Miropolitului Augustin de Florina Predică la Duminica a X-a dupa Rusalii

1

“Iar neamul acesta nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”
(Matei 17, 21)

Cine, iubiţii mei, cine nu vrea pacea? Toată lumea iubeşte pacea. Şi desigur atunci când îi lipseşte, atunci mai mult o caută. Dar, din nefericire, în pofida iubirii omenirii întregi pentru pace, lumea de multe ori a încercat – şi încă încearcă – focul războiului. Interese materiale şi egoisme omeneşti împing orbeşte spre catastrofă. Două războaie mondiale şi nenumărate alte războaie locale au împrăştiat şi împrăştie groază. Cei ce au trăit astfel de zile doresc ca ele să nu se mai întoarcă niciodată. Oameni iubitori de linişte, care în pofida voinţei lor au fost duşi la ucidere între ei, strigă din adâncul sufletului: Blestemat să fie războiul!
Dacă însă acest război este blestemat, există şi un alt război care este binecuvântat. Război binecuvântat? Dar ce sunt acestea ce le spui? – s-ar nedumeri cineva. Da, iubiţii mei, există şi un război binecuvântat. Este un război, la care creştinul este chemat să ia parte nu doar de voie, din proprie voinţă, ci şi cu tot sufletul, cu toată inima lui. Este un război împotriva răului şi, de aceea, este binecuvântat. Şi care este acest război? Este războiul împotriva celui mai mare vrăjmaş al nostru, împotriva diavolului.
Avem război deci. Duşmanul în acest război este diavolul. Şi arme? Cu ce arme poate cineva să lupte împotriva diavolului? Pentru că împotriva acestuia, desigur că nu poţi lupta cu tunuri şi care armate şi avioane sau chiar cu bombe atomice. De alte arme e nevoie aici. Despre armele împotriva diavolului ne vorbeşte Evanghelia astăzi. Să vedem deci, care arme împotriva celui rău ne recomandă pericopa evanghelică pe care am ascultat-o.

***

Un tată înghenunchiat înaintea Domnului, Îl roagă să-i vindece fiul, care pătimeşte de atacul unui duh viclean. Demonul îl aruncă pe copil când în foc, când în apă. Ucenicii lui Hristos, în ciuda bunei lor intenţii, nu au putut să-l izbăvească de tiranie. Dar Hristos cu un cuvânt al Său izgoneşte demonul şi salvează copilul imediat. Şi după ce a plecat lumea, ucenicii se apropie în particular de Învăţătorul şi Îl întreabă: “De ce noi n-am izbutit să-l scoatem?”. Şi Hristos răspunde: “Din pricina necredinţei voastre. Adevărat vă zic vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: pleacă de aici şi du-te dincolo, şi va pleca şi se va duce, şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Iar neamul acesta (al demonilor) nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 19-21). În aceste cuvinte Îl auzim pe Domnul arătându-ne trei arme împotriva celui rău: prima armă credinţa, a doua rugăciunea, iar a treia postul.

Prima armă este credinţa. Care credinţă? Credinţa fierbinte şi neclintită. Zice Hristos ucenicilor Săi: N-aţi putut să scoateţi demonul din pricina necredinţei voastre. Dar dacă aţi fi avut credinţă fierbinte şi puternică, cum fierbinte şi puternic este muştarul, aţi fi mutat chiar şi munţi. Prin credinţă cel rău este biruit. Să credem deci în Dumnezeu, care este Atotputernicul, căci diavolul înaintea Lui se teme şi tremură. Să credem în cuvântul Evangheliei, care confirmă că dacă ne împotrivim diavolului, acela va fugi biruit: „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7). Să credem în puterea lui Hristos, care şi munţii îi alungă şi-i strămută.

A doua armă este rugăciunea. „Iar neamul acesta nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Mare este puterea rugăciunii şi minunate urmările ei în ceasul ispitei. Însuşi Hristos, când trecea prin clipe de profundă agonie în grădina Ghetsimani, a înfruntat ispita cu rugăciunea: ”Şi fiind în agonie se ruga mai stăruitor”, zice evanghelistul (Luca 22, 44). În felul acesta a arătat că atunci când şi noi ne aflăm în ciclonul ispitei, aşa să înfruntăm atacul diavolului, prin rugăciune. Dar şi înainte de ciclon, în ceas de linişte şi înainte de a ne găsi ispita, Hristos ne-a recomandat: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40). De aceea să ne rugăm şi anticipat – preventiv. De altfel şi în rugăciunea domnească, cunoscutul „Tatăl nostru”, ne învaţă să zicem: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean” (Matei 6, 13).
Iar a treia armă, pe care o recomandă Hristos, este postul. Însuşi Domnul a postit în pustie şi a biruit cele trei ispite ale diavolului. Proorocii au postit, apostolii au postit, mucenicii au postit, cuvioşii şi pustnicii înainte de toate au postit. Postul subţiază simţurile, ajută în rugăciune, smereşte trupul şi cugetul trupesc, întăreşte duhul, face pe om disponibil sau osârduitor în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, atrage Harul lui Dumnezeu, alungă atacurile demonice, face minuni. Desigur că nu înţelegem postul doar de bucate; înţelegem postul şi de patimi. Aşadar, să nu dispreţuim şi această armă atât de decisivă.

***

Creştinul însă are şi alte arme împotriva celui viclean. După jertfa lui Hristos, prin care satana a fost biruit, pe lângă cele trei arme pe care le-am amintit, Biserica învaţă că Domnul ne-a dăruit şi o altă armă împotriva celui viclean. Şi aceasta este cinstita Lui Cruce. De aceea, într-o frumoasă cântare, noi ortodocşii cântăm: ”Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii i-a sculat şi moartea o a surpat. Pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii”. Zice: Ne-ai dat, Doamne, armă împotriva diavolului Cinstita Ta Cruce; şi, într-adevăr, diavolul se îngrozeşte şi tremură, nesuferind să vadă puterea ei. Pentru că Crucea înviază pe cei morţi şi zdrobeşte moartea. De aceea şi noi, Doamne, ne închinăm Îngropării şi Învierii Tale. Aşadar, să ne însemnăm cu semnul crucii zicând: „Iisus Hristos biruieşte”.
În sfărşit, să-l întrebăm şi pe unul din cei care au luptat cu diavolul şi l-au biruit. Să-l întrebăm, de pildă, pe Sfântul Antonie, să ne spună: Ce armă a folosit? Sfântul Antonie răspunde: „Am văzut” – zice -”cursele diavolului întinse pe pământ şi am zis înfricoşat: Cine poate să le învingă pe acestea? Şi atunci am auzit un glas: Cel care are smerenie”. Cel smerit se află sub umbrela ocrotitoare a harului dumnezeiesc şi respinge orice atac demonic.

