Sub drapelul ecumenismului, in Finlanda a avut loc Drumul Crucii

In data de 26 august 2017 in Finlanda, or. Espoo, a avut loc un Drum al Crucii destul de neobisnui. În calitate de steaguri, participanţii au purtat un drapel cu inscripţia “Oykumena”.

1

2

Printre participanţi au fost reprezentanţi ai trei confesiuni: catolici, luterani şi ortodocşi.

1

Evenimentul ecumenist a început cu o slujbă în “mănăstirea” Maicii Domnului din or. Espoo – unica “mănăstire” catolică a ordinului carmelitan din Finlanda.

1

2

A condus procesiunea preotul ortodox iereu Petri Korhonen (vezi pozele), care pe parcursul evenimentului a făcut o rugăciune de sfinţire a apei pe una dintre plajele din Oittaa.

1

2

Mai apoi participanţii s-au îndreptat către oraşul Taipale, unde ştafeta ecumenistă a fost preluată de unul dintre cei mai cunoscuţi ecumenişti, un membru actic al Consiliului Mondial al Bisericilor, preotul ortodox Heikki Huttunen (vezi pozele).

1

Evenimentul s-a finisat printr-o slujbă într-o “biserică” luternă.

aparatorul.md

 

Reclame

Lovitura de copita a Papei: „Mesajul Suveranului Pontif privind IMIGRANȚII este DEVASTATOR pentru Europa!”

1

Papa Francisc a cerut ca statele europene să-i primească pe toți imigranții, pe toți membrii familiilor lor, și să le dea slujbe și cetățenie.

Fostul ministru al Afacerilor Europene, Pierre Lellouche, actual deputat de Paris, semnează un editorial mușcător în Le Figaro. Iată textul:

Fără îndoială, trebuie privit ca pe un semn al Providenței faptul că luni, 21 august, ziua în care asasinul de la Barcelona a fost împușcat de poliția catalană, Papa Francisc, întrerupându-și vacanța estivală, a crezut de cuviință să lumineze lumea și Europa în legătură cu „integrarea imigranților”.

Acest Papă argentinian vrea să dea lecții Europei: vrea vize umanitare pentru toți imigranții, refugiați politici sau nu, unificări ale familiilor extinse, privindu-i pe toți ascendenții și descendenții, „frații și surorile” tinerilor debarcați în Europa; el vrea acces liber la cetățenie și la slujbă, în respectul „culturii” fiecăruia.

Mai mult, ne spune Sanctitatea sa, în numele „principiului moralității persoanei umane, securitatea personală a imigranților trebuie să prevaleze în fața securității naționale”.

Acest text este cu adevărat devastator. El depășește cu mult funcția autorului său, în ceea ce privește atribuțiile suverane ale Statelor, care sunt în primul rând securitatea cetățenilor lor și controlul frontierelor.
În numele dogmei sale – destul de surprinzătoare până la urmă pentru oricine cunoaște istoria Bisericii – dar fără îndoială menită să seducă publicul din lumea a treia (mai ales african) care constituie astăzi grosul batalioanelor de credincioși, Papa își arogă dreptul de a impune Europei un fel de ordine „morală” de deschidere totală și fără condiții a frontierelor sale și a cetățeniilor pentru oricine dorește să se instaleze pe continent. Și aceasta, indiferent de consecințele sociale, economice și de securitate ale unei imigrații în masă necontrolată.
Cum Sanctitatea Sa are consilieri buni, nu poate ignora cifrele: Africa singură, aflată la 14 kilometri de coastele europene, va număra peste 30 de ani 2,5 miliarde de oameni, iar presiunea migraționistă este deja, și aceasta se vede de acum, foarte puternică, ba chiar scăpată de sub control: 1,5 milioane de imigranți, mai multe sute de mii în 2016 și 2017.

Franța primește 200.000 de imigranți „legali” și 100.000 de ilegali în fiecare an, iar imensa lor majoritate nu au nici o legătură cu refugiații politici. Sunt doar niște tineri care au decis, cu telefonul mobil în mână, să-și încerce șansa în Europa, acolo unde televiziunea le spune că se trăiește mult mai bine.

Papa se mai preface că ignoră faptul că imensa majoritate a acestor imigranți sunt musulmani (Africa de Nord, de Est și de Vest, Afganistan), iar acest lucru se petrece în timp ce islamul este bântuit de puternice curente de violență și cucerire, între musulmani (șiiți și sunniți, așa cum vedem în fiecare zi în Siria, Irak sau Yemen), dar și contra Occidentului necredincios, totul pe fondul teribil de periculoasei descompuneri a frontierelor și a statelor din Orientul Mijlociu.

Iată care este fundalul miilor de atentate comise de atentate islamice comise în fiecare an în lume. Basmul cu „nici o legătură” este foarte în vogă zilele acestea: „Islamul nu are nici o legătură cu terorismul, nu e vorba decât de dezechilibrați, ba chiar de nebuni”; „Imigranții nu au nici o legătură cu autorii atentatelor”.

Se pune întrebarea: vrea Papa să salveze Biserica din Africa sau din America de Sud îngropând Europa:

În orice caz, intervenția Papei complică serios sarcina guvernelor europene, începând cu Franța, unde președintele Macron, convins că trebuie făcută diferența între refugiații politici și imigranții economici, se străduiește să convingă statele aflate pe celălalt mal al Mediteranei să deschidă centre de primire pentru solicitanții de azil.

Europa și Franța nu aveau nevoie de această lovitură de copită, fie ea și papală.

evz.ro

De fapt ei nu cunosc adevărata iubire. Astăzi unora mustrarea celor rătăciţi de la adevăr, le pare o lipsă de iubire, o ură dusă la extrem.

