Sfantul Vasile cel Mare: “Ia aminte de tine insuti”

1

“Ia aminte de tine insuti”, ca sa cunosti cand ti-e sanatos si cand ti-e bolnav sufletul. Ca multi oameni, din pricina marii lor neluari aminte, sufera de boli grele, boli de nevindecat; si nici ei nu stiu ca sunt bolnavi.

*

1

*

Omilia A III-A La cuvintele: “Ia aminte de tine insuti”

Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca sa ne descoperim unii altora simtamintele inimilor, si, datorita naturii noastre comune, sa facem cunoscute celorlalti oameni gandurile noastre, dandu-le la iveala ca din niste camari ascunse ale inimii. Daca am fi alcatuiti numai din suflet, ne-am intelege unii cu altii numai prin gandire; dar, pentru ca sufletul nostru isi zamisleste gandurile in ascuns in trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte si de nume ca sa facem cunoscute cele aflate in adancul nostru. Cand gandirea noastra e rostita, atunci este purtata de cuvant ca de o luntre, strabate aerul si trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Daca e tacere adanca si liniste, cuvantul poposeste in urechile ascultatorilor ca intr-un port linistit si nebantuit de vanturi: daca insa zgomotul facut de ascultatori sufla impotriva lui ca o furtuna cumplita, atunci cuvantul naufragiaza, risipindu-se in aer.

Faceti asadar, prin tacere, liniste cuvintelor mele. Poate ca va vor parea folositoare unele din gandurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvantul adevarului si lesne poate scapa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a randuit ca el sa fie scurt si strans, sa spuna mult in putine cuvinte, ca prin scurtimea lui sa poata fi usor de tinut minte. Ca firesc este ca o cuvantare buna sa nu-si ascunda ideile in cuvintele obscure, dar nici sa aiba idei de prisos si goale, care sa nu atace tema in miezul ei.

Aceste calitati le are si textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care isi aduc aminte negresit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afara doar de a trecut neobservat pe langa urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iata textul:

“Ia aminte de tine insuti, ca nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat“.

Noi, oamenii, pacatuim usor cu gandul. De aceea, Cel care a zidit una cate una inimile noastre, stiind ca cele mai multe pacate le savarsim din imboldul gandurilor noastre, a poruncit ca in primul rand mintea sa ne fie curata. Si pentru ca pacatuim usor cu mintea, Dumnezeu ne cere sa avem de ea mai multa purtare de grija si paza. Ca precum doctorii cei prevazatori intaresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice, partile mai slabe ale trupurilor, tot asa si Purtatorul obstesc de grija si adevaratul Doctor al sufletelor a prevazut cu o paza mai puternica mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o stim mai inclinata spre pacat. Trupul, ca sa savarseasca o fapta, are nevoie de timp, de prilej, de osteneli, de ajutatori si de alte inlesniri; mintea insa da nastere la ganduri intr-o clipa si le savarseste fara oboseala; iar gandurile cresc fara piedica si le e potrivita orice vreme.

Se intampla uneori ca unuia dintre oamenii seriosi, mandru de respectul ce i se da pentru faptele lui, imbracat pe dinafara in haina infranarii, prin miscarea nevazuta a inimii lui, sa-i alerge mintea la locul pacatului, chiar cand se afla in mijlocul celor ce-l fericesc pentru virtutea lui; cu inchipuirea a vazut cele poftite, si-a ticluit o intalnire rusinoasa si, zugravindu-si lamurit placerea in camara ascunsa a inimii sale, a savarsit pacatul inlauntrul lui, fara de martori, necunoscut de nimeni, pana va veni Cel ce descopera cele ascunse ale intunericului si vadeste pacatele inimilor.

Fereste-te, dar, ca nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat, pentru ca “cel ce se uita la femeie pentru a o pofti a si savarsit desfranare in inima sa“. Da, pacatele savarsite cu trupul sunt impiedicate de multe pricini; dar cel ce pacatuieste cu gandul, pacatuieste tot atat de repede pe cat a si gandit. Deci, acolo unde caderea este grabnica, acolo ni s-a poruncit sa avem si paza mai puternica. De aceea, ni s-a spus: “Nu cumva un cuvant ascuns in inima ta sa se prefaca in pacat“. Dar mai bine sa revenim la cuvintele cu care incepe textul acesta!

II

“Ia aminte de tine insuti!“ Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservarii flintei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea ca cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatama si, iarasi, printr-o pornire naturala, se indreapta sa manance numai ce le este folositor. Noua, insa, Dumnezeu, invatatorul nostru, ne-a dat aceasta mare porunca: sa facem cu ajutorul ratiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele savarsite de animale instinctiv, pe acelea noi sa le facem cu luare-aminte si cu o continua supraveghere a gandurilor, ca sa putem pazi cu strasnicie darurile date noua de Dumnezeu: sa fugim de pacat, dupa cum animalele fug de ierburile otravitoare, sa urmarim dreptatea, dupa cum ele cauta iarba cea hranitoare. “Ia aminte de tine insuti“, ca sa poti deosebi ce-i vatamator de ce-i mantuitor.

Luarea-aminte este dubla: una, prin care privim lumea inconjuratoare cu ochii trupului; alta, prin care contemplam pe cele nemateriale cu puterea rationala a sufletului. Daca am spune ca porunca “Ia aminte de tine insuti” se refera la functiunea vizuala a ochilor, ne vom convinge indata ca e cu neputinta, intr-adevar, cum ar putea omul sa se cuprinda cu ochiul cu totul pe sine? Ochiul nu poate sa se vada nici pe sine; nu ajunge sa vada crestetul capului, nu vede spatele, fata si nici cum sunt asezate maruntaiele inlauntru. Si ar fi necucernic sa spui ca poruncile Domnului sunt cu neputinta de indeplinit!

Ramane, deci, sa raportam aceasta porunca la functiunea mintii. “Ia aminte de tine insuti“, adica: analizeaza-te pe tine insuti in toate privintele! Sa ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru ca “prin mijlocul laturilor treci“; in multe locuri sunt infipte de dusmanul tau curse ascunse; uita-te la toate cele din juru-ti “ca sa scapi din cursa ca o caprioara si din lat ca o pasare“. Caprioara nu cade in curse pentru ca are vederea patrunzatoare. De aceea si numele ei, de caprioara, si l-a capatat de la vederea ei patrunzatoare. Pasarea, la randul ei, daca e atenta, cu ajutorul aripilor ei usoare zboara mai presus de viclesugurile vanatorilor. Vezi, dar, sa nu pari mai nepriceput decat animalele cand e vorba de propria-ti paza! Pazeste-te sa, nu cazi in curse si sa ajungi prada diavolului, “vanat de el spre a face voia lui“.

III

“Ia aminte de tine insuti“, adica: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tau, ci numai la tine insuti. Altceva suntem noi insine, altceva cele ale noastre si altceva cele din jurul nostru. Sufletul si ratiunea suntem noi insine, intrucat am fost facuti dupa chipul Creatorului. Trupul si simturile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele si meseriile sunt cele dimprejurul nostru.

– Ce spune deci aceasta porunca?

– Nu lua aminte la trup, nici nu urmari cu orice chip binele trupului: sanatatea, frumusetea, desfatarea cu placeri, viata lunga; nu admira averile, slava si puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt: in slujba acestei vieti trecatoare, ca nu cumva prin ravna pentru ea sa dispretuiesti viata ta cea adevarata, ci ia aminte de tine insuti, adica de sufletul tau. Pe el impodobeste-l, de el poarta de grija, pentru ca prin luarea-aminte sa fie indepartata, toata intinaciunea venita peste el din pricina rautatii, sa fie curatit de toata rusinea provenita de pe urma pacatului, sa fie impodobit si sa straluceasca prin toata frumusetea virtutii.

Cerceteaza-te pe tine cine esti, cunoaste-ti firea ta! Cunoaste ca trupul tau e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaste ca viata noastra este dubla: una, proprie trupului, iute trecatoare; alta, inrudita cu sufletul, fara de sfarsit. “Ia aminte, deci, de tine insuti“!

Nu te alipi de cele muritoare, ca si cum ar fi vesnice, nici nu dispretui pe cele vesnice, ca si cum ar fi trecatoare. Nu te uita la trup, ca este trecator, ci poarta grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toata luarea-aminte de tine insuti, ca sa stii sa imparti fiecaruia ce-i de folos: trupului, hrana si imbracaminte; sufletului, dogmele credintei, cresterea buna, deprinderea virtutii, indreptarea patimilor. Nu ingrasa mult trupul, nici nu cauta sa pui pe dansul multa carne, pentru ca “trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului, impotrivindu-se unul altuia“.

Ia seama ca nu cumva ingrasand trupul sa dai multa putere partii celei rele din tine. Dupa cum la talerele balantei de ingreunezi un taler, usurezi pe celalalt, tot asa, cu trupul si cu sufletul: marirea unuia aduce negresit micsorarea celuilalt. Daca trupul e gras si ingreunat cu multa carne, mintea neaparat isi indeplineste slab si neputincios functiunile sale; daca insa, sufletul e puternic si prin indeletnicirea cu faptele si gandurile bune se ridica la propria sa maretie, atunci e firesc ca starea trupului sa se vestejeasca.

IV

Porunca de a lua aminte de tine insuti este folositoare si bolnavilor, dar foarte potrivita si celor sanatosi. Doctorii poruncesc celor bolnavi sa ia aminte de ei insisi si sa nu neglijeze nimic din cele ce slujesc la vindecarea lor. Tot asa si Cuvantul, Doctorul sufletelor noastre, vindeca, cu acest mic ajutor, sufletul imbolnavit de pacat. “Ia aminte de tine insuti”, ca dupa marimea pacatului sa primesti si ajutorul tratamentului. Ti-e mare si greu pacatul? Ai nevoie de pocainta adanca, de lacrimi amare, de privegheri indelungate si de post necontenit. Ti-e usor si mic pacatul? Sa-ti fie si cainta la fel cu greseala.

Numai “ia aminte de tine insuti”, ca sa cunosti cand ti-e sanatos si cand ti-e bolnav sufletul. Ca multi oameni, din pricina marii lor neluari aminte, sufera de boli grele, boli de nevindecat; si nici ei nu stiu ca sunt bolnavi. De aceea, mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sanatosi cu faptele. Deci aceeasi porunca tamaduieste pe cei bolnavi, dar desavarseste si pe cei sanatosi.

Fiecare dintre noi, cei ce suntem ucenici ai Cuvantului, suntem slujitorii uneia dintre slujbele poruncite noua de Evanghelie. Ca in casa cea mare, in Biserica aceasta, nu sunt numai tot felul de vase, de aur, de argint, de lemn sau de lut, ci si felurite meserii, asa are casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, vanatori, calatori, arhitecti, zidari, plugari, pastori, atleti, ostasi. Porunca aceasta scurta se potriveste tuturor acestora, imboldindu-l pe fiecare atat pentru a savarsi cum trebuie meseria lui, cat si pentru a-i stimula vointa.

Esti vanator, trimis de Domnul, oare a spus: “Iata, Eu trimit vanatori multi si ei ii vor vana pe ei de pe orice munte“? Ia aminte, cu foarte multa grija, sa nu-ti scape vanatul, ci sa aduci la Mantuitorul pe cei pe care, salbaticiti de pacat, i-ai prins prin cuvantul adevarului.

Esti calator? Esti la fel cu cel care spune aceasta rugaciune: “indreapta pasii mei“. Ia aminte de tine insuti, sa nu te ratacesti din drum, sa nu te abati la dreapta sau la stanga. Mergi pe calea cea imparateasca!

Arhitectul sa puna credintei trainica temelie, care este Iisus Hristos. Zidarul sa vada cum zideste! Nu cu lemne, cu iarba, cu trestie, ci cu aur, argint si pietre pretioase.

Esti pastor? Ia aminte sa nu neglijezi ceva din indatoririle tale de pastor! Care sunt acestea? Pe cel ratacit intoarce-l, pe cel ranit oblojeste-l, pe cel bolnav tamaduieste-l.

Esti plugar? Sapa de jur imprejur smochinul cel neroditor si da-i toate ingrijirile ca sa rodeasca.

Esti ostas? Sufera pentru Evanghelie, lupta lupta cea buna: impotriva duhurilor rautatii, impotriva patimilor trupului, luand toate armele lui Dumnezeu; nu te incurca in treburile vietii ca sa placi celui ce te-a inscris in oaste.

Esti atlet? “Ia aminte de tine insuti” ca nu cumva sa calci legile atletice, ca nimeni nu este incununat daca nu lupta dupa lege. Imita pe Pavel, care alerga, se lupta si lovea. Si tu, ca un bun luptator, sa ai fixa privirea sufletului; acopera partile slabe ale trupului, aparandu-te cu mainile; fii cu privirea necontenit atintita spre adversar! Cand alergi, zoreste spre cele dinainte; alearga asa, ca sa primesti premiul.

Cand lupti, lupta impotriva dusmanilor nevazuti. Asa te vrea sa fii toata viata aceasta porunca a Scripturii! Sa nu cazi in lupta, sa nu dormi, ci sa fii in frunte, cumpatat si cu luare-aminte de tine insuti.

V

Nu-mi va ajunge ziua sa povestesc cata putere are aceasta porunca din Scriptura si cat este de potrivita tuturor celor ce slujesc Evangheliei lui Hristos. “Ia aminte de tine insuti“! Fii treaz, sfatuieste-te, pazeste cele prezente, poarta grija de cele viitoare! Nu parasi, din pricina lenei, cele de fata si nici nu-ti inchipui ca ai in mana cele ce nu sunt si poate nici nu vor fi. Nu este oare o greseala fireasca la tineri, din pricina usuratatii mintii lor, de a socoti ca au tot ce nadajduiesc? In linistea noptii sau cand au ragaz isi fac planuri irealizabile si cu usuratatea mintii lor, sunt purtati de colo-colo; isi imagineaza viata stralucita, casatorie bogata, copii multi, batraneti adanci, cinste de la toti oamenii.

Apoi, pentru ca nimic nu le poate opri nadejdile, se inalta cu mintea la cele mai marete situatii pe care le pot avea oamenii: isi inchipuie ca au sa aiba case frumoase si mari, pline cu tot felul de obiecte de pret; le inconjoara cu atata pamant cat imaginatia lor desarta poate sa-l taie din tot pamantul lumii, iar recoltele bogate ale acestor intinse domenii le strang in hambare imaginare. La acestea mai adauga cirezi de vite, multime nenumarata de slugi, demnitati politice, stapanire peste popoare, conducere de ostiri, razboaie, trofee si chiar demnitatea de imparat. Terminand toate acestea, prin plasmuirile goale ale mintii lor, in nebunia lor mare, par ca se si desfata de cele nadajduite, ca si cum ar si fi prezente si le-ar sta la picioare. Acelasi cusur il au si lenesii cand viseaza, desi le este treaz trupul.

Potolind dar aceasta ingamfare a mintii si inflacarare a gandurilor, si oprind ca prin frau nestatornicia mintii, Scriptura da aceasta mare si inteleapta porunca: “Ia aminte de tine insuti”! Nu-ti imagina cele ce nu exista, ci intrebuinteaza spre folosul tau cele ce sunt!

