Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de folos

1

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

٭

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

٭

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

٭

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

٭

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

٭

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

٭

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

٭

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

٭

Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.

٭

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.

٭

Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.

٭

Rugăciunile sfinţilor au o foarte mare putere atunci când ne pocăim şi ne facem mai buni.

٭

Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.

٭

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.

٭

Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile şi propriile lor idei, nu pot să primească nici un adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.

٭

Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.

٭

Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.

٭

Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.

٭

Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile şi idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, şi pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credinţa adevărată sporeşte şi se întăreşte.

٭

Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.

٭

Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.

٭

Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.

٭

Nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, aşa cum nu avem nici un folos din viaţa noastră plină de virtuţi dacă nu avem credinţă adevărată.

٭

Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).

٭

Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.

٭

Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.

٭

Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-l scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuţi şi dintre izbânzi.

٭

Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.

٭

Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.

٭

Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.

٭

Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.

٭

Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.

٭

Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul „în- cet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.

٭

Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulţit, iar relele nu îi mai ruşinează pe cei care le săvârşesc.

٭

Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.

٭

Omul este o fiinţă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.

٭

Lipsa de experienţă este un mare rău. Ea ne face să nesocotim şi cele mai mari primejdii.

٭

Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.

٭

Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.

٭

În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.

٭

Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.

٭

Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuşi.

٭

Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.

٭

Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai îngăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.

٭

Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.

٭

Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.

٭

Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te îndrepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă şi, astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.

٭

Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.

٭

Oamenii se căsătoresc din nouă motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.

٭

Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.

٭

Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri şi distrug armonia dintre bărbat şi femeie.

٭

Dumnezeu a sădit în noi dorinţa trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinţii dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicaţi să ducă o viaţă curată.

٭

În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.

٭

Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.

٭

Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.

٭

Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.

٭

Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.

٭

Atunci când sufletul este stăpânit de dorinţa trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.

٭

Ştiu că lupta pentru curăţie sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupeşti, este nevoie de multă bărbăţie şi de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniştirea trupului trebuie să păşească pe cărbuni încinşi şi să nu se ardă, şi pe sabie şi să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiţi corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupeşti, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenţi, de răbdare neînfrântă, de ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere şi mai presus de toate, de harul Duhului Sfânt. În ce condiţii atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putinţă şi nepierzându-ne nicicând curajul.

٭

Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.

٭

Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.

٭

„Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte reci – aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte blestemate şi murdare – au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.

٭

Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţii împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.

٭

Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.

٭

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi află odihnă. Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.

٭

Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost daţi pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?

٭

Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea. Totul depinde de voirea omului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.

٭

Tinereţea este neîmblânzită, nestatornică şi, de aceea, poate fi înşelată foarte uşor şi la fel de uşor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.

٭

Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.

٭

Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor si nu se mai teme de nimic.

٭

Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăţilor veşnice nu este răpus de nici o încercare şi de nici o supărare din această viaţă.

٭

A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.

٭

Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.

٭

Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.

٭

La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost date de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.

٭

Dumnezeul păcii şi al Universului depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credinţă şi evlavie. Iar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.

٭

Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

٭

Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire. Poate că mă veţi întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.

٭

Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumeşti fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.

٭

Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.

٭

Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).

٭

Atunci când ajungi la înălţimile vieţii sfinte şi vezi cu ochii tăi bunătăţile cereşti, nici una din bunătăţile pământeşti nu te mai poate face să ameţeşti şi să cazi. Atunci, bogăţia, slava, puterea, cinstea şi orice altceva de pe pământ îţi par mici şi fără însemnătate.

٭

Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.

٭

Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte, ne dă sentimentul certitudinii şi stabilităţii, iar pe de altă parte, este atât de mare, încât face să dispară tristeţea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubeşte pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.

٭

Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.

٭

Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

٭

Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.

Reclame

Biserica lui Hristos

17862811_417585948601869_5298248857258973503_n

Biserica lui Hristos, fraţii mei, nu e nici cum o societate filosofică în care oamenii se întrec în cele ale minţii, încercând a afla răspuns la întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu. Biserica lui Hristos este familia lui Dumnezeu, care păstrează vechea mărturie şi o adaugă pe cea nouă – o mărturie nu despre faptul dacă este Dumnezeu, aceasta se înţelege de la sine, ci despre faptul că Dumnezeu s’a arătat lumii în trup, în chipul Domnului Iisus Hristos. Acea familie a crescut într’atât de-a lungul a două mii de ani, încât întrece în număr cele mai mari împărăţii ale lumii.
Biserica nu e filosofie, Biserica e mărturie: mărturia vie a oamenilor vii. Multe milioane de martori au trăit înainte de noi; ei şi acum viază în cealaltă lume. Multe milioane trăiesc acum împreună cu noi. Şi ei vor vieţui după moarte în lumea cealaltă. Multe milioane vor trăi şi după noi. Şi ei vor fi în lumea duhovnicească împreună cu noi şi cu toţi ceilalţi martori ai lui Hristos, de la începutul şi până la sfârşitul vremii. Dacă Dumnezeu nu s’a arătat şi n’a dat o mărturie personală despre Sine, atunci oamenilor nu le rămâne nimic de făcut decât să aştepte deznădăjduiţi până ce se va arăta Dumnezeu. Căci până ce Dumnezeu nu Se arată în chip neîndoielnic şi nu dă mărturie personală despre Sine, tot ce vor cugeta, vor vorbi şi vor scrie despre Dumnezeu nu sânt decât bănuieli şi bâjbâieli, scorneli şi presupuneri. Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin Dumnezeu, şi numai prin înrudire cu Dumnezeu poate fi înţeleasă înrudirea între oameni.
Dar dacă Dumnezeu s’a arătat, fraţii mei, nu se poate spune nici: aceasta nu-i nimic, nici: aceasta-i ceva; trebuie spus: aceasta-i totul! Pentru că Dumnezeu nu s’ar fi arătat ca fiind cel mai mic dintre oameni, nici nu s’ar fi arătat ca unul dintre ei; nici nu s’ar fi putut pune în rândul multor altor călători, nici pe lista multor altor oaspeţi de pe pământ.
Dacă Dumnezeu s’a arătat, atunci El e totul, şi celelalte sânt nimic. Toate celelalte sânt nimic, El nu le-a recunoscut a fi ceva. Biserica noastră mărturiseşte că Dumnezeu s’a arătat. Biserica ştie când s’a arătat Dumnezeu, ştie şi în ce chip s’a arătat; ştie ce a zis, ce a săvârşit, ce a descoperit, ce a făgăduit. Ştie cine l-a născut şi locul în care s’a născut. Ştie numele, îndeletnicirile şi însuşirile primilor săi martori, Apostoli, Evanghelişti şi Mucenici. Ştie marile minuni pