Descoperirea cerească arătată în vis Sfântului Ioan de Kronstadt de Sfântul Serafim de Sarov în 1901

1

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronstadt, scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.
Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia noastră. Scriu şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile îmi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voia Ta de la început până la sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut.
Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seară m-am culcat să mă odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am PC. Pagini duhovnicesti 101auzit un zgomot uşor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu !” M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet.

După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii. Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur. L-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci ?” El mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care au pătimit pentru credinţa în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici”. Şi iarăşi am mers mai departe. Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe stareţ: „Ce sânge este acesta ? Atât de mult s-a vărsat !” Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creştini”.

Mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenuşă. După aceea stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi”. Şi am văzut pe nori şapte sfeşnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare ?” „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori sunt cele Şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la sfârşitul lumii”. Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”

Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenţi şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul stareţ: „Aceştia cine sunt ?” „Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi pentru sfintele icoane”. L-am întrebat pe marele stareţ dacă pot să mă alătur şi eu la această procesiune. Stareţul a răspuns: „Este prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este binecuvântare de la Domnul”.

Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la Împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai departe şi am intrat într-o biserică impunătoare. Am vrut să-mi fac cruce, dar stareţul m-a oprit: „Nu se poate ! Aici este urâciunea pustiirii”.
Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu faţa cătrănită, iar sub prestol o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-dă-ă !” Doamne fereşte, ce grozăvie ! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate. Şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năprasnic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbuşit. Şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul s-au prăvălit cu toţii în adâncul beznei, în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie!

Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu această înfricoşătoare biserică?” ,,Aceştia sunt ’cetăţenii cosmosului’, ereticii, cei ce au părăsit Sfânta şi Soborniceasca Biserică şi au primit inovaţiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; într-o astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti”.

M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor, moarte !” Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te”. Şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Preacuvioşi părinţi, rugaţi-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat”. Şi au început să plângă.
L-am urmat pe stareţ, care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi”. Şi am văzut o grămadă de trupuri neînsufleţite, mânjite de sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea ?” „Acestea sunt trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica Apostolească. Pentru aceasta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu”.

Deodată stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. L-am văzut pe ţar, şezând pe tron. Cu faţa palidă, plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai al II-lea în linţoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creştini că am murit curajos, ca un ţar mucenic pentru credinţa lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o panahidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu”. Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru ţarul mucenic.
De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu ! Roagă-te şi spune-le tuturor să se roage ! Vino şi vezi”. Şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau iarba şi verdeaţa. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinţă ! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu. Şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe stareţ ce fel de cărţi erau acelea. „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi creştinii prin învăţături străine”. Dar, îndată ce stareţul s-a atins cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.
După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur-împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat vrând să le citesc, însă stareţul mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?” Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei”.

Am pornit mai departe şi stareţul mergea aşa de repede încât de-abia reuşeam să mă ţin după el. „Vino şi vezi”, a spus stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe stareţ: „Aceştia cine sunt ?” Stareţul a răspuns: „Aceştia sunt cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa”. Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni care au nesocotit taina cununiei, beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne, de o aşa soartă!”

Şi iată, am văzut o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie ciudate, cărând o stea imensă în 5 colţuri; la fiecare colţ atârnau câte 12 draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod de-a valma cu cuvintele:
„Sculaţi voi, cei pecetluiţi cu blestemul”. Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile pe frunte şi pe mâna dreaptă. L-am întrebat pe stareţ:
„Asta ce înseamnă ?” „Acestea sunt peceţile antihristului”. Mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe stareţ.
Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâini, pretutindeni lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada, pe prestol Crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer, o coroană împărătească de aur. Pe coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”. În jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace”.

De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate. Deodată stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de 3 ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând Aliluia. Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu ! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-Şi preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea antihristului, toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească”.

Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniseră cuvintele Proorocului Daniil despre urâciunea pustiirii. Şi iată, am văzut desluşit cupola Templului din Ierusalim. Sus, pe cupolă, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alţii mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar stareţul m-a oprit zicând: „Aici este urâciunea pustiirii”.

Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume. Am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta împăratul în porfiră de culoare stacojie, pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe stareţ: „Cine este acesta ?” El a răspuns: „Antihristul”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, straşnic. Sta cocoţat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt împăratul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!” Toţi au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creştini şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos”. Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu eşti trimisul şi sluga satanei”. „La moarte !”, a răcnit antihrist.
Iar cei ce primiseră pecetea cădeau la pământ şi se închinau lui. Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut ţăndări, milioane de păsări zburau sfâşiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: Şi va fi sânge … până la zăbalele cailor. Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă ! Şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu”. Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape. Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.

Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se; m-am rugat şi eu cu el. După aceea stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer. De-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este numele ?” „Serafim de Sarov”, răspunse blând stareţul. „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creştinii pravoslavnici”.

Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit: „Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă pentru rugăciunile marelui stareţ!
Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, iereul din Kronstadt. 1901”.

* * *

Această remarcabilă Descoperire cerească a protoiereului Ioan din Kronstadt, marele purtător de duh şi închinător al ţării ruseşti, a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi. În anii de restrişte această vedenie a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare.

1

Reclame

Si PS GURIE distribuie icoane de pe care a fost eliminată CRUCEA chiar de… ZIUA CRUCII! Credeați că numai LIDL elimină crucile?

1

Victor Dogaru: ”Au apărut iconițe fără sfânta cruce. De ziua cruci a avut loc un pelerinaj la închisoarea Aiud – parohul bisericii închisorii a oferit vizitatorilor câte o iconița. De pe turla biserici lipsea Sf. Cruce.”

Iată cum arată icoana în varianta originală:

1

E adevărat, crucea este reprezentată foarte mică, dar ESTE pe icoană.

La postarea lui Victor Dogaru se pot citi și următoarele comentarii:

Victor Dogaru: ”nu este doar pe o iconita ci pe toate cele care au fost date la vizitatori, apoi preotul a fost intrebat de ce nu e cruce si ar fi raspuns ca probabil cei care au tiparit iconitele au considerat ca nu este importanta.

Mircea Mihulet ”Noa acum, dacă vă uitați mai bine, vedeți că fondul din spate este înlocuit. Cei de la tipografie nu au fost atenți la detalii, omul care prelucrează imaginile o fi fost obosit, o fi avut mult de muncă și a făcut „pe repede înainte” o decupare a fondului în photoshop. Doar că acolo e foarte ușor să greșești.

Laurentiu Iordache ”Parinte, de la mine a pornit povestea…;
intradevar, intorcandu-ma dupa 5 minute sa-l intreb pe parintele de la care am primit „icoana” de ce nu e Crucea, am primit raspunsul socant:”poate cei care au facut-o au considerat ca nu e un element prea important!!!„; era ora 11.15, de ziua Sfintei Cruci, in Biserica, folosita la ora aceea pt a da explicatii vizitatorilor, deloc pt Sfanta Liturghie!!!; da, in acea Biserica nu s-a facut Sfanta Liturghie de ziua Sfintei Cruci desi sunt convins ca zeci de detinuti si-ar fi dorit sa participe;

nu, Parinte, nu e o simpla greseala de tipar!stiu de icoana originala;faceti singur deosebirea cum face fetita mea de 3 ani si veti vedea si alte diferente:doar una mai amintesc pe langa anularea grafica a unei f f mici suprafete, tintita bine(Sf Cruce): numele Sfintilor;dupa cum vedeti, sunt sterse si scrise in centrul acestei imagini, scrise de mantuiala, fara gust, mediocru si comun!!!
intrebare: de ce s-a pierdut vremea cu modificarile acestei Icoane cand se putea f bine copia?asa cum au facut-o alte episcopii?
fiti atent la fundalul schimbat, la culorile inlocuite!intentionat facute sa iasa un kitsch!
o bataie de joc tintita si bine cantarita, Parinte!

suntem din Biserica, de aceea chiar nu ne jucam…”

Mircea Mihulet ”1. Nu am distribuit eu icoana 2. Nu eu am făcut prelucrarea sau tiparul. 3. Am încercat să vă explic politicos ce cred că s-a întâmplat. 4. Nu știu cum a ajuns o astfel de icoană de la noi din Episcopie tocmai în Aiud. 5. Răspunsul preotului care a distribuit astfel de iconițe mi se pare neinspirat. 6. Fiecare își face pastorația cum crede. 7. Oare cel care a distribuit nu a văzut ce distribuie??? 8. Asemenea icoane poate face orice tipografie sau oricine are o imprimantă mai răsărită și să strecoare, intenționat sau neintenționat, greșeli pentru a provoca discuții. 9. Discuțiile sunt bune și este bine ca problemele să fie semnalate.”

Vasile Georgiță ”Mircea Mihulet Parinte, nu aveti dreptate, indiferent cate argumente „In favoarea icoanei photoshopate” ati aduce. Adevarul este cel prezentat de d-l Laurentiu Iordache. Din punctul meu e vedere, este exclus ca un preot ortodox sa raspandeasca asemeneaiconite si sa nu sesizeze esentialul: De ziua Inaltarii Sfintei Cruci, pe iconitele distribuite credinciosilor lipseste Sfanta Cruce de pe turla bisericii din imagine. La fel, staff-ul episcopiei, cand au aplicat stampila,ce au facut ? Sau i-au dat-o celui ce vinde lumanari spunandu-i: pune si tu stampila asta pe iconite sa vada lumea ca-s din partea episcopului. Sunt neglijente de netolerat. Stiti cum pot sa interpretez acest lucru ? Ca tot se bate moneda pe ecumenism si sinodul din Creta le-a legalizat sectarilor „bisericile”, iaca…intram…”in rand cu lumea”….nu-i mai suparam pe sectari….Jos Crucea de pe bisericile ortodoxe si credinciosii pot intra unde vor….ca toate sunt „biserici”. Am dreptate ? Nu s-a spus la sinod….”ca toti sa fim una”…????. A sterge Sfanta Cruce de pe biserica este echivalent cu a-i scoate creierul din cap unui om. Ca imagine, el tot om ramane doar ca…ii lipsete esentialul…..la fel si biserica…..ii lipeste Sfanta Cruce…!”