Cred insa ca Legiuitorul a dat acest indemn si ca sa smulga un alt cusur omenesc, in adevar, fiecaruia ii place sa se intereseze mai mult de treburile altuia decat de propriile lui griji. Si, ca sa scapam de acest cusur, porunca spune: inceteaza de a te interesa de pacatele altuia. Nu mai da ragaz gandurilor sa se ocupe de cusururile altora, ci “Ia aminte de tine insuti”, adica: intoarce-ti ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi.

Da, multi oameni, dupa cuvantul Domnului, vad paiul din ochiul fratelui, dar nu vad barna din ochiul lor.

Nu inceta deci de a te cerceta pe tine insuti, ca sa vezi daca viata ta merge dupa poruncile Domnului; dar nici nu te uita in jur la ceilalti oameni, ca sa vezi daca ai putea gasi vreo pata la cineva, asa cum a facut fariseul acela nesuferit si ingamfat, care statea si-si dadea dreptate, iar pe vames il defaima, ci cerceteaza-te necontenit pe tine insuti sa vezi daca nu cumva ai pacatuit cu gandul, daca nu cumva limba a alunecat, luand-o inaintea mintii, daca nu cumva ai savarsit cu mainile ceva nesocotit. De vei gasi in viata ta multe pacate – si vei gasi negresit, ca esti om -, spune ca vamesul: “Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul“. Asadar, “Ia aminte de tine insuti“!

Aceste cuvinte iti vor fi de folos si daca ai o stare infloritoare si stralucita, iar viata ta se deapana fara de piedica. Ele iti vor fi un bun sfatuitor; iti vor aduce aminte de nestatornicia lucrurilor omenesti. Iar daca esti stramtorat de nenorociri, cuvintele acestea iti vor rasuna la timp in inima ta. Ele te vor face sa nu te inalti cu ingamfare mandrindu-te fara margini, dar nici sa cazi, de deznadejde, in mare descurajare. Te mandresti cu bogatia? Te lauzi cu stramosii? Te falesti cu patria, cu frumusetea trupului si cu cinstea ce ti-o dau oamenii?

“Ia aminte de tine insuti”, ca esti muritor! “Pamant esti si in pamant te vei intoarce“.

Priveste la cei care inaintea ta s-au bucurat de aceeasi viata stralucita! Unde sunt cei investiti cu inalte demnitati politice? Unde sunt retorii cei neintrecuti? Unde sunt cei care organizau si subventionau serbarile populare? Unde sunt stralucitii crescatori de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii? Nu sunt toti pulbere? Nu sunt toti basm? Nu se reduce amintirea vietii lor la cateva oase?

Uita-te in morminte si deosebeste, daca poti, cine si cine e stapanul, cine e saracul si cine e bogatul! Deosebeste, de-ti sta in putere, pe intemnitat de imparat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de ce urat.

Dar daca ai sa-ti amintesti de firea ta omeneasca, n-ai sa te mandresti nicicand, ci ai sa-ti aduci aminte de tine insuti, daca “iei aminte de tine insuti”.

VI

Iarasi, esti de neam prost si fara slava, esti cel mai sarac dintre saraci, fara casa, fara patrie, bolnav, lipsit de cele de trebuinta zilei, plin de frica in fata autoritatilor, dispretuit de toti din pricina smereniei vietii tale?

Chiar Scriptura o spune: “Saracul nu poate suferi amenintarea“. Dar nici nu-ti pierde nadejdea ca n-ai nimic din cele ravnite de oameni! Dimpotriva, gandeste-te si la bunatatile pe care le ai de pe acum de la Dumnezeu, dar si la cele ce-ti sunt pastrate, prin fagaduinta, pentru mai tarziu. Mai intai esti om, singurul dintre vietuitoare facut cu mana lui Dumnezeu. Oare, daca judeci drept, nu-i de ajuns aceasta, ca sa te bucuri cel mai mult ca ai fost facut de mainile lui Dumnezeu, Cel ce a creat totul?

Mai mult inca: fiind facut dupa chipul Creatorului tau, vei putea, printr-o buna-vietuire, sa te inalti pana la aceeasi cinste cu ingerii. Ai primit suflet rational. Cu el cunosti pe Dumnezeu.

Cu mintea contempli natura existentelor; cu ea, culegi fructul cel preaplacut al intelepciunii. Toate animalele de pe pamant, domestice si salbatice, toate cate traiesc in apa si cate zboara prin vazduh iti sunt roabe si supuse.

N-ai inventat tu, omule, artele si meseriile? N-ai intemeiat tu orasele? N-ai nascocit tu toate cate-s de trebuinta si cate-s spre desfatare? Nu-ti sunt marile accesibile datorita ratiunii tale? Nu slujesc vietii tale pamantul si marea? Nu-ti arata vazduhul, cerul si corurile de stele ordinea lor? Pentru ce te superi ca nu ai cal cu frau de argint? Ai, insa, soarele, care, prin alergarea lui cea iute, te lumineaza ca o faclie in fiecare zi! N-ai stralucirile argintului si ale aurului? Ai, insa, luna, care, prin stralucirea ei, te scalda cu nemasurata ei lumina! Nu umbli in trasuri aurite?

Dar picioarele tale iti sunt cea mai potrivita trasura! Pentru ce, dar, fericesti pe cei cu punga plina, dar care au trebuinta de picioarele altora ca sa se miste? Nu dormi pe pat de fildes? Ai, insa, pamantul mult mai de pret decat fildesul, care-ti face odihna dulce, somnul grabnic si lipsit de griji! Nu locuiesti sub acoperis de aur? Ai, insa, cerul care straluceste cu frumusetile de nedescris ale stelelor! Si toate acestea sunt numai bunatatile cele omenesti date tie de Dumnezeu! Dar sunt altele si mai mari!

Pentru tine, Dumnezeu intre oameni; pentru tine, impartirea Duhului; pentru tine, nimicirea mortii; pentru tine, nadejdea invierii; pentru tine, poruncile dumnezeiesti, care-ti desavarsesc viata; pentru tine, calea catre Dumnezeu, prin indeplinirea poruncilor; pentru tine, pregatita imparatia cerurilor; pentru tine, cununile dreptatii gatite tie, celui ce, pentru virtute, nu fugi de ostenelile virtutii.

VII

Daca vei lua aminte de tine insuti, vei gasi in jurul tau mai multe frumuseti si bunatati decat acestea. Te vei desfata cu cele ce ai si nu te vei supara de cele ce-ti lipsesc.

Sa ai necontenit inaintea ochilor porunca aceasta! iti va fi de mare ajutor. De pilda: a pus mania stapanire pe gandurile tale si, impins de furie, rostesti cuvinte necuviincioase si faci fapte cumplite si salbatice? Daca vei lua aminte de tine insuti, vei potoli mania ca pe un manz neputincios si neinfranat, atingand-o cu lovitura ratiunii ca si cum ai atinge-o cu o varga; iti vei stapani limba si nu-ti vei indrepta mainile spre cel ce te-a maniat.

Iarasi: navalesc pofte rele si, ca un taun, iti atata sufletul spre porniri nestapanite si desfranate? Daca vei lua aminte de tine insuti, iti vei aminti ca placerea de acum va avea sfarsit amar, ca gadilarea de acum din trupul tau, pricinuita de placere, va naste viermele cel inveninat care te va munci in veci in iad, si ca inflacararea trupului va ajunge mama focului vesnic. Ei bine, atunci placerile vor pleca indata, fugarite; si minunata potolire si liniste se va pogori in sufletul tau, asa cum se potoleste galagia unor slujnice zburdalnice la sosirea unei stapane intelepte.

“Ia aminte, dar, de tine insuti!” Cunoaste ca o parte a sufletului tau este rationala si cugetatoare, iar alta, irationala si patimasa. E firesc ca prima sa conduca, iar cealalta sa asculte si sa se supuna ratiunii. Deci, sa nu lasi ca ratiunea, fiind robita, sa ajunga sclava patimilor, dar iarasi, nici sa ingadui patimilor sa se ridice impotriva ratiunii si sa puna stapanire pe suflet.

Mai mult, luarea-aminte si studierea atenta a propriei tale persoane te va conduce si la cunoasterea lui Dumnezeu.

Daca iei aminte la tine insuti, nu mai ai nevoie sa descoperi pe Creator in celelalte creaturi; vei contempla in tine insuti, ca intr-un microcosmos, marea intelepciune a Creatorului tau.

Din sufletul tau necorporal vei cunoaste ca si Dumnezeu este necorporal; ca nu e circumscris in spatiu, pentru ca nici mintea ta nu avea mai inainte sedere in spatiu, ci ajunge in spatiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede ca Dumnezeu este nevazut, gandindu-te la sufletul tau; ca si el nu poate fi vazut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici forma, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materiala, ci se cunoaste numai din functiunile sale.

Tot asa si Dumnezeu: nu cauta sa-L intelegi cu ajutorul ochilor, ci, ingaduindu-i mintii credinta, cauta sa ai o intelegere spirituala despre El!

Admira pe Mester pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tau cu trupul, incat sufletul sa se intinda pana la extremitatile trupului, facand unitare madularele cele mai deosebite ale trupului. Gandeste-te la puterea pe care sufletul o da trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeste de la suflet viata, iar sufletul de la trup, durerile.
Gandeste-te ce minunate camarute are sufletul pentru pastrarea cunostintelor! Cunostintele noi dobandite nu intuneca pe cele de mai inainte, ci sunt pastrate neamestecate si clare, sapate in partea conducatoare a sufletului, ca intr-o coloana de arama. Gandeste-te, apoi, ca sufletul isi pierde propria frumusete daca aluneca spre patimile trupului; si iarasi, daca se curata de uratenia pricinuita de viciu, se inalta prin virtute la asemanarea cu Creatorul.

VIII

Daca vrei, dupa ce ai privit sufletul, priveste si alcatuirea trupului si admira ce locas potrivit a creat Dumnezeu sufletului. Dintre toate vietuitoarele numai pe om l-a creat Dumnezeu cu facultatea de a sta drept. Ca sa cunosti, din pozitia lui, ca viata ta este o origine dumnezeiasca. Toate patrupedele privesc la pamant si sunt plecate spre pantece; numai omul are privirea gata spre cer, ca sa nu se indeletniceasca cu pantecele, nici cu pasiunile cele de sub pantece, ci sa aiba toata pornirea lui spre inaltime.

Apoi, asezand capul in partea cea mai de sus a trupului, a pus in el cele mai alese simtiri. Acolo sunt vederea, auzul, gustul si mirosul, asezate toate aproape unele de altele. Si cu toate ca sunt inghesuite intr-un loc foarte ingust, nici una dintre ele nu impiedica functiunea celei din vecinatate. Ochii au luat locul cel mai inalt, ca nici una din partile trupului sa nu le stea in cale; stau sub o mica iesitura a sprancenelor si-si indreapta privirile drept inainte din cel mai inalt punct al trupului.

Urechile, iarasi, nu se deschid in linie dreapta, ci primesc sunetele din aer printr-un drum intortochiat. Si acesta-i tot semn de cea mai inalta intelepciune! Pe de o parte, ca sunetul sa patrunda in ureche neimpiedicat si sa rasune mai bine izbindu-se de cotiturile urechii, iar pe de alta parte, ca sa nu cada in ureche ceva din afara spre a impiedica simtul auzului. Uita- te si la limba! Cat e de moale si cat de usor se intoarce si intr-o parte si in alta, ca prin varietatea miscarilor ei sa indeplineasca toate nevoile vorbirii!

Dintii, la randul lor, sunt si organele vorbirii – ca dau limbii sprijin puternic -, dar si slujitorii hranei, ca unii o taie, iar altii o faramiteaza. Si asa, daca vei cerceta cu atentia cuvenita si toate celelalte organe ale trupului, daca vei cunoaste bine cum este tras aerul in plamani, cum este pastrata caldura in inima, daca vei cunoaste organele mistuirii si canalele prin care circula sangele, atunci din toate vei vedea adanca intelepciune a Creatorului tau si vei spune si tu ca profetul: “Minunata este stiinta Ta, mai presus de mine“.

Asadar, „Ia aminte la tine insuti”, ca sa iei aminte la Dumnezeu, Caruia slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Vasile cel Mare, OMILII SI CUVANTARI, Editura Institutului Biblic, 2004)

Reclame

Sfaturi practice de la Sfantul Vasile cel Mare

1

Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi”(Coloseni 2, 8-12)

– A Ierarhului:

Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!” (Evrei 13, 17-21)

Pericopele evanghelice:

Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”. (Luca 2, 20-21; 40-52)

A Ierarhului:

“Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”. (Ioan 10, 9-16)end21

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

Intrebarea 10

Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu?

– Mai intai trebuie sa urasca viata lui dezordonata de mai inainte si insasi amintirea ei s-o deteste si sa-i repugne; caci Scriptura spune: “nedreptatea am urat si m-am scarbit, dar am iubit legea Ta”; apoi trebuie sa invete teama de judecata si pedeapsa vesnica, iar ca timp al lacrimilor sa cunoasca timpul pocaintei, asa cum a invatat David in psalmul sase, facand cunoscuta curatirea pacatelor prin sangele lui Hristos intru marimea milei si a multimii indurarilor lui Dumnezeu. Celui care a zis ca “de vor fi pacatele voastre (negre) cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi”. Atunci luand autoritatea si puterea de a bineplacea lui Dumnezeu, (sufletul) spune: “seara vine cu lacrimi, iar dimineata-i bucurie; ai prefacut plansul meu in bucurie; luat-ai sacul de pe mine si m-ai incins cu veselie, ca sa-ti cante Tie marirea mea“. Si asa apropiindu-se canta lui Dumnezeu, graind: “Inalta-Te-voi, Doamne, ca m-ai ridicat si n-ai lasat pe vrajmasii mei sa se bucure impotriva mea“.

Intrebarea 11

Cum ajunge cineva sa urasca pacatele?

– Ura impotriva cauzelor unor asemenea (pacate) se naste din consecinta neplacuta si dureroasa (a acestora). Asadar, daca cineva se va incredinta cat de multe si de mari rele produc pacatele, in mod automat, si din launtrul (sufletului), incearca ura fata de acestea, asa cum a aratat (psalmistul) care a spus: “Am urat nedreptatea si m-am scarbit“.

Intrebarea 13

Daca cel care a pacatuit dupa botez trebuie sa deznadajduiasca pentru mantuirea lui, daca a facut multime de pacate, pana la ce limita a pacatelor trebuie sa nadajduiasca in iubirea de oameni a lui Dumnezeu, prin pocainta?

