Mitropolitul Onufrie, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Patriarhia Moscovei participă la rugăciune ecumenică cu diferiţi eretici şi schismatici

1

În data de 24 august, de ziua Independenţei Ucrainei, preşedintele Petru Poroşenco împreună cu membrii familiei sale s-au rugat pentru ţară.

Evenimentul ecumenism “Rugăciune pentru Ucraina” care deja a devenit o tradiţie, a avut loc în catedrala Sofia din Kiev. Printre participanţi au fost şeful securităţii naţionale Alexandr Turcinov, speakerul Radei Supreme Andrei Parubii, prim-ministrul Vladimir Groisman, primarul Kievului Vitalii Klichko.

La această adunare de papistasi, greco-papistasi, protestanţi, musulmani şi iudei, a luat parte şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Patriarhia Moscovei) în frunte cu mitropolitul Onufrie.

Evenimentul a fost deschis prin interpretarea de un cor a rugăciunii Tatăl Nostru, după care au urmat rugăciuni scurte şi discursul “patriarhului” Filaret al Patriarhiei Kievului (schismatice), apoi au luat cuvîntul mitropolitul Onufrie (minutul 7:30 din video), arhiepiscopul greco-papistasilor Sviatoslav Şevciuk, episcopul catolicilor Vitalii Kriviţkii, rabinul principal al Ucrainei Iacov Dov Blaih, muftiul musulmanilor din Ucraina Tamim Ahmed şi episcopul “bisericilor” libere creştine evanghelice din Ucraina Vasilii Raicineţ.

Evenimentul s-a încheiat prin rostirea comună a rugăciunii “Dumnezeule unic şi mare, apără-ne Ucraina”

aparatorul.md

Reclame

Copilul care căuta Raiul

2

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..

“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.

“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.

“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:

“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.

“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”

Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..

“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.

“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:

“Cum merge, cum îţi e?”

“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.

“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.

“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.

“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.

“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”

Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.

“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.

“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.

“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.

“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.

“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.

“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.

“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:

“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”

“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”

“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.

“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.

“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.

“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.

“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.

“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.

“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.

“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.

“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.

“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:

“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.

“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.

“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.

“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.

“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte:

“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..

“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”

“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni..

“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.

“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.

“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.

“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.

“Nu se poate! strigau aceştia.

“Cum arată?”

“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Primește-ne și pe noi Doamne la Sfântă Masa Ta, cu toate că păcatele noastre sunt mai multe decât firimiturile!

De ce ai greșit, Adame?

1

Într-un sat, un țăran și femeia sa aveau grijă de mica lor grădină. Omul se tot plângea și zicea:

– Of, Adame, de ce ai greșit, că de nu ai fi greșit tu, n-ar mai fi trebuit ca astăzi noi să ne câștigăm pâinea în sudoarea frunții!

Într-o zi, trecând pe lângă casa lui un boier îi aude plânsul, vine către el și-i zice:

– De ce te plângi, omule?

Iar omul nostru îi spune plânsul său.

Boierul, atunci, îi face omului nostru o invitație la masa sa. Vine omul nostru împreună cu soția la masa boierului – o masă deosebit de îmbelșugată, cu tot felul de bunătăți.

Zice boierul:

– Din toate aceste bunătăți puteți mânca, dar pe acest vas din mijlocul mesei să nu-l deschideți!

Și boierul plecă.

Plini de curiozitate, cei doi se gândeau numai la vasul cu pricina.

– Ce-o fi în vasul acesta? zice femeia. Hai să vedem!

– Cum să vedem, măi femeie? Ai auzit ce-a zis boierul, că nu avem voie.

Nu trecu mult timp, că iarăși zise femeia:

– Hai, bărbate, să ne uităm, dacă nu vrei înseamnă că nu mă iubești.

– Bine, femeie, zise omul.

Nu ridică femeia bine capacul de la vasul de pe masă, că din el a și ieșit un șoricel.