1

1

Astăzi unora mustrarea celor rătăciţi de la adevăr, le pare o lipsă de iubire, o ură dusă la extrem. Aceştia fac confuzie între certarea din iubire şi ură, ceea ce înseamnă că ei nu cunosc adevărata iubire.
Dacă Mântuitorul i-a mustrat pe farisei şi pe cărturari pentru rătăcirea lor, spunându-le că ei sunt din tatăl lor diavolul (Ioan 8,44), prin aceasta le-a arătat de care parte se situează ei din punct de vedere duhovnicesc; pentru a le trezi conştiinţa, n-a încetat „să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i osândească, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase purtaţi de el (de diavol) „[1].
Sfântul Ioan Botezătorul îi mustra pe aceştia spunându-le că sunt pui de viperă şi-i îndemna să se îndrepte, să facă „roade vrednice de pocăinţă” (Luc. 3,7,8). Din milă Sfântul Ştefan i-a mustrat pe iudei încercând să-i povăţuiască să vină la adevăr şi s-a rugat pentru cei care-l ucideau cu pietre (F.A. 7), dovedind prin aceasta că purta în el iubirea şi nu ura.
La fel făceau şi Sfinţii Părinţi faţă de eretici. Sfântul Policarp al Smirnei l-a mustrat pe Marcion spunându-i că este întâiul născut al satanei [2]; nu l-a certat pe acela din duşmănie ci din iubire, voind să-i arate acelui rătăcit în ce stare duhovnicescă se află. Că Sfântul Policarp nu purta ură faţă de vrăjmaşii dreptei credinţe, ci faţă de rătăcirea acelora, se poate vedea şi din aceea că atunci când a fost prins de prigonitori nu s-a purtat faţă de ei cu duşmănie, ci dimpotrivă, i-a primit ca pe nişte oaspeţi [3], împlinind astfel porunca iubirii: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5,44).
Chiar şi atunci când se întâmpla ca un prigonitor al Bisericii să moară nu se bucurau de moartea aceluia, chiar dacă se bucurau pentru încetarea prigoanei [4]. Scoaterea ereticilor din Biserică nu s-a făcut din răutate [5], ci pentru a se păstra Biserica fără pată, fără zbârcitură (Ef. 5,27). Sfinţii Părinţi, nefăcând „nici o concesie celor care se împotrivesc credinţei şi adevărului”[6], au apărat însăşi existenţa Bisericii lui Hristos, mai bine zis Hristos care era în ei ducea prin ei această luptă împotriva apostaziei, pentru că ereticii prin „schimbarea adevărului lui Dumnezeu în minciună” (Rom.1,25), „făcându-se străini lui Dumnezeu şi Bisericii”[7], au ajuns de fapt apostaţi. Primul pas în despărţirea de Biserică l-au făcut cei care au devenit eretici, pentru că „nu noi ne-am despărţit de ei ci ei de noi”[8]. Prin învăţăturile lor greşite „au ieşit dintre noi” (I In2,19)… prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi”[9]. Cel ce născoceşte o învăţătură care se abate de la adevărul relevat, înstrăinându-se de dreapta credinţă, se înstrăinează de Biserica lui Hristos, nemaifiind împreună cu cei care nu au rătăcit de la învăţătura dreaptă a Bisericii. Nemaifiind una în cuget cu dreptcredincioşii acela nu mai este în Biserică chiar dacă încă nu a fost condamnat în mod oficial de Biserică.
O învăţătură de credinţă greşită este condamnabilă încă din momentul apariţiei ei. Biserica prin reprezentanţii ei a condamnat orice învăţătură greşită din momentul în care sa aflat despre ea; aceasta nu înseamnă că înainte de a se afla despre vreo erezie, acea erezie nu era condamnată decât numai din momentul în care se afla despre ea. După cum sa mai spus, orice erezie pentru că alterează adevărul Evangheliei cade sub anatema dată de Apostol (Gal.1,8). Sfinţii Părinţi condamnând o erezie i-au dat anatemei şi pe cei care susţineau erezia respectivă dacă aceştia din urmă nu renunţau la acea erezie.
Dacă ereticii nu renunţau la învăţătura lor greşită se convocau de către Părinţi sinoade locale, iar dacă ereticii stăruiau în învăţătura lor greşită se convoca apoi sinodul ecumenic în care se arăta, în prezenţa tuturor reprezentanţilor, episcopii, de frunte ai Bisericii, adevărata dogmă a Bisericii; urmând ca dogma eretică să fie condamnată de toţi reprezentanţii Bisericii de pretutindeni. Astfel prin hotărârea comună era clarificată pentru toţi poziţia Bisericii faţă de erezia respectivă. Sinodul avea şi rolul de a-i întări în credinţa dreaptă pe creştinii simpli, pentru ca aceştia luând aminte la hotărârea dată de sinod să nu se lase influenţaţi de eretici.
Sinodul mai avea şi scopul de a-i aduce pe cei rătăciţi la dreapta credinţă, însă Părinţii nu urmăreau cu orice preţ a
se realiza unirea cu cei abătuţi de la credinţa adevărată, nu putea fi vorba de unire între dreapta credinţă şi erezie, ci le cereau ereticilor să renunţe la învăţătura rătăcită şi să accepte dogma Bisericii pentru ca aceştia să poată reveni în Biserică.
De aceea în ziua de azi, legat de concilierea cu cei abătuţi de la dreapta credinţă, nu se poate accepta renunţarea la acuzele privitoare la vreo erezie, ci trebuie depăşite ideile eretice de către cei care au rătăcit de la dogmele Bisericii pentru a se putea ajunge la apropierea de ei.

1. Filocalia II, p. 32.
2. Actele martirice, trad, intr. şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p.p
41,42 .
3. Ibidem, p. 34.
4. Darurile Sfântului Duh vol I, trad. şi note de drd.
Cristina Băcanu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 65.
5. Sfântul Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 199.
6. Sfântul Ciprian, op. cit., p. 106.
7. Sfântul Grigorie Teologul, Împotriva rătăcirii
hristologice apollinariste, trad. de Prof. Dr. Nicolae
Cotos, în Mitropolia Ardealului;Nr. 3-4/1957, p. 250.
8. Apologeţi de limbă latină, p. 442.
9. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor.
Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte
împotriva arienilor, trad. intr. şi note de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M al B.O.R. , Bucureşti,
1987, p. 157.

Traian Ciorbă – Adevărul Evangheliei să rămână neclintit pag.44-47

Avem datoria să ne salvăm. Acest „sinod” în loc să ne scoată din erezie ne-a bagat în ea și a zdruncinat întreaga lume ortodoxă.

1

Marturisirea unor vietuitori din Ierusalim

Ierusalim 5/18 iunie

Duminica Sfinților Părinți din Palestina

Noi cei care viețuim în Ierusalim, constatăm pe zi ce trece cu durere și cu îngrijorare că Biserica Ortodoxă de aici și de pretutindeni este din ce în ce mai mult supusă unui atac desfășurat sistematic și cu studiu de organizare și implementare de către Mișcarea Ecumenică a sionismului internațional, care are ca scop unic cucerirea economică, politică și religioasă a lumii. Această mișcare își propune să înlocuiască închinarea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu cu cea adusă satanei. Acest lucru vor să-l înfăptuiască prin așa-zisul conducător al lumii căruia diavolul îi va da puterea și mintea cea luciferică, încât printr-o înșelare fără precedent tot omul să se piardă.

Ecumenismul este o născocire masonică păstrată în taină și disimulată, care încearcă unirea tuturor religiilor într-una singură -noua religie mondială- despre care se vorbește din ce în ce mai mult la dialogurile din cadrul acestei mișcări, cu scopul de a conduce Biserica Ortodoxă spre căderea din Harul Domnului nostru Iisus Hristos. Interesul acestei mișcări care îi antrenează și pe ortodocși prin înșelare și prin „acțiuni de înțelegere și iubire care să exprime bucuria negrăită a Evangheliei” (Mesajul „Sfântului” și „Marelui” „Sinod”) este acela că Sfânta Biserică Ortodoxă să fie înghițită de eretici pentru ca Sfânta Jertfă nesângeroasă din Sfintele și Dumnezeieștile Liturghii împiedică venirea înșelătorului antihrist pe care sioniștii îl așteaptă ca pe mesia. Consiliul Mondial al Bisericilor căruia „sinodul” din Creta Kolimbari 2016 îi acordă o importantă misiune în promovarea unității lumii creștine este unul din organismele principale ale Mișcării Ecumenice contemporane. Acesta este condus în ascuns de un centru luciferic unic și încearcă să niveleze toate religiile amestecând 394 de „denominațiuni creștine”: printre care adventiști, anglicani, baptiști, luterani, penticostali, metodiști, reformați, monofiziți și din păcate, reprezentanți ecumeniști din Bisericile Ortodoxe membre ale acestui dușman al lui Hristos. În timp ce Biserica vrea ca tot omul să se mantuiască, în timp ce Hristos ne vrea pe toți uniți cu Trupul Lui, sataniceștile plăsmuiri mincinoase în numele unei false iubiri, folosindu-se provizoriu de numele lui Hristos, numai ca să îi adune pe toți creștinii în malaxorul dragostei, ca apoi să îi înghită, propun o unitate înșelătoare. Prin unirea tuturor religiilor se urmărește în fapt, creștinismul să dispară! Și în primul rând Credința Ortodoxă cea mântuitoare de suflet să ia calea ereziei. Biserica lui Hristos nu este o organizație lumească și nu are ce căuta în nici un fel de organizații lumești, dar s-au găsit capete lipsite de har care au făcut acorduri și pact cu diavolul și au antrenat-o pe calea alunecoasă a ecumenismului. În afara Trupului lui Hristos nu poate exista nici o unire reală, nici o înfrățire, pentru aceea ereticii vehiculează ideea potirului comun, credinței unice și euharistiei comune, ca unirea să fie credibilă și justificată. Făcând vâlvă mare în jurul unui „dialog al dragostei” în care credința și dogma ortodoxă este dată la o parte cu desăvârșire, ei vor să ne corupă și să ne înghită ca lupul din fabula lui Esop. Când au văzut că Biserica nu poate fi cucerită au apelat la dragoste schimbând tactica precum lupul care cere mielului să uite cele vechi să trăiască în dragoste și frăție și să fie una. „De bună seamă, îi răspunde acela, de vin lângă tine, negreșit vom fi una fiindcă ai să mă mănânci și atunci nu o să mai fim doi ci una!” Mulți ecumeniști proveniți dintre ortodocși s-au înșelat crezând că-i vor atrage pe eterodocși la Ortodoxie. Cu „sinodul” acesta s-a demonstrat că este invers ei ne-au atras în erezie. Cunoscând că panerezia ecumenismului este înșelarea cea mai de pe urmă pe care o pregătește diavolul ca să-i piardă, dacă se poate și pe cei aleși și văzând căderea elitelor, noi creștinii ortodocși din Ierusalim refuzăm „bombonica” dragostei ecumeniste și ne alăturăm apărătorilor Ortodoxiei din Sfântul Munte Athos, Grecia, creștinilor ortodocși, ierarhilor, preoților, ieromonahilor, monahilor, monahiilor de pretutindeni care au întrerupt pomenirea ierarhilor ecumeniști semnatari ai „sinodului” din Creta 2016 și mărturisim că nu suntem în comuniune cu ei și nu vrem să gustăm din aluatul ecumeniștilor. Ținem cu strictețe canoanele celor VII Sinoade Ecumenice și ale Sinoadelor VIII și IX din vremea Sfântului Patriarh Fotie cel Mare și respectiv Sfântului Grigorie Palama, care nu au fost luate în considerare la fostul „sinod” din Creta și luptăm împreună cu toți apărătorii Dreptarului de Credință Ortodoxă pentru păstrarea neștirbită a Adevărului revelat de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, adevăr pe care ni-l amestecă cu minciuna satanei în numele unei păci venite de la oameni și al unui bine lumesc inferior și relativ, pentru că ne rugăm să primim pacea lui Hristos cea venită de sus și dorim să intrăm în Binele suprem cel Ceresc întru care nădăjduim. Am așteptat un an de zile ca așa-numitul „sinod” cretan să fie considerat nul precum și este considerat în conștiința noastră cea bisericească de Credință Ortodoxă, dar cel ce l-au semnat fără a lăsa timp să se analizeze patristic „sinodul” de către pliroma Bisericii, prin comunicate oficiale, verbal sau personal în scris, îl acceptă justificându-l prin diferite manevre diplomatice la fel de confuze ca cele practicate în „Mesajul…”. Prin semnături adunate, prin cărți și materiale, acest original și necanonic sinod va fi declarat ulterior valid, ne va pune în fața faptului împlinit, obligându-ne să ne supunem panereziei cosmice. Ca urmare a acestui fapt noi refuzăm Comuniunea Euharistica și participarea la Sfintele Liturghii unde sunt pomeniți semnatarii acestui fals sinod care consolidează și instituționalizează ecumenismul „cea mai mare erezie eclesiologică dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii”, cum afirma dogmatistul Bisericii Ortodoxe, profesorul Dimitrios Tselenghidis. Aceasta nu a apărut dintr-o dată, ci s-a infiltrat printr-un plan diabolic antrenând sub pretextul dragostei și al înfrățirii pe unii conducători naivi sau interesați ai Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul, prin caracterul său sincretist este o contestație a credinței Bisericii Orrtodoxe având grave consecințe soteriologice (mântuitoare), pentru că afirmă cu tot mai mult curaj că toate religiile sunt mântuitoare și căi ce conduc la mântuire, afirmații blasfemiatoare și contrare Evangheliei lui Hristos.