După cum știți Lidl a eliminat crucile care apar pe ambalajul unor produse pe care le vinde, afirmând că grupul evita folosirea de simboluri religioase, deoarece nu dorește să excludă nicio credință religioasă, scrie rtl.be

1

De ce se elimină Sfânta Cruce și cu ce se va înlocui? Se elimină pentru că antihrist nu suportă Sfânta Cruce, îl arde pe blestemat.  Încet-încet vor înlocui Sfânta Cruce cu pentagrama lui antihrist. Pentru că ecumenism = satanism. Să ne amintim de profeția Sfântului Ioan de Kronstadt:

[…]Am vrut să-mi fac cruce, dar Starețul m-a oprit: „Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”.

Această biserică era tare mohorâta. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânari de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în fata prestolului stătea un preot cu fața cătrănită, iar sub prestol – o femeie, roșie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-da-a!” (Sunt liberă!). Doamne ferește, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca niște smintiți în jurul prestolului, să țipe, să șuiere, să bată din palme și să cânte cântece dezmățate. Și deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năpraznic, pământul s-a cutremurat, și biserica s-a prăbușit: și femeia, și oamenii aceia, și preotul – s-au prăvălit cu toții în adâncul beznei – în abis. Doamne ferește și apăra, ce grozăvie!

Am privit înapoi. Starețul se uita la ceva, m-am uitat și eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu aceasta înfricoșătoare biserică?” – «Aceștia-s „cetățenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit sfânta și soborniceasca Biserică și au primit inovațiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserică nu se postește și nu poți să te împărtășești!»

M-am înfricoșat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticaloșilor – moarte!”. Starețul m-a liniștit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!” Și iată, am vazut o mulțime de oameni care se târau chinuiți de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinți părinți, rugați-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Tații și mamele noastre nu ne-au învațat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”. Și au început să plângă.[…] Citiți integral: Descoperirea cerească arătată în vis Sfântului Ioan de Kronstadt de Sfântul Serafim de Sarov în 1901

g.s.

Nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele văzute, cerul și pământul, oamenii și lucrurile, adu-ti aminte