– Daca este posibil sa numaram multimea indurarilor lui Dumnezeu si sa masuram marimea milelor lui Dumnezeu, (atunci), in comparatie cu multimea si marimea pacatelor sa fie si deznadejdea. Dar daca pacatele noastre, cum este natural, se intampla sa le si masuram, sa le si numaram, in timp ce mila lui Dumnezeu este de nemasurat si indurarile Lui de nenumarat, nu este timp de deznadejde, ci de cunoastere a milei (lui Dumnezeu) si de condamnare a pacatelor, a caror iertare, precum spune Scriptura, este intru sangele lui Hristos. Dar ca nu trebuie sa deznadajduim, aceasta am invatat-o in multe locuri si in multe chipuri, dar mai ales din parabola Domnului nostru Iisus Hristos cea referitoare la fiul care si-a luat de la tatal sau partea de avere si a cheltuit-o in pacate. De cata si de cat de mare sarbatoare s-a facut vrednica pocainta lui, cunoastem din insesi cuvintele Domnului. Iar Dumnezeu vorbeste (in legatura cu aceasta) si prin Isaia: “De vor fi pacatele (negre), cum e carmazul, ca zapada le voi albi si de vor fi rosii ca purpura, ca lana le voi albi“. Aceasta trebuie sa stim ca este adevarat numai daca pocainta se face in modul vrednic de luat in considerare, din dispozitia dispretuitoare a pacatului, precum s-a scris si in Vechiul si in Noul Testament si rodul este vrednic, asa cum s-a spus la intrebarea in legatura cu aceasta.

Intrebarea 20

– Daca cel care a trait in pacate trebuie sa se fereasca sa aiba relatii cu eterodocsii sau chiar sa se si separe de cei care traiesc rau?

– Fiindca Apostolul a spus: “sa va feriti de tot fratele care umbla in neoranduiala si nu dupa predania pe care a primit-o de la noi”, in general este pagubitoare si primejdioasa pentru fiecare om o legatura in orice lucru oprit, si cu gandul si cu cuvantul si cu fapta; dar cei care au trait in pacate trebuie sa fie cu atat mai mult atenti; intai, pentru ca sufletul care s-a obisnuit cu pacatul este inclinat in mod obisnuit mai usor catre acesta, apoi fiindca cei bolnavi cu sufletul au trebuinta de mult mai mare asistenta si grija, cum se intampla desigur cu cei bolnavi cu trupul, cand ingrijirea lor pretinde o asistenta mai amanuntita, ca sa nu fie lipsiti de multe ori chiar si de acelea de care au nevoie cei sanatosi. Dar cat de mare este paguba rezultata din raporturile cu cei pacatosi o infatiseaza insusi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, cand zice: “putin aluat dospeste toata framantatura”.

Asadar, daca este atat de mare paguba care vine de la cei care cad in delicte morale, ce trebuie sa spunem despre cei care invata gresit despre Dumnezeu? Pentru ca pe acestia invatatura gresita nu-i lasa sa fie sanatosi nici in celelalte, fiindca din cauza ei se dedau dintr-odata cu totul patimilor necinstirii, asa cum se arata in multe locuri si chiar in cele spuse in Epistola catre Romani:

“si dupa cum nu s-au ingrijit sa aiba pe Dumnezeu in cuget, i-a dat si Dumnezeu in seama mintii lor celei ratacite, ca sa faca ceea ce nu se cade; incat sunt plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclesug, de rautate, de pizma, de ucidere, de certuri, de inselatorie, de naravuri rele; paratori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, batjocoritori, taiosi, mandri, scornitori de rele, neascultatori de parinti, nechibzuiti, calcatori ai conventiilor, neiubitori, de neimpacat, nemilostivi; acestia, cunoscand dreptatea lui Dumnezeu, n-au inteles ca aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai ca fac acestea, ci si lauda pe faptuitorii (lor).

Intrebarea 21

De unde (vine) imprastierea si gandurile si cum le vom indrepta?

– Imprastierea provine din nelucrarea mintii, nepreocupandu-se de cele necesare. Iar mintea nu lucreaza si este fara de grija din cauza necredintei in prezenta lui Dumnezeu care cerceteaza inimile si rarunchii. Caci daca ar fi crezut aceasta, in mod sigur ar fi facut ceea ce s-a spus: “Pururea pun pe Domnul inaintea mea; ca, de este la dreapta mea, nu ma voi clatina”. Dar cel care face aceasta si cele asemenea nici nu va indrazni vreodata, nici nu va avea timp sa gandeasca ceva care nu contribuie la zidirea credintei, chiar daca s-ar parea ca este bun, ca si cum (n-ar fi) din cele oprite si care nu plac lui Dumnezeu.

Intrebarea 23

Pana la cate cuvinte se socoteste vorbire desarta?

– In general orice cuvant care nu contribuie la implinirea nevoii pe care o avem in Domnul este desert. Dar primejdia vorbirii desarte este mult mai mare, pentru ca, chiar daca ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la intarirea credintei, cel care a vorbit nu numai ca nu este scutit de primejdie din cauza cuvantului bun, dar si intristeaza pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, fiindca cuvantul n-a fost ziditor. Caci aceasta ne-a invatat cu intelepciune Apostolul, spunand: “Nicio vorba putreda sa nu iasa din gura voastra, ci numai daca este vreunul bun pentru intarirea credintei, ca sa aduca folos ascultatorilor” si a adaugat aceasta: “Si sa nu intristati pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, intru Care ati fost pecetluiti”. Dar cat este de mare raul de a intrista pe Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu, mai este nevoie sa spun?

Intrebarea 24

Ce este injuria?

Orice cuvant care este spus cu intentia de a necinsti pe cineva este injurie, chiar daca cuvantul insusi nu pare sa fie injurios. Si aceasta rezulta clar din Evanghelie, care spune despre evrei ca: “l-au ocarat pe el si i-au zis: Tu esti ucenic al Aceluia”.

Intrebarea 25

Ce este clevetirea?

– Dupa parerea mea, in doua imprejurari se poate spune ceva rau despre cineva: cand este nevoie sa se sfatuiasca cineva cu altii, care sunt iscusiti in asemenea chestiuni, cum ar putea fi indreptat cel care a pacatuit si cand ar fi necesar sa fie salvati unii care din nestiinta pot sa se amestece de multe ori cu unul rau, ca si (cum ar fi) bun; pentru ca Apostolul porunceste sa nu se amestece cineva cu unii ca acestia ca sa nu-si ia cumva lat sufletului sau. Aceasta aflam ca a facut-o insusi Apostolul, prin cele ce scrie lui Timotei, ca “Alexandru faurarul multe rele mi-a facut mie; de el sa te feresti sit u, pentru ca s-a impotrivit foarte mult cuvintelor noastre”. In afara de o asemenea nevoie, cel care spune ceva impotriva cuiva, ca prin aceasta sa-l defaime sau sa-l batjocoreasca, este clevetitor, chiar daca ceea ce spune ar fi adevarat.

Intrebarea 26

Cel care cleveteste pe frate sau cel care asculta pe clevetitor si il sufera, de ce (pedeapsa) este vrednic?

– Amandoi (sunt vrednici) de afurisire. “Caci pe cel ce cleveteste in ascuns pe aproapele sau, pe acela il voi pierde”, iar in alta parte s-a spus: “sa nu ascultati cu placere pe cel care cleveteste, ca sa nu fii aruncat (afara).

Intrebarea 28

– Daca cineva ar raspunde altuia cu glas ridicat si cu cuvinte tari si, cand i s-ar atrage atentia, ar spune ca nu are nimic rau in inima lui, trebuie sa fie crezut?

– Nu toate patimile sufletului sunt evidente la toti, nici chiar la cel care este bolnav, precum nu sunt evidente nici patimile corpului. Deci asa cum se intampla cu corpul, unde specialistii au anumite semne pentru bolile ascunse ale lui, pe care bolnavul nu le poate masca, la fel si cu sufletul; si chiar daca cel care pacatuieste nu-si simte propria boala, trebuie sa aiba incredere in Domnul, Care l-a incredintat si pe el si pe cei dimpreuna cu el, ca omul cel rau din camera cea rea a inimii lui scoate cele rele. Pentru ca omul rau poate cateodata sa spuna un cuvant bun, in mod ipocrit; caci Scriptura spune ca trebuie “sa ganditi cele bune”, nu numai inaintea Domnului, ci si “inaintea oamenilor”.

(Sfantul Vasile cel Mare, “Regulile mici”)

Inimă înţeleaptă sa ceri de la Domnul

1

Intoarce-ţi, aşadar, sufletul, de la iubirile josnice şi îndreaptă orice dragoste spre frumuseţea lui Hristos, ca astfel, razele strălucirii Lui să-ţi lumineze inima şi orice urmă de întuneric să fugă de la tine. Fiule, trebuie să iubeşti acea frumuseţe care aduce bucuria duhovnicească în suflete. Trebuie să îmbrăţişăm sub toate aspectele acea frumuseţe care ne aduce mulţumire, seninătatea şi liniştea. Să evităm frumuseţile vătămătoare, ca nu cumva ele să ne osândească la tot felul de rele. Căci mult au naufragiat de la calea adevărului spre admirarea feţelor femeieşti şi cei mai mulţi, atraşi de podoabele lor, au suferit ruina sufletelor şi, de pe vârful desăvârşirii, au alunecat în adâncul infernului. Deci, fiule, păzeşte-ţi privirile care duc pe mulţi la pieire (…). Nu gusta hrana care pe alţii i-a vătămat când au mâncat o. Nu călători pe drumul în care mulţi au fost prinşi de naufragiu. Evită capcanele care ştii că pe mulţi i-au prins.

Cere de la Domnul inimă înţeleaptă şi pază a simţurilor, ca să cunoşti vicleşugurile şi dibăciile vrăjmaşului, şi să nu cazi cu piciorul în cursele lui. Bărbatul înţelept nu ia seama la frumuseţea trupului, ci la a sufletului. Cel neînţelept, însă, se lipeşte de podoabele trupeşti. Bărbatul înţelept respinge gesturile păcătoase; cel prost, însă, privindu-le, se prăbuşeşte în mod jalnic de milă. Bărbatul înţelept îşi întoarce privirile de la femeia neînţeleaptă; cel desfrânat, însă, privind-o, se topeşte ca ceara la faţa focului. Tu, aşadar, hule, păzeşte-te în toate chipurile de feţele vătămătoare şi de falsele frumuseţi, deoarece sufletul se tulbură dacă tinde spre astfel de frumuseţi. Hristos se desfătează nu în frumuseţea trupului, ci în cea a sufletului. Să te sălăşluieşti deci şi tu în cele în care este Dumnezeu.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 32-33)

1

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei: Viata, Acatistul si Canonul de rugăciune (1 ianuarie)

2

Condacul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile Cuvioase, grăitorule de cele cereşti.

*

Troparul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Glasul 1

În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care, cu Dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

