Harul pocăinţei si cultivarea inimii

18953052_748469615355151_8548626820718527188_n

Evanghelia lui Hristos începe prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Cuvintele acestea continuă dialogul dintre Dumnezeu şi om, care a fost întrerupt în Rai prin neascultarea întâilor-zidiţi. Cuvintele acestea sunt rostite acum în vederea unei creaţii, a unui neam al cărui strămoş este Însuşi Creatorul, Hristos. Pocăinţa, aşadar, este mijlocul prin care se şterge păcatul şi, în cele din urmă, se împlineşte întâiul cuvânt al lui Dumnezeu despre om: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).
Vine o vreme când omul simte că toate lucrările vieţii sale poartă sămânţă stricăciunii şi sunt incapabile să suporte privirea Judecătorului Veşnic. Simţământul acesta conduce la deznădăjduirea cea mântuitoare şi, în continuare, la pocăinţă. Aceasta este întristarea cea bună, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10), după cum spune Apostolul.
În viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina se arată că Sfântul, întrebat fiind, cu puţin înainte de a muri, despre canonul de rugăciune pe care îl ţinea, a răspuns: „Nu există un canon mai bun decât canonul de pocăinţă pe care ni l-a predat Vameşul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» (Luca 18, 13)”. De multe ori, marii Sfinţi, precum avva Sisoe, înainte de a muri, cereau lui Dumnezeu să le prelungească viaţa, ca să aibă mai mult timp de pocăinţă. Acest lucru arată că pocăinţa nu caracterizează doar începutul, ci şi parcursul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti.
Primul pas al omului către pocăinţă este să taie legăturile care îl leagă de lumea din afară, ca să poată să intre în adâncul inimii sale. A doua mişcare este să se instaleze în inima sa adâncă, ca să poată să se tămăduiască prin harul lui Dumnezeu şi să se regăsească în unitate cu întreaga lume.
Viaţa creştinului începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa, care constituie pentru Biserică premizele Botezului. Potrivit învăţăturii patristice, după naşterea trupească a omului de către părinţii lui, urmează a doua naştere, care este duhovnicească şi se împlineşte în taina Botezului. Există însă şi a treia naştere care cere împreună-lucrarea noastră şi se împlineşte lăuntric prin plânsul pocăinţei.
Viaţa creştină nu este statică, ci în creştere şi dinamică. Credinciosul are nevoie să-și păstreze pocăinţa şi după Botez, ca să poată să valorifice harul pe care îl primeşte. Asta se întâmplă prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu. Poruncile arată calea Domnului, şi cine intră pe calea Lui, Îl găseşte tovarăş de drum pe Însuşi Domnul. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul, Domnul se află ascuns în poruncile Lui. Astfel, prin ţinerea lor, credinciosul se face bineplăcut lui Dumnezeu şi Tatălui său; arată că este fiu renăscut al lui Dumnezeu, Îi împlineşte voia şi rămâne în casa Tatălui său.
După Prorocul Isaia, există două niveluri de vieţuire şi cugetare, cel dumnezeiesc şi cel omenesc. Acestea sunt aşa de departe unul de altul, precum este departe cerul de pământ. Prin harisma pocăinţei, omul rămâne la nivelul dumnezeiesc, la vederea-lui-Dumnezeu pe care i-o inspiră dumnezeieştile porunci. În felul acesta rămâne şi creşte ca fiu al lui Dumnezeu.
Pocăinţa este o harismă universală, deoarece cuprinde toate virtuţile. Avva Amona aseamănă pocăinţa monahului cu un cerc de foc care îl înconjură şi îl fereşte de păcat. Pocăinţa îl ţine la înălţimea altor înţelesuri, îi dăruieşte altă vedere, îl eliberează de perspectiva omului, care este urâciune înaintea ochilor lui Dumnezeu şi îl aşează în perspectiva Cerului. Imbolduri pentru pocăinţa adâncă sunt, fie conştientizarea păcatelor sale, fie simţământul neputinţei sale de a răspunde măreţiei chemării lui Dumnezeu. Semnificative sunt şi exemplele Apostolilor Petru şi Pavel: aceştia, amintindu-şi de păcatul lor, se pocăiau, dar harul acestei pocăinţe a lor le revela planul dinainte de veci al lui Dumnezeu pentru om şi îi conducea la o mai mare plinire a pocăinţei.