1

Aduceți-vă aminte fraților de acea înfricoșătoare Judecată, când va veni acea zi și noaptea cea înfricoșătoare, adică noaptea păcătoșilor și ziua drepților, când se va sparge soborul și se vor risipi lucrurile cele rele și mincinoase. Atunci, se va lămuri fiecare, lucrurile lui, și cinstea lui, bogatul și împăratul, bărbatul și femeia. Atunci, viață bună se va cere de la noi și fapte bune, nu mărire și bogăție slăvită, nici sărăcie și stare proastră.
Mie, va zice Domnul, fapte dă-Mi, și, chiar de ești rob, vei fi mai mare decât cel liber. Sau de ești femeie, mai mare vei fi decât bărbatul, de viețuiești după Legea lui Dumnezeu și după Scriptură. Să ne lepădăm, deci, de noi înșine și de voile noastre și să urmăm lui Dumnezeu.
O, de câte ori s-a ridicat această mare a vieții și faptele trupului acestuia câte valuri au făcut? Câte tulburări, câte furtuni, câte înnecări, câte fărădelegi, câte greșeli, câte ispite și lacrimi, câte rele în toate cetățile, câte prin case, câte certuri prin târguri? Și ce este în ajutorul omului sau în puterea lui? Toate sunt pline de frică: nașterea lui în durere, moartea înfricoșată, iar cele de după moarte, negrăite și nespuse cumpăniri în inimile noastre sunt, și bune și rele. Că, în ce parte ni se pleacă gândul, într-acolo și jugul trage. Bate, dar, cu îndrăzneală, ca să-ți deschidă ție degrab.
Adu-ți aminte că, nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele văzute, cerul și pământul, oamenii și lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu trupul și cu sufletul, că puțin necaz de tulbură pe tine, puțină durere te arde pe tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine. Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a te muta de aici, și, sus, înlăuntrul porților cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a pururi să petreci. Ci te roagă lui Dumnezeu până la moarte, ca să te primească pe tine cu milostivire, și, la vremea aceea, să-ți deschidă ție degrabă, iar până ce ești pe pământ, pleacă-ți genunichii către Dumnezeu: sus să-ți ai sufletul, iar cu fața de-a pururi să acoperi pământul, ca să te vadă pe tine, că mai mult petreci ostenindu-te în rugăciune și adu-ți aminte de cele viitoare și rele și bune. Că acestea aduc frica lui Dumnezeu, și aduc lucrurile cele sufletești. Că săraci suntem toți și nu avem pe nimeni ajutor și sprijinitor, decât numai pe Dumnezeu.
Drept aceea, despărțindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înșine. Adu-ți aminte de păcatele tale și de osândirea ta. Adu-ți aminte că ești om muritor, bolnăvicios și pătimaș, spurcat și necurat. Adu-ți aminte că ești om cu viață mâhnită și plină de primejdii, care pe mulți, și buni și răi, înțelepți și neînțelepți, bogați și săraci, i-a pierdut. Adu-ți aminte că ești om, având oase smerite, de la picioare și până la cap, neputând suferi nici osteneală de o zi și nicio noapte să priveghezi. Adu-ți aminte că ai greșit lui Dumnezeu cu fapta, cu cuvintele și cu gândurile. Adu-ți aminte că ziua și noaptea te lupți cu leul și cu șarpele. Adu-ți aminte câte suflete sunt sub pământ, care n-au luat în seamă frica lui Dumnezeu și acum nu câștigă odihnă rugându-se, ci, întru cele mai de jos ale firii, își plâng rătăcirile lor, lenevirea și desfătarea, precum și vătămările certurilor lor. Adu-ți aminte că, după puțină vreme, vei muri și te vei osândi. Să nu încetezi a grăi acest mic cuvânt, ci să-l scrii în sufletul tău și în inima ta și să-l legi pe el de grumazul tău și anume: „Greșit-am Doamne, miluește-mă!”. Mai bună îți este ție aceasta, decât o coronă împărătească, pentru că aceea pe mulți în muncă pogoară, iar acest cuvânt în viața veșnică duce. Întru acestea să te înveți și întru acestea de-a pururea să fii.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Proloagele – volumul I, Editura Bunavestire, Luna ianuarie, ziua 31, Întru această zi cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre pocăință și răsplătirile Judecății.

sfantul-ioan-gura-de-aur_0

Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…

1

SAMSUNG DIGITAL CAMERA

Fragmentul evanghelic citit azi, in Duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci, la Dumnezeiasca Liturghie (Marcu 8, 34-38; 9, 1) reprezinta de fapt concluzia unui episod relatat in versetele precedente:

“Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Şi spunea acest cuvânt pe faţă. Şi luându-L Petru de o parte, a început să-L dojeneasca. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (8, 31-33).

Vestirea Crucii, a suferintei, a patimirii celei mantuitoare atrage dupa sine, aproape automat, reactia de respingere categorica din partea cugetului omenesc influentat de Satana:

“Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Luca 16, 22).

Aparent – nu-i asa? – este vorba de o reactie foarte sanatoasa si de bun-simt, plina de mila si iubitoare de viata. In realitate, in spatele acestei atitudini “firesti”, “omenesti” (definitorie si pentru “faptele bune” ale umanismului sau umanitarismului modern) Hristos ni-l descopera pe Tatal minciunii, cel care intotdeauna ne prezinta raul – si chiar raul cel mai hidos si odios – in haina generoasa a binelui, pentru a ne insela si a-l putea primi si imbratisa din toata inima.
Nu intamplator, Dumnezeu-Omul foloseste aceasta ocazie oferita de slabiciunea Apostolului Sau celui mai zelos pentru a oferi o lectie pentru toti ucenicii, de atunci si pana la sfarsitul veacului si pentru a ne arata conditiile esentiale pentru a ramane cu El pana la capat si a nu intra in categoria celor care

“auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă“.

De aceea, Mantuitorul arata ca oricine doreste sa-I fie ucenic nu are alta cale de urmat decat calea cea stramta si plina de scarbe a Crucii, a jertfei, a prigoanei, a patimirii. Si nu doar atat, ci mai spune un cuvant tulburator si greu (sau cu neputinta) de primit omului firesc, pentru care toate cele ale Duhului (deci Crucea in primul rand) sunt nebunie si scandal:

“Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“.

