionovna Melgunova. Maica Eufrosina stia foarte bine aproape toata istoria de doua sute de ani a Manastirii Diveevo.

—Iar acesta?! Nicolae Alexandrovici! Motovilov!

In cele din urma, matuska a dat ultima pagina si i s-a infatisat dinainte propria ei fotografie. Pentru o secunda si-a pierdut graiul. Dar apoi, plesnind din palme, sincer emotionata, a exclamat:

— Eufrosina! Si tu aici?! Ah, ce ochi nerusinati!

Inca de la prima mea calatorie la Diveevo cu parintele Bonifatie, maica Eufrosina, luandu-si ramas-bun, mi-a adresat destul de simplu o rugaminte, cerandu-mi sa vin sa-i repar acoperisul si sopronul. Eu i-am fagaduit ca negresit voi implini a rugaminte si in vara m-am intors la Diveevo, luand cu mine doi prieteni. Ne-am instalat in sopronul cu fan si ziua ne ocupam cu reparatiile, iar seara cutreieram prin manastirea daramata, ne rugam cu acele monahii minunate si ascultam povestirile, incredibile pentru mine, ale maicii Eufrosina.
Ea ne-a destainuit intamplari legate de vechiul Diveevo, cum de-a lungul tuturor deceniilor de stapanire sovietica, Manastirea Diveevo a trait sub indrumarea parintelui Serafim, fie in inchisori, fie in lagare, fie in deportari. Sau asa ca atunci, in jurul manastirii daramate. Se vedea ca voia sa transmita tot ceea ce se pastrase in memoria ei, pentru ca tot ce stia sa nu moara o data cu ea.

[…]

Lumanarea

1Intr-un cufar tainic, printre alte lucruri ale Cuviosului Serafim, monahiile pastrau cu grija o lumanarica. Cand maica Eufrosina scotea odoarele sfinte ca sa se poata inchina pelerinii la ele, lumanarica statea de obicei undeva intr-o parte si nimeni nu baga in seama. Odata, am intrebat-o pe maica ce era cu lumanarea aceea deosebita. Si ea mi-a povestit urmatoarea intamplare.

Acea lumanare o pastrau surorile din vremea Cuviosului Serafim. El le-a dat-o inainte de moartea sa si le-a spus:

„Una dintre voi va intampina cu aceasta lumanare trupul meu; el va fi mutat si se va odihni la Diveevo. Doar moastele mele nu vor sta in Sarov, ci ma voi muta la voi, in Diveevo”.

Dupa ce s-a savarsit in anul 1833, Cuviosul a fost ingropat la Manastirea Sarov. Acolo a inceput cinstirea lui, acolo au inceput sa vina miile de pelerini din toata Rusia. in anul 1903, a avut loc proslavirea Sfantului Serafim in ceata cuviosilor si moastele lui au fost asezate in Sarov, in catedrala Sfintei Treimi, intr-o racla splendida. Credinciosii ortodocsi auzisera, desigur, de prorocia Cuviosului Serafim, de faptul ca el se va muta cu moastele sale in Diveevo, dar lucrul acesta parea atat de neinteles, mai ales dupa revolutie, cand se credea ca moastele fusesera distruse, incat prorocia era considerata mai degraba simbolica.
Si maica Eufrosina mi-a mai povestit ca in anul 1927, in ajunul inchiderii Manastirii Diveevo, fericita Maria Ivanovna, care vietuia aici, le-a adunat pentru ultima data pe surorile din Diveevo si, luand acea lumanare sfanta, lasata de Cuviosul, a aprins-o inaintea tuturor. Iar apoi a prezis ca ultima dintre surorile adunate acolo, care va ramane in viata, in numele tuturor monahiilor, adormite, torturate, omorate, dar ramase credincioase Domnului Dumnezeu, va intampina in Diveevo moastele Cuviosului Serafim, chiar cu acea lumanare.
Cand maica Eufrosina mi-a povestit aceasta intamplare, mai erau in viata, probabil, zece monahii de la Diveevo. Si, an dupa an, deveneau tot mai putine. Dar cele ramase credeau cu sfintenie in implinirea prorociei. In cele din urma, din cele aproape o mie de surori care vietuisera in Diveevo pana la revolutie a ramas doar una singura, maica Eufrosina.1
In anul 1990, in Leningrad, au fost gasite moastele Cuviosului Serafim de Sarov, care parusera pierdute pentru totdeauna. Iar dupa un an, cu cea mai mare solemnitate, in procesiune religioasa prin toata Rusia, sfintele moaste au fost mutate la Diveevo, intrucat in Sarov nu functiona atunci nicio biserica, iar Manastirea Diveevo era deja restaurata.
Cand arhiereii, in frunte cu Patriarhul Alexei, in prezenta a mii si mii de oameni, in minunata cantare a corurilor, au introdus moastele Cuviosului Serafim in biserica din Diveevo, la usa statea maica Eufrosina, schimonahia Margareta, cu lumanarea aprinsa in maini.