În vremurile acestea locul idolilor este preluat de stăpânire care cere închinare pentru sine, folosindu-se de întâi-stătătorii noștri spirituali cărora le va da dreptul de a săvârși legal slujbele bisericești cu condiția să nu încalce disciplina impusa de alt malaxor al nivelării și omogenizării conștiinței lor: Sistemul Mondial de Conducere. Pentru noi, cei care nu colaborăm cu ecumenismul și nu ne supunem stăpânirii care va cere închinare prin puterea jurisdicțională ca să respectăm legile antiortodoxe vătămătoare de suflet, refuzând „bunăvoința”,” binefacerile” și „dragostea” falșilor prieteni, a sosit vremea mărturisirii și muceniciei. Când Biserica este în prigoană, credincioșii devin mărturisitori și mucenici fiindcă sunt considerați de autorități schismatici, fanatici, ultrareligioși, fundamentaliști, tradiționaliști, conservatoriști, dezbinatori, răzvrătiți, sectari, oameni periculoși pentru pacea și ordinea publică. Noi în această situație îi avem pe apostoli care ne-au învățat să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. În vremurile acestea Cezarul se atinge de credința poporului, pentru aceea nu trebuie să-i predăm tot ce avem mai scump. Toți creștinii ortodocși sunt responsabili de această situație care s-a creat prin hotărârile acestui „sinod”, care în loc să ne scoată din erezie, ne-a băgat în ea și a zdruncinat întreaga lume ortodoxă „iubindu-i” și „odihnindu-i” pe eretici și făcând schismă în Biserică. Avem datoria să ne salvăm cât nu e prea tarziu. Prin exemplul personal, punându-ne sufletele pentru semenii noștri, prin rugăciune și post, prin ieșire din ecumenism, dușmanul de moarte al bisericii noastre, vom birui pe vrajmasul omenirii care ca un leu urlă și aleargă să înghită sufletele. Obiectivul nostru, ținta și scopul este credința în Veșnicul și neschimbatul Adevăr pentru mântuirea sufletelor prin Harul Sfântului Duh Dumnezeu. Biserica nu are nevoie de reforme, de înnoiri sau restructurări impuse din afara ei prin intermediul trădătorilor dinlăuntru. Ea nu are nevoie de nici o concepție religioasă, Dumnezeu a conceput totul și El nu gândeste de două ori ca noi oamenii. Toată învățătura moștenită de la Sfinții Părinți a fost insuflată de Duhul Sfânt și numai Biserica Ortodoxă cea Una Sobornicească și Apostolească deține adevărul cel nefalsificat și mântuitor de suflet. Nu acceptăm propunerile unor capete lipsite de har care s-au rupt de la trupul Bisericii celei Una devenind eretici, care nu s-au întors la Biserica Mamă, dar ne propun iubire și unitatea prin teorii iraționale ca: „unitate în diversitate”, „teoria baptismală”, „teoria ramurilor”, „iconomia canonică”, „pluralismul dogmatic”. Nu acceptăm hotărârile „sinodului” care nu este nici mare nici sfânt nici măcar sinod pentru că ne propovaduiește unitate cu lumea ereticilor, promovează erezia tuturor ereziilor-ecumenismul- diminuează dogmele eclesiologice și este neortodox. Pricini de conștiința bisericească și de credință ortodoxă revelată de Dumnezeu, neschimbată și neschimbătoare nu ne îngăduie să îi recunoaștem drept conducătorii noștri spirituali pe cei care au semnat hotărârile „sinodului” din Creta 2016. Întâi-stătătorii noștri care persistă în greșeală, nu cerceteză documentele nu le revizuiesc, le consideră bune și ortodoxe și nu țin cont de părerile credincioșilor de cutremurul provocat în sufletele lor, de perplexitatea lor în fața a ceea ce s-a întâmplat, disprețuind opiniile „clerului de jos” și ale poporului și arătând că și-au însușit atitudini și procedee catolice când ignoră printr-o tăcere de moarte tot ce vine de la semenii lor ortodocși, dar primind cu entuziasm sugestiile eterodocșilor. Ne temem că tot ceea ce au hotărât să nu poata fi irevocabil decât după război așa cum s-a proorocit.