Desigur, nu este vorba de pierderea/vanzarea sufletului, ci de asumarea sacrificarii a toate, inclusiv a vietii pamantesti pentru Hristos si pentru Cuvantul Sau si de care nu avem voie a ne rusina catusi de putin, ca sa pastram “cinstea” de la oameni si toate inlesnirile vietii confortabile. Un asemenea cuvant – mai ales daca este luat si inteles si in consecintele sale concrete, iar nu doar in teorie – nu are cum sa nu dea frisoane omului modern si rasfatat, crescut si format, asa cum spune parintele Seraphim Rose, in “generatia eu“, pentru care sanatatea, fericirea si viata sa proprie sunt valorile cele mai de pret. Si care, chiar daca primeste credinta in Hristos, ia dintr-insa numai partea convenabila, care crede ca se pliaza pe firea lui sau care nu ii cere schimbari mari si renuntari foarte grele, oprindu-se cand este vorba de chemarea la Crucea de bunavoie, pentru El.
Majoritatea reflexelor si atitudinilor crestinului “firesc”, (post)modern tradeaza ceea ce se poate numi “agatarea cu dintii” de viata aceasta, agatare care, atunci cand se instaleaza si in mintea noastra, ne umple de prejudecati omenesti, care nu ne dau voie sa credem drept, sanatos.

Si atunci construim noi insine sau preluam de la altii – din “aerul” lumii – justificari, teorii, explicatii cu aspect “duhovnicesc”, numai idei frumoase, optimiste, generoase, nobile, care tin de “umanism”, dar care nu se intemeiaza pe nimic din Scriptura sau din Traditie, de fapt, pe nimic din Duhul Sfant, ci pe propriile dorinte, proiectii, pe niste temeri intoarse in sperante (apropo,”speranta” omeneasca e putin altceva decat nadejdea crestina). Si atunci incepem sa dam drumul foarte usor la cuvinte mari despre “bunatatea lui Dumnezeu care pe toate le iarta [fara ca cineva sa se pocaiasca?!]”, despre “Mila Lui care n-o sa ingaduie raul”, despre faptul ca “nu putem fi tocmai noi cei din urma” sau despre “profetiile discutabile” ale Parintilor, despre “speranta ca totul va fi bine”, despre “optimismul si bucuria crestinului” si cate mai si cate, etc…Toate acestea inseamna, de cele mai multe ori, mai mult “gandirea pozitiva” a l`americaine decat punerea sincera si matura a nadejdii in Hristos, care trece in mod necesar prin asumarea indurraii raului, a Crucii, a iadului, stiind ca la capatul lor este Invierea.
De fapt, prin toate acestea, noi zicem, la fel ca Petru catre Hristos, ceva “de bun-simt”: “Suflete, fie-ti mila de tine, sa nu ti se intample tie aceasta“ Si atunci vom auzi si noi ca si el: “Nu le cugeti pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor“. Adica: trebuie sa recunoastem ca gandim lumeste, ca mintea noastra nu s-a convertit, ca ne este frica de suferinta, ca iubim placerile, ca inima noastra este foarte legata de cele de jos, ale lumii si ca suntem foarte fricosi si lasi, oricat ne-am amagi si am brava uneori! Si nu trebuie sa ne rusinam sau sa ne ingrozim sa recunoastem aceasta realitate a noastra, ci de la ea sa pornim! Asa este, suntem slabi, suntem fricosi, nu suntem pregatiti nici de moarte, nici de prigoane, nici de incercari mari, dar, daca dorim sa ramanem totusi cu Hristos si sa nu viclenim ca Iuda, trebuie sa incepem cel putin prin a gandi corect si adevarat (adica “ortodox”).

Este imperios necesar mai intai de toate sa nu ne mintim, sa nu vrem sa ne imbatam cu cu apa rece a unor consolari “caldute”, a unor “mecanisme de aparare” psihologice care vor fi, oricum, pana la urma, naruite de realitatea lui Dumnezeu. Intr-adevar, nu este nevoie nici sa deznadajduim, pentru ca stim ca Dumnezeu va lucra in noi cele ce ne sunt cu neputinta, insa noua ne revine atat: sa-L alegem! Dar pentru asta este nevoie sa deznadajduim de noi insine, sa renuntam sa ne mai bizuim pe desartele si subredele “indiguiri” omenesti si sa cadem in genunchi, cu trupul si cu inima, golindu-ne de orice incredere in noi si in toate vanele iluzii omenesti, cerand ca Domnul sa ne daruiasca harul Sau, fara de Care nimeni nu va putea rabda nici cel mai mic pas pe calea Crucii, chiar daca pe toate le-ar cunoaste. Am dori, mai departe, sa aducem in discutie si una dintre parabolele Mantuitorului, de obicei mai putin citata si mai putin cunoscuta, rostita in alta imprejurare, dar legata de acelasi context al asumarii Crucii si urmarii Sale totale:

“Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi“ (Luca 14, 28-30).

Mesajul Fiului lui Dumnezeu este clar: daca vrem sa ne asumam conditia de crestin, trebuie sa stim de la bun inceput ce presupune acest lucru. Daca prin Botez “ne-am imbracat in Hristos“, aceasta inseamna ca, unindu-ne cu El, drumul Sau devine, duhovniceste, si drumul nostru, de la persecutie, batjocura, umilinta, biciuire, rastignire si pogorare la iad, pana la Inviere:

“Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti“ (Ioan 12, 26).