***

Iubiţii mei creştini,
Să nu trăim în neştiinţă. Să nu trăim în nepăsare, nebănuind ce se întâmplă în lume. În jurul nostru şi în noi are loc o luptă, o luptă duhovnicească. „Războiul nevăzut”, cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în renumita sa carte cu acelaşi nume, pe care v-o recomand să o citiţi. Iar Apostolul Pavel lămureşte: ”lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Gloanţele ca ploaia. Cad capete! Duşmanii cei nevăzuţi întreprind atacuri în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Suflete nemuritoare sunt în pericol. De aceea şi noi să fim priveghelnici. Nu la somn, ci la arme, la armele cele duhovniceşti! În această luptă Hristos nu ne-a lăsat fără arme. Duh este vrăjmaşul, duhovniceşti sunt şi armele împotriva lui. Am enumărat cinci arme, care constituie o desăvârşită panoplie duhovnicească: credinţa, rugăciunea, postul, smerenia şi Cinstita Cruce. Dacă vom folosi aceste arme, atunci vrăjmaşul va fi biruit şi se va împlini cu fiecare din noi acel cuvânt triumfător a lui Hristos:”Am văzut pe Satana ca pe un fulger ca un fulger căzând din cer”(Luca 10, 18). Amin.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,sursa: „Kyriaki”, Atena, 1998, p. 136)

acvila30.ro

Reclame

Odovania Praznicului Schimbării la Faţă a Domnului – 13 August

1

Pe 13 august sarbatorim odovania praznicului Schimbarii la Fata a Mantuitorului.

Astăzi să vedem strălucind pe muntele inimii pe Cel Ce în Tabor Şi-a descoperit veşmântul smereniei şi Şi-a arătat razele slavei Sale necuprinse. Astăzi să vedem în oglinda sufletului pe Cel Ce are stăpânire peste viaţă şi peste moarte şi poate să strice toată legătura vrăjmaşului, înălţându-ne pe noi la cele cereşti. Astăzi să lăsăm norul minţii străpuns de raza Duhului şi gânduri de înţelepciune vor ploua în pământul inimii. Astăzi cununa laudelor să împletim Celui Ce pentru noi a luat cunună de spini şi a smuls spinii patimilor de pe căile inimii noastre, ca să ne dea trecere netulburată spre izvorul virtuţilor. Astăzi cu cântări şi psalmi să întâmpinăm pe Împăratul Cel veşnic şi către Dânsul să strigăm: Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel Ce ca Un Soare al dreptăţii ai strălucit pe muntele Tabor, descoperind ucenicilor Dumnezeirea Ta, luminează şi cerul minţii noastre cu razele înţelepciunii Tale şi împacă viaţa noastră cea tulburată, călăuzindu-ne pe calea mântuirii cu mâna Ta cea tare. Pace lumii dăruieşte şi la înălţimea pocăinţei ne cheamă pe toţi, cei ce am alunecat în păcat, cu sabia rugăciunii Tale ne întrarmează în lupta cea duhovnicească şi ne arată biruitori asupra patimilor. Cu dulceaţa rugăciunii smerite hrăneşte sufletele noastre şi închide porţile minţii şi simţurilor noastre dinspre cugetele cele rele, ca să strălucească întru noi totdeauna legătura gândurilor dumnezeieşti. Slavă Ţie, Mântuitorule, Cel Ce pe toţi chemi din groapa patimilor pe muntele vieţuirii îngereşti !

Odovania — se numeşte sfârşitul, dezlegarea sau încheiertea sărbătorii (a unui praznic împărătesc); începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire; ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării şi a după-serbării, pe lângă slujba sărbătorii respective se adaugă cântări, rugăciuni şi lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca şi în ziua întâi a praznicului. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicelor împărăteşti variază după importanţa şi poziţia pe care o au în cadrul anului bisericesc (aşa cum se arată în Minee, Triod şi Penticostar). Astfel, pre-serbarea Naşterii Domnului ţine 5 zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea Naşterii ţine 6 zile, sfarşindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului. Odovania învierii este cea mai lungă, ea se face în a şasea săptămână după Paşti; Schimbarea la Faţă (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august ş.a.m.d.

Icoana Maicii Domnului din Minsk – 13 August

1

Icoana din Minsk a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost adusă de Sfântul Vladimir, cneaz de Korsun, și așezată în Catedrala Adormirii Fecioarei Maria (sfințirea bisericii din 996 este sărbătorită pe 12 mai).
În anul 1500, în timpul ocupării Kievului de către Khan Mengli Giray, un tătar a dezbrăcat Icoana de îmbrăcăminte și podoabe după care a aruncat-o în râul Nipru. După o vreme a fost găsită plutind în râul Svislocha, lângă Minsk.
Înconjurată de o lumină extraordinară, Icoana a fost adusă la mal și dusă la Biserica Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe proprietatea domeniului prinților de Minsk. Aceasta a avut loc pe 13 august 1500.
Icoana Maicii Domnului din Minsk a fost dusă la Mănăstirea Greco-Catolică „Sfântul Duh” în 1616 și a fost returnată ortodocșilor în 1839. Biserica Mănăstirii „Sfântului Duh” a devenit catedrală ortodoxă și a fost închinată Sfinților Petru și Pavel. În fiecare vineri se săvârșește un acatist în fața Sfintei Icoane, și multe minuni se săvârșesc.

Icoana Maicii Domnului din Minsk este de tip „Hodighitria” și are peste patru metri și jumătate înălțime și trei metri lățime.

Icoana Maicii Domnului „a Pătimirilor” (Strastnaia) – 13 August

1

Se spune că era o femeie evlavioasă, pe nume Ecaterina, care a început să aibă accese de nebunie după căsătorie. A fugit în pădure și a avut tentative de suicid de mai multe ori.
Într-un moment de luciditate ea s-a rugat Maicii Domnului și i-a promis că, dacă o va vindeca, va intra în mănăstire. După recuperarea sănătății, femeia și-a amintit de promisiunea făcută, dar după mai mult timp. Timorată și profund tulburată, a căzut la pat. De trei ori Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat bolnavei, poruncindu-i să meargă la Nijni-Novgorod și să cumpere icoana ei de la iconograful Grigorie.

