“Faramiturile ospatului”: O viata de ascultare pe langa un batran

1

fragmente

Ceea ce am spus referitor la pustnicie şi la recluziune trebuie să spunem şi referitor la ascultarea faţă de un bătrân, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu este dată şi vremii noastre.

Sfântul Ioan Cassian spune că Părinţii din Egipt, a căror viaţă mănăstirească era deosebit de înfloritoare şi dădea naştere la roade spirituale uimitoare,

afirmau că este bine să fii direcţionat spiritual şi dirijat de cei ce sunt cu adevărat înţelepţi şi ei precizează că acest lucru este un mare har al Sfântului Duh”.

Condiţia esenţială pentru o asemenea supunere este prezenţa unui dascăl pnevmatofor care este în stare, prin voia Sfântului Duh, să corecteze voinţa căzută a celui ce îi este supus întru Domnul şi dimpreună cu această voie căzută, toate patimile. Există în voinţa căzută şi coruptă a omului o înclinare spre toate patimile. Este evident că voinţa căzută, care se poate redresa cu succes prin voia Duhului Sfânt, nu poate fi îndreptată de către un dascăl care el însuşi este rob patimilor.

“Dacă tu vrei să renunţi la lume”, zice Sfântul Simeon Noul Teolog călugărilor din timpul său, “şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fară experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el în locul vieţii evanghelice o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor produce cu siguranţă roade rele. Orice om orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un impostor şi îi aruncă pe cei ce-I urmează în prăpastia pierzării după cuvântul Domnului: “dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă ” Matei 15, 14).”

Intr-o altă împrejurare, acest mare slujitor a lui Dumnezeu, după ce l-a sfătuit pe un călugăr să trăiască după poveţele părintelui său duhovnicesc, adaugă:

desigur, trebuie să procedeze astfel, cel ce ştie că părintele său duhovnicesc este în comuniune cu Duhul Sfânt, că nu va spune nimic împotriva voii lui Dumnezeu, ci va propovădui, după darul pe care l-a primit şi după puterea de a înţelege a ucenicului său, ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce este folositor sufletului; altfel se va afla în penibila situaţie a celor ce ascultă de oameni şi nu de Dumnezeu”.

In acest sens Apostolul porunceşte:

“Nu vă faceţi robi oamenilor” (1 Cor. 7, 23).

El le cere slujitorilor să-şi împlinească sarcina într-un chip duhovnicesc, “nu ca cei ce caută să placă oamenilor”, ci în calitate de “slugi ale lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu” (Efes. 6, 6) în slujbele exterioare rânduite pentru oameni.

“Căci acum, zice Apostolul, caut să înduplec oamenii sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos” (Gal. 1, 10).

“Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi – (fie unui om cu înţelepciune trupească, fie lui Dumnezeu) sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Romani 6, 16).

Ascultarea îl formează pe cel ascultător după imaginea celui ce-l povăţuieşte:

“Şi zămisleau oile cum erau nuielele şi fătau oile miei pestriţi, tărcaţi şi negri” (Facere 30, 39).

Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina sfinţilor stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor spirituale, trebuie să înţeleagă că intenţiile lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti, ascultarea, sunt false. Se ştie clar: felul lor de a gândi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sunt decât orbire şi nălucire drăcească care nu vor întârzia să producă fructe de aceeaşi natură în cel pe care-l conduc.
Pretenţia lor exagerată nu va putea trece nedescoperită decât o oarecare vreme, pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă cu lectura cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mântui. Mai devreme sau mai târziu, această impostură va fi descoperită cu putere, ducând la o ruptură foarte penibilă şi la relaţii neplăcute între bătrân şi ucenic, şi le va provoca şi unuia şi altuia serioase tulburări psihice.
Este teribil să ai asupra ta, din îngâmfare şi din proprie iniţiativă, obligaţii pe care nu le poţi îndeplini decât cu mandat de la Sfântul Duh şi cu ajutorul Său; este teribil să te prezinţi ca un purtător de Duh Sfânt până când legăturile cu satan nu sunt încă rupte şi până când eşti întinat de el. O asemenea comedie şi ipocrizie sunt înspăimântătoare. Ele sunt dezastruoase atât pentru tine însuţi, cât şi pentru semenul tău. Sunt o crimă şi o blasfemie faţă de Dumnezeu.
Este de prisos să cităm exemplul Avvei Zaharia care, fiind supus unui bătrân fără experienţă, Carion, tatăl său după trup, a atins perfecţiunea monahală, sau a Sfântului Accaciu care şi-a câştigat mântuirea pe lângă un bătrân care şi-a condus ucenicul fără de vreme în mormânt, bătându-l cu bastonul cu o cruzime inumană.
Amândoi erau, cu siguranţă, supuşi unor bătrâni incompetenţi, dar erau conduşi de învăţăturile Părinţilor purtători de duh, cât şi de exemplele deosebit de edificatoare ce le aveau sub ochii lor; din această cauză au putut face o ascultare formală de bătrânii lor. Aceste cazuri sunt în afara rânduielii comune şi a regulei generale.