Descoperim, astfel, credinta noastra ca viata in Hristos si pentru Hristos. Este vorba de o comutare din radacina a insusi sensului vietii:

“Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“ (Romani 14, 7-8).

Prin urmare, traseul crestinilor in lume nu este unul obisnuit, dat fiind ca si chemarea lor – de a fi “sarea pamantului” si “lumina lumii” – este extraordinara. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa fie constient ca suntem acele slugi care nu pot decat sa impartaseasca aceeasi “soarta” cu Stapanul lor, precum ni s-a spus:

“Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20); “Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui”.

Toate aceste accente sunt astazi cu atat mai important de pus, cu cat tendinta “la moda” este de a concepe un crestinism trunchiat, diluat si “aseptic”, care arata exclusiv Invierea si “sare” lejer peste cruce si moarte. Dar pentru a invia, nu trebuie sa fi murit mai intai?! Viata crestina nu e numai bucurie, dupa cum nici nu este numai suferinta, ci este bucurie (a harului si a nadejdii) in suferinta. Cum bine remarca si parintele Steinhardt:

“Noi vrem Taborul fara a trece pe la Golgota. ‘Bine este noua sa fim aici!’, dar nu: ‘ia-ti crucea ta si urmeaza Mie’…“.

Crucea mai inseamna, credem, si a ne duce pana la capat intentiile bune, a nu ne accepta noua insine jumatati de masura, a nu mai face compromisuri si, mai ales, a nu ne mai cauta scuze.

Asumarea Crucii o realizam avand curajul sa fim ai lui Hristos tot timpul. Nu numai la Biserica sau nu numai in intimitatea noastra. Nu putem fi niste crestini “partiali”, “dedublati’ sau “cu jumatate de norma”. Crucea ne cheama sa fim aceiasi mereu si in toate privintele: si in suflet, si in trup, si in ascuns, si la aratare, si in ganduri si in limbaj, si in preocuparile cotidiene, si in modul in care ne imbracam, s.a.md. Prin toate alegerile noastre, mari sau mici Il putem marturisi pe Hristos sau, dimpotriva, ne rusinam, ne lepadam de El. Iar El, Domnul si Stapanul vietii noastre, care S-a urcat pe Cruce si S-a dat pe Sine mortii pentru noi, ne vrea ai Lui integrali si cu toata fiinta. Iar daca acest lucru n-ar fi posibil, nu ni l-ar fi poruncit atat de categoric. Da, Evanghelia chiar este radicala si nu se poate impaca defel cu ‘cu cugetul’ acestei lumi si nici cu iubirea desertaciunii lumesti; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu “gelos”, care ne cere totul, dar pentru ca ne daruieste Totul, adica pe El Insusi, Viata lumii!

Deci sa nu ne temem si sa nu privim in urma, pentru ca stim si simtim ca numai din Cruce izvoraste viata, iar Crucea o ducem impreuna cu Hristos si cu fratii nostri, de aceea sa ne incredintam fara ezitare cuvantului Sau vesnic:

“In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

c.o.

Profetia Sfantului Nifon: “In zilele cele mai de pe urma adevaratii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni”

1Profeţia Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului despre sfirsitul veacurilor[1]

Până la sfârşitul lumii, fiule, nu vor lipsi drepţii Domnului Dumnezeu, după cum nici lucrătorii satanei nu vor lipsi. În zilele cele mai de pe urmă, însă, adevăraţii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni. Şi chiar dacă nu vor face semne şi minuni ca astăzi, vor călători necontenit pe calea cea strâmtă, cu toată smerenia. Aceştia vor fi în Împărăţia lui Dumnezeu mai mari decât părinţii făcători de minuni. În vremea lor nu va mai fi cineva care să facă semne minunate, deoarece, chiar văzându-l, nu vor vrea să se înţelepţească în luptele duhovniceşti.[2]

În primul rând, cei ce vor şedea pe scaunele bisericeşti din toată lumea, vor fi cu totul străini şi nici idee nu vor avea despre virtute. Dar şi întâistătătorii monahilor vor fi la fel.

Vor fi robii pântecelui şi ai slavei deşarte, încât vor fi mai degrabă sminteală pentru oameni decât pildă de virtute, deorece virtutea va lâncezi. Va domni peste tot iubirea de argint, dar vai de monahii care se vor desfăta cu banii. Că aceştia vor fi urâciune înaintea lui Dumnezeu şi nu vor vedea faţa Domnului. Monahii şi mirenii vor da bani cu camătă şi nu vor vrea să-i înmulţească în Dumnezeu, prin milostenie la săraci. De aceea, dacă nu se lasă de această lăcomie, vor fi aruncaţi în Tartar şi în muncile iadului.