Maica a murit pe 9 februarie, in anul 1997, in ziua pomenirii noilor mucenici si marturisitori ai Rusiei. Si ea insasi a fost o marturisitoare si o noua mucenita, ca si parintele Ioan (Krestiankin), care a murit tot in aceasta zi de sarbatoare, cinci ani mai tarziu.

(Arhimandrit Tihon Şevkunov, Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri, Editura Egumenița, Galaţi 2012, pp. 224-241)

1

*

4

Mănăstirea Diveevo – casa Sfântului Serafim de Sarov

Construită la 12 kilometri de oraşul Nijny Novgorod din Rusia, Mănăstirea Diveevo se află situată într-o zonă considerată de o mare importanţă spirituală, în apropierea altor două mănăstiri: Sarov şi Sanaxar. Această mănăstire, cunoscută mai ales pentru vieţuirea aici a Sfântului Serafim de Sarov, este una dintre marile mănăstiri ortodoxe din Rusia.

Istoria mănăstirii începe la mijlocul secolului al XVI-lea, când în satul Diveevo a venit o aristocrată bogată, Agatha Semenovna Melgunova, ea devenind ctitorul mănăstirii de maici de la Diveevo. Aceasta a primit numele de Alexandra atunci când a devenit călugăriţă. În anul 1767 a început construcţia la biserica din piatră închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan.
Înainte de a trece la Domnul, măicuţa Alexandra i-a rugat pe stareţii de la Sarov să nu le lase de izbelişte pe măicuţele de la mănăstire. După moartea sa, părintele Serafim a preluat mănăstirea. Sub îndrumarea Sfântului, la mănăstire s-a construit o moară, în anul 1827. Mai multe mărturii arată că Maica Domnului i-a apărut de mai multe ori Sfântului Serafim, iar comunitatea monastică a fost binecuvântată cu prezenţa acesteia. În aceea vreme, Mănăstirea Diveevo era considerată al patrulea loc de pe Pământ al Maicii Domnului.

În anul 1848 a fost începută şi construcţia catedralei Sfintei Treimi, însă lucrările au fost terminate abia în anul 1875. Sfinţirea bisericii a avut loc în ziua de prăznuire a icoanei Maicii Domnului „Umilenie”. Până în anul 1917, Mănăstirea Diveevo număra 1000 de vieţuitoare.

Odată cu instalarea regimului comunist ateu, în 1927, chiar în ziua praznicului Naşterii Maicii Domnului, mănăstirea a fost închisă și distrusă. Viața monahală de rugăciune n-a încetat în toți acești ani nici măcar pentru o singură zi. Surorile s-au adunat în secret pentru rugăciune. Moaștele Sfântului Serafim de Sarov au fost expuse într-un muzeu anti-religios, atrăgând mulţimi uriaşe de credincioşi care veneau să se închine pe furiș. Dându-și seama că încercarea lor de a-l discredita pe Sfânt a eşuat, autoritățile sovietice au mutat în secret moaştele în Sankt Petersburg unde au fost depozitate timp de şaizeci de ani într-o cutie în subsolul unui muzeu.
După ce a servit ca lagăr de detenţie și apoi ca orfelinat pentru copiii de prizonieri, în 1946 Sarov a fost redenumit Arzamas-16, iar mănăstirea folosită ca adăpost al Staţiei de cercetare pentru armele nucleare ale Uniunii Sovietice.
De-abia în anul 1990 biserica mănăstirii a fost reconstruită. În anul 1991, la mănăstirea din Diveevo au fost mutate moaştele Sfântului Serafim, descoperite în chip minunat în Catedrala Kazanskaya din Sankt Petersburg.
Mii de pelerini vin anual la Mănăstirea Diveevo pentru a se închina la moaştele Sfântului Serafim. Alături de moaştele Sfântului Serafim, mănăstirea găzduieşte moaştele mai multor sfinte, vieţuitoare în obştea moanahală, de-a lungul vremii, printre care: Alexandra, Marta, Elena, Xenia Mihailovna, Eupraxia, Maria, Pelaghia Ivanovna, Natalia Dimitrievna, Semenovna şi Ivanovna Praskovia. Aceste monahii au fost şi ele canonizate după căderea regimului comunist din Rusia.