Semnează un grup de ierarhi, ieromonahi, preoți, monahi și monahii
precum și mireni care viețuiesc în Ierusalim

1

g.s.

Când vă veţi nevoi, dacă nu vă nevoiţi acum când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor?

1

Stareţul Iosif se lupta cu asprime împotriva somnului, deoarece vedea din experienţă că nici o altă nevoinţă nu aduce atâtea binecuvântări pentru lucrarea Rugăciunii minţii, precum lipsirea de somn.

Ne mărturisea adeseori că în tinereţe îl lupta mult somnul. Acest război îl îngreuna mai ales iarna, fiindcă nu putea noaptea să se mişte puţin afară din chilia sa, deoarece era ger.
Războiul somnului nu era adus doar de pricini fireşti, ci şi de diavolul care se porneşte cu o ură nestăpânită împotriva celui care priveghează întru cunoştinţă cu lucrarea niptică. De multe ori cei doi Stareţi, Iosif şi Arsenie, pentru a birui somnul, îşi făceau metaniile desculţi în zăpadă.
Programul obştii noastre presupunea să ne sculăm întotdeauna la ora rânduită. Chiliile noastre erau separate şi depărtate una de cealaltă. Nu era rânduit un părinte pentru a bate la uşă şi a ne trezi. Atunci cine ne scula? Cu siguranţă că exista un ceas. Dar mai ales râvna lăuntrică, dorinţa şi dragostea de priveghere şi de rugăciune ne făceau să ne sculăm. Nu era nevoie de un ajutor.
Eu personal, care eram cel mai slab şi cel mai mic, aveam dureri înfricoşătoare în piept. Atunci când deschideam ochii şi trebuia să mă scol, această durere mă pironea de parcă aş fi avut foc în plămâni. Cu toate acestea rugăciunea Stareţului şi dragostea mea de a-l odihni nu mă lăsau nici măcar un minut să dorm mai mult. Nu-mi amintesc să fi spus măcar o singură dată: „Lasă să mai dorm puţin!”. Acelaşi lucru îl făceau şi ceilalţi. Un astfel de gând ne era străin. De ce? Fiindcă luam aminte la cuvântul Stareţului:

Dacă nu vă nevoiţi acum, când sunteţi tineri şi aveţi lângă voi şi povăţuitor, atunci când vă veţi nevoi? Când veţi îmbătrâni? Când patimile se vor întări? Când noi vom fi plecat din această viaţă? Acum este timpul să vă nevoiţi. Acum să războiţi patimile şi slăbiciunile voastre şi cu această nevoinţă a voastră veţi cunoaşte în faptă Harul lui Dumnezeu şi viclenia demonilor. Nu este vreme pentru nepăsare. Să deveniţi ca Heruvimii cei cu mulţi ochi, observând cursele demonilor, căci de multe ori aceştia se arată sub chipul îngerilor, pentru a vă împiedica şi a vă târî spre pierzare”.

Astfel privegheam în fiecare noapte şi ne luptam cu somnul. Ore întregi la rugăciune. Unul pe scăunel, altul jos, iar altul în picioare. Inspiram şi expiram Numele lui Hristos. Stareţul ne cerea să ne nevoim până la sânge împotriva somnului şi a gândurilor ruşinoase, el fiind cel dintâi care ne dădea pildă petrecând în chiliuţa sa întunecată şi având ca însoţitor Rugăciunea minţii cea neîncetată.
Decât să dormim şi să pierdem privegherea, era mai de preferat războiul şi greutatea nevoinţei. Chiar dacă nu înţelegeam Rugăciunea, ajungea să fim trezi, să ne luptăm şi să arătăm voinţa noastră cea bună lui Dumnezeu. Cinci ore de chinuire şi de mucenicie! Mergeam pe cărări, prin desişuri, prin pădure, urcam pe stânci, numai ca să nu dormim. Din pricina oboselii ne istoveam cu totul, dar somnul tot nu ceda. Era un demon puternic! O adevărată mucenicie era acest somn! Dar adeseori se întâmpla ca după patru-cinci ore de nevoinţă somnul să fugă dintr-o dată. Pleca în chip minunat, de parcă cineva l-ar fi tăiat cu cuţitul. In chip firesc, de vreme ce eram istoviţi de osteneala zilei, de căldură sau de frig şi din pricina lipsei de somn, ar fi trebuit ca mintea noastră să fie tulbure. Deodată însă mintea dobândea limpezime, uşurare şi pace, ca după o rugăciune de multe ceasuri, în care chemarea Numelui lui Iisus Hristos ne trăgea spre contemplaţie. Iată rodul binecuvântat al stăruinţei Stareţului de a ne sili la priveghere! De aceea răspândea mireasmă nu numai gura şi trupul fiecăruia dintre noi, ci întreg locul dimprejurul nostru.
Dumnezeu voia ca să ne odihnească pentru osteneala făcută şi parcă ne-ar fi spus: „După osteneala privegherii pe care aţi făcut-o şi pentru ascultarea pe care aţi arătat-o, priviţi care este roada! Luaţi aminte ca nici mâine să nu cedaţi!”. Şi astfel dobândeam experienţă, şi înţelegeam că războiul era şi din pricina oboselii trupeşti, dar şi a demonului somnului.
Pe noi, ucenicii, ne lupta somnul în chip înfricoşător şi de aceea nu puteam face Rugăciunea minţii mai mult de patru ore. Stareţul însă nu mai avea un astfel de război, fiindcă câştigase biruinţă asupra lui încă din primii zece ani de nevoinţe aspre. Şi astfel, putea să stea şapte-opt ore la priveghere, dăruindu-se cu totul Rugăciunii minţii şi contemplaţiei.

După ce priveghea, Stareţul ieşea din chilia sa, plin fiind de lumină şi de Har, şi mă întreba:

– Ei, bobocule, cum merge? Mai rezişti pe front? – Gheronda, cam şchiopătez.