Deci atunci, cum am zis mai înainte, cei mai mulţi se vor rătăci în neştiinţă pe calea cea largă a pierzării.[3]

______________________________________________________

[1] Cf Anul 2000 şi semnele sfârşitului lumii, volum redactat de un grup de preoţi misionari, Chişinău (fără an) pp.46-47

[2] Sfântul Ignatie Briancianinov a întrebuinţat acest cuvânt al Sfântului Nifon în încheierea sa la Patericul egiptean, pe care dânsul l-a tradus în limba rusă. Într-o traducere a lui Alexandru Monciu-Sudinschi, găsim următoarea versiune a acestui fragment din cuvântul Sfântului Nifon:

„În ultimele timpuri, cei care vor lucra cu adevărat lui Dumnezeu se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face printre ei semne şi minuni ca în vremea de faţă. Şi vor păşi pe calea unei nevoinţe topite în smerenie şi, în Împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii care s-au proslăvit prin semne.” (cf. Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, ed. Ileana, Bucureşti, 2000, p. 5).

[3] În cartea ce cuprinde versurile şi învăţăturile Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, această profeţie este tradusă astfel:

„Până la sfârşitul lumii nu vor lipsi profeţii lui Dumnezeu, după cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi nicicând. Însă în zilele din urmă, câţi vor sluji cu adevărat, cu credinţa lui Dumnezeu, cu multă înţelepciune se vor ascunde de oameni. Şi cu toate că nu vor face semne şi minuni ca Sfinţii cei de demult, vor merge însă pe calea anevoioasă cu multă smerenie.
Aceştia se vor afla în Impărăţia Ceruruilor mai mari decât Părinţii care au făcut minuni, pentru că în vremea lor (adică în acele zile în care trăim noi astăzi, ale lui Antihrist) nu se află nimeni care să facă semne şi minuni, ca să se înfierbânte râvna lor spre nevoinţele cele duhovniceşti. Pentru că în toată lumea, câţi vor ocupa tronurile arhiereşti vor fi cu totul nevrednici şi nu vor avea nicio idee de fapte bune. Dar şi stareţii, conducătorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiţi de lăcomia pântecelui şi slava deşartă şi vor fi pricină de sminteli oamenilor, mai mult decât pilde de fapte fapte bune, şi de aceea nici nu se vor mai gândi la lucrarea faptelor bune. Va stăpâni peste tot iubirea de argint. Dar vai de monahii care se străduiesc să adune bani, că unii ca aceştia nu vor vedea faţa lui Dumnezeu. Căci iubirea de arginţi este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Monahii şi mirenii vor da bani cu dobândă. Nu vor voi să-i dea la săraci ca să le răsplătească Dumnezeu cu mult mai mult în Împărăţia Cerurilor. Dacă nu se vor părăsi de această lăcomie au să se cufunde în Tartarul cel întunecos al iadului. Din neştiinţa se vor înşela cei mai mulţi pe calea cea largă şi netedă, care duce la pierzare“. (cf. Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 653-654).

(“Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei. Pr. Ioan Sîrbu – Parohia Oderzo-Provincia Treviso anunta intreruperea pomenirii ierarhului.

1

1

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei

”De vei vedea sabia venind și nu vei
da de veste fratelui tău, din mâna ta
voi cere sângele lui.” (Ezechiel 33, 6-8)

Am ezitat vreme îndelungată până să iau această decizie, crezând că lucrurile se mai pot îndrepta, însă m-am înșelat.
După cum bine știți, anul trecut în luna iunie, a avut loc un eveniment întristător și păgubitor pentru Biserica lui Hristos, la care și dumneavoastră din păcate v-ați făcut părtaș. Este vorba de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox” care, în loc să rezolve marile probleme bisericești, mai rău le-a agravat, confirmând și pecetluind ”sinodal” pan-erezia ecumenismului pe care a introdus-o oficial în Biserică.
Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că toate Sinoadele Ecumenice și Locale s-au întrunit pentru întărirea dogmelor bisericii și pentru condamnarea ereziei. Însă acest ”sinod” nu a statornicit nicio dogmă și nu a combătut nicio erezie, ci dimpotrivă a legiferat erezii, iar ereticii cei vechi, anatematizați de Biserică, au participat ca și ”observatori” alături de ereticii cei nou apăruți, ecumeniștii ”ortodocși”.

După cum arată hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, acest ”sinod” nu a fost unul ortodox, ci a fost un sinod mincinos, eretic și tâlhăresc, după cum a fost caracterizat de mulți ierarhi, clerici, monahi și teologi. Și acest lucru pentru că:

1. A dizolvat sinodalitatea ortodoxă, deoarece episcopii din delegațiile Bisericilor Locale au avut doar drept de semnătură, nu și drept de vot, pe care l-au avut numai întâi-stătătorii acestora.