“Felul de a lucra al Providenţei, spune Sfântul Isaac Sirul, este total diferit de ordinea comună omenească, în ce te priveşte pe tine, ţine-te de ordinea comună”.

Poate ni se va răspunde: “credinţa novicelui poate suplini lipsurile bătrânului”. Acest lucru nu este adevărat! Doar încrederea în adevăr te salvează; alăturarea credinţei la minciună şi la nălucirile drăceşti duce la ruină, după învăţătura Apostolului.

“N-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, zice el referitor la cei se pierd de bună voie. “Ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut minciuna” (2 Ies. 2, 10-12).

“După credinţa voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29), le-a spus Domnul, Adevărul întrupat, la doi orbi, iar aceştia s-au vindecat de orbirea lor. Minciuna şi ipocrizia n-au dreptul să repete cuvintele Adevărului întrupat, pentru a-şi justifica conduita criminală prin care îl pierd pe aproapele lor.

Sunt cazuri – dar foarte rare – în care credinţa, prin purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, a putut lucra prin intermediul păcătoşilor şi chiar să ducă la mântuirea lor. In Egipt, Flavian, şeful unei bande de tâlhari, avea intenţia de a jefui o mănăstire de maici. Pentru a-şi atinge scopul, el a îmbrăcat haina monahală şi a intrat în mănăstire. Maicile l-au primit ca pe un sfânt părinte, l-au dus la biserică şi i-au cerut să se roage la Dumnezeu pentru ele. Impotriva voinţei, şi spre propria sa uimire, Flavian a făcut-o. Apoi i-au pus masa. După masă, maicile i-au spălat picioarele. Una dintre surori era surdă şi mută. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au spălat picioarele străinului. Bolnava s-a tămăduit imediat. Maicile l-au preamărit pe Dumnezeu şi viaţa sfântă acestui călugăr străin, şi au făcut cunoscută noua minune ce a avut loc. Harul lui Dumnezeu s-a coborât asupra şefului tâlharilor, acesta a făcut pocăinţă, şi din şef de bandă de tâlhari a devenit călugăr făcător de minuni.

In „Viaţa Sfântului Teodor”, episcopul Edesei, citim că o desfrânată, obligată de Adera, tovarăşa sa disperată, s-a rugat pentru fiul acesteia ce murise, şi mortul a înviat la rugăciunile prostituatei. Uimită de acest lucru, desfrânata s-a lepădat de viaţa sa păcătoasă, a intrat într-o mănăstire şi printr-o viaţă de asceză a ajuns la sfinţenie.

Exemplele de acest fel sunt excepţii. Meditând la aceste întâmplări, ne minunăm cât de nepătrunse sunt judecăţile lui Dumnezeu şi ne întărim în credinţă şi în nădejde; dar ne vom înşela amarnic dacă vom lua aceste cazuri drept modele de urmat. Pentru a ne călăuzi Domnul ne-a dat Legea lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Pavel declară categoric:

“Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi!” (2 Tes. 3, 6).

Prin predanie înţelegem tradiţia ascetică şi morală a Bisericii cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în scrierile sfinţilor Părinţi.

Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrân, dacă petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet; aceasta presupune, evident, că bătrânul în cauză încalcă tradiţia morală a Bisericii. Este cu totul altceva, şi nu-i păgubitor pentru suflet, când eşti tulburat doar de gânduri: gândurile ce ne tulbură sunt în mod sigur de origine drăcească. Nu trebuie să le cedezi. Dracii sunt în mod sigur prezenţi acolo unde noi ne folosim duhovniceşte, încercând să ne tulbure.
Ascultarea mănăstirească aşa cum era practicată de către călugării de odinioară este o taină duhovnicească înaltă. Nouă ne este imposibil de a o imita în întregime. O putem doar contempla cu veneraţie şi prudenţă şi să ni-o asumăm în duh. Vom da dovadă de o judecată dreaptă şi de o înţelepciune salutară dacă, citind vieţile şi rânduielile părinţilor din vechime – ascultarea fiind la fel de uimitoare ca a ucenicilor – vom constata în vremea noastră un declin general al creştinismului. Va trebui să recunoaştem că nu suntem în stare să moştenim în întregime practicile Părinţilor. Dar este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu şi o mare fericire să ne putem hrăni cu fărâmiturile ce cad de la masa Părinţilor. Aceste fărâmituri nu constituie o hrană suficientă, dar ele pot, nu fără a ne lăsa un sentiment de frustare şi de foame, să ne scape de moartea spirituală.