– Fiul meu, ţine bine arma rugăciunii şi nu te teme!

Vara, când veneau bărci şi pescuiau cu lămpile, Stareţul îmi spunea:

– Vezi, fiul meu, cum se nevoieşte şi cum priveghează pescarul toată noaptea pentru ceva material şi pământesc, ca să prindă o mână de peşti? Vezi cum uneori cântă ca să-i treacă timpul? Oare noi, care am venit aici ca să pescuim Harul lui Dumnezeu, nu trebuie să priveghem? Şi noi trebuie să cântăm, adică să psalmodiem, să-I cântăm lui Dumnezeu, luând aminte la gânduri, şi să nu dormim. Acest pescar se osteneşte pentru puţini peştişori, însă noi suntem datori să ne nevoim pentru vânatul cel duhovnicesc, pentru pescuitul împărăţiei Cerurilor, pentru dobândirea de mai mult Har, pentru răsplată veşnică de la Dumnezeu. Mare lucru!

– Aşa este, Gheronda.

Cu astfel de cuvinte înţelepte, scurte, dar cuprinzătoare, ne întărea credinţa.

Câtă nevoinţă făceam în „pustie” în timpul verii! La amiază stâncile fierbeau de căldura pe care apoi noaptea o degajau. Atunci noi ne coceam de căldură în chiliile noastre şi în bisericuţa ce se afla într-o peşteră mică care se încingea atât de tare, încât credeam că plesnim.

Dumnezeiasca Liturghie se săvârşea la sfârşitul privegherii noastre. De aceea, înainte de a intra în bisericuţă pentru Liturghie, ne înarmam cu toate gândurile cele bune de răbdare pentru a putea rezista. Din pricina oboselii şi a căldurii înăbuşitoare moţăiam foarte tare. Dar de îndată ce capetele noastre se lăsau în jos, Stareţul ne stropea cu apă şi ne striga:

– Dormiţi?

– Iertaţi!

Şi Stareţul ne făcea destule „duşuri” de felul acesta cu apă rece.

Când eram începător, mă lupta gândul să plec. îmi venea un gând care îmi aducea aminte de casa mea, un altul de duhovnicul meu care voia să facem o mănăstire, un alt gând îmi spunea să mă întorc înapoi. Fara un adevărat roi de gânduri. Eu însă mă nevoiam şi mă împotriveam lor. Stareţul îmi spunea:

– E bine, aşa cum faci, e foarte bine. Să nu-ţi laşi nici o clipă îndatoririle, privegherea, canonul şi rugăciunea şi atunci nu te va stăpâni niciodată diavolul plecării.

Mi-am făcut îndatoririle cu sârguinţă şi, intr-adevăr, aşa cum spusese Stareţul, a venit clipa când toate gândurile au plecat. Şi dintr-odată pustia, care mai înainte mi se părea întunecată, a devenit atât de frumoasă şi de iubită. Cu rugăciunile Stareţului meu Harul lui Dumnezeu m-a ajutat şi m-a slobozit de războiul acestor demoni şi toate cele din lăuntrul meu s-au schimbat.

Uneori mergeam şi la bătrânul Arsenie:

– Nu te necăji, căci şi eu am fost luptat, şi Stareţul a fost luptat, îmi spunea el.

Şi mă întărea şi acesta cu cuvintele sale cele simple. Vorbea o greacă stricată, fiindcă crescuse în sudul Rusiei, dar cuvintele sale simple aveau o mare valoare duhovnicească, pentru că trăise ceea ce învăţa şi de aceea aveau mult Har şi multă putere. Căci una este învăţătura izvorâtă din făptuire şi alta cea din înţelepciunea lumească. Când ne războiau gândurile de mândrie şi de nepăsare, Stareţul ne învăţa să le dispreţuim cu desăvârşire:

– Ţineţi Rugăciunea! Este o furtună, dar va trece, va ceda. Când vă împotriviţi şi vă luptaţi cu bărbăţie şi nu vă pierdeţi curajul, toate gândurile cedează. De altfel, aceasta şi este tactica vrăjmaşului: să atace, pentru a putea sparge frontul, să surpe zidul şi tot ce există în picioare. Să ţineţi stindardul sus şi el va ceda.

Şi într-adevăr, gândurile dispăreau.

Stareţului îi descopeream tot prin mărturisire curată şi sinceră a tuturor gândurilor. Nu lăsam dorinţe ascunse înlăuntrul meu, fiindcă ştiam că acestea sunt lucruri putrede. Şi fiecare lucru putred răspândeşte o duhoare. Şi nu m-aş fi simţit bine, de vreme ce sufletul meu ar fi răspândit acea duhoare. Ştiam că un singur gând ascuns de aş fi primit, sufletul meu s-ar fi clătinat până în străfunduri. Imi dădeam seama de aceasta din presiunea pe care mi-o pricinuiau ca să le primesc.
Aşadar, nevoinţă! Luptă corp la corp! Iar atunci când simţeam o apăsare înfricoşătoare din partea gândurilor, luam un lemn şi mă loveam. Şi astfel, ocărându-l pe vrăjmaş, tăiam gândurile şi războiul înceta. Iar dacă gândul venea a doua şi a treia oară ca să mă atace, cu şi mai multă mânie îl înfruntam, aplicând aceeaşi tactică.