După ce a îndeplinit porunca, Ecaterina a primit vindecare. Din acel moment, la această icoană au început să se săvârșească minuni.

Ziua de sărbătorire a acestei icoane este 13 august, cinstindu-i-se mutarea din satul Palitsa la Moscova, în 1641. Pe locul în care a fost întâmpinată, la porțile Tverului, a fost construită o biserică, iar în 1654 a fost construită Mănăstirea Strastna.

De asemenea, Icoana este sărbătorită pe 30 aprilie, și în a șasea duminică de după Paști (Duminica Orbului), spre aducerea aminte a minunilor care au avut loc în această zi. Alte icoana ale Maicii Domnului „a pătimirilor” sunt cinstite în Moscova, la Biserica Zămislirii Sfintei Ana, și deasemenea în satul Enkaeva din episcopia Tambov.

Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” – 13 August

94

In Duminica Tuturor Sfinților, precum și la sărbătoarea Întâmpinării Domnului (2 februarie), dar și în ziua dinaintea ajunului sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (13 august), cinstim Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” care mai este numită și „îmblânzirea inimilor împietrite”.

Icoana este una din puținele în care Fecioara Maria apare singură. Inima Ei este străpunsă cu șapte săgeți. Așezarea săgeților diferă: patru pe partea stângă și trei pe partea dreaptă, sau invers, ori câte trei în fiecare parte și una pe verticală în partea de jos. Acest număr, șapte, înseamnă plinătatea, dar în cazul de față înseamnă plinătatea necazului (a durerii și a suferinței). Originile Icoanei sunt în Biserica Romano-Catolică, și se crede că a fost adusă în Rusia de către iconografii polonezi. În conformitate cu tradiția răsăriteană, spre deosebire de cea a occidentului care se închină inimii Maicii Domnului, în această icoană inima Fecioarei Maria este ascunsă, nevăzându-se prin hainele Sale.
Fundamentul scripturistic pentru această Icoană este prorocia Dreptului Simeon (mai există o altă Icoană a Maicii Domnului numită „prorocia lui Simeon”), care a ieșit în întâmpinarea Domnului atunci când a fost dus la Templul din Ierusalim de către Fecioara Maria și Iosif, la 40 de zile după Nașterea Sa. Atunci, Dreptul Simeon i-a zis Născătoarei de Dumnezeu: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 34-35).

Acesta este modul în care a fost descoperită această Icoană făcătoare de minuni:

Un bărbat din împrejurimile orașului Kadnikov, apropiat de orașul Vologda din Rusia europeană, fusese bolnav mulți ani și mergea șchiopătând și suferea de o slăbiciune generală. El a auzit o voce într-un vis, spunându-i că se va vindeca dacă va merge la Biserica „Sfântul Ioan Teologul” de lângă Vologda, să găsească icoana Maicii Domnului în turnul clopotniței. De două ori s-a dus, dar nu a fost lăsat să intre în turn. Când s-a întors pentru a treia oară, cu credință în inimă, cei ce îngrijeau Biserica, văzându-l din nou pe pelerinul bolnav, și-au făcut milă și l-au lăsat în clopotniță. El a descoperit imediat ceea ce a căutat. Icoana fusese întoarsă cu fața în jos astfel încât părea că e o simplă scândură, iar clopotarii mergeau pe ea în drumul spre clopot. Icoana a fost curățată și s-a săvârșit un paraclis în fața ei. Pe când se ruga fierbinte în fața Icoanei, bărbatul bolnav s-a vindecat în mod miraculous.
Icoana Maicii Domnului „cu șapte săgeți” a revenit în atenția credincioșilor în anul 1830, când în orașul Vologda era o epidemie de holeră. Icoana a fost purtată într-o procesiune prin oraș, iar epidemia s-a oprit. De atunci, icoana originală și copii ale acesteia (care poartă harul originalului) au fost sursă a numeroase vindecări și alte minuni.
Icoana a fost dusă într-un pelerinaj în orașul Cernigov în Ucraina, pe 29 iulie 2004. Mai târziu, pe 27 septembrie în același an, călugării de la Mănăstirea Tolga din regiunea Iaroslavl ‒ unde noul mucenic, Arhiepiscopul Serafim (Samoilovici) născut în Mirgorod, regiunea Poltava din Ucraina, a fost stareț în perioada 1907-1918 ‒ au adus icoana în orașul Pușkino de lângă Moscova. Părintele Victor, eclesiarhul Catedralei „Sfântul Ioan Teologul”, în care icoana a fost așezată spre închinare, a declarat cu această ocazie: „Toți cei care vin cu credință să se roage icoanei Maicii Domnului „Îmblânzirea inimilor împietrite”… vor simți o înmuiere a inimii. Suferințele sufletului și ale trupului se vor alina. Dacă te rogi pentru vrăjmașii tăi înaintea icoanei, gândurile lor ostile se vor depărta, și vor fi înlocuite de nobilul sentiment al milei”.
Această icoană este de asemenea una din „icoanele plângătoare”. Aceasta a lăcrimat în ziua de 12 august 2000, în momentul în care s-a produs dezastrul de pe submarinul Kursk, precum și pe 11 septembrie 2001, atunci când Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York au fost distruse de către teroriști.
Durerea Maicii Domnului zugravită în icoană poate fi văzută ca un simbol al fiecărei persoane care suferă necazuri și durere ca urmare a abandonului, pierdeii, suferinței, morții, disperării și a altor chinuri care ne ies în cale în această viață pământească. Fiul iubit al Fecioarei Maria nu este în brațele sale. El este pe moarte, sau a murit pe Cruce, o victimă nevinovată a cruzimii umane și demonice.
Maica Domnului este singură. Totuși, această poartă a durerii duce la bucurie, pentru că Moartea Fiului a fost un mijloc prin care El a biruit moartea pentru întreaga omenire. Durerea foarte mare și tristețea pe care Maica Domnului a îndurat-o o leagă de Pătimirile Lui. Și Pătimirile Lui duc la Înviere și schimbare.

Să ne rugăm pentru dușmanii noștri, să ne perceapă altfel, cât și pentru noi înșine, ca să fim tot mai conștienți de Împărăția Luminii, iubirii și bucuriei pe care am cunoscut-o prin venirea pe această lume a Domnului nostru, Fiul Mariei, Iisus Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Amin!

Vindecarea fiului lunatec

1

2

Sfantul Luca al Crimeei: „Pana cand va voi rabda pe voi?”

“Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca!