Încă de la stadiile ei de început, pocăinţa este strâns legată de o mare mângâiere. Îndeplinirea poruncii este legată de răsplata de la Dumnezeu. Pocăinţa este înfrânare de la faptele moarte ale păcatului şi alipire de Dumnezeul Cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă şi conduce la „mai multă viaţă”. Înlătură înstrăinarea omului şi îl leagă din nou de arhetipul său, de Dumnezeu. Îndată ce omul a găsit calea pocăinţei, se întâlneşte cu Domnul, Calea vieţii.
În acest mod, pocăinţa care se oferă cu credinţă şi cuget smerit îi dă credinciosului nădejdea vie că nu va muri în păcatele lui. Cel care se pocăieşte cu adevărat nu poate să aibă deznădăjduirea cea bolnavă. Poate să aibă doar o singură deznădăjduire, deznădăjduirea pentru sărăcia lui duhovnicească. El trăieşte singur această deznădăjduire harismatică. Singur, el cu Dumnezeu. Dimpotrivă, cel care se posomorăşte în relaţiile cu semenii lui, arată că nu trăieşte deznădăjduirea singur înaintea lui Dumnezeu. Lucrul acesta îi împovărează pe fraţii săi, deşi are poruncă să li se facă plăcut.
Părintele Sofronie întărea pocăinţa ca mod de viaţă, prin care omul poate să-şi găsească inima, locul unde se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin pocăinţă se sfărâmă zidurile care înconjură inima. De obicei, la primele stadii ale pocăinţei, lacrimile sunt mai mult psihologice; însă, pentru că se înalţă la Dumnezeu şi mobilizează puterile sufleteşti ale omului, ele sunt lăudabile. Îmi aduc aminte că o tânără grecoaică i-a spus cândva lui Gheronda: „Părinte, plâng foarte uşor, poate e ceva psihologic, poate greşesc”. Gheronda i-a răspuns: „Lasă lacrimile să vină şi fă din ele rugăciune”. Asta înseamnă că nu are importanţă dacă lacrimile sunt psihologice, căci amestecându-le cu rugăciunea ele se preschimbă în lacrimi duhovniceşti. Cu toate acestea, plânsul care are loc atunci când se deschide inima, este diferit; se aseamănă cutremurului prorocesc, care este necesar înainte să urmeze adierea lină. Cutremurul şi vijelia sunt durerea pocăinţei ce curăţeşte inima omului de necurăţia şi stricăciunea morţii şi o pregăteşte să primească mângâierea nestricăcioasă a Duhului.