[…]

Prin “fărâmituri” noi am înţeles în capitolul anterior viaţa duhovnicească aşa cum ea este îngăduită de Providenţa divină în vremea noastră. Ea este întemeiată pe principiile primite, în lucrarea de mântuire, din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi şi poveţe primite de la părinţii şi fraţii contemporani. De bună seamă este vorba de ascultarea călugărilor de altădată, dar sub o formă diferită, adaptată slăbiciunii noastre, care mai întâi de toate este de natură spirituală. În vremurile străvechi dascălii purtători de Duh transmiteau ucenicilor lor, de-a dreptul, sub înrâurirea voii lui Dumnezeu, ceea ce le permitea să progreseze rapid. Astăzi călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi sunt, în consecinţă, adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite; de aceea progresele lor nu sunt rapide. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o respectăm cu mulţumire.
Viaţa noastră mănăstirească actuală, dusă în lumina Scripturilor şi sfaturilor părinţilor şi fraţilor noştri, este întărită prin exemplul iniţiatorului monahismului, Sfântul Antonie cel Mare. El nu era legat de un bătrân printr-o ascultare strictă, în timpul primelor sale însingurări, el trăia izolat şi-şi căuta învăţătura în Scripturi şi alături de diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat abstinenţa; de la altul blândeţea, răbdarea şi umilinţa; de la un al treilea o strictă veghere asupra lui însuşi şi o linişte interioară. El se străduia să-şi însuşească practica fiecărui monah, fiind, în măsura posibilului, ascultător faţă de toţi, smerindu-se în faţa tuturor şi rugându-se lui Dumnezeu neîncetat.
Aşa fă şi tu, novice fiind. Fii ascultător faţă de superior şi faţă de celelalte autorităţi din mănăstire, fără făţărnicie şi servilism; încearcă o ascultare liberă de orice linguşire şi adulare: fii ascultător prin dragostea de Dumnezeu. Fii gata să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii când ei îţi cer lucruri care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, nici regulei şi ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să nu ascultaţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza fermităţii şi refuzului de a plăcea oamenilor!

Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în virtuţi şi înţelepciune; dar nu primi sfaturile lor decât cu o extremă prudenţă şi circumspecţie. Nu te entuziasma de un sfat lăsându-te condus de prima impresie. Din cauza firii tale pasionale şi orbirii tale, un sfat vătămător şi inspirat de o patimă îţi poate plăcea datorită ignoranţei şi lipsei de experienţă, şi pentru faptul că el corespunde unei patimi ascunse în sinea ta. Cu lacrimi şi suspine cere-i lui Dumnezeu să nu-ţi îngăduie să aluneci de la voia Sa sfântă pentru a urma o voinţă omenească căzută, a ta sau a aproapelui tău, a sfătuitorului tău. Cu ajutorul Evangheliei cercetează-ţi gândurile tale şi pe ale aproapelui tău şi sfaturile lui. Oamenilor mândri şi închipuiţi le place să înveţe şi să dea sfaturi. Nu le pasă de valoarea sfaturilor lor. Nu-şi dau seama că le pot pricinui celorlalţi suferinţe ireparabile prin sfaturile lor absurde, chiar dacă un debutant fără experienţă le acceptă cu încredere oarbă, cu entuziasmul trupului şi sângelui. Ei doresc succese, oricare ar fi natura acestor succese, oricare le-ar fi originea. Vor să-i impresioneze pe începători şi să şi-i supună moral loruşi. Au nevoie de laudele oamenilor. Vor să fie socotiţi sfinţi, buni sfătuitori, stareţi, dascăli cu darul discernământului. Au nevoie să-şi hrănească mândria nesătulă, orgoliul. Rugăciunea Proorocului a fost totdeauna actuală, dar în mod special astăzi:

“Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit” (Ps. 11, 1-2).

O cuvântare falsă şi făţarnică este în acelaşi timp rea şi nefastă. Pentru a te feri de o asemenea atitudine este de neapărată trebuinţă să-ţi iei măsuri de prevenire.

“Cercetează Sfânta Scriptură, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în mod deosebit ale celor ce s-au preocupat de viaţa ascetică, şi comparând învăţătura lor cu poveţele şi conduita dascălului tău vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. Dacă poveţele lui sunt în acord cu Sfânta Scriptură, tu le poţi primi şi păstra în suflet, dar dacă ele sunt false şi rele tu trebuie să le respingi ca să nu cazi în greşală. Căci trebuie să ştii că sunt numeroşi impostorii şi dascălii mincinoşi care au apărut în zilele noastre”.

Sfântul Simeon trăia în veacul al zecelea după Hristos; încă în vremea aceea se ridica în Sfânta Biserică glasul unui drept care deplângea lipsa adevăraţilor povăţuitori, purtători de Duh, şi marele număr de învăţători mincinoşi.