S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus: Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Domnul era strain dupa duh de marea parte a poporului. El nu era inteles, Il suparau, Il numeau mincinos si lingusitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia sa suporte dialogul cu dusmanii care Il urau, care atentau cu rautate la viata Lui. Ii era greu, intristarea si durerea ii umpleau inima. O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de aceasta intristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim in Epistola Apostolului Petru ca el, locuind in Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea in desfianare a celor nelegiuiti:

pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar in Apostolul care s-a citit astazi ati auzit cuvintele Sfantului Pavel:

Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte; fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor (I Corinteni 4, 9).

El vorbeste aici despre destinul comun al Apostolilor si al propovaduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc priveliste pentru lumea care nu-L cunoaste pe Hristos, sunt batjocoriti, sunt goniti. Iar ingerii cu mare bucurie si cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfanta.

Noi suntem nebuni pentru Hristos.

Nebunie au considerat atenienii cuvantarea Sfantului Apostol Pavel in Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, esti nebun? Cartea cea multa te duce la nebunie.

Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau ca Şi-a iesit din Sine, ca diavolul este in El, ca El innebuneste.

Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem palmuiti si pribegim.

Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii?

Huliti fiind ne rugam; am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana acum (I Corinteni 4, 9-13).

Dar acesta nu este doar destinul sfintilor. Tuturor crestinilor Sfantul Pavel le-a spus:

Toti care vor vrea sa traiasca cuviincios vor fi prigoniti.

Sa ne amintim si cuvintele Domnului:

Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15, 19-20).

In Psalmul al 43-lea, Prorocul David spune:

Pentru Tine suntem ucisi zilnic, socotiti suntem ca niste oi spre junghiere.

Desigur, aceasta nu se refera la noi, caci astazi nu esti ucis pentru marturisirea lui Hristos. Dar asa a fost nu doar in timpul vechilor persecutii ale imparatilor romani asupra crestinilor. Asa a fost pana de curand. In secolul al XVII-lea, in Japonia, propovaduirea misionara a convertit la crestinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au infuriat budistii si paganii, si au ridicat impotriva lor o cumplita persecutie. Drumurile au fost umplute de multime de cruci pe care erau rastigniti crestinii japonezi.

Noi suntem straini in lume.

Nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14).

Tanjim in lumea aceasta, cum tanjeau evreii la raul Babilonului, amintindu-si de Sion. O, cat imi este de greu sa merg pe strazile Tambovului, vazand si simtind ca sunt strain si nu sunt de folos majoritatii poporului! Nu ii sunt necesare indrumarile mele pe calea lui Hristos, slujirea mea, nu stiu tristetea mea din pricina inversunarii inimilor lor. Imi apar in memorie fericitele imagini ale Sfintei Rusii vechi, in care tot poporul nostru era patruns de evlavia in fata Mantuitorului sau si, ascultator, mergea dupa sfintii sai. Se intereseaza de mine, ma cauta, dar numai ca doctor, de la care asteapta vindecare neputintelor trupesti, iar despre neputintele sufletesti nu vorbesc; ajutor duhovnicesc nu cer, nu au nevoie de acesta.
Asa si voi, crestinii, turma mica a lui Hristos, va intristati si suferiti din cauza instrainarii voastre duhovnicesti. Ştiu ca multi dintre voi poarta o cruce grea a instrainarii chiar si in familie. Ştiu cat de greu este sa auziti de la barbatii si fratii vostri, chiar si de la parinti si de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastra fata de Hristos, fata de rugaciunile voastre.
Rabdati, rabdati cum a rabdat Insusi Domnul nostru, cum au rabdat Sfantul Pavel si toti Apostolii! Urmati-i exemplul marelui Pavel, asa cum si el Ii urma lui Hristos. Daca va hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu raspundeti raului cu rau, ci rugati-va pentru cei care va necajesc, precum si el si toti Apostolii se rugau; si doar in rugaciune veti gasi liniste sufletelor voastre, fiindca o va auzi pe ea Hristos, care Şi-a dus indelung crucea grea a instrainarii si a hulei. Şi va va odihni pe voi, cei truditi si impovarati, care va intindeti mainile spre Dansul, care va varsati durerea inimilor voastre.
Doar cu gandul la Dumnezeu se va linisti sufletul nostru. De la El este mantuirea, la Dansul este adapostul vostru.

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

1

Vindecarea lunatecului

1

Sfantul Vasile al Kinesmei: Mijloacele de intarire a credintei

(Capitolul 9, versetele 14-29)

Atunci cand Domnul, dupa Schimbarea Sa la Fata, S-a coborat de pe Muntele Taborului, i-a gasit in mare tulbu­rare pe ucenicii pe care ii lasase jos. Acestia erau inconjurati de o multime uriasa – gloata patimasa, zgomotoasa, a Ori­entului, care striga in gura mare, gesticula cu infierbantare, starnita de o anumita intamplare. In mijlocul acestei zarve se distingeau glasurile ba zeflemitoare, ba nemultumite ale carturarilor, ce se sfadeau cu ucenicii…
Cand Domnul i-a intrebat pe carturari despre prici­na tulburarii, s-a dovedit ca cineva din popor il adusese la ucenici pe fiul sau, care era stapanit de un duh mut, cerand sa fie tamaduit. Sarmanul tanar patimea crancen de multa vreme: in crizele de indracire cadea la pamant cu spume la gura, scrasnea din dinti si intepenea; de multe ori se arunca in foc si in apa. Nefericitului sau tata nu ii mai ramasese decat nadejdea in Marele Proroc din Galileea, Care izgonea cu cuvantul duhurile necurate, si in ucenicii Acestuia, care faceau, cu numele Lui, acelasi lucru.
De aceasta data insa puterea obisnuita de vindecare, pe care ucenicii o primisera de la Domnul mai inainte, i-a tradat, in pofida tuturor sfortarilor, nu l-au putut izgoni pe drac.

Tocmai aceasta neajutorare si neputinta a ucenicilor in fata feciorului indracit starnise acea atatare a gloatei peste care Domnul a dat la picioarele muntelui.

Amarat, tulburat, zdrobit de mahnire, tatal s-a aruncat spre Mantuitorul:

SAMSUNG DIGITAL CAMERAInvatatorule, de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ţi mila de noi.

Iisus i-a zis:

„De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce cre­de.”

Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi:

„Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele’.” (22-24).

La drept vorbind, ambianta in care se petrecusera toate acestea nu prea putea sa ajute la trezirea si intarirea credin­tei cuiva. Nereusita ucenicilor, fetele lor rusinate si tulbura­te, batjocurile muscatoare si bucuria rautacioasa a carturarilor, gloata nedumerita, dezamagita, sceptica: toate acestea puteau sa clatine pana si o credinta tare.