***

1

Viata

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvânta. Şi nu numai sfântul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.
Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârşirii care avea să fie mai pe urmă.
După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covârşea în tot felul de învăţătură, încât în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decât în vârstă şi având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rânduielile ce se află în filosofie; în sfârşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atât de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.
După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.
Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se unul pe altul în faptă bună şi în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amândoi într-o casă, amândoi mâncau şi amândoi aveau o voie.
Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sârguinţă lucrând ţarina filosofiei şi semănând cu multă osteneală sămânţa învăţăturilor, au secerat rodul sârguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânşii, şi atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine şi apă, mulţumind Domnului, că Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pântecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.
Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o până la sfârşitul vieţii lor, atât de curaţi s-au ţinut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dânsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încât pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau că pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.
Trufia şi înălţarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioşie. Cât despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să câştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se sârguiau a o câştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grâu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.
Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multă lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar bună rânduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încât au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încât s-au făcut dascăli şi filosofi desăvârşiţi.
O înfrânare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzând-o dascălul Sfântului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decât toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebându-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, că ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: „Cine este cel care a desluşit cuvântul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicând: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.
Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: „Care este firea filosofiei?” Iar el a răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”. După această a grăit şi despre lume, zicând: „Deşi sunt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămânzi pâinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.
Sunt la noi, O! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mântuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre muncă şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzându-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născându-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”.
Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: „O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mâinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh”.
Vasile i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul nostru, de acum şi până-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mântuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfânta cetate, ca să vedem minunile ce sunt acolo şi vom câştiga îndrăznire către Dumnezeu”.
Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărându-şi hainele cele albe pentru Sfântul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergând în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luând nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzându-l Vasile necăjit, l-a întrebat: „Pentru ce eşti necăjit, tinere?” Iar Filoxen a zis: „Oare dacă-ţi voi arăta pricina mâhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?”. Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tânărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe că să alcătuiască stihurile. Vasile, luând stihurile, a început a i le tâlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tânărul, mirându-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tâlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luându-le tânărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducându-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: „Vă jur pe dumnezeiasca rânduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tâlcuire. Deci cine ţi-a scris această, Filoxene?”
Iar tânărul i-a spus: „Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tâlcuit aceasta”. Libaniu îndată a alergat cu sârguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzând pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dânşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.
După obiceiul lor însă gustând puţină pâine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvântul credinţei; Libaniu, cunoscând puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rânduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? „Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sunt la mine”.
Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: „Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blânda, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”. Acestea zicându-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultând nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.
După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurându-le şi într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luând clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar când era pe mal, Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.
Deci, tremurând, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrând în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzând aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.
Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirându-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugându-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemând arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întâmpina, să-i aducă la dânsul cu cinste. Iar ei ducându-se şi întimpinând pe Vasile şi Eubul, pe când intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.
El, văzându-i pe dânşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţându-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemând clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: „De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă”.
Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrând ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinându-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecând în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe când a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutând pe Eustatie filosoful şi cercetând într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urmă bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.
După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat că un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfântă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.
Acest lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a făcut rânduiala de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, şi petrecea viaţa îngerească pe pământ. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericită Emilia, maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.
Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrân şi neputând să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dânsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.
Văzând fericitul Vasile o primejdie că aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, dându-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrâneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, că nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.
Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai târziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericită Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioară, întâia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.
După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sânge şi să vie spre el Duhul Sfânt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sânge. După ce a trecut câtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punere a pâinii şi a paharului, la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: „După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge”. Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfântul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.
Iar după sfârşitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul şi zicând: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor”.
Arhiereul săvârşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întâi clerici, au văzut o lumină cerească luminând altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurând pe acel mare arhiereu. Văzând aceasta, s-au înspăimântat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudând pe Dumnezeu.
În vremea aceea, marele Vasile chemând un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.
Altă dată, sfântul, săvârşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcându-se creştin, vrând să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfântul Vasile că avea în mâinile sale un prunc, pe care-l sfărâma. Împărtăşindu-se credincioşii din mâinile sfântului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luând-o evreul în mâini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sânge adevărat în el.
Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergând acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezând cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugându-l să-i dea Sfântul Botez. Iar Vasile, dând mulţumire lui Dumnezeu, nu a întârziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.
Altă dată, mergând undeva sfântul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugându-l ca să scrie despre dânsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dânsul. Sfântul, luând o hârtie, a scris către boier astfel: „S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvântul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta”.
Scriind sfântul hârtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luând-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfântului: „După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie”. Iar sfântul iarăşi a scris către dânsul: „Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci când vei voi să fii miluit, să nu poţi fi”. Acest lucru s-a şi întâmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărându-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfântul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.
Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dânsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzând milostivirea sfântului către dânsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.
Altă dată, era foamete atâta de mare în eparhia sfântului, încât mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfântul, văzând pe boieri că ţin griul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mâhnea de învârtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decât aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grâul, ci să aştepte ca, vânzându-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cât aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strâmtoreze pe cei săraci, cu atât îşi înmulţesc asupra lor mânia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decât să păstreze grâul şi să negustorească strâmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sunt mai sălbatici decât fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dânşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.
Sfântul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi rugă, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcându-le şi zicându-le sfântul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmând lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea griului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcând multe zile, a potolit primejdia foametei.
În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul şi păgânul, vrând să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei; iar Sfântul Vasile cunoscându-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui şi să-i dea iarbă din livadă.
Sfântul, văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintre acelea pe care le mănânci însuţi”. Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: „Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire”. Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.
Sfântul întorcându-se în cetate şi chemând toată mulţimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicând: „Să nu vă mâhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi când vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblânzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte”. Ducându-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfântul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.
Sfântul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze până când vor auzi despre întoarcerea împăratului. Când a înţeles sfântul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două vârfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Rugându-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezând pe un scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: „Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Deci, s-a arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luând voie de la femeia aceea, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.
După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorât în cetate; şi era acolo o biserică a Sfântului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfântul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259).
Deci, în biserica aceasta intrând sfântul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se rugă ca acel păgân împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se, şi s-a făcut nevăzut câtăva vreme; iar după puţin, s-a arătat cu suliţa sângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfântul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfântul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte şi a zis creştinilor: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi”.
Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: „Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pământului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?” Iar sfântul lăudându-le sârguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani.
Sfântul Vasile avea şi acest dar: pe când slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că vine darul Sfântului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mişcându-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.
Odată, slujind fericitul şi înălţând Sfintele, nu s-a făcut obişnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori mişcare, însemna pogorârea Duhului Sfânt. Drept aceea, Vasile gândind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce ţineau ripidele făcând semn spre o femeie ce stă înaintea altarului. Deci, a poruncit ca să se depărteze diaconul acela de la Sfânta Masă, şi şapte zile i-a dat canon ca să postească şi să se roage, şi fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar din averile lui să le dea la săraci.
Deci, dintr-acea vreme Sfântul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea altarului perdele şi îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a privi în altar în vremea dumnezeieştii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie gonită din biserică şi de Sfânta Împărtăşire să se despartă.
Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care pe mulţi episcopi drept- credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp, şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea, supărau foarte mult pe sfântul cei de un gând cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul, trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gândului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemându-l la sine şi neputând să-l plece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: „Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.
Modest a zis: „Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfântul i-a răspuns: „Căci nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfârşit Modest a zis: „Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: „Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvântul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea, ale Sfântului Vasile, le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la bună podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre minie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecându-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: „Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice, decât să slujească la nedreapta lui judecată”.
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: „Să nu fie aceea că, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: „Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplându-se de mânie, se gândea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dânsul, zicând: „Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: „Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfântul: „De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzând acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: „Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mâinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), adică fratelui lui Valens, care împărăţea în Apus, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere, prin mâinile lui Anastasie, pe care Vasile luând-o, a zidit prin cetăţi spitale, în eparhia sa, şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfântul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe când acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boală să, la sfintele lui rugăciuni. Apoi multă vreme trecând, a venit după Modest alt eparh în ţara aceea, anume Eusebiu, rudenia împăratului.
Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tânără, bogată şi foarte frumoasă, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoţirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea întreagă şi vrând să păzească curăţia văduviei sale neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Când a înţeles că vor s-o dea cu sila, a fugit la biserică şi a alergat la Sfântul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.
El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dânsa. Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, supărându-se pe Sfântul Vasile, a trimis pe ostaşii săi să ia cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în camera sfântului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că Vasile o ţine la dânsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la dânsul şi l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe acea văduvă. Sfântul Vasile era gata la toate chinurile, zicând: „De vei porunci să se strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pântecele meu, căci mă vezi că sunt bolnav”.
În acel timp s-au înştiinţat cetăţenii despre cele ce se făceau, şi ridicându-se cu toţii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, alergară cu arme şi ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfântul părinte, păstorul lor. Dacă Sfântul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzând atâta tulburare în popor, s-a temut foarte mult şi a eliberat pe sfânt, fără a-l supune la vreo pedeapsă.
Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuşi văzător şi urmaş al minunilor lui la moştenirea scaunului său, bărbat îmbunătăţit şi sfânt, a spus un lucru nemincinos ca acesta: „Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetând Locurile Sfinte, a gândit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpânului său. Văzând sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simţindu-se ne-vrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpânului său.
La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: „De vei voi, te voi trimite la stăpânul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui”; iar acel ticălos rob a zis: „Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci”. Fermecătorul a zis: „Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru aceasta?”. Iar el a zis: „Gata sunt, numai să-mi câştig dorinţa mea”. Vrăjitorul a răspuns: „De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor”.
Luând o hârtie, a scris diavolului astfel: „De vreme ce mi se cade a mă sârgui, stăpâne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta stăpânire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tânărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai ajutor să-şi câştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă preamăresc şi cu mai mare sârguinţă să câştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi”.
O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tânăr şi l-a trimis, zicându-i: „Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgâne, să ridici hârtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul”. Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungând la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie au dus pe cel înşelat la stăpânul lor; apoi văzându-l că şedea pe scaun înalt şi înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luând-o, diavolul a zis către tânăr: „Crezi în mine?”. Iar el a zis: „Cred”. Şi diavolul i-a zis: „Te lepezi de Hristos al tău?”.
Iar ticălosul a zis: „Mă lepăd”. Satana i-a zis: „De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; când vă trebuie ajutorul meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni, vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi de Botez şi făgăduieşti că să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta”. Iar tânărul a scris precum diavolul a voit.
Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrânării şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tânăr, încât neputând răbda patima trupească, a căzut la pământ, rugându-se de tatăl său: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tânăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî şi vei da seamă pentru mine în ziua judecăţii”.
Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimântat şi se tânguia, zicând: „Vai mie păcătosul, cum s-a întâmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii, şi ca totdeauna să preamăreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cântări duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mântuit. Iar tu fără ruşine îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogori cu mâhnire în iad, să nu-ţi ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă”. Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicând într-una: „De nu vei face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide”.
Tatăl ei, nepricepând ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decât să o piardă; deci chemând pe sluga lui, i-a dat de soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dânsa: „Mergi, fiică ticăloasă şi pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de nici un folos”.
Săvârşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după câtăva vreme au observat şi alţii că acel tânăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele Taine nu se împărtăşeşte. De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicându-i: „Nu ştii că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?”. Ea, auzind aceasta s-a umplut de mâhnire şi, aruncându-se la pământ, a început să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigând: „Nimeni neascultînd de părinţii săi, nu s-a mântuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în cita pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi născându-mă de ce n-am pierit?”
Astfel tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dânsa, întrebând-o despre pricina tânguirii. Cunoscând lucrul, dânsul a început a o mângâia, zicând că nu sunt adevărate cele despre dânsul, şi îi spunea că este creştin. La cuvintele lui puţin mângâietoare, dânsa a zis: „De vei voi că să mă încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine şi atunci te voi crede”.
Ticălosul ei bărbat, văzând că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătând curaj şi scuturându-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfântul Vasile şi a strigat: „Miluieşte-mă, ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu şi diavolescului sfat m-am supus”.
Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfântul chemându-l, l-a întrebat dacă sunt adevărate toate cele spuse despre dânsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: „Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga”. Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfântul a zis: „Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?”. Tânărul a răspuns: „Da, voiesc, dar nu pot”. Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tânărul i-a răspuns: „Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis”. Iar Vasile a zis: „Nu te mâhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc”.
Atunci femeia lui, aruncându-se la picioarele sfântului, îl ruga, zicându-i: „Ucenice al lui Hristos, cât poţi, ajută-ne nouă!”; iar sfântul a grăit către tânăr: „Dar crezi că te vei mântui?” Iar el a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Luându-l sfântul de mână, a făcut pe dânsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.
Singur a petrecut acolo trei zile, rugându-se lui Dumnezeu; după care sfântul, cercetându-l, l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Tânărul a răspuns: „Într-o mare primejdie mă aflu, stăpâne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinându-mi zapisul, mă ocărăsc, zicându-mi: „Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine””. Sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, şi numai să crezi”. Dându-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După puţine zile, cercetându-l din nou, i-a zis: „Cum te afli, fiule?”. Iar tânărul a răspuns: „De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dânşii nu-i văd”. Apoi, dându-i puţină mâncare şi rugându-se pentru dânsul, l-a închis din nou şi s-a dus.
După patru zile, a venit din nou la dânsul şi l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Iar el a răspuns: „Acum sunt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptându-te pentru mine şi biruind pe diavolul”. Deci, sfântul, făcând rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de Hristos, şi le-a zis: „Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre”. Atunci s-a adunat poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tânărul ce se pocăia, strigând: „Doamne miluieşte!”.
Făcându-se ziuă, Vasile a luat pe tânăr de mină şi l-a dus cu tot poporul în biserică, cântând psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile sfântului. Iar tânărul a început a striga: „Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!”. Diavolul tăbărâse asupra tânărului cu atâta îndrăzneală şi neruşinare, încât pe Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la dânsul pe tânăr. Întorcându-se fericitul, a zis către diavol: „Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi?
Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?” Iar diavolul a strigat către dânsul: „Mă nedreptăţeşti, Vasile!”. Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: „Să te certe pe tine Domnul, diavole!”. Iar diavolul iarăşi a zis către dânsul: „Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers la dânsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dându-mi zapisul pe care îl am în mâinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte Judecător”.
Vasile a zis: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mâinile în jos, rugându-se, până nu vei da zapisul!”. Întorcându-se sfântul către popor, a zis: „Înălţaţi mâinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!”. Poporul, înălţând mâinile spre cer, a strigat cu lacrimi: „Doamne miluieşte!”, multă vreme, şi iată a venit zapisul tânărului acela, purtat prin văzduh, văzându-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mâini. Sfântul, luând zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tânăr: „Cunoşti, frate, zapisul acesta?” Tânărul a răspuns: „Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mâna mea”. Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducând pe tânăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. Pe tânăr, mult învăţându-l şi dându-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.
Acelaşi bărbat vrednic de credinţă, Eladie, povestea şi aceasta despre Sfântul Vasile: Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: „Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpânul nostru”. Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfânta sa viaţă, şi era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzând mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: „Eu mă voi duce la câmp să lucrez pământul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumânări şi să ieşi în întâmpinarea Sfântului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii”. Ea, mirându-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfântul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat Teognia şi i s-a închinat. Vasile a zis: „Cum te afli doamnă Teognia?”. Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimântat şi a răspuns: „Sunt sănătoasă, stăpâne sfinte”.
Fericitul i-a zis: „Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”. Ea a răspuns: „Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la câmp să lucreze pământul”. Vasile a zis: „A venit şi este în casă, nu te îndoi”. Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfântul a ştiut mai înainte toată taina lor; şi tremurând, a căzut la picioarele sfântului şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!”. Sfântul s-a rugat pentru dânsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.
Intrând el în casa prezbiterului, l-a întâmpinat singur Anastasie şi, sărutând picioarele sfântului, a zis: „De unde mie această, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?”. Arhiereul a răspuns: „Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă”. Căci se obişnuise prezbiterul acela că în toate zilele să postească, afară de sâmbătă şi duminică, şi nu gusta nimic decât numai pâine şi apă. Când au ajuns în biserică, Sfântul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicând: „Ştii, stăpâne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează”. Vasile a zis către dânsul: „Pe lângă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare”. Când slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfântul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de foc şi înconjurând pe Anastasie.
După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfânt şi clerul său. Când mâncau, sfântul a întrebat pe preot: „De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?”. Preotul răspunse: „Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sunt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar altă pentru plata dăjdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie”.
Vasile a zis către dânsul: „S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale”. Anastasie răspunse: „Eu n-am făcut nimic bun pe pământ”. Atunci Vasile a zis: „Să ne sculăm şi să mergem împreună”. Deci, sculându-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: „Să-mi deschideţi uşa aceasta”. Anastasie a răspuns: „Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decât numai trebuinţele de casă.” Vasile a zis: „Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit”. Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfântul a deschis-o cu cuvântul, şi intrând, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupeşti şi nu ştia de dânsul nimeni, decât numai prezbiterul şi sora sa. Deci Vasile a zis către preot: „Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?”. Preotul răspunse: „Stăpâne, omul acesta este mânios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvânt împotriva Sfinţiei Tale”.
Vasile a zis atunci: „Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta”. Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinându-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.
Auzind despre Sfântul Vasile, Cuviosul Efrem Şirul, care vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stâlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicându-i: „Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stâlp de foc, astfel este Vasile”. Deci, îndată Cuviosul Efrem, luând cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasile mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui. Întorcându-se Efrem către tălmaci, care mergea după dânsul, i-a zis: „Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rânduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut”. Intrând în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gândind, zicea în sine: „Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atâta slavă şi cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez!”. Astfel gândind despre Marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin Duhul Sfânt, şi a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicând: „Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stând cu altul, şi îi vei zice lui: „Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”. Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: „Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Efrem, prin tălmaci înţelegând cuvântul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: „Ai greşit, frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul”. Arhidiaconul s-a dus să spună această lui Vasile. În acea vreme Sfântul Vasile citea sfintele cărţi la popor. Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile. După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: „Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfântul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.
Mergând arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcând metanie, a zis: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfânt grăieşte prin gura lui”. Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvârşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi să-l sărute mai deoparte. Săvârşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfântul Vasile în camera de vase şi, chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: „Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atâta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta”. Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mâini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătându-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfântul Vasile: „Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l dă”. Marele Vasile i-a zis: „Cere cele ce-ţi sunt trebuincioase, pentru că mult îţi sunt dator pentru osteneala ta; căci atâta cale ai suferit pentru mine”. Cinstitul Efrem i-a zis: „Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte”. Iar el a răspuns: „Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui pe ei”. Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: „Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?”
Efrem a răspuns prin tălmaci: „Fiindcă sunt păcătos, stăpâne”. Vasile i-a zis: „O! de-aş avea eu păcatele tale!”. Şi i-a zis lui: „Să facem închinăciune”. Apoi, fiind el la pământ, Sfântul Vasile şi-a pus mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească. Apoi a zis către cuviosul: „Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pământ”. Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: „Mântuieşte, milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău”. Şi s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor. Deci au preamărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elineşte. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfântul Vasile, veselindu-se duhovniceşte. După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi i-a liberat cu pace.
Odată, s-au apropiat de dânsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea Niceea, începătorii eresului arian, cerând ca să gonească din soborniceasca Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunării lor celei ariene. Şi a făcut astfel împăratul cel rău, însuşi fiind eretic; căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioşi şi a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mâhnire toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, părtinitorul şi apărătorul cel de obşte al Bisericilor; la el venind toată mulţimea celor dreptcredincioşi, cu tânguire i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfântul, mângâindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împăratul în Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului iubeşte judecata”. Şi înţelepciunea zice: „Dreptatea împăratului întru judecată”. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o pe ea rău-credincioşilor?
Zis-a lui împăratul: „Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine să fii astfel”. Vasile răspunse: „Se cuvine mie a muri pentru dreptate”. Acolo stătea de faţă mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele Demostene. Acela vrând să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărind pe sfântul. Sfântul a zis: „Vedem şi pe necărturarul Demostene”, iar acela, neruşinîndu-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Apoi sfântul i-a zis: „Lucrul tău este că pentru mâncări să te îngrijeşti, iar nu dogmele bisericeşti să le tulburi”. Atunci a tăcut Demostene ruşinat.
Împăratul, pe de o parte mâniindu-se şi pe de alta ruşinîndu-se, a zis lui Vasile: „Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încât să nu te afli ajutând pe poporul credinţei tale”. Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor”. Apoi sfântul, luând de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea şi chemând pe arieni, le-a zis: „Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o”. Iar ei i-au răspuns: „Deci judecă după judecata împăratului”.
Sfântul a zis: „Să mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii să închideţi biserica şi, încuind-o, s-o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe amândouă părţile străjeri tari. Mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică cântând şi dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră să fie biserica”. Şi a fost plăcut cuvântul acesta înaintea arienilor. Însă credincioşii se mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut judecata. Făcându-se înţelegere de amândouă părţile, a fost străjuită cu tot dinadinsul sfânta Biserică, pecetluită şi întărită.
Rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut nici un semn, şi s-au rugat de dimineaţă până la al şaselea ceas (adică 12, după noi), stând şi strigând: „Doamne, miluieşte!”, dar nu li s-au deschis uşile bisericii şi s-au întors cu ruşine. Atunci, marele Vasile adunând pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid; acolo făcând priveghere de toată noaptea, au mers cu toţii la soborniceasca biserică cea pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne, miluieşte!”. Astfel făcându-se, sfântul a poruncit ca să fie tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Glăsuind poporul: „Amin”, îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat peceţile, şi s-au deschis uşile ca de un vânt şi furtună mare şi s-au lovit de zid. Sfântul Vasile a început a cânta: Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei.
Vasile, intrând în biserică cu toată mulţimea credincioşilor şi săvârşind dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie. Acea mulţime mare de arieni, văzând minunea, s-au lepădat de credinţa lor cea rea şi s-au adăugat la cei dreptcredincioşi. Înştiinţându-se împăratul de dreapta judecată a lui Vasile şi de acea minune preamărită, s-a mirat foarte şi defăima uriciunea relei credinţe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la dreapta credinţă şi după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la război în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie, iar prigonitorii lui, înconjurând claia, cu foc au aprins-o şi acolo împăratul arzând, s-a dus în focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în acelaşi an, după plecarea la Domnul a Sfântului părintelui nostru Vasile.
Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfântului, a fost defăimat că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: „Bine că mi-aţi spus aceasta, că iată voi merge eu cu voi şi-l voi mustra”. Apropiindu-se sfântul de cetatea Sevastiei, Petru a ştiut cu duhul de venirea fericitului; pentru că era şi Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, şi locuia cu femeia să cum locuieşte un frate cu sora sa, în curăţie. Deci, a ieşit din cetate în întâmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii şi, văzând pe fericitul mergând cu mulţi, a zâmbit şi a spus: „Ca la un tâlhar ai venit la mine, stăpâne şi frate”. Apoi, dându-şi sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate şi rugându-se la biserica Sfinţilor patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzând Vasile pe cumnata sa, i-a zis: „Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici”.
Iar ea a zis către dânsul: „Bucură-te şi tu, preacinstite părinte, căci multă vreme am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite”. Apoi a zis Vasile lui Petru: „Rogu-mă ţie, frate, ca în această noapte să te odihneşti în biserică, cu doamna ta”. Iar Petru a zis: „Pe toate câte vei porunci, le voi face”. Făcându-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo şi Sfântul Vasile cu cinci bărbaţi drepţi şi le-a zis lor: „Ce vedeţi deasupra fratelui meu şi deasupra cumnatei mele?” Iar ei au zis: „Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i şi ungând cu aromate patul lor cel neprihănit”. Vasile a zis: „Tăceţi acum, nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut.”
A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, şi, înaintea tuturor, să se aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinşi, apoi a zis: „Cinstita mea soră, să-ţi întinzi rochia ta”. Ea întinzând-o, sfântul a zis către cei ce ţineau cărbunii: „Puneţi în rochia ei cărbunii cei aprinşi”. Şi i-au pus; apoi a zis către dânsa: „Să ţii acei cărbuni în haina ta, până când îţi voi zice ţie”. Şi a poruncit iarăşi ca să mai aducă alţi cărbuni aprinşi. Apoi a zis către fratele său: „Întinde-ţi, frate, felonul tău!”. El l-a întins. După aceea a zis către slujitori: „Turnaţi cărbunii din vas în felon!” Ţinând ei multă vreme cărbunii cei aprinşi în hainele lor şi rămânând nevătămaţi, s-a înspăimântat poporul, văzând aceasta, şi zicea: „Domnul păzeşte pe cuvioşii săi şi îi va ferici pe pământ”. Când Petru şi soţia sa au aruncat cărbunii pe pământ, nu era într-înşii miros de fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci bărbaţi drepţi să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Şi au spus poporului cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe Fericitul Petru şi pe sora lui şi ungând cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care curăţeşte pe plăcuţii Săi de clevetirile omeneşti cele nedrepte.
În zilele Cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrânării de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflându-se singură, se gândea la numeroasele sale păcate şi a început a se tângui, zicând: „Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atâtea păcate ce am făcut? Casa trupului mi-am stricat-o şi sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai păcătoasă decât toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrânatei sau vameşului? Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atâtea răutăţi; şi de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?”.
Astfel, tânguindu-se, şi-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinereţe până la bătrâneţe şi pe care le-a scris pe o bucată de hârtie. Mai pe urmă a scris unul din păcatele cele mai grele şi cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi, aşteptând vremea când Sfântul Vasile mergea la biserică, a alergat la dânsul şi aruncându-se înaintea picioarelor lui, cu hârtia, zicea: „Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult decât toţi!”. Sfântul a întrebat-o ce voieşte de la dânsul, iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită, i-a zis: „Iată, stăpâne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hârtia aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cred că Cel ce mi-a dat gândul acesta te va auzi când te vei ruga pentru mine”.
Vasile, luând hârtia, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atât mai vârtos poţi să curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sunt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată”. Acestea zicând, sfântul a intrat în biserică, ţinând hârtia în mina şi aruncându-se înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugându-se pentru acea femeie. A doua zi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hârtia pecetluită precum o primise, zicând către dânsa: „Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decât numai Bunul Dumnezeu?”. Iar ea a zis: „Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui”.
Acestea zicându-le femeia, şi-a dezlegat hârtia şi a aflat şterse toate păcatele sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzând aceasta femeia, s-a spăimântat şi bătându-şi pieptul, a căzut la picioarele sfântului, strigând: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curăţită!”. Iar arhiereul, curgându-i lacrimi şi făcându-i-se milă de dânsa, i-a zis: „Scoală-te femeie, că şi eu sunt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare! Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci şi slavei celei cereşti te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hârtie şi să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu”.
Femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie, şi, după o cale îndelungată, a aflat chilia Fericitului Efrem şi bătând la dânsul, a zis: „Cuvioase părinte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: „Du-te de la mine, femeie, căci şi eu sunt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!”. Atunci ea, aruncându-i hârtia, i-a zis: „Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hârtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu te leneveşti a te ruga, pentru că la tine sunt trimisă”.
Cuviosul Efrem i-a zis: „Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atât mai vârtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte până a nu se duce la Domnul”. Ea, închinându-se cuviosului, s-a întors în oraş. Apoi, intrând în cetate, a sosit la îngroparea Sfântului Vasile, pentru că acum murise şi se ducea sfântul lui trup la mormânt. Dar femeia întâmpinându-l, a început a striga cu multă tânguire, aruncându-se la pământ şi zicând către dânsul, ca şi când ar fi fost viu: „Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atâta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis”.
Zicând acestea, a aruncat hârtia deasupra patului sfântului, spunând la tot poporul despre osteneala să. Unul din clerici, vrând să vadă ce este scris pe hârtie, a luat-o şi, dezlegând-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hârtia era curată şi a zis femeii: „Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti, neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?”. Văzând poporul această minune, a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.
Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era doctor atât de iscusit, încât cunoştea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzând cu duhul întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult şi adeseori îl chemă la dânsul şi îl povăţuia să se lase de legea lui şi să primească Sfântul Botez; iar Iosif se ferea, zicând: „În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor”. Sfântul i-a zis: „Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatră care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălţându-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii”.
Sfântul îi spunea multe şi folositoare cuvinte, dar evreul rămânea în necredinţa sa. Când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit şi a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dânsul, şi i-a zis: „Ce ţi se pare de mine, Iosife?” El, pipăind vinele sfântului, a zis către paznici: „Să gătiţi toate cele de îngropare, că va muri îndată.” Iar Vasile i-a zis: „Nu ştii ce grăieşti”. Evreul răspunse: „Să mă crezi stăpâne, că astăzi până a nu apune soarele, vei muri”. Vasile i-a zis: „De voi rămâne până dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce vei zice?” Iosif răspunse: „Să mor eu”. Sfântul i-a zis: „Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului”. Evreul a zis: „Ştiu ce grăieşti, stăpâne; iată mă jur ţie că de vei fi viu până mâine, apoi voi face voia ta”.
Deci, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa până a doua zi pentru mântuirea evreului; şi a dobândit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme şi Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrând să-l vadă mort. Dar, văzându-l că este viu, a căzut la picioarele lui cu inimă curată şi a spus: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie şi la toată casa mea”.
Sfântul Vasile i-a răspuns: „Te voi boteza eu singur cu mâinile mele”. Apropiindu-se, evreul a pipăit mâna cea dreaptă a sfântului şi i-a zis: „Neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, şi firea a slăbit desăvârşit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi”. Vasile răspunse: „Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte”. Sculându-se, a intrat în biserică şi a botezat înaintea tuturor pe evreu şi toată casa lui, numindu-l Ioan, şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur în acea zi şi învăţând multe pe cel botezat, despre veşnica viaţă. Dând cuvânt de învăţătură cuvântătoarelor sale oi, a vieţuit până la ceasul al nouălea; apoi, dând tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; şi, fiind încă rugăciunea în gura lui, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul şi marele cuvântător în viaţa de veci, în ziua dintâi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi în al patrulea an al împărăţiei lui Graţian (375-379), care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.
Marele Sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni şi 16 zile; deci a vieţuit toţi anii de la naşterea sa patruzeci şi cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzând pe sfântul răposat, a căzut în faţa lui şi a zis cu lacrimi: „Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur”.
Adunându-se mulţi arhierei, au cântat psalmii cei deasupra gropii şi au îngropat cinstitele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfântului Mucenic Eupsihie. Înştiinţându-se de aceasta Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetăţii Sasima, a scris cuvântul de îngropare, şi venind după câteva zile, l-a citit deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare (1 ianuarie)