Când îi spuneam Stareţului despre acest război, el, ca un războinic foarte încercat, îmi răspundea:

– Nu-i nimic. Nu te teme! Eşti ca acel frate din Pateric care s-a descurajat şi a spus: „Awa, atât de multe gânduri, atâtea patimi… cum voi putea eu să le dezrădăcinez? Pentru Numele lui Dumnezeu, Awa, ajutaţi-mă, căci mă pierd!”. Şi îi răspunde acel experimentat stareţ: „Fiul meu, gândurile nu năvălesc toate odată asupra ta, nu se scoală toate patimile odată asupra ta, ca să te înăbuşe”. Când va năvăli gândul trupesc, loveşte-l, taie imaginaţia, chipul persoanei care te sminteşte, alungă-l, şterge-l, aşa cum ştergi un diavol din imaginaţia ta, aşa cum ştergi ceva cu un burete. Şterge imaginea şi ţine Rugăciunea! Şi aşa, s-a terminat. Ai sugrumat gândul. Va veni din nou? Iarăşi, sugrumă-l! Vine, de pildă, un gând de trândăvie şi-ţi spune: „Culcă-te!”. Atunci tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să mă culc?”. Vine un gând de judecată şi îţi şopteşte: „Spune şi tu un cuvânt împotrivă!”. Tu să-i răspunzi: „Nu, de ce să-l spun?”. Aşa se duce războiul.

Mă aflam în obşte de nouă luni şi cunoscusem bine deja viaţa şi rânduiala ei, precum şi pedagogia zilnică a înţeleptului nostru Stareţ. Cu rugăciunile lui, urmam rânduiala de fiecare zi a chiliei. Fireşte, în acest timp n-a lipsit războiul gândurilor. Diavolul se silea cu mânie să-mi zdruncine credinţa în Stareţul meu şi încrederea în discernământul său, ca să mă scoată din ascultare. „Nu, aceasta nu o voi face niciodată!”. Vrăjmaşul însă continua să mă atace. „Ne vom lupta, îi spuneam eu. Nu voi ceda… Prefer să mor”.
Stareţul, văzând gândurile mele şi lupta mea, a vrut să mă încerce, ca un general iscusit ce era. De aceea mi-a spus:

Cum o s-o scoţi la capăt tu, care eşti o mână de om şi un netrebnic? Eşti umflat de gânduri. Uită-te ce războaie ai! Nu cred că o s-o scoţi la capăt.

Atunci eu, fălindu-mă, i-am spus:

– Gheronda, unu plus unu fac doi. Nu există capitulare. Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre mă voi arunca în foc şi fie ce-o fi. Nici nu mă gândesc să dau înapoi sau să mă las biruit de gânduri!

– Bine, bine, vom vedea.

Atât i-a trebuit. Ceea ce a voit să audă, a auzit. Văzând un omuleţ vorbind astfel, s-a gândit: „Ei, ceva trebuie să aibă şi acesta”. Şi se pare că, prin această probă la care m-a supus, a cumpănit bine ce trebuia să facă. Căci dacă cineva vrea să biruiască, trebuie să fie hotărât să moară. Cel care voia să rămână lângă Stareţ trebuia să-şi semneze moartea.

După puţin timp Stareţul mi-a spus:

– Pregăteşte-te să te fac schimonah. Dar înainte de asta va trebui să-ţi semnezi moartea. Fie că o să te doară ceva, fie că o să te îmbolnăveşti, un singur lucru să ai în minte: doar moartea te va despărţi de aici. Nu căuta mângâiere, nici vindecări. Eşti hotărât pentru moarte? Rămâi! Dacă nu, pleacă!

Iar atunci când mi-am dat cu toată inima mea încuviinţarea zicând: „Să fie binecuvântat!”, m-a tuns în Schima Mare, tunderea săvârşindu-o părintele Efrem de la Katunakia pe data de 13 iulie 1948, într-o zi de joi.
Rânduiala canonică, desigur, este ca începătorul să treacă printr-o perioadă mai lungă de încercare. Această hotărâre însă se ia în funcţie de vremea şi de oamenii care trăiesc în acea vreme. Iar Stareţul, cu experienţa pe care o avea, a socotit că aşa trebuie să se petreacă. După ce s-a săvârşit tunderea în Schima Mare, am făcut gogoşi. Pe atunci aşa era obiceiul.

Uneori Stareţul avea un sughiţ firesc. Diavolul a exploatat aceasta şi a început să-mi sufle la ureche: „A, ceea ce face acum Stareţul dovedeşte că are demon. Demonul îl face să sughiţe aşa”. Ce amărăciune, ce otravă mi-a cuprins sufletul meu! „Auzi ce-mi spune gândul!”, îmi ziceam în sinea mea, fiindcă eu, de obicei, nu aveam astfel de gânduri. De îndată ce mi-au venit, m-au răscolit cu totul. Cu neputinţă să primesc un astfel de gând despre Stareţul meu! „Te voi sfâşia!”, mi-am spus în sinea mea şi mă sileam să mă împotrivesc. Când i-am spus aceasta Stareţului, care era un ascet încercat, a zâmbit şi mi-a spus:

– Nu te necăji, fiul meu! Lasă-l să spună ce vrea. Nu-i da nici o importanţă. Tu doar să rosteşti Rugăciunea. O să-ţi mai spună şi altele. însă pe o ureche să-ţi intre şi pe alta să-ţi iasă. Vărsătura iadului nu are sfârşit. Să nu te împotriveşti cu cuvântul, pentru că eşti mic şi fără experienţă. Tu doar să dispreţuieşti gândul, să spui Rugăciunea neîncetat şi gândul va pleca de la sine.

Eu însă nu ştiam că dispreţuirea gândurilor este cea mai bună soluţie şi de aceea am răspuns:

– Nu, Gheronda, am să mă lupt şi eu cu gândul. N-o să-l las să-mi spună aşa ceva despre Sfinţia Voastră, care îmi sunteţi Stareţ.

– Hm!, a făcut el şi a zâmbit. Probabil că şi-a spus în sinea sa: „Micuţul acesta habar n-are ce i se întâmplă”. Şi astfel m-a lăsat să mă lupt prin împotrivirea în cuvânt.