Dupa cat se pare, in acele clipe nici macar ucenicii n-au dat dovada de o mare credinta, lucru prin care se si explica nereusita lor. Cel putin atunci cand, ramanand singuri cu Domnul, I-au pus intrebarea directa:

De ce noi n-am putut sa-l scoatem?,

Domnul le-a raspuns:

Pentru putina voastra credinta, caci adevarat graiesc voua:

Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: „Muta-te de aici dincolo”, si se va muta, si nimic nu va fi voua cu neputinta (Mt. 17,19-20).

Asadar, atunci cand Domnul S-a apropiat de gloata, in jur domnea o atmosfera de necredinta si de batjocura plina de rautate. Sarmanul tata al tanarului a fost silit sa-si adune toate puterile, toate faramele credintei sale clatinate, care se destrama, ca sa primeasca de la Domnul marea mila a vindecarii fiului Sau, fiindca altfel minunea n-ar fi putut sa se savarseasca. Cat de bine intelegem acum strigatul lui deznadajduit:

Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!

Este limpede ca el, cu ajutorul Domnului, a reusit sa se sileasca si sa-si incordeze credinta in masura de care era nevoie, fiindca Domnul l-a vindecat pe tanar.

Lectia ne este clara.

Ca sa primim ajutor haric de la Dumnezeu in toate nevo­ile noastre duhovnicesti si materiale ne trebuie, mai intai de toate, credinta: credinta in Dumnezeu, in atotputernicia si bunatatea Lui, in faptul ca El poate indeplini cererea noas­tra si ca intr-adevar o va implini daca avem osardie, dorinta puternica de ceea ce am cerut si dragoste de fii catre Ziditor.
Toate sunt cu putinta celui ce crede – si, dimpotriva, nimic nu e cu putinta necredinciosului, fiindca cererea fara credinta este jignire adusa lui Dumnezeu. Omul nu poate atunci sa conteze pe faptul ca va primi de la Dumnezeu ajutor, sau intarire, sau puteri duhovnicesti, iar viata lui duhovniceasca, inevitabil, se stinge.

Credinta este indispensabila pentru viata duhovniceasca, caci fara ea nu exista legatura cu singurul izvor al vietii si al puterii duhovnicesti – cu Dumnezeu.

De ce stau lucrurile asa nu o sa cercetam acum. Din punct de vedere practic, pentru noi1 are importanta aici alta intrebare: cum sa ne intarim credinta? Fiindca adesea ne gasim in situ­atia nefericitului tata din Evanghelie: ne exorcisme2dam seama de necesitatea credintei, stim ca fara ea nu putem inainta nici un pas pe calea vietii duhovnicesti, si totodata simtim in noi numai raceala indoielilor si a scepticismului. Simtim ca credinta noastra palida, lipsita de vlaga si de viata, nu e in stare sa ne intareas­ca si sa ne apropie de Dumnezeu, si fara sa vrem ne vin pe limba cuvintele: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!
Bineinteles, aceasta adresare directa catre Dumnezeu, prin care cerem ajutor dupa exemplul tatalui celui indracit, reprezinta tocmai cel dintai mijloc de intarire a credintei. Domnul e singurul izvor al tuturor bunatatilor. In viata duhovniceas­ca aceasta se simte in mod constant, si aici orice reusita, ori­ce progres este determinat de voia Lui si depinde de ea.

„Fara Dumnezeu nu ajungi nici pana la prag” –

aceasta zicatoare este deosebit de corecta in ce priveste viata duhovniceasca.

Rugaciunea nu numai ca intareste credinta, dupa cum vedem din istorisirea evanghelica data, ci o si salveaza de necredinta in cele mai primejdioase clipe ale vietii, cand duhul rau il ispiteste pe om cu indoieli privitoare la insasi existenta lui Dumnezeu. Ce putere are rugaciunea pentru intarirea credintei vedem din viata Sfantului Nifon al Constantianei Ciprului.

Sfantul Nifon s-a nascut si a fost crescut in crestinism, dar in tinerete a nimerit in tovarasia unor oameni stricati si, supunandu-se inrauririi acestora, a inceput sa duca o viata de betie si de desfrau. Un prieten de-al lui, Vasilie, om cu viata evlavioasa, il caina si-i spunea adesea:

– Ce s-a intamplat cu tine ? Esti viu cu trupul, dar sufletul tau e mort… Doar umbra ta umbla printre oameni! Pocaieste-te! Intoarce-te catre Dumnezeu!

– Soarta mea este hotarata – raspundea cu tristete Nifon. Pentru mine nu este pocainta!

Incerca sa se roage si nu putea, iar in suflet simtea o pus­tietate apasatoare. Nervii, zdruncinati de betii si dezmat, isi aratau tot mai mult starea bolnavicioasa… Odata, s-a dus la alt prieten al sau, cu numele de Nicodim, si a fost uimit de exclamatia acestuia:

– Ce e cu tine? – a strigat Nicodim. Ai fata neagra de tot, parca ai fi etiopian!

Nifon a plecat de la prietenul sau acoperit de rusine. Voia sa se ascunda de oameni, ca nimeni sa nu vada pe chipul lui schimbat urmele limpezi ale patimilor nestavilite si ale vie­tii desfranate.

Se gandea:

„Cum o sa ma arat eu la Infricosatoarea Jude­cata daca aici, pe pamant, unde nu sunt inca descoperite toa­te faptele mele, par deja atat de intunecat…?”

Sufletul lui a insetat iarasi de rugaciune, dar in urechi ii rasuna un glas ispititor:

„Daca o sa te rogi o sa innebunesti, si oamenii o sa isi bata joc de tine!”

Totusi, noaptea s-a silit sa se scoale din pat si sa se roage – si deodata s-a vazut inconjurat de un intu­neric dens; in suflet i s-a strecurat groaza, si de frica s-a culcat iar pe pat. Dimineata s-a dus la biserica, unde nu mai merse­se de multa-vreme, si a cazut suspinand in fata icoanei Maicii lui Dumnezeu, Chezasuitoarea pacatosilor.