Pocăinţa deschide inima adâncă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în ea harul Duhului Sfânt. Când omul primeşte acest har, trăieşte începătura celei de a treia naşteri, a aceleia în care devine el însuşi împreună-lucrător al lui Dumnezeu pentru înnoirea sa. Atunci dobândeşte omul starea lui Hristos; Îl primeşte în inima lui pe Hristos, Care Se face El Însuşi slujitor al mântuirii omului; i se deschid ochii sufletului şi Îl vede în chip diferit pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Prin pocăinţă se împlineşte prima poruncă a iubirii. Prin aceasta, omul arată că îşi îndreaptă tot elanul său către Dumnezeu, pentru că îşi reuneşte toate puterile şi înaintează către Dumnezeu cu toată existenţa sa. Astfel, se ridică la nivelul marii porunci de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul său, cu tot cugetul său şi cu toată inima sa. Atunci începe să îl vadă pe fratele său şi întreaga lume aşa cum vrea Dumnezeu şi are doar o singură dispoziţie. Doreşte „ca toţi să se mântuiască prin El”, după cum obişnuia să spună Sfântul Siluan. Are dor şi se roagă ca partea de milă care a primit-o să devină moştenire a tuturor oamenilor. Astfel, omul începe să devină al întregii lumi şi să fie condus către „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
În sfârşit, prin pocăinţă omul devine autentic, pe măsură ce recunoaşte deplin păcătoşenia firii sale căzute. După cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Păcătoşenia, din pricina dimensiunilor cosmice ale urmărilor ei, constituie un fapt universal, care alcătuieşte în acelaşi timp moştenire şi jalnică „contribuţie” a fiecărui om. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Îndată ce credinciosul îşi diagnostichează păcatul, nu îl ascunde, ci mărturiseşte căderea sa înaintea Feţei lui Dumnezeu. Aduce păcatul său la lumină şi prin aceasta îl şterge. În aceasta stă şi puterea Tainei Spovedaniei. Omul care se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu mărturiseşte un adevăr universal. De aceea, putem să spunem că, dacă există un moment în care omul devine infailibil în faţa ochilor Domnului, acesta este atunci când îşi mărturiseşte păcătoşenia. Iar când vădeşte adevărul, atrage pe Duhul Adevărului, Care îl aduce pe credincios la simţământul adânc al sărăciei lui duhovniceşti şi în continuare îl conduce la pocăinţă. Acelaşi Duh Sfânt îi dăruieşte în acelaşi timp tămăduirea şi îndreptarea.
În plus, prin pocăinţă şi spovedanie, creştinul recunoaşte mântuirea lui Dumnezeu şi mărturiseşte că îşi pune nădejdea nu în om, nici în înger, ci în Însuşi Hristos, Care l-a răscumpărat cu sângele jertfei Sale.
În sfârşit, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe care o ridică credinciosul pentru îndreptarea şi mântuirea lui. Este ruşinea pe care o suferă arătându-şi păcatele în faţa lui Dumnezeu şi a slujitorului Bisericii. Astfel se aşează pe drumul Domnului. Ruşinea mică sau mare a spovedaniei, Dumnezeu o primeşte ca mulţumire şi jertfă, de aceea îl răsplăteşte cu harul care îl înnoieşte. Aşadar, cel care se aşează prin ruşinea cea de bunăvoie pe drumul Domnului, Îl găseşte pe Domnul ca tovarăş de drum, pentru că El, după cum a spus, este Calea, Cale a Adevărului şi, în acelaşi timp, a Vieţii. Astfel, credinciosului care merge smerit împreună cu Domnul i se dă harul şi starea Marelui Tovarăş de drum. În puţine cuvinte, prin ruşinea cea de bunăvoie a spovedaniei scăpăm de ruşinea cea fără de voie a judecăţii din urmă şi primim lauda veşnică a lui Dumnezeu.
Desigur, omul primeşte deplinătatea harului prin pocăinţa adamică. Îndată ce rodeşte pocăinţa personală, Dumnezeu înfăţişează în om întregul Adam, şi omul își aduce rugăciunea şi pocăinţa sa ca strigăt al întregului pământ către Dumnezeu. Acest lucru se vede adesea la drepţii Noului şi Vechiului Testament. În Vechiul Testament este semnificativ exemplul celor Trei Tineri care au rămas nevătămaţi în cuptor şi se pocăiau, luând asupra lor păcatul apostaziei întregului Israel în Babilon, primind flăcările de supliciu ale cuptorului ca răspuns drept al lui Dumnezeu pentru păcatul poporului Său. Exemple asemănătoare vedem şi în vieţile Sfinţilor. Sfântul Apostol Pavel se ruga să se facă el anatema de dragul poporului său. Moise s-a rugat pentru poporul lui şi l-a implorat pe Dumnezeu să îl şteargă din Cartea Sa, dacă nu se mântuiesc toţi oamenii lui, fără excepţie. Și în vremea noastră, Sfântul Siluan ridică la Dumnezeu rugăciune de pocăinţă pentru întreaga lume.

Arhim. Zaharia Zaharou, «Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος» [„Omul tainic al inimii”], Editura Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, pp. 152-160

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.