Troparul Sfântului Vasile cel Mare, glasul 1

În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat, obiceiurile oamenilor le-ai împodobit, împărătească preoţie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 2

Al Păstorului păstorilor de aproape slugă făcându-te, Sfinte Vasile, ai îmbogăţit Biserica cu înţeleptele tale învăţături; pentru care cântam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Ai fost, preasfinte părinte, totdeauna la înălţimile vredniciei arhiereşti şi întru adâncul smereniei; pentru care noi minunându-ne cântăm ţie:
Bucură-te, cel ce te veseleşti în Biserica biruitoare;
Bucură-te, cel ce de la Împăratul Hristos primeşti binecuvântare;
Bucură-te, turn preaînalt al privirilor cereşti;
Bucură-te, înţelepte tâlcuitor al celor teologiceşti;
Bucură-te, magistrul ştiinţelor frumoase;
Bucură-te, că ţi-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucură-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucură-te, cu heruvimii de Dumnezeu văzătorule;
Bucură-te, prietenul apostolilor;
Bucură-te, întâistătătorul arhiereilor;
Bucură-te, cu mucenicii împreună-şezătorule;
Bucură-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 3

Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvântul, tărie bună Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amuţeşti gurile ereticilor; iar noi credincioşii, bucurându-ne, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Împotrivindu-te, părinte, lui Iulian prea păgânul împărat şi mărturisind Dumnezeirea lui Hristos, ai ruşinat păgânatatea lui, făcându-te mucenic de bunăvoie; pentru care auzi de la noi:
Bucură-te, sabie ascuţită cu focul Duhului;
Bucură-te, mărturisitor fără de frică al adevărului;
Bucură-te, propovăduire puternică a Treimii;
Bucură-te, luptător tare împotriva nedumnezeirii;
Bucură-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucură-te, gură adânc-grăitoare a Treimii;
Bucură-te, către Sfânta Treime al credincioşilor mijlocitor;
Bucură-te, al Bisericii a toată lumea luminător;
Bucură-te, că pe cei zgârciţi, spre îndurare i-ai plecat;
Bucură-te, cel ce pe popor de foame l-ai scăpat;
Bucură-te, al iubirii de argint săgetătorule;
Bucură-te, la milostenie îndemnătorule;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 4

Văzut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Născătoarea de Dumnezeu înconjurată de cetele îngereşti şi poruncind mucenicului Mercurie să nimicească pe păgânul Iulian, vrăjmasul Fiului său; iar după ce te-ai încredinţat că ai fost ascultat, îndată ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multă bărbăţie l-ai mustrat, preaînţelepte părinte; pentru care te lăudăm pe tine, zicând:
Bucură-te, ochiul Bisericii cel pătrunzător;
Bucură-te, de pleava clevetirilor vânturător;
Bucură-te, al viei lui Hristos înţelept lucrătorule;
Bucură-te, al tainelor mare învăţătorule;
Bucură-te, munte aspru al pocăinţei;
Bucură-te, cetate nejefuită a credinţei;
Bucură-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glăsuire;
Bucură-te, vulturul teologiei, cel cu înaltă suire;
Bucură-te, al preoţiei povăţuitorule;
Bucură-te, al dascălilor învăţătorule;
Bucură-te, mare învăţător al fecioriei;
Bucură-te, grădina cea împodobită a curăţiei;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 5

Venit-a la tine, Sfinte Ierarhe Vasile, femeia ce fusese nedreptăţită de eparhul cetăţii, cerând de la tine a-i face mijlocire; iar tu, înfricoşându-l cu judecata lui Dumnezeu , l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurându-se, ţi-a adus mulţumire, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

Următor făcându-te Mântuitorului, preaînţelepte părinte, te-ai arătat mare apărător celor nedreptăţiţi; pentru care zicem:
Bucură-te, apărătorul văduvelor;
Bucură-te, părintele săracilor;
Bucură-te, sprijinitorul celor nedreptăţiti;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, cel ce pe împăraţii cei fără de lege i-ai mustrat;
Bucură-te, ca pe eparhul spre milă l-ai plecat;
Bucură-te, cel ce cununa mucenicească ai dorit;
Bucură-te, că mărturisitor a fi te-ai învrednicit;
Bucură-te, cel ce bogăţie pierzătoare n-ai adunat;
Bucură-te, ca întru sărăcie lui Hristos ai urmat;
Bucură-te, asemenea lui Ilie râvnitor;
Bucură-te, ca Isaia mare glăsuitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 6

Primit-ai, mare arhipăstorule Vasile, putere de la Dumnezeu asupra diavolului, încât l-ai silit a trimite prin văzduh zapisul tânărului prin care se vânduse; de care minune spăimântându-ne, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a preamărit pe tine, cântare: Aliluia!