„Miluieste-ma, Ocrotitoarea crestinilor, s-a rugat, ridica-ma, Nadejdea celor ce se caiesc!“

1Si s-a savarsit o minune: chipul Maicii Dom­nului a stralucit si a prins viata, ochii au privit cu bucurie la el, chipul din icoana a fost luminat de un zambet ceresc…

Asa a avut loc intoarcerea catre Dumnezeu a lui Nifon. El s-a calugarit si a inceput sa se nevoiasca aspru. Isi petrecea vre­mea in osteneli grele si in pocainta; ca pedeapsa pentru paca­tele din trecut se biciuia in asa hal, incat i se desprindea pielea de pe trup, adeseori se chinuia cu foamea: pe scurt, in nevointa pocaintei sale nu se cruta deloc. Domnul a ingaduit insa asupra lui o si mai grea ispita. Aproape patru ani l-a chinuit asa-numitul razboi al gandului. A inceput sa i se para dintr-o data ca Dumnezeu nu exista, ca degeaba se bizuie pe ferici­rea unirii cu El, ca toate in cate crede si la care se inchina nu sunt altceva decat fantezie, joc al inchipuirii, si ca nevointa lui n-are nici o noima. Peste tot il urmarea glasul ispititor:

„Nu este Dumnezeu!”

„Nu, s-a impotrivit Nifon cu disperare, n-o sa ma lepad niciodata de Hristos, chiar daca o sa cad in curvie, chiar daca o sa omor sau o sa fac o faradelege si mai urata!..”

„Ce vorbesti ?”,

i-a soptit acelasi glas zeflemitor al ispititorului.

„Nu exista Hristos!”

Atunci, Nifon a inceput sa se roage, ca sa alunge cumplitele banuieli.

„Dumnezeule, Dumnezeul meu! – spunea el cu negraita tristete. De ce m-ai parasit? – Da-mi semn ca Tu esti Dumnezeu si ca afara de Tine nu este altul”.

Si Domnul a luat aminte la rugaciunea lui fierbinte: chipul Domnului din icoana inaintea careia se ruga nevoitorul a stralucit ca soarele si a prins viata; o minunata buna-mireasma s-a revarsat din ea. Din nou s-a savarsit o minune pentru a intari credinta primejduita a lui Nifon. De atunci sufletul lui parca s-a calit: au pierit toate indoielile, iar in sufletu-i chinuit s-au asternut tihna netulburata si pacea credintei.

Astfel, rugaciunea, adresarea directa catre Dumnezeu, s-au dovedit a fi un mijloc puternic de intarire a credintei. Dar cum sa ne rugam, daca n-avem credinta? La fel cum s-a rugat Sfantul Nifon: la inceput silindu-ne, ca si cum am avea credinta. La fel cum s-a rugat tatal indracitului din Evanghelie, ce inca nu avea credinta adevarata.

Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!

Alt mijloc de intarire a credintei este exemplul:

„Spune-mi cu cine te intovarasesti ca sa-ti spun cine esti”, zice proverbul.

Exemplul este intotdeauna molipsitor si credinta profunda, sincera, imbinata cu nevointa si cu viata crestina inalta, insufla un respect involuntar si este imitata. De aceea, pentru a va intari credinta, sa cautati exemple bune si sava opriti cat mai des atentia asupra lor. In primele veacuri cres­tinismul s-a raspandit in principal datorita exemplului Sfintilor Mucenici, a caror credinta neclintita, marturisita prin patimiri, a starnit uimirea generala si a atras la Hristos mii de oameni. Biserica crestina a crescut pe sange mucenicesc.

Iata unul din numeroasele exemple ale acestui fenomen luat din viata Sfantului Mucenic Bonifatie.

Tanarul si frumosul Bonifatie a fost in tinerete favorit al bogatei si depravatei romane1 Aglaida. Cu toata viata lor desfranata, in sufletul amandorura ramasesera inca semintele binelui, si erau vestiti pana departe pentru milostivirea si binefacerile lor. Poate ca tocmai pentru aceasta buna­tate i-a si chemat Domnul la calea adevarata.

In Rasarit era pe atunci prigoana impotriva crestinilor, si multi dintre acestia piereau de moarte muceniceasca. Credinciosii aveau mare evlavie fata de trupurile mucenicilor, si le cumparau de la pagani cu bani multi. A avea in casa moaste de mucenici era visul oricarui crestin ravnitor, fiindca erau privite inca de pe atunci ca odoare sfinte. Urmand exemplul altora, si Aglaida a hotarat sa faca rost de moaste, si in acest scop l-a trimis pe Bonifatie in Cilicia, unde era prigoana. Luandu-si ramas bun de la el, i-a zis:

– Straduieste-te sa gasesti moaste de mucenici… O sa le pastram cu evlavie, o sa inaltam o biserica, si acel sfant o sa ne fie ocrotitor, aparator si mijlocitor inaintea lui Dumnezeu.

Bonifatie a raspuns printr-o gluma:

– Dar daca nu gasesc un mucenic si o sa-ti fie adus trupul meu, dat mortii pentru Hristos, o sa-l primesti cu cinste?

Aglaida l-a mustrat:

– Nu este vremea acum de glume, fiindca te duci la lucru sfant si te pregatesti sa slujesti unor sfinte moaste, la care nici sa privim nu suntem vrednici.

Ţinand minte aceste cuvinte ale stapanei si simtind toa­ta murdaria sufletului sau, Bonifatie a inceput pe drum sa se pregateasca pentru a implini cu vrednicie sarcina ce-i fusese incredintata: a postit mult si s-a pocait cu amar pentru viata sa stricata de mai inainte. Ajungand in Tars, unde prigoana era in toi, s-a grabit sa mearga in piata, unde erau chinuiti crestinii. O mare multime de popor se adunase sa priveas­ca la cumplita priveliste. Crestinii, a caror singura vina era aceea ca aveau credinta in Dumnezeu si duceau o viata evlavioasa, erau supusi celor mai salbatice chinuri: erau spanzu­rati, arsi, legati de patru stalpi si apoi rupti in bucati, taiati cu fierastraul pe la mijloc, trasi in teapa; li se scoteau ochii, li se frangeau oasele, li se taiau mainile si picioarele. Mucenicii indurau patimirile cu multa rabdare, dar – lucrul cel mai uimitor – pe chipurile lor nu se citeau chin si durere, ci bucurie lina si fericire, de parca inaintea lor se arata deja vii­torul luminos si fericit in unire cu Cel pe Care Il iubeau mai mult decat propria viata.

Uimit de barbatia lor, Bonifatie a privit chipurile acelea pline de bucurie si de lumina, si s-a aprins de ravna pentru Dumnezeu. Deodata, l-a apucat dorinta nestavilita de a-L marturisi pe Hristos fatis, la fel ca mucenicii aceia. A iesit in mijlocul pietei si a strigat rasunator:

Mare este Dumnezeul crestinilor, Care ajuta robilor Sai si-i intareste in asemenea chinuri!