Procese de conștiință pentru cei doi, că vai ce-i vor spune boierului când acesta se va întoarce.

Se întoarce boierul, vede vasul desfăcut și zice:

-Tot felul de bunătăți v-am pus înainte și o singură poruncă v-am dat, dar n-ați îndeplinit-o. Așadar, nu mai dați vina pe Adam, pentru că oricare dintre noi ar fi făcut la fel.

Nu le ajunge povara lor, de se împovărează cu alta străină. Vai celor care uită de păcatele lor şi cercetează lucrurile altora.

1

Dacă voieşti a te izbăvi de ispite, totdeauna să te trezveşti şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu: „Pune, Doamne, strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmi 140, 3); smereşte-te, aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ vei merge; ia aminte la tine însuţi şi cercetează lucrurile tale, iar nu pe cele străine.
Cel ce lăsându-se pe sine judecă despre alţii îşi ia asupra sa poveri străine. Vai celui ce mănâncă trupurile oamenilor cu limba sa! Vai celor care uită de păcatele lor şi cercetează lucrurile altora! Nu le ajunge povara lor, de se împovărează cu alta străină!
Mai înainte, pe tine însuţi doftoriceşte-te, pe tine miluieşte-te, bârna ta scoate-o din ochiul tău. Atunci vei putea doftorici pe alţii şi scoate paiul din ochiul lor.
Bine au zis Părinţii că omul nu poate afla odihnă până ce nu va sălăşlui în inima sa gândul că în lume e numai cu el cu Dumnezeu, fără a-şi îndrepta mintea spre nimic altceva, ci alipindu-se doar de El. Unul ca acesta degrab va afla odihnă şi slobozire de tirania patimilor, că s-a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine, iar pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmi 62, 8).

”Patericul Lavrei Sfântului Sava”, Ed. Egumenița

Nimic să nu ţii pentru a doua zi. Nici bani, nici pâine, nici două haine. Că are grijă Hristos să te hrănească şi mâine. Astăzi să împărţi la toţi.

unnamed

Într-o zi, l-au întrebat câţiva credincioşi:

– Părinte Vichentie, oare este păcat a mânca de dulce în zile de post?

– Ascultaţi, fraţilor. Tot ce dezmiardă trupul este păcat. Când Biserica ne opreşte să mâncăm de dulce, suntem datori să postim. Eu nu vă pot dezlega să mâncaţi. Iar când Biserica dezleagă la toate, eu nu vă pot lega să nu mâncaţi. Deci, să facem aşa cum ne învaţă Biserica.

Spuneau ucenicii lui că Protosinghelul Vichentie mânca foarte puţin, numai cât să-şi menţină viaţa. Tot ce căpăta de mâncare împărţea la cei din jurul lui, iar dacă îi mai rămânea ceva, către seară se ducea la maicile sărace şi le zicea:

– Maică, m-a trimis Hristos la sfinţia ta cu ceva de mâncare. Te rog s-o primeşti în numele Domnului!

Către maicile mai îndestulate din mănăstire, zicea bătrânul uneori:

– Auziţi ce spune Hristos: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Deci, mare osândă vom lua, de nu vom face milostenie. Călugărul trebuie să mănânce un singur fel de mâncare şi acela cu multă înfrânare. La fel şi haine să aibă numai două, una de lucru şi alta de biserică, şi acelea să fie simple.

Când venea vreun sărac la el şi nu avea ce să-i dea, se ducea la maici şi le zicea cu glas rugător:

– Maică, a venit Hristos la mine şi nu am ce să-i dau milostenie! Te rog, împrumută-mi 100 de lei şi, când voi avea, ţi-i voi da înapoi.

Iar maicile, văzând dragostea lui pentru săraci, îi răspundeau:

– Poftiţi, părinte, 100 de lei şi nu ni-i mai da înapoi, că vrem şi noi să miluim pe Hristos.

Aşa silea bunul păstor şi pe alţii să facă milostenie.