Icosul 6

Se îngrozesc mulţimile diavolilor numai auzind de numirea ta, părinte al părinţilor Vasile; iar noi credincioşii cântând, aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucură-te, tunetul care risipeşti sfaturile cele necurate;
Bucură-te, cel ce cu armele duhului te-ai îmbrăcat;
Bucură-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfărâmat;
Bucură-te, cel ce pe fiul împăratului l-ai vindecat;
Bucură-te, că pe mulţi din adâncul păcatului ai ridicat;
Bucură-te, că pe cel lepros l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucură-te, îngerul cel pământesc;
Bucură-te, omul cel ceresc;
Bucură-te, sare tainică a învăţăturii;
Bucură-te, luminat povăţuitor al mântuirii;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 7

Descoperindu-i Dumnezeu viaţa ta cea plină de sfinţenie, părinte Vasile, cuviosul Efrem în pustie vedea un stâlp de foc care se înălţa la cer şi a auzit glas zicând: „În acest fel este Vasile”. De care minunându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Avut-ai, preasfinte părinte, inima ta din pruncie locaş curat Sfântului Duh, prin care te-ai făcut mare între aleşii lui Dumnezeu; pentru care cântăm ţie:
Bucură-te, sfeşnicul luminii celei neînserate;
Bucură-te, fântâna scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucură-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucură-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucură-te, cu Gură de Aur întru Dumnezeu unire;
Bucură-te, cu amândoi a lor pecetluire;
Bucură-te, muză de credinţă învăţătoare;
Bucură-te, înţelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucură-te, că de înţelepciunea ta s-au mirat împăraţii;
Bucură-te, că de frumoasa ta grăire au amuţit ereticii;
Bucură-te, râu de apele vieţii revărsător;
Bucură-te, crin de mireasma împodobitor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 8

Precum când erai în viaţa aceasta aduceai jertfa cea fără de sânge pentru păcatele poporului, aşa acum, prealăudate ierarhe, stând lângă scaunul Dumnezeirii, înalţă ca o jertfă rugăciunile tale cele bine-primite pentru noi, care te lăudăm pe tine cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Stâlp luminător ai fost pe pământ Bisericii lui Hristos, Vasile, şi îndrăzneala ta către Hristos o ai dovedit şi după moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem ţie:
Bucură-te, cu numele împărăţiei numite;
Bucură-te, al Bisericii mare părinte;
Bucură-te, diamantul credinţei cel nezdrobit;
Bucură-te, apăratorul dogmelor cel nebiruit;
Bucură-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeieşti;
Bucură-te, paharul tainelor celor cereşti;
Bucură-te, cerb la izvorul nemuririi alergător;
Bucură-te, celor credincioşi către aceea povăţuitor;
Bucură-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiască mirosire;
Bucură-te, făclia cuvântătorilor de Dumnezeu cea cu cerească strălucire;
Bucură-te, seceră apostolească, de neghinele eresurilor tăietoare;
Bucură-te, roua cerească de arşiţa păcatelor răcoritoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 9

Zis-ai, preaînţelepte părinte, că „filozofia cea adevărată este gândirea la moarte”. Dă-ne deci nouă cu rugăciunile tale cele bine-primite la Dumnezeu să trecem fără primejdie prin porţile morţii şi, ajungând la viaţa cea fericită, să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu cântare: Aliluia!

Icosul 9

Împodobit-ai, preaminunate, scaunul arhieriei cu înţelepciunea ta preaînaltă şi cu dumnezeiasca sfinţenie; pentru care aducem ţie laudele acestea:
Bucură-te, ostaşul cel ager al armelor celor duhovniceşti;
Bucură-te, slujitorule cu puterile cele cereşti;
Bucură-te, cel ce întru împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;
Bucură-te, că vestirea ta la margini a străbătut;
Bucură-te, cel ce în norul privirilor ai intrat;
Bucură-te, că teologului Ioan ai urmat;
Bucură-te, piatra cea scumpă a arhieriei;
Bucură-te, podoaba cea luminoasă a preoţiei;
Bucură-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucură-te, că prin uşa oilor în staul ai intrat;
Bucură-te, cel ce turma la verdeaţa Scripturilor o ai păscut;
Bucură-te, că a pastoriei icoană vie te-ai văzut;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 10

Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în care erau scrise păcatele sale, pe care se ruşina a le mărturisi, tu degrab, alergând la rugăciune către Dumnezeu, ai facut prin minune a se şterge păcatele ei. Pentru aceea noi, minunându-ne de îndrăzneala ta cea mare către Dumnezeu, cântăm: Aliluia!

Icosul 10

Te-ai arătat lui Hristos, prealuminate părinte, zid nebiruit ridicat prin înţelepciunea Lui la înălţime; pentru care cu laude ca şi cu nişte flori te încununează pe tine, zicând:
Bucură-te, vioara Duhului cea dulce răsunătoare;
Bucură-te, albina raiului cea de viaţă adunătoare;
Bucură-te, muza de cele cereşti cântătoare;
Bucură-te, grădina Scripturilor cea veselitoare;
Bucură-te, al doilea Moise care marea eresurilor despărţeşti;
Bucură-te, că a trece prin aceasta pe noul Israel îl povăţuieşti;
Bucură-te, stâlpul credinţei cel de viaţă purtător;
Bucură-te, fagure de miere din izvorul cel începător;
Bucură-te, hrănitorul celor săraci de cunoştinţă;
Bucură-te, ajutătorul grabnic celor ce te cheamă cu credinţă;
Bucură-te, cel întâi în treimea arhiereilor;
Bucură-te, că împodobeşti ceata păstorilor;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 11

Avut-ai Sfinte Părinte Vasile, semn minunat văzut de venirea Sfântului Duh, în sfinţirea dumnezeieştilor Taine. Pentru aceasta, înfruntând neluarea aminte a diaconului, ai făcut a se despărţi prin perdele altarul de adunarea credincioşilor; de care minunându-ne cântăm lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi: Aliluia!

Icosul 11

Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine-plăcutule al lui Dumnezeu Vasile, căci sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul Ioasaf cu toată casa lui; pentru care te lăudăm, zicând:
Bucură-te, că după a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ţi prelungi viaţa;
Bucură-te, că ţi s-a încredinţat ca evreul să dobândească credinţa;
Bucură-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucură-te, că pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scăpat;
Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor cereşti;
Bucură-te, înger iubit al puterilor îngereşti;
Bucură-te, cela ce haina cea de nuntă prin înfrânare ţi-ai împodobit;
Bucură-te, că vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucură-te, că acum auzi cântările ce nu se pot grăi cu limbi omeneşti;
Bucură-te, că acum te desfătezi în cântări dumnezeieşti;
Bucură-te, spic ceresc cel cu însutită rodire;
Bucură-te, cel ce însetezi de a noastră mântuire;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 12

Prealuminate ierarhe Vasile, caută cu milostivire din înălţimea munţilor cereşti spre noi care luptăm cu multe necazuri în marea acestei vieţi şi, primind micile noastre laude, dă-ne ajutor cu rugăciunile tale, ca, mântuindu-ne, să ne învrednicim a cânta împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12

Arătându-ţi-Se Însuşi Mântuitorul cu Sfinţii Apostoli, vrednicule de laude părinte, te-a învăţat lucrarea dumnezeieştii Liturghii, pe care o ai lăsat Bisericii podoabă de mare cuviinţă; pentru care, cu smerenie lăudându-te, zicem ţie:
Bucură-te, al altarului diamant nepreţuit;
Bucură-te, al păstorului fluier aurit;
Bucură-te, cunoscătorul dogmelor şi al canoanelor;
Bucură-te, luminătorul păstorilor şi al soboarelor;
Bucură-te, smirna cea cu dumnezeiscă mireasmă a Liturghiei;
Bucură-te, vrednicia cea îngerească a preoţiei;
Bucură-te, a Bisericii făclie luminătoare;
Bucură-te, a celor leneşi trimbiţă deşteptătoare;
Bucură-te, ca Pavel Bisericii luminător;
Bucură-te, ca Petru de ceresca împărăţie descuietor;
Bucură-te, gura Cuvântului din cer tunătoare;
Bucură-te, văpaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 13

O, preaminunate părinte al părinţilor, Sfinte Ierarhe Vasile, primind puţina noastră cântare, precum Mântuitorul banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără primejdii în ceasul morţii, ca învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Icosul 1

Cel ce prin curăţia minţii tale cea asemenea cu îngerii te-ai ridicat la dumnezeieştile înălţimi şi, străbătând printre cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lăsat Bisericii comoară nejefuită, Sfinte Vasile, primeşte de la noi nevrednicii laudele acestea:
Bucură-te, lauda cea strălucită a arhiereilor;
Bucură-te, dumnezeiescule învăţător al dogmelor;
Bucură-te, următorul apostolilor cel credincios;
Bucură-te, stâlpul Bisericii cel prealuminos;
Bucură-te, al Treimii apărătorule;
Bucură-te, de cele cereşti arătătorule;
Bucură-te, ocârmuitorul corăbiei celei duhovniceşti;
Bucură-te, îndreptătorul vredniciei arhiereşti;
Bucură-te, luminătorul ceresc al preoţiei;
Bucură-te, povăţuitorul preaînţelept al pustniciei;
Bucură-te, deşteptatorul păcătoşilor către pocăinţă;
Bucură-te, mângâietorul celor ce adorm întru dreapta credinţă;
Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

Condacul 1

Pe tine, trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cereasca albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi, cu dulce cântare te lăudăm, cântând ţie: Bucură-te, mare ierarhe Vasile!

ganduridinortodoxie

2

Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie)

Troparul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, glasul 1:

În tot pământul s-a răspândit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău, prin care, cu Dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor în fiinţă ai lămurit şi ai pus rânduială în obiceiurile oamenilor. Părinte cuvioase, preoţie împărătească, roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, glăsuitorule de Dumnezeu vino în ajutorul celor ce vor să înceapă a cânta laudele tale. Ci tu, părinte, îngăduitor fiind, ca un părinte, ne dai har din belşug.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săltarea cea pătimaşă a tiraniei trupului ai înfrânat cu dragostea de înţelepciune. Pentru aceasta locuieşti întru Împărăţiile cele nestricăcioase, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Umblând pe calea cea aspră a faptelor bune, ai ajuns la Cerescul podiş, cel neted şi liniştit şi pildă tuturor te-ai arătat, Mare Ierarhe Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Patimile sufletului împreună cu ale trupului le-ai tăiat, Părinte Vasile, cu folos, cu sabia Duhului iar pe tine jertfă te-ai adus Stăpânului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai tâlcuitor al celor Sfinte, Ierarhe Vasile, diadema lui Hristos şi în Tainele preoţiei ne-ai povăţuit, părinte, luminându-ne pe noi, în chip vădit cu Lumina Treimii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cine va putea să destăinuiască zămislirea ta, cea mai presus de cuvânt? Că ai născut pe Dumnezeu cu Trup, Preasfântă, Cel Ce S-a arătat nouă, tuturor, Mântuitor.

Catavasie:
Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a preaslăvit.

Catavasie:
Umblat-a Israel pe valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Care ai omorât cu Lemn păcatul; şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Plin fiind de toată învăţătura, nu numai de cea lumească şi defăimată, ci, mai vârtos şi de cea mai bună decât aceea, te-ai arătat lumină lumii, Sfinte Ierarhe Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frica Domnului fiind întemeiat, că aceasta este începutul înţelepciunii, la iubirea de înţelepciune cea mai bună te-ai înălţat, o, Părinte Vasile!

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Vasile, cu înţelepciune te-ai ridicat la lucrare, iar lucrarea ai arătat-o mai Sfântă decât cugetarea la cele Dumnezeieşti şi ai pătruns în chip lămurit în cunoaşterea celor ce sunt.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreună cu sărbătorile Naşterii lui Hristos a sosit şi împreună a strălucit pomenirea ta, părinte, a Cărui nespusă Taină ai lămurit-o cu învăţăturile tale.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără sămânţă ai zămislit în pântece pe Dumnezeu şi L-ai născut, în chip de negrăit Întrupându-Se Cel spre Care Puterile cereşti a căuta nu îndrăznesc, Curată, pururea Fecioară.

Catavasie:
Domnul, Cel Ce dă ocârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept fără numai Tu, Doamne.

Catavasie:
Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători sfărâmându-li-se dinţii, să ne bucurăm şi să lărgim gura, împletind cuvântul din cuvintele cântării cu care de la noi se îndulceşte de daruri.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am preaslăvit pe Tine, Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum se împodobeşte cu naşterea lui Hristos Mireasa Biserică, aşa se înfrumuseţează şi cu pomenirea ta, preafericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neînduplecat te-ai arătat, luptând pentru Dumnezeu, Sfinte Vasile, cel ce te-ai plecat tuturor poruncilor Lui.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îngrădire ai fost dat Bisericii de Dumnezeu şi adăpost tare, Sfinte Vasile, Preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Secure cu două ascuţişuri tăietoare şi foc care mistuie înşelăciunea te-ai arătat, Părinte Vasile, celor potrivnici lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugămu-te pe tine, Curată, care ai zămislit pe Dumnezeu fără de sămânţă, să te rogi pururea pentru robii tăi.

Catavasie:
Auzitu-s-a Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău, cu totul fiind de faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Catavasie:
Curăţindu-se cu lumina privirii celei Tainice, cântând proorocul a oamenilor înnoire, a glăsuit, mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea Cuvântului Celui Negrăit de Care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-ne pe noi întru lumina poruncilor Tale; că afară de Tine, pe alt dumnezeu nu ştim.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Biserica prăznuieşte astăzi cu adevărat Praznic îndoit: Tăierea împrejur, ca un Prunc, a Stăpânului arătându-Se pe pământ şi pomenirea slugii celei înţelepte şi de trei ori fericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Odihnind întru tine, cuvioase, Lumina Cea Necuprinsă, făclie luminoasă te-a arătat lumii pe tine, Hristos. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nici tocmitorul de Lege Moise, nici Iosif cel mai înainte de Lege n-au fost ca tine măsurători de grâu pentru mâncare; că tu, cu Dumnezeiescul trup, însuţi împărţitor te-ai arătat, Părinte Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Facerea lumii cea slab istorisită de Moise în Sinai, tâlcuind-o tu, din Dumnezeieştile vistierii ai arătat-o lămurit tuturor, Preafericite Ierarhe Vasile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ţie, celei ce ai născut pe Hristos, Ziditorul tuturor, strigăm: Bucură-te Curată! Bucură-te Ceea ce ai Răsărit nouă Lumina! Bucură-te Ceea ce ai Încăput pe Dumnezeu Cel Neîncăput!