A sarutat cu mare dragoste trupurile schilodite ale mucenicilor, ranile lor cascate, si s-a rugat pentru un singur lucru: sa se invredniceasca si el de cununa muceniceasca. A fost observat, inhatat si dus la dregator. Judecata a fost scurta si nemiloasa: Bonifatie a fost scos in afara orasului si i s-a taiat capul, dar in acea zi cinci sute cincizeci dintre privitori s-au facut crestini, atrasi de exemplul lui.

Intre timp, Aglaida astepta cu nerabdare intoarcerea tri­misilor, postea, se ruga, pregatindu-se sa intampine sfintele moaste, si iata ca in cele din urma i s-a aratat in vis un inger, care i-a spus:

„Primeste-l pe cel care ti-a fost candva sluga, iar acum este impreuna-slujitor cu noi…”

Dimineata, Aglaida a iesit in drum si a privit vreme indelungata in partea dinspre care astepta intoarcerea trimisilor… In departare a aparut o caravana. Si-a recunoscut slugile, dar Bonifatie nu era cu ei. Intre doi catari vanjosi atarna un chivot care, limpede lucru, cuprindea sfinte moaste… Aglaida le-a iesit incet in intampinare si a ingenuncheat cu evlavie…

– Cum se numeste mucenicul? – a intrebat.

Bonifatie!.. – a venit raspuns.

Dar Bonifatie pe care l-am trimis eu unde este?

– In chivot…

Aglaida si-a ridicat privirea intrebatoare.

Doamna, ducem moastele fostului tau rob, Mucenicul Bonifatie, care a primit cununa in cetatea Tarsului.

Aglaida a pus cu cinste sfintele moaste in biserica pe care o cladise, si-a impartit toata averea saracilor si a petrecut tot restul vietii sale – optsprezece ani – pe langa biserica aceea, nevoindu-se aspru in pocainta si rugaciune.

Iata cat de puternic influenteaza exemplul sufletul ome­nesc! Dintr-un chefliu si un dezmatat, Bonifatie, sub inrau­rirea exemplului Sfintilor Mucenici, a devenit un marturisitor neinfricat, plin de credinta inflacarata si de iubire pen­tru Hristos. Si, urmand exemplul lui, au primit crestinismul alti cinci sute cincizeci de pagani. Asadar, cautati tovarasia credinciosilor, care va poate intari mult credinta. Deosebit de folositoare sunt comunicarea si legaturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o inalta dispozitie duhovniceasca – cu nevoitorii, cu staretii… Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun si intelept este intotdeauna binefacator si poate sluji drept reazem in clipele grele de indoiala.

Pe de alta parte, trebuie evitata din rasputeri societatea necredinciosilor de tot felul, ca sa nu aveti de suferit din pri­cina inrauririi lor stricatoare.

Nu va lasati inselati, avertizeaza Sfantul Apostol Pavel, tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15,33).

„In calea necredinciosilor sa nu umblati si in soborul celor fara de lege sa nu sedeti”,

spune un mare inte­lept din vechime. De lucrul acesta trebuie sa ne amintim cu deosebire in vremurile de acum, cand influenta distrugatoa­re a materialismului este atat de molipsitoare si de puternica si cand dusmanii crestinismului se straduie in fel si chip sa nimiceasca credinta. De murdaria propagandei lor credinta trebuie pazita; ea trebuie pastrata curata si intreaga, fiind­ca este un lucru sfant. Fara sa fie mare nevoie n-o sa intrati intr-un salon cu bolnavi de tifos, unde va puteti usor molipsi; nu veti merge in haine albe la depozitul de carbuni sau la uzina chimica, unde va puteti murdari… Dupa aceea o sa tot scoateti la pete! La fel si sufletul trebuie pazit de mizerie.
In fine, poate ca mijlocul cel mai eficace de intarire a credintei este verificarea ei prin experienta personala. Nimic nu poate inlocui experienta proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibila pentru om este trairea lui personala. Credinta nu este deloc o colec­tie de adevaruri pur teoretice, si se intemeiaza in minima masura pe logica, desi tocmai din aceasta perspectiva o privesc adversarii ei. Tocmai in aceasta consta insa greseala lor principala. Li se pare ca este de ajuns sa examineze si sa respinga pe cale logica acele adevaruri teoretice pe care ei le confunda cu esenta credintei ca aceasta sa se destrame de la sine. Viata insa rastoarna aceasta judecata a lor si, in pofida bombardamentului constant si intens cu cele mai grele proiectile „stiintifice”, fortareata credintei ramane inexpugnabila.
Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cerebral, bineinteles ca nu ar putea fi ferma si ca ar fi usor de clati­nat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice sa li se opuna afirmatii care le neaga, si ratiunea ar renunta cu usurinta la credinta, luand o alta orientare.
Sa zicem ca ati auzit de la un calator o descriere a tarilor tropicale, a locuitorilor acestora, a padurilor luxuriante, a animalelor neobisnuite care le populeaza si asa mai departe. Va puteti imagina cu usurinta toate lucrurile acestea, dar intrucat informatiile voastre nu sunt confirma­te de experienta voastra personala, ele raman pentru voi abs­tracte, primite pe incredere, si ca atare nestatornice. Apare alt calator si va spune ca in realitate nu e deloc asa cum v-o descrie voua imaginatia, va zugraveste cu totul alt tablou, si ratiunea poate tot atat de usor sa refuze conceptiile dinainte, cat si sa le primeasca pe cele noi.
In domeniul credintei religioase nu observam insa, de obicei, un asemenea fenomen, sau il observam in cazurile cand credinta nu s-a intarit inca si n-a iesit din faza initiala a conceptiilor pur mintale. Cauza consta in aceea ca autentica credinta nu este o simpla perspectiva teoretica, ce poate fi modificata usor asa cum iti vine cheful. Mai intai de toate, credinta este simtirea nemijlocita a puterii vii si atotputernice care actioneaza in viata voastra in mod independent de vointa voastra, simtire intemeiata pe experienta.
In sfintitele carti ale Noului Testament gasim trei cazuri de zamislire a credintei adevarate, si in toate trei cauza credintei a fost experienta traita personal.

1Atunci cand Domnul, dupa Invierea Sa, S-a aratat uce­nicilor si acestia i-au povestit despre aceasta Apostolului Toma, care nu fusese atunci cu ei, Toma n-a crezut de la ince­put. Domnul S-a aratat a doua oara ucenicilor, printre care se afla si Toma, si i-a zis acestuia din urma:

„Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si opune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios”

A raspuns Toma si I-a zis:

„Domnul meu si Dumnezeul meu!” (In 20,27-28).