*

Filmuletul realizat de Arhim. Tihon cu “Maica Eufrosina” (Schimonahia Margareta) de la Diveevo:

*

Protestantizare de Crăciun… Efectele Sinodului din Creta

3

Dovada unei trăiri ortodoxe autentice este şi acel simţ exclusiv dăruit de Duhul Sfînt care sesizează prezenţa sau absenţa Sa dintr-un moment, lucru, om sau lucrare. O faţetă a acestei capacităţi este simţul ridicolului. Există un ridicol al unui act artistic eşuat, dar în cazul artelor bisericeşti există şi unul al non-epiclezei. Însă, pentru unii clerici analfabetismul multilateral manifestat (dogmatic, scripturistic, patristic, intelectual, afectiv, simţual, istoric, cultural, mistic) e mai mult periculos decît ridicol, fiindcă încurajează analfabetismul turmei păstorite, îndreptînd-o, prin relativizare sau prin reducţionism, către singurul deznodămînt posibil: pierderea identităţii ortodoxe şi apoi a mîntuirii.

De la an la an, bisericile sunt invadate de cîntări folk, pop, gospel, populare, manele, instrumentale (toate acestea fiind interzise de către Sfinţii Părinţi care s-au aplecat asupra lor), iar credincioşii le tolerează, ba chiar le gustă, pentru că acestea par să “gîdile plăcut urechea”. Nu calitatea, uneori de excepţie, a actului artistic eterodox este ceea ce e de respins, ci 1. faptul că aceste manifestări artistice eterodoxe au loc în sfintele biserici, cînd acest lucru este interzis categoric, şi 2. faptul că ele sunt organizate sau interpretate chiar de clerici (lucru care iar este neîngăduit), clerici a căror dilemă e aceeaşi cu a fostului preot Cristian Pomohaci, pe care, habar neavînd de Predanie, nu l-a lăsat inima să renunţe la muzica populară, la care se pricepea foarte bine, nici la atmosfera protestantă pe care o crea în biserică. Dacă în cazul său a primit mustrări arhiereşti, cazurile asemănătoare ce se înmulţesc primesc binecuvîntări arhiereşti…

Cu cît un act artistic eterodox e mai bine realizat, cu atît mai eficient este în a transmite publicului miezul de învăţătură eterodox al cărei înveliş este. De aceea Mîntuitorul a alungat cu biciul pe cei care vindeau în Templu nişte aparent nevinovaţi porumbei.

PS Macarie, mesaj în noaptea dintre ani: „Semnele vremilor” nu sunt liniștitoare, ci dimpotrivă. Să ne ancorăm viețile în Hristos, astfel încât să ne mântuim de tăvălugul care trage lumea întreagă după vârtejul său.

1.jpg

PS Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, a spus la finalul slujbei de Sfântul Vasile din prima zi a Anului Nou că anul ce a trecut a avut „momente înălțătoare de comuniune euharistică”, dar și momente „când anticreștinismul s-a manifestast tot mai agresiv”. De asemenea, ierarhul a mai adăugat că „Semnele vremurilor” nu sunt liniștitoare.