Catavasie:
Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam cel întâi zidit; iar curăţire, ca unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în Iordan, întru care, omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

Catavasie:
Cei care ne-am spălat prin Curăţirea Duhului de veninul spurcatului şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la Bucuria Cea Neapropiată, Apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat; ci, Doamne, Doamne, precum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai din destul sufletele săracilor cele sfârşite de foame, Sfinte Vasile şi inimile flămânzilor le-ai umplut de toată Dumnezeiasca Veselie.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hrănit-ai sufletele cele flămânde cu Cerească hrană; că pâinea îngerilor este Cuvântul, al Cărui preabun împărţitor de grâu ai fost, Sfinte Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Adunat-ai cu sârguinţă, ca o albină, Ierarhe Vasile, floarea a toată fapta bună; şi iscusit făcându-te într-însele, te fericim toţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Nevoitu-te-ai a te despărţi de lume şi a trăi cu Dumnezeu. Pentru aceasta, Părinte Vasile, ca un înţelept, ai câştigat în locul celor nestătătoare şi trecătoare pe cele trainice.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rugul cel ce s-a împreunat fără de ardere cu focul în Sinai, mai înainte te-a închipuit pe tine, Maică, pururea Fecioară Nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie.

Catavasie:
Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, Luceafărul mergător înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că iată, de faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

Catavasie:
Pe Cel dorit L-a arătat, cu Preafericit Glas Tatăl, pe Care din pântece L-a Născut. Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit din neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii…

Arătatu-te-ai temei neclintit Bisericii, dând tuturor oamenilor domnia cea nestricată, pecetluind-o cu dogmele tale, Sfinte Vasile Cuvioase, grăitorule de cele cereşti.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti chipul cel de aur în câmpul Deiera; şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răcorindu-se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Chipul Tatălui este Fiul şi Chipul Fiului este Duhul; iar tu, Sfinte Părinte Vasile, eşti oglindă nepătată a Duhului şi casă a întregii Preasfinte Treimi. Fericită este pomenirea ta; şi cei ce o măresc pe ea se vor preamări.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Afundându-ţi mintea întru Adâncurile lui Dumnezeu Cele Nepătrunse şi adunând mărgăritarul cunoştinţei cel de mult preţ, ai îmbogăţit lumea cu înţelepciunea şi ai învăţat-o a striga: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

O, potrivire de simţire a minţii şi sfinţită pereche! Că tu, Sfinte Ierarhe Vasile, eşti cu Sfântul Grigorie ca un suflet neîmpărţit în două trupuri; şi tu, Părinte Grigorie, fiind acum unul ca Sfântul Vasile, prin Dumnezeiască dragoste, rugaţi pe Hristos pentru turma voastră.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tatăl orfanilor şi ocrotitor văduvelor, bogăţie săracilor şi bătrâneţilor toiag, învăţătură tinereţilor şi călugărilor dreptar al faptei bune te-ai arătat, Mare Ierarhe Vasile.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi mintea, Sfinte Ierarhe Vasile, de toată întinata spurcăciune, ai asemuit cele duhovniceşti cu Duhul cel dorit de tine. Pentru aceasta lăudând pe Sfânta Treime, cu îndrăzneală ai strigat: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine, Rug Arzând mai înainte te-a văzut Moise în Muntele Sinai, Curată, care fără ardere ai primit Raza Cea Strălucitoare a Negrăitei Fiinţe, Una dintre Sfintele Ipostasuri din Ea, unindu-Se cu nimicnicia unui singur Trup.

Catavasie:
Pe tinerii cei binecredincioşi care au intrat în cuptorul cel de foc, suflând Duhul Cel Răcoritor şi pogorârea Dumnezeiescului Înger i-a păzit. Deci, în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Catavasie:
Ars-a cu apă capetele balaurilor Cel Ce a potolit văpaia cea înălţată a cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din păcat, toată o spală cu Roua Duhului.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Pe Dumnezeu Cuvântul, Care cu negrăită înţelep­ciune toate le-a alcătuit şi dintru nefiinţă le-a adus, binecu­vântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ziua cea de-a opta a sărbătorii Naşterii lui Hristos s-a împreunat, după cum se cuvine, preamărita pomenire a ierarhului; pe care cinstind-o, cu credinţă, lăudăm pe Domnul.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce a dăruit, cu nespusa pronie, lumii, pe Sfântul Vasile, lumină a dreptei cinstiri de Dumnezeu şi trâmbiţă a teologiei, pe Domnul binecuvântati-L toate lucrurile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Ce cu îndestulată lucrare S-a Sălăşluit întru Înţeleptul Părinte Vasile şi printr-însul cu dreaptă cinstire a fost teologhisit, pe Domnul binecuvântaţi-L toate lucru­rile Domnului.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei ce ne-am desfătat cu Dumnezeieştile tale cuvinte, Părinte Vasile, prăznuind neîncetat pomenirea ta, strigăm: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Trimis-ai în lume, Sfinte Părinte Vasile, razele cuvintelor, care au luminat-o a cinsti o Fire a Treimii, strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Dumnezeu Cuvântul, Care a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de ani, iar mai pe urmă a Răsărit din Fecioara, pe Domnul binecuvântaţi-L lucru­rile Domnului.

Catavasie:
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul Cel Netrupesc şi să îngăduie pe Ziditorul, Cel Ce Se botează cu Trupul; pe Care Îl binecuvântează popoarele şi Îl preaînalţă întru toţi vecii.

Catavasie:
Slobodă făptura se cunoaşte şi fii Luminii sunt cei mai înainte întunecaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea neamurilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvânteze pe Pricinuitorul.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel între ierarhi Sfântul Vasile cel Mare.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Ierarhul Vasile cel Mare, cel din Cezareea.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe luminătorul lumii cel preastrălucitor.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cel ce a înfrumuseţat Biserica lui Hristos.

În loc de Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stih: Măreşte, suflete al meu, Stăpânia Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri şi Nedespărţite.

În loc de Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea prin care am fost izbăviţi din blestem.

Sfinte Vasile, te-ai ţinut ca o oaie credincioasă pe urmele cele aducătoare de viaţă ale Arhipăstorului Hristos; că tu, cu desăvârşire, părinte, ţi-ai dat viata tiranului înfruntând vitejeşte primejdia pentru Biserică, preafericite.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tiranul făcător de rele văzând preasfinţita adunare a Bisericii lui Hristos împodobită cu arhieria ta, a căzut ca trăsnit de fulger; că nu a putut răbda raza cea dintru tine, Preafericite Părinte Vasile.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Scaunului Apostolilor şi cetei purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cortului patriarhilor, desfătării drepţilor şi bucuriei proorocilor te-ai învrednicit, Sfinte Vasile, că închinător ai fost al Născătoarei de Dumnezeu şi slujitor al Preasfintei Treimi.

Stih: Sfinte Părinte Vasile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe ceea ce eşti Nimicitoarea asprei hotărâri de demult, Îndreptătoarea strămoaşei, Pricina de împăcare a omului cu Dumnezeu şi Podul cel către Dumnezeu, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Catavasie:
Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa, că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Catavasie:
O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar, cântare de mulţumire.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înţelepciunea…

Propovăduitorule al Luminii, deschizându-ţi gura, ai vestit cuvântul lui Dumnezeu şi lumii Dumnezeiască înţelegere ai semănat. Că în adevăr, întărind învăţăturile părinţilor, te-ai arătat, ca şi Apostolul Pavel, apărător al credinţei. Pentru aceasta te găseşti şi cu îngerii împreună cetăţean şi te arăţi împreună vorbitor cu ei, Fericite Părinte Vasile. Cel Ce faci Dumnezeirea cunoscută, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Tăierea împrejur cea după trup a Domnului: Acatistul si Canonul de rugăciune (1 ianuarie)

2

Condacul la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului (1 ianuarie)

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un Bun greşelile celor muritori. Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină şi Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.

*

Tropar la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului

Glasul 1

Cel Ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.

***

1

Implinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.
Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putinţă să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăieşte Sfântul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a şi tăiat împrejur ca un om, şi cu sângele Său S-a roşit Pruncul, ca un fiu omenesc şi, durându-L, plângea, precum se cădea firii omeneşti”.
Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfârşindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simţit, aşa şi cel duhovnicesc este dator a-şi tăia împrejur patimile cele sufleteşti: iuţimea, mânia, zavistia, mândria, necurăţia şi alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sângele Său viaţa cea viitoare, care de învăţători se socoteşte a fi a opta zi. Astfel, Ştefan, făcătorul canonului din această zi, în cântarea a patra, zice: „Închipuieşte viaţa cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpânul S-a tăiat împrejur”. Sfântul Grigorie de Nissa grăieşte aşa: „Cea de a opta zi s-a aşezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie”.
Se cuvine a şti şi aceasta: că tăierea împrejur în Aşezământul cel vechi era rânduita în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, până la sângele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvârşit-o Domnul nostru, scoţând păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întâi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: …în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămâne pe trupul pruncului.
Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci că şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpânul nostru în tăierea împrejur decât în naşterea Sa.
Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcându-Se şi cu chipul S-a aflat că omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rânduita pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sunt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru noi, şi gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârşit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind că o zi, având naşterea dimineaţa, iar seara sfârşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul – Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez.
Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începând a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.
Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfântul Ei pântece.
Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mântuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătându-se şi zicându-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mântui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfântul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui.
Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte proorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.
Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată bună lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată că nişte mir plin de aromate, prin bună mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.
Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume.
La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ”. Acest nume preascump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!
În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori şezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut – zice Apostolul -, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.
S-a scris cândva numele cel nespus al lui Dumnezeu – după cum povesteşte Ieronim – pe o tăbliţă de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sângele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, şi se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile şi în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus doreşte să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăieşte în psalmi: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Pe acela gustându-l proorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.
Pe Acesta gustându-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate şi în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Prin această dulceaţă li s-au îndulcit sfinţilor pătimitori chinurile cele amare, încât şi de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.
Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi.
În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sânge. Că după ce Domnul a câştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sângerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sângelui, cu durerile şi chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.
Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osârdie preasfântului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvârşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfânt numele Tău, pentru preascump sângele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău!

Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cântăm în veci. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Acatistul de mulţumire „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

Condacul 1

Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Icosul 1

Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 2-lea

Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine-înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor, întreaga fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere, păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea

M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir albastru şi adânc, în azurul căruia cântă păsările, am ascultat foşnetul plin de pace al pădurii şi susurul dulce-glăsuitor al apelor, m-am înfruptat din roadele bine-miresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!
Slavă Ţie, pentru praznicul vieţii,
Slavă Ţie, pentru buna mireasmă a lăcrămioarelor şi trandafirilor,
Slavă Ţie, pentru felurimea cea desfătata a roadelor şi a seminţelor,
Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineţii,
Slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină,
Slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale,
Slavă Ţie, pentru viaţa veacului acesta, prevestitoare a celei cereşti,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 3-lea

Prin puterea Sfântului Duh împrăştie mireasmă orice floare: adiere tihnită de parfum, gingaşă alcătuire de culori, frumuseţea Celui Mare întru cele smerite. Laudă şi cinste Făcătorului de viaţă Dumnezeu, Cel Care a încununat ţarina cu aurul spicelor şi cu azurul albăstrelelor, iar sufletul cu bucuria vederii celor tainice. Veseliţi-vă şi-I cântaţi Lui: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Cât de minunat eşti în praznicul primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi de prin mii de părţi strigă cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, tu eşti Biruitorul morţii! Mângâiate de lumina lunii şi de cântecele privighetorilor, stau văile şi codrii în veşminte de nuntă, întreaga lume este mireasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mirele nestricăcios. Dacă astfel îmbraci Tu iarba câmpului, cum oare ne vei preschimba în veacul învierii ce va să fie, cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor străluci?
Slavă Ţie, Celui ce ai scos dintru întunecimile pământului felurite culori şi gusturi şi miresme,
Slavă Ţie, pentru zidirea cea primitoare şi bogată în mângâiere,
Slavă Ţie, că ne-ai înconjurat cu mii şi mii de făpturi,
Slavă Ţie, pentru adâncul înţelepciunii Tale, care şi-a pus pecetea peste întreaga lume,
Slavă Ţie, cu evlavie sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins înaintea noastră lumina cea strălucitoare a vieţii veşnice,
Slavă Ţie, pentru nădejdea vieţii nestricăcioase, nepieritoare, desăvârşite,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 4-lea

Cu câtă dulceaţă îi îndestulezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Făcător de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt! Mai plăcută decât untdelemnul şi mai dulce decât fagurii este împreună-grăirea cu Tine. Rugăciunea adusă Ţie prinde viaţă şi se înaripează: cu ce cutremur se umple atunci sufletul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făptura toată! Unde nu eşti Tu – acolo e pustiu. Unde eşti Tu – acolo e bogăţia sufletului, acolo se revarsă, ca un şuvoi de apă vie, cântarea: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Când se lasă peste pământ apusul, când se împart odihna somnului obştesc şi la căderea zilei liniştea se aşterne, eu văd cămara Ta sub chipul palatelor strălucitoare şi a pridvoarelor de nori ale amurgului. Foc şi porfiră, aur şi azur grăiesc prorocind despre frumuseţea cea negrăită a corturilor Tale şi cu glas de prăznuire strigă:
Slavă Ţie, în ceasul tihnit al înserării,
Slavă Ţie, Celui ce ai revărsat asupra lumii mare linişte,
Slavă Ţie, pentru raza de rămas-bun a soarelui care apune,
Slavă Ţie, pentru odihna somnului adânc,
Slavă Ţie, pentru bunătatea Ta care se arată în întuneric, când lumea toată pare a fi departe,
Slavă Ţie, pentru rugăciunile smerite ale sufletului,
Slavă Ţie, pentru deşteptarea făgăduită spre bucuria veşnicei zile neînserate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 5-lea

Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului Tău. Împrejur – vreme rea şi întuneric, groază şi urlet de vijelie; iar în sufletul lui e pace şi lumină: acolo e Hristos! Şi inima cântă: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văd cerul Tău strălucitor de stele. O, cât eşti de bogat şi câte lumini ai! Prin razele îndepărtaţilor luminători mă priveşte veşnicia; sunt aşa mic şi neînsemnat, dar cu mine este Domnul şi pretutindeni sunt păzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavă Ţie, pentru necontenita Ta purtare de grijă,
Slavă Ţie, pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus în cale,
Slavă Ţie, pentru dragostea rudelor, pentru dăruirea prietenilor,
Slavă Ţie, pentru blândeţea dobitoacelor care-mi slujesc,
Slavă Ţie, pentru clipele luminoase ale vieţii mele,
Slavă Ţie, pentru bucuriile limpezi ale inimii,
Slavă Ţie, pentru fericirea de a trăi, de a mă nevoi şi de a contempla,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-6-lea