Toma a crezut, fiindca a pipait cu mana sa ranile Domnului si s-a convins ca nu este vorba de o fantoma si nici de o halucina­tie. A crezut experienta proprie.

Apostolul Pavel, care la inceput prigonea cu ravna Biserica lui Hristos, a crezut in El tot datorita experientei personale.

Pe cand calatorea el si se apropia de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a invaluit deodata; si, cazand la pamant, a auzit un glas zicandu-i:

„Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?”

Iar el a zis:

„Cine esti, Doamne?”

Si Domnul a zis:

„Eu sunt Iisus, pe Care tu il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu piciorul in tepusa.”

Si el, tremurand si inspaimantat fiind, a zis:

„Doamne, ce voiesti sa fac?”

Iar Domnul i-a zis:

„Ridica-te si intra in cetate”

Si s-a ridicat Saul de la pamant, dar, desi avea ochii deschisi, nu vedea nimic, si, luandu-l de mana, l-au dus in Damasc. Si trei zile a fost fara vedere, si n-a mancat, nici n-a baut (Fapte 9, 3-6, 8-9).

Aceasta minune traita de Apostol a slujit drept inceput al convertirii lui.

Al treilea caz de convertire la credinta pe care il istorisesc Evanghelistii este convertirea celui nascut orb, pe care l-a vindecat Domnul Iisus Hristos.

Iisus a vazut un om orb din nastere… A scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului, si i-a zis:

„Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului”

S-a dus si s-a spalat, si a venit vazand (In 9,1,6-7).

Iisus… i-a zis:

„Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?”

El a raspuns si a zis:

„Dar cine este Doamne, ca sa cred in El?”

Si a zis Iisus:

„L-ai si vazut, si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este” (In 9,35-38).

Asadar, si aici vindecarea traita, adica experienta perso­nala, a produs in fostul bolnav credinta in Fiul lui Dumnezeu si in puterea Lui harica.

Toata invatatura Apostolilor era intemeiata pe experienta personala, asa cum da marturie Apostolul Ioan:

Ceea ce am auzit, ceea ce am vazut cu ochii nostri, ceea ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii… va vestim si voua ( 1 In 1,1-3).

Asadar, de vreme ce experienta personala e temelia cea mai de nadejde a credintei religioase, evident ca trebuie neaparat sa luam toate masurile pentru a o trai in viata noastra, spre intari­rea credintei noastre. In ce fel se poate face lucrul acesta?

Ne raspunde Insusi Domnul Iisus Hristos, in Evanghelia dupa Ioan:

Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui Ce M-a trimis. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi (In 7, 16-17).

Iata un raspuns simplu, care cuprinde un sens foarte pro­fund. Daca in voi se framanta indoielile si vreti sa stiti sigur daca invatatura evanghelica, ce cuprinde temeiurile credintei noastre, a fost data de Dumnezeu, incercati sa indepli­niti poruncile ei in viata voastra, sa va supuneti regulilor ei, sa va impregnati de duhul ei, si atunci va veti convinge din proprie experienta ca ea e de la Dumnezeu, ca in ea se reflecta voia lui Dumnezeu, fiindca veti simti imediat o absoluta dreptate si o nesfarsita intelepciune, care sunt inaccesibile omului. Veti intelege imediat ca omul nu poate crea o aseme­nea invatatura, fiindca nu poseda asemenea atotstiinta, asemenea cunoastere nemarginita a celor mai fine meandre ale psihologiei omului si a legilor ei, care adeseori sunt ascunse in domeniul subconstientului, ca atotstiinta si cunoasterea care transpar aproape din fiecare rand al Sfintei Scripturi.
Si, bineinteles, nu prin rationamente, nu prin neroditoare constructii logice si dispute putem verifica Evanghelia, fiindca ea este Cartea Vietii, nu un manual de filosofie si nu o pro­blema de aritmetica. Singura metoda exacta de verificare este aici experienta. Daca vi se recomanda o anumita metoda de cultivare a ogorului, daca vi se da o reteta de mancare, daca vi se prescrie un tratament, bineinteles ca puteti accepta aces­te sfaturi pe incredere, dar ca sa fiti convinsi de corectitudinea lor trebuie neaparat sa le indepliniti in practica. Numai atunci puteti stabili cu certitudine daca sunt corecte.
Pe de alta parte insa, odata ce verificarea experimentala a fost facuta si ea a dovedit fara putinta de indoiala corectitudinea retetelor sau sfaturilor date, orice rationament sau disputa ulterioara devine inutila, fiindca nici un fel de cuvinte, nici un fel de subterfugii ale ratiunii nu mai pot tagadui faptul pe care omul l-a trait chiar el. Intreg sinedriul evreilor nu l-a putut convinge pe cel nascut orb, pe care Domnul il vindecase, ca Cel Care il vindecase era om pacatos si ca Dumnezeu nu Il asculta. Profesorii din lumea intreaga n-ar putea clatina credinta Apos­tolului Pavel in Hristos dupa minunata lui convertire.
Acelasi lucru trebuie spus si cu privire la credinta noastra. Daca vreti sa va convingeti de ea si s-o verificati, verificati-o prin experienta, traiti potrivit Evangheliei. Evanghelia nu trebuie doar citita, ci si implinita.

Un oarecare sfant copist, dus pe ganduri, a sarit cateva cuvinte dintr-o carte a Sfintei Scripturi, pe care o copia.

Cineva din obste a bagat de seama.

– Avo! Vezi ca ai sarit!

– Du-te de implineste mai intai ceea ce este scris – i-a raspuns sfantul. O sa intregesc pe urma ceea ce am scris!

Aceasta trebuie sa fie dispozitia sufleteasca pe care o avem atunci cand citim Evanghelia: hotararea si dorinta de a o indeplini in viata.

„Pentru pazirea poruncilor, zice Cuviosul Isaac Sirul, mintea se invredniceste de harul vederii tainice si al desco­peririlor cunostintei duhovnicesti.”

Acelasi lucru il confirma si Cuviosul Simeon Noul Teolog:

„Prin mijlocirea virtutilor si poruncilor ni se descopera usa cunostintei, la care nu se poate ajunge prin vreun alt mijloc.”

Asadar, viata potrivita cu Evanghelia, viata in virtute, indeplinirea poruncilor lui Dumnezeu: iata mijlocul cel mai bun de intarire a credintei religioase!

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

1