„Iată, am mai trecut pragul unui an după rânduiala civilă. Noi, creștinii, celebrăm un astfel de moment în felul nostru propriu. La trecerea dintre ani petrecem împreună în priveghere, în rugăciune de mulțumire către Dumnezeu pentru binefacerile și binecuvântările Sale, precum și în cereri stăruitoare de ajutor, milă, iertare, îndreptare, purtare de grijă.
Ca de obicei, anul care a trecut a adunat și pe cele bune, și pe cele rele. Au fost momente înălțătoare de comuniune euharistică, de comemorare a celor care au pătimit în temnițele din perioada comunismului, de conglăsuire pentru darul familiei și al unității, însă au fost și momente când anticreștinismul s-a manifestat tot mai agresiv, când ura și resentimentul s-au răspândit ca o epidemie între noi. Parcă, de la an la an, timpul trece mai iute, mai necruțător. Ne îndreptăm cu iuțime către o destinație anume, dar știm noi oare către ce ne îndreptăm?
”Semnele vremilor” nu sunt liniștitoare, ci dimpotrivă. Dacă noi nu putem opri istoria, dacă suntem neputincioși față de curgerea timpului, ține de noi, însă, să ne ancorăm viețile în Hristos, astfel încât să ne mântuim de tăvălugul care trage lumea întreagă după vârtejul său. Bunul Dumnezeu să ne dea tuturor înțelepciunea, puterea și curajul de a înfrunta duhovnicește noul an!” a spus episcopul ortodox român al Europei de Nord.

Pe 31 decembrie, în Ajunul Anului Nou, PS Macarie a botezat doi copilași ai familiilor de români din Norvegia.

2

1

Chișinău: Igor Dodon, suspendat temporar din funcție

1

activenews.ro: Curtea Constituțională de la Chișinău a decis că președintele Igor Dodon este în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile după ce a refuzat în mod repetat să-i numească în funcții pe cei șapte noi miniștri propuși de premier, informează marți Radio Chișinău.

Astfel, președintele parlamentului sau premierul urmează să semneze decretul și noii miniștri să depună jurământul.

Consilierul lui Igor Dodon pe probleme juridice, Maxim Lebedinschi, a declarat că decizia Curții Constituționale reprezintă ‘niște acrobații juridice’.

„Mai mulți dintre candidații la funcția de miniștri sunt vizați în investigații jurnalistice și rapoartele Kroll cu privire la frauda bancară. Curtea Constituțională a constatat anterior că nu pot ocupa funcții de demnitate publică persoanele asupra cărora planează suspiciuni de implicare în acte de corupție(…) Din păcate, Curtea Constituțională a dat dovadă încă o dată de apartenența sa la interese politice și nu de veghere asupra constituționalității”, a spus Maxim Lebedinschi.

Unul dintre autorii demersului, deputatul PDM, Sergiu Sârbu, a declarat că refuzul neîntemeiat al președintelui de a numi miniștrii propuși de premier ar fi creat un blocaj instituțional.

„Nu a fost adus niciun argument de ce șeful statului a refuzat pentru a doua oară să numească miniștrii […] Cred că, în câteva zile, președintele parlamentului sau prim-ministrul va semna decretele, va primi jurământul astfel încât guvernul să fie funcțional, complet. Cel târziu după Crăciun pe stil vechi, guvernul va avea prima ședință în format deplin”, a declarat Sergiu Sârbu.

Anunțul de remaniere a membrilor guvernului a fost făcut de liderul PDM, Vlad Plahotniuc, pe 19 decembrie, după o ședință a coaliției de guvernare.

Igor Dodon a mai fost suspendat temporar din funcție în luna octombrie a anului trecut, după ce a refuzat în mod repetat să semneze decretul de numire în funcție a ministrului Apărării, Eugen Sturza. Atunci, interimatul a fost asigurat de președintele parlamentului, Andrian Candu.

Simțim îndrumarea de la Dumnezeu, când suntem atenți la suflet

1

In Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.

Aceste lucruri par simple, dar au legătură cu întreaga noastră viaţă. Cu cât vă apropiaţi de Dumnezeu, cu atât sunteţi mai atenţi, fără să urmăriţi asta, în toate lucrurile, dar şi în cele duhovniceşti. Fiind atenţi la sufletul vostru, deveniţi prin harul dumnezeiesc mai înţelepţi.
Creştinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, şi cu rugăciunea şi cu imaginaţia. Şi, într-adevăr, creştinul care Îl iubeşte pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginaţia sa. Să zboare în stele, în taină, în veşnicie, la Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage şi să simtă că devine şi el Dumnezeu după har. Să devină puf şi să zboare cu cugetul său. Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire.
Creştinul nu trăieşte „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea şi o trăieşte. Cele pe care le citeşte în Evanghelie şi la Părinţi le îmbrăţişează, le trăieşte, intră în amănunte, le adânceşte, face din ele viaţă. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 239-240)

1