Cu trecerea veacurilor învăţătorii competenţi ai monahismului au devenit din ce în ce mai rari. Sfinţii Părinţi tind progresiv să recomande ca povăţuitor Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Sfântul Nil Sorski, făcând aluzie la părinţii ce au trăit înaintea lui, scrie:

“Nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl singur, care să-ţi poată sluji de ghid pentru această lucrare minunată. Poate fi numit singur cel ale cărui fapte şi idei sunt conforme cu Sfânta Scriptură, şi care au dobândit discernământul spiritual. Dar atunci, în consens cu ceea ce zic Sfinţii Părinţi, este extrem de dificil să găseşti un adevărat povăţuitor care poate să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, când numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sârguinţa. In acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultând de Domnul însuşi care ne zice: “cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39). “Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră” (Romani 15, 4)”.

Sfântul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a consacrat rugăciunii într-o singurătate profundă. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu câtă umilinţă şi discreţie vorbeşte Sfântul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor.

“Nimeni nu trebuie, din neglijenţă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea sa; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul Iui Dumnezeu, pentru că altfel făcând va încălca poruncile Lui. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor părinţi sunt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetându-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai precis, nu suntem noi cei ce învăţăm, căci nu suntem vrednici de a face acest lucru, ci sunt Sfinţii Părinţi care-l fac plecând de la Sfânta Scriptură”.

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este în mod absolut salutar şi pentru dascăl, şi pentru ucenic. El este expresia exactă a unui progres spiritual echilibrat. El implică refuzul prezumţiilor, aroganţei şi temerarei nebunii în care cad cei ce caută să-i imite formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care aceia l-au primit. Ceea ce la Părinţi era expresia unei prezenţe îmbelşugate a Sfântului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o ignoranţă profundă, orbire, mândrie şi încredere în ei înşişi.
Fraţi preaiubiţi, să vestim Cuvântul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia posibilă, recunoscându-ne pe noi înşine vrednici de această misiune şi ferindu-ne de mândria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci când aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gândiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvânt nefolositor ce ne iese din gură (Mt. 12, 36); va fi teribil să dăm socoteală de Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit cu mândrie şi din motiv de slavă deşartă!

“Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?” (Ps. 11,3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu. Să spunem un cuvânt ziditor când este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oamenii care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în Cuvântul său preasfânt.

“După darul pe care l-a primit fiecare, zice Sfântul Apostol Petru, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; temându-se şi respectându-L pe Dumnezeu, nu impunându-şi propriile idei; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să Se slăvească prin lisus Hristos” (1 Petru 4, 10-11).

Cine acţionează în numele său propriu, acţionează pentru propria sa slavă. El se oferă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfă lui Satan. Cine acţionează în numele Domnului, acţionează pentru mărirea lui Dumnezeu; el îşi câştigă mântuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negândite, nefondate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere spirituală a acestui Cuvânt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria ignoranţă decât să răspândeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de un mare dezastru; a-l transforma pe un slujitor al lui Dumnezeu (un începător credul) în slugă a oamenilor (l Cor. 7, 27), determinându-l să împlinească voia căzută a unui om în locul voii preasfinte a lui Dumnezeu.

Simpla relaţie între cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte, este cu totul alta decât raportul dintre un bătrân şi un novice care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu implică împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celui ce îl cere. La fel, cel ce a primit un sfat nu este legat de el; el are libertatea de a aprecia şi a decide dacă urmează sau nu sfatul primit. Este clar că alternativa sfaturilor, care corespund întru totul Sfintei Scripturi, corespunde nevoilor vremurilor noastre de decadenţă.
Să subliniem faptul că Părinţii interzic să dai sfaturi altora din proprie iniţiativă, fără a fi solicitat de ei: a lua iniţiativa de a da sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate spirituală, ceea ce este probă evidentă de orgoliu şi orbire. Sigur că acest lucru nu se referă la superiori, nici la cei cu responsabilitatea de a învăţa tot timpul, fiind necesar ca ei să facă acest lucru cu fraţii care le-au fost încredinţaţi, fără a fi solicitaţi (2 Tim. 4, 2). Dar dacă ei vizitează alte mănăstiri, trebuie să urmeze sfatul dat de Sfântul Macarie al Alexandriei Sfântului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie de felul de a învăţa şi judeca pe fraţi. Avva Macarie i-a răspuns:

Invaţă-i şi judecă-i pe cei ce îţi sunt supuşi, dar nu-i judeca pe cei dinafară”.

Toţi superiorii care doresc să placă lui Dumnezeu au păstrat şi continuă să păstreze acest sfat.

2

(Carti Ortodoxe » Faramiturile ospatului)

Reclame