Mă luptam eu cu asprime, dar diavolul era maestru la aşa război. Ce-mi făcea? De îndată ce mă sculam ca să priveghez, ţac! venea îndată atacul: „Ia uite ce Stareţ ai!”. Şi cu multă măiestrie, diavolul arunca gândul în inima mea, ca să-mi otrăvească privegherea. Şi astfel, cu aceste gânduri, mă secătuia de puteri. Venea apoi o simţire demonică: „Iată, Stareţul nu e ceea ce crezi tu. Are demon”. Insă nici eu nu cedam deloc, ci îndată curmam gândul printr-un cuvânt împotrivitor: „Nu, Stareţul este un general. Un om care mă povăţuieşte la mântuire nu poate să aibă demon, ci este Sfânt, înger al lui Dumnezeu”. „Nu, nu este înger, pentru că face asta, face ailaltă…”. „Ba nu”, răspundeam eu împotrivă.

Şi astfel, ore întregi duceam luptă de împotrivire, deşi nu aveam experienţă în aceasta. Aveam doar un curaj firesc şi de aceea mă aruncam în această luptă, deşi eram mic şi fără experienţă. Mă încumetam să mă împotrivesc, tactică pe care o folosesc doar nevoitorii sporiţi, în timp ce eu trebuia să evit gândul prin dispreţuire, ca să scap repede.
Această luptă a durat zile întregi. Cel viclean mă lovea mereu cu proiectile şi îmi fura ore întregi din priveghere, făcându-mă să mă lupt cu el. In cele din urmă mi-am spus în sinea mea: „E nevoie de o intervenţie mai drastică”. Atunci am luat un lemn şi am spus: „Ce ai spus despre Stareţul meu?”. Şi poc!, îmi loveam atât de tare picioarele cu lemnul, încât mă tăvăleam pe jos de durere.
Şi în felul acesta a fost îndepărtat războiul; iar de atunci nu a mai apărut. Nu m-a mai atacat niciodată gândul acesta ucigaş, deşi pe Stareţ îl mai apuca câteodată sughiţul său firesc. Am şi uitat că am fost vreodată războit de acest gând. Atât de repede au dispărut gândurile, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mi-a dispărut până şi amintirea că am fost războit, deoarece am înfruntat cu curaj şi lepădare de sine acest război. Însă sufletul celui care cedează se umple încet-încet de necurăţie şi începe să răspândească duhoare. Fiecare gând rău devine în suflet un abces care, dacă nu este lepădat degrab, ulcerează, putrezeşte şi răspândeşte duhoare.
Odată, de praznicul Cincizecimii, părintele Atanasie ne-a adus posmag, roşii şi struguri. Atunci Stareţul se întoarce către noi şi ne spune:

Traistele în spate şi la drum! Altfel ni le vor mânca şoarecii.

Gândurile au năpădit îndată ca furnicile. „O astfel de zi şi noi să umblăm pe drumuri?! Când trebuia să te linişteşti, să citeşti şi să te rogi cu metania?!”. Eu însă îi răspundeam gândului: „Strâmtă şi plină de întristare este calea. Ascultarea mai presus de toate. «Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”108». însă povara gândurilor era mai grea decât cea din spate. îmi spunea gândul, îi răspundeam însă şi eu: „De îndată ce vom merge la Gheronda, te voi pârî”.

Când am intrat pe poarta colibei, gândurile au pierit cu totul. S-au risipit ca vântul. Cum să îndrăznească demonii să se arate înaintea celui ce le venise de hac?
Dar fiindcă nu am avut prilejul în acel moment să-l văd pe Stareţ deosebi, deoarece ne spusese să mergem să ne schimbăm hainele şi să ne odihnim, mi-am spus în sinea mea: „Ispititorule, te voi aranja eu…”. Am adunat un sac de pietre şi am spus: „Acum îţi voi da canon, ţie, celui care nu voiai să cari greutate într-o astfel de zi, şi vei dormi pe pietre. Hristos pe Cruce a avut o mucenicie mult mai mare”. Această faptă a mea nu avea valoare, dar Dumnezeu mi-a dat pentru voinţa mea cea bună o mică răsplată.
Îndată ce am adormit, am visat că mă aflam într-o câmpie. De-a dreapta mea se afla părintele Iosif cel tânăr, iar la stânga părintele Arsenie. În partea stângă, pe vârful unei coline frumoase şi pline de verdeaţă, se afla Stareţul. El s-a întors către noi şi ne-a spus: „Va trece Marele Constantin. Să vă închinaţi lui, ca să luaţi binecuvântare”. Atunci eu i-am făcut semn, zicând: „Să fie binecuvântat!”.
Când acela a venit, fără să-l privesc, i-am făcut metanie. Nu ştiu însă ce a făcut fratele de lângă mine. Pe când mă ridicam, în loc să-l văd pe Marele Constantin, L-am văzut pe Hristos ca un Copil mic, Care S-a plecat către mine, mi-a zâmbit şi m-a sărutat. Apoi a plecat, lăsându-mi în suflet o bucurie de nedescris.
Când m-am trezit, păstram încă în suflet acea bucurie. Am mers la Stareţ şi i-am spus ce văzusem. Atunci el m-a întrebat ce gânduri avusesem în timpul zilei, iar eu i-am mărturisit gândurile, cum le-am înfruntat şi care au fost roadele.

– Dumnezeu, pe robii Săi, în chipul acesta îi mângâie, atunci când fac o nevoinţă. Dar tu de acum înainte să nu mai pui pietre.

În astfel de situaţii trebuie să ai un povăţuitor încercat, care să poată discerne cu siguranţă adevărul de minciună. Căci Apostolul Pavel ne învaţă că diavolul se preschimbă în înger de lumină pentru a-l înşela pe om. Iar Sfinţii Părinţi ne spun: „Vinul şi oţetul seamănă, însă cel care a gustat vinul cunoaşte diferenţa”. Stareţul meu era unul dintre puţinii Părinţi aghioriţi ce gustaseră din belşug beţia Harului dumnezeiesc şi care puteau să cunoască îndată şi cu siguranţă dacă o stare era de la Dumnezeu, de la demoni sau de la firea noastră.

Arhim. Efrem Filotheitul
Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

1