Altădată a venit un călugăr să-i ceară cuvânt de folos, iar bătrânul i-a zis:

– Ascultă, mata, părinte. Ai primit ceva astăzi? Astăzi să împărţi la toţi. Nimic să nu ţii pentru a doua zi. Nici bani, nici pâine, nici două haine. Că are grijă Hristos să te hrănească şi mâine.

Într-o iarnă, i-a cusut monahia Migaluşa – mama sa – un rând de haine noi călugăreşti, din lână ţigaie. Dar, înainte de a le îmbrăca, a venit la cuviosul un om sărac cu soţia să ceară milostenie. Aveau acasă zece copii şi duceau lipsă de toate. Deci, le-a zis părintele:

– Poftiţi hainele acestea de şiac. Sunt preoţeşti, dar puteţi să le prefaceţi în haine pentru copii. Iarna ţin foarte cald şi sunt noi. Tot stăteau la mine degeaba. Noi avem de toate.

– Bogdaproste, părinte, au spus oamenii şi au plecat. Deci, auzind, mama lui a zis, suspinând:

– Cum a dat părintele de pomană hainele acelea noi, aşa de bune? Cu ce o să se îmbrace în iarna asta?

– Lasă, maică Migaluşa, nu mai plânge, au mângâiat-o celelalte. Are Dumnezeu grijă de părintele Vichentie!

Părintele Ioanichie Bălan

”Patericul românesc”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pag. 568 – 569

1

Moartea, judecata lui Hristos şi veşnicia să pomeneşti deseori

ruga

Cum trebuie să-mi trăiesc viaţa?

Să-ţi trăieşti viaţa aşa: când te scoli din somn, să-I mulţumeşti şi să te rogi lui Dumnezeu. Când vii de la biserică, să citeşti dintr-o carte ceva spre folosul sufletului tău, apoi să te apuci de lucru. După ce ai lucrat destul, să te rogi din nou. După ce te-ai rugat, să citeşti iar, şi să te apuci iar de lucru. Şi aşa să faci totul pe rând – să te rogi, să citeşti, să lucrezi.
Dar şi la lucru, şi în osteneli, să-ţi ridici mintea ta la Hristos, să te rogi Lui, ca El să te miluiască şi să te ajute. Dacă vei face totul aşa, pe rând, atunci faţă de toate – şi faţă de citire, şi de rugăciune, şi de lucru – vei avea tragere de inimă şi sârguinţă.
Schimbarea provoacă tragerea de inimă şi sporeşte râvna… Să pomeneşti deseori moartea, judecata lui Hristos şi veşnicia. Cu aceste gânduri, ca şi cu un bici, se alungă tristeţea şi plictiseala.

Sfântul Tihon de Zadonsk, 1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească – Alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă

1

Părintele Nifon: „Trei căi absolut sigure! Există trei căi sigure către Împărăția Cerurilor!”

1

Am cunoscut un preot în vârstă de la Munthele Athos, îl chema Nifon. Într-o zi părintele Nifon mi-s spus: „Există trei căi sigure către Împărăția Cerurilor! Trei căi absolut sigure!

Prima modalitate de a ajunge în Împărăție este să nu păcătuim niciodată. Pe aceasta am pierdut-o.

A doua să nu judecăm niciodată pe nimeni și atunci nici Domnul nu ne va judeca pe noi, și vom merge către Împărăția Cerurilor. Această cale, de asemenea, am pierdut-o! Și mai este a treia cale: să fim milostivi față de semenii noștri. Atunci și Domnul va fi milostiv cu noi. Este tot ce ne-a mai rămas.”

Suntem oare milostivi? Nu. Iubitori de sine? Da. Îi judecăm pe toți în afară de noi? Din spusele mamei mele, când eram mic, credeam că știu întotdeauna ce și cum să fac mai bine, știam totul și despre tot, în afară de ceea ce mă privea. Și noi credem că putem să facem totul mai bine ca oricine, tot, în afară de a fi milostivi.

Schimandritul Ioachim Parr, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, Editura Egumenița

1