Cât eşti de măreţ şi de apropiat întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia mâinii Tale în şerpuirea fulgerelor orbitoare: minunată este măreţia Ta. Glasul Domnului peste câmpii şi în foşnetul codrilor, glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc. Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt; Tu înalţi până la cer valurile mării. Laudă Ţie, Celui ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Ca fulgerul când luminează cămările ospăţului şi după el par jalnice toate făcliile, aşa ai strălucit şi Tu în sufletul meu, fără de veste, la vremea celor mai mari bucurii ale mele; iar după lumina Ta de fulger, ce palide, întunecate şi firave păreau aceste bucurii… Sufletul meu năzuieşte spre Tine!
Slavă Ţie, hotar al celor mai înalte visuri omeneşti,
Slavă Ţie, pentru setea noastră nepotolită după împărtăşirea cu Dumnezeu,
Slavă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţumirea numai cu viaţa cea de pe pământ,
Slavă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai luminii înveşmântându-ne cu cele mai gingaşe raze ale Tale,
Slavă Ţie, Celui ce ai zdrobit puterea duhurilor întunericului şi ai sortit tot răul spre nimicire,
Slavă Ţie, pentru descoperirile Tale;
Slavă Ţie, pentru fericirea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-7-lea

În sânul minunatei simfonii care ne înfăşoară cu bogatele ei armonii se face auzită chemarea Ta. Tu ne descoperi pridvorul împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului. Orice adevărată frumuseţe ne poartă sufletul spre Tine, ca o puternică chemare, făcându-ne să înălţăm cu glas de sărbătoare cântarea: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!
Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai arătat puterea în legile ce cârmuiesc zidirea,
Slavă Ţie, că toată făptura e plină de legile pe care i le-ai rânduit,
Slavă Ţie, pentru tot ce ni s-a descoperit prin harul Tău,
Slavă Ţie, pentru ceea ce cu înţelepciune ne-ai ascuns,
Slavă Ţie, pentru geniul minţii omeneşti,
Slavă Ţie, pentru puterea de a lucra cele de folos,
Slavă Ţie, pentru limbile de foc ale inspiraţiei,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-8-lea

Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Când, prunc fiind, Te-am chemat cu înţelegere pentru prima oară, mi-ai împlinit rugăciunea şi mi-ai adumbrit sufletul cu pacea harului Tău. Atunci am înţeles că Tu eşti bun şi fericiţi sunt cei care aleargă la Tine. Am început a Te chema din ce în ce mai des, iar acum strig:
Slavă Ţie, Celui ce plineşti cererea mea pentru cele bune;
Slavă Ţie, Celui ce veghezi necontenit asupra mea;
Slavă Ţie, Celui ce tămăduieşti neputinţele şi scârbele cu trecerea vindecătoare a timpului;
Slavă Ţie, Celui ce singur ştii de ce îngădui să fim prigoniţi pe nedrept;
Slavă Ţie, Celui prin Care nici o pierdere nu e de neînlocuit şi tuturor le dăruieşti viaţa de veci;
Slavă Ţie, Celui ce faci nepieritor tot lucrul cel înalt şi bun;
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai făgăduit reîntâlnirea cea dorită cu cei de aproape ai noştri adormiţi întru nădejdea învierii;
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al-9-lea

De ce zâmbeşte tainic toată făptura în zilele de praznic? De ce atunci se revarsă în inimă o minunată uşurare, fără asemănare cu cele pământeşti şi însuşi văzduhul devine altar şi biserică purtătoare de lumină? E adierea harului Tău, e strălucirea Taborului, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Aliluia!

Icosul al-9-lea

Când m-ai insuflat spre a sluji aproapelui, luminându-mi sufletul cu umilinţa, atunci una din razele Tale nenumărate a căzut asupra inimii mele, şi ea s-a făcut purtătoare de lumină, fier în văpaie: am privit chipul Tău tainic şi neapropiat
Slavă Ţie, Celui ce ai preschimbat viaţa noastră cu faptele bunătăţii,
Slavă Ţie, Celui ce ai pecetluit cu negrăită dulceaţă fiecare din poruncile Tale,
Slavă Ţie, Celui ce Te sălăşluieşti în chip nevăzut acolo unde adie buna mireasmă a milostivirii,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai trimis nereuşite şi scârbe, ca să ne întoarcem ochii spre suferinţa celorlalţi,
Slavă Ţie, Celui ce ai pus mare răsplată în însăşi fapta bună,
Slavă Ţie, Celui ce primeşti avântul spre cele înalte,
Slavă Ţie, Celui ce învălui cu iubirea mai presus de toate,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 10-lea

Un lucru destrămat în pulbere nu se ridica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele ce o pierduseră fără nădejde. Cu Tine nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul dragoste. Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lăudăm cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Dumnezeul meu, Cel ce cunoşti căderea îngerului trufaş al zorilor, mântuieşte-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine şi nu-mi da să mă îndoiesc de Tine. Dă auzului meu agerime, ca să aud în toate clipele vieţii mele glasul Tău tainic şi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:
Slavă Ţie, pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a rânduit pronia Ta,
Slavă Ţie, pentru presimţirile dăruite de har,
Slavă Ţie, pentru poveţele glasului tainic,
Slavă Ţie, pentru descoperirile din vis şi din trezie ale cuvioşilor Tăi,
Slavă Ţie, Celui ce zădărniceşti planurile nefolositoare,
Slavă Ţie, Celui ce ne trezeşti prin suferinţe din beţia patimilor,
Slavă Ţie, Celui care smereşti spre mântuire trufia inimii,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 11-lea

Prin lanţul de gheaţă al veacurilor simt suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale şi dragostea Ta de oameni. Tu eşti aproape, sorocul vremurilor se apropie. Văd Crucea Ta: ai îndurat-o pentru mine; în pulbere se aşterne duhul meu înaintea Crucii: aici e praznicul iubirii şi al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fericit cel care va cina în împărăţia Ta, însă Tu m-ai împărtăşit încă de pe pământ de această fericire. De câte ori nu mi-ai întins cu dreapta Ta dumnezeiască Trupul şi Sângele Tău iar eu, mult păcătosul am primit ştiutele Taine şi am simţit iubirea Ta cea negrăită şi mai presus de fire?
Slavă Ţie, pentru puterea harului Tău cel necuprins şi de viaţă făcător,
Slavă Ţie, Celui ce ai înălţat Biserica Ta ca adăpost lumii ostenite,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viaţă făcătoare ale Botezului.
Slavă Ţie, căci Tu întorci celor care se pocăiesc neprihănirea crinilor,
Slavă Ţie, adânc nesecat al iertării,
Slavă Ţie, pentru paharul vieţii şi pentru pâinea bucuriei veşnice,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ridicat spre cer,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 12-lea

De multe ori am privit cum se răsfrângea slava Ta pe chipurile celor răposaţi. Cum străluceau de nepământească frumuseţe şi bucurie, cât de nematerialnice păreau trăsăturile lor: cu adevărat era praznicul fericirii şi al odihnei în sfârşit atinse; tăcerea lor striga spre Tine. În ceasul sfârşitului, luminează şi sufletul meu, cel care strigă: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Ce înseamnă laudele mele înainte Ta! Eu nu am auzit cântarea heruvimilor – aceasta este partea sufletelor înalte – dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am privit iarna cum, sub tăcerea lunii, întreg pământul îţi aduce tihnită rugăciune, înveşmântat în haină albă, strălucind de nestematele zăpezii. Am văzut cum se bucură de Tine soarele care răsare şi am auzit corurile păsărilor slavoslovind. Am auzit cum foşnesc codrii, cântă vânturile şi apele susură cu taină despre Tine, am auzit cum Te propovăduiesc cetele luminătorilor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelepciune, pe nesfârşitele întinderi. Ce e lauda mea! Firea este ascultătoare, iar eu nu sunt. Atâta cât trăiesc şi văd dragostea Ta, râvnesc să-Ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig:
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina,
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască,
Slavă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lumina, cu cetele sfinţilor şi îngerilor Tăi,
Slavă Ţie, Prea-Sfântule Părinte, Care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta,
Slavă Ţie, Duhule Sfinte, Soare de Viaţă Făcător al veacului ce va să vină,
Slavă Ţie, Fiule al lui Dumnezeu, începătură a mântuirii noastre,
Slavă Ţie, pentru toate, Treime Dumnezeiască şi Preabună,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Condacul al 13-lea

O, Preabună şi de Viaţă-Făcătoare Treime, primeşte mulţumire pentru toate milele Tale şi ne arată vrednici de binefacerile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost încredinţaţi, să intrăm în veşnica bucurie a Domnului nostru cântând cântare de biruinţă: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi

Venit-am pe lume prunc slab şi neajutorat, dar îngerul păzitor a întins aripi luminoase, ocrotind leagănul copilăriei mele. Dragostea Ta străluceşte de atunci peste toate cărările mele, în chip minunat călăuzindu-mă către lumina veşniciei. Cu slavă s-au arătat, din prima zi şi până acum, darurile Proniei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cunosc pe Tine:
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

Şi Condacul întâi

Împărate al veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îţi mulţumim pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi pentru cereştile bucurii ale împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum înainte mila Ta, celor care cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului

Tropar la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului, glasul 1:

Cel Ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Veniţi popoare să cântăm cântare lui Hristos Dumnezeu, Celui Ce a despărţit marea şi a povăţuit pe poporul pe care l-a scos din robia egiptenilor, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ziua a opta, care poartă chipul veacului ce va să fie, se luminează şi se sfinţeşte cu sărăcia Ta cea de bunăvoie, Hristoase; că întru aceasta Te-ai tăiat la Trup împrejur, după Lege.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Hristos tăiere împrejur primeşte a opta zi de la naştere şi cu aceasta astăzi umbra se împuţinează, răsărind Lumina Noului Har.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Întăreşte-ne pe noi întru Tine, Doamne, Care ai omorât cu Lemn păcatul; şi sădeşte frica Ta în inimile noastre, ale celor ce Te lăudăm pe Tine.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cuvântul Cel mai presus de fiinţă Întrupându-Se, S-a tăiat împrejur, spre încetarea Legii; şi ne-a dat nouă începăturile Dumnezeiescului har şi ale Vieţii celei Nestricăcioase.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Hristos Întrupându-Se, S-a arătat Împlinitor al Legii, iar nu ca un potrivnic lui Dumnezeu; şi de bunăvoie a îngăduit a se tăia împrejur, a opta zi.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am, Doamne, glasul iconomiei Tale şi Te-am preaslăvit pe Tine, Unule Iubitorule de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Tăierea împrejur a încetat, de când S-a tăiat împrejur Hristos de bunăvoie, mântuind mulţimile neamurilor cu harul.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ziua a opta, în care Stăpânul Hristos S-a tăiat împrejur, o închipuieşte viaţa cea nesfârşită a veacului ce va să fie.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Dătătorule de lumină şi Făcătorule al veacurilor, Doamne, îndreptează-ne pe noi întru lumina poruncilor Tale; că afară de Tine, pe alt Dumnezeu nu ştim.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Tu, Doamne, din Fecioara Maică în chip de negrăit Te-ai născut şi nu ai socotit lucru nevrednic a îmbrăca chipul omenesc ca un Prunc, după Lege, însăşi Legea împlinind.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Nopţii s-a asemănat cea care a născut pe Israel, ca una ce a iubit umbra Legii; din care S-a arătat Hristos, Lumina ce Străluceşte lumii.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Adâncul cel mai din urmă al păcatului m-a înconjurat; ci, Doamne, Doamne, precum pe proorocul Iona l-ai scos, scoate şi viaţa mea din stricăciune.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Luat-a sfârşit Legea, de când Hristos, Prunc făcându-Se şi Împlinitor al Legii arătându-Se, a primit tăiere împrejur şi a dezlegat blestemul Legii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Sâmbăta, tăierea împrejur şi înfumurarea evreilor au încetat, cu bunăvoinţa lui Hristos, Cel Ce S-a Arătat şi a strălucit Primăvara Harului.

CONDAC, glasul al 3-lea. Podobie: Fecioara astăzi…

Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un Bun greşelile celor muritori. Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină şi Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Cei trei tineri au defăimat porunca cea fără de Dumnezeu de a cinsti chipul cel de aur în câmpul Deiera; şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, răcorindu-se, au cântat: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Luminată şi strălucitoare este sărbătoarea Naşterii lui Hristos, care preînchipuie astăzi Taina înnoirii ce va să fie. Că Mântuitorul Se taie împrejur după rânduiala Legii, nu ca un Dumnezeu, ci ca un muritor şi ca o împlinire a Legii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Legea plinind Făcătorul Legii, cu Trupul, astăzi, de bunăvoie Se taie împrejur, tăiere făcând iernii păcatului şi dăruindu-ne a striga: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Pe Dumnezeu Cuvântul, Care cu negrăită înţelep­ciune toate le-a alcătuit şi dintru nefiinţă le-a adus, binecu­vântaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

În ziua a opta S-a tăiat împrejur, ca un Prunc, Stăpânul şi a primit numele Iisus; că El este Mântuitorul lumii şi Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Pe Dumnezeu Cuvântul, Cel Ce a ieşit din Tatăl mai înainte de veci şi fără de început şi după Lege S-a tăiat împrejur cu Trupul, lăudaţi-L lucrurile Domnului, ca pe Domnul.

La Cântarea a 9-a, glasul al 2-lea:

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită şi mai Slăvită decât Oştile cele de sus, pe Fecioara Preacurată, de Dumnezeu Născătoarea.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce după Lege cu Trupul S-a tăiat împrejur.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce în ziua a opta a primit a fi tăiat împrejur.

Stih: Astăzi Se taie împrejur cu Trupul Stăpânul, împlinind Legea, ca un Prunc.

Stih: Stăpânul astăzi Se taie împrejur cu Trupul şi Iisus este numit.

Irmosul: Pe tine, Ceea ce pe Luminătorul Dumnezeu, Cel Ce a Răsărit mai înainte de soare, trupeşte la noi venind, din coapse Fecioreşti în chip de negrăit L-ai Întrupat, Binecuvântată, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Hristos, întrecând hotarele întregii firi omeneşti, S-a născut mai presus de fire din Fecioară. Şi precum porunceşte Cartea Legii, Se taie împrejur la Trup şi Împlinitor Legii se arată.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Veniţi să prăznuim cu sfinţenie Ziua cea Mărită a numelui Stăpânului Hristos. Că astăzi, cu Dumnezeiască cuviinţă, este numit Iisus; cu Acela împreună şi pomenirea ierarhului să o mărim.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: Cu Dumnezeiască credinţă…

Cu învăţăturile tale, Sfinte Vasile, ai udat toată lumea ca şi cu o apă şi ai semănat dogmele dreptei cinstiri de Dumnezeu; că Hristos, Izvorul vieţii, S-a odihnit întradevăr întru tine. Pe Acela roagă-L, ca cel ce ai dobândit îndrăzneală la Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.