2. Nu au participat toate Bisericile Locale, lipsind astfel patru dintre ele.

3. A acceptat ” căsătoriile mixte” între ortodocși și eretici, ceea ce este condamnat de Sfintele Canoane.

4. A acceptat denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, negând astfel unicitatea Bisericii Sobornicești.

5. A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul ”de restabilire a unității creștinilor” ca membră în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

6. A desființat hotarul dintre Ortodoxie și erezie, necondamnând nicio erezie, pentru care își află justificarea un Sinod Pan-Ortodox.

7. Au participat ca ”observatori” eretici condamnați deja de Sinoade Ecumenice, lucru nemaiîntâlnit în istoria Bisericii.

Cunoscând faptul că toți Sfinții Părinți atunci când apărea o erezie, până la condamnarea sinodală, întrerupeau pomenirea și comuniunea cu cei care aduceau inovații în credință și pentru că dumneavoastră nu ați luat nicio atitudine împotriva acestui sinod eretic, ci l-ați acceptat prin însăși semnătura dumneavoastră, vă aduc la cunoștință că în temeiul Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră la toate Slujbele pe care le săvârșesc, încă din luna octombrie a anului trecut.

Dacă aș fi continuat să vă pomenesc ar fi însemnat că și eu sunt ecumenist și eretic pentru că, după cum spune părintele profesor Theodoros Zisis, pomenirea numelui episcopului înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit.De aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, pentru că nu vă mai consider un episcop ortodox până când veți declara public că respingeți și osândiți sinodul din Creta și toate ereziile papismului, monofizitismului și protestantismului.
Iar în cazul fericit în care veți conștientiza faptul că vă aflați cuprins de această erezie înfricoșătoare și veți voi să vă pocăiți, atunci și eu cu toată dragostea voi relua pomenirea numelui dumneavoastră.

Preot Ioan Sîrbu
Parohia Oderzo – Provincia Treviso
17.09.2017

Dupa ce Parintele a citit aceasta scrisoare in fata credinciosilor care au participat la Sf. Liturghie, acestia si-au manifestat imediat dorinta de a semna pentru sustinerea Parintelui, alaturandu-i-se in hotararea de a pastra Dreapta Credinta.

s.o.

1

1

2

Sfantul Luca al Crimeei: Ce inseamna luarea crucii si urmarea lui Hristos?

1

1

Ia-ti Crucea si mergi dupa Hristos

Sfantul Luca al Crimeei

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta nedumerire:

Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.

Daca vom implini aceasta, atunci ne vom mantui sufletul.

Ce ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim aceste trei conditii puse de Domnul.

Ce inseamna sa te lepezi de sine?

Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.

La razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia proprie!

O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.

Trebuie sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus:

Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos.

Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.

Trebuie sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan.

Trebuie sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, 1planurile noastre de viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al lui Hristos.

Sa-I intindem Domnului Iisus Hristos mana care freamata si Il cheama:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!”

Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?

Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi:

Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.

Acest lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim, fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima noastra sa fìe curata, ca in ea sa straluceasca lumina lui Hristos.

Ca sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii. Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe curat.

La fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?

Dar trebuie sa stim ca, daca vom face aceasta fapta mare, vom avea de dat o lupta grea si lunga, fiindca omul cel vechi pe care l-am lepadat, pe care l-am rastignit pe cruce, este o fiara cumplita. Si cu cat mai mult il vom bate, cu cat mai mult il vom rastigni, cu atat mai manios el se va impotrivi. Nu ne va lasa niciodata in pace. Si noi vom lupta cu aceasta fìara pana la sfarsitul vietii noastre.
Stim din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim ca multi ani a suferit cumplit Cuvioasa1 Maria Egipteanca, dupa ce si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace. I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata dobandi linistea sufletului pe care o dorea.
O astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos – sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu, sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos. El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.

Cine a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna ca si dansul:

Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata lumea este rastignita pe cruce?

Si iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13). El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge. Si noi, oare, sa nu ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?

Iata ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!

Dar ce inseamna sa-ti iei crucea?

Domnul spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine, nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se mantuiasca.

Aceasta cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.

Ce fel de cruci sunt pregatite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau ascetii in pustie pana la sfarsitul vietii. Noua ne sunt pregatite alte cruci. Viata noastra, viata tuturor oamenilor este plina de amar, de tristete si suferinta si toate aceste amaraciuni, intristari si suferinte sufletesti – sociale si de familie – constituie crucea noastra. O casatorie nereusita, o alegere nereusita a profesiei, oare provoaca putine suferinte? Putin trebuie sa rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soti, defaimarea – tot ce-i rau, nu este oare aceasta crucea noastra?

Anume aceasta este crucea noastra, crucea majoritatii oamenilor. Asemenea suferinte indura si sunt obligati sa duca toti oamenii, desi ei nu vor asta. Oamenii care Il urasc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum isi duc crucea suferintelor lor.
1In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.

Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor.

Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.

Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor.

Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos.

Sa va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu toate cetele sfintilor ingeri!

30 septembrie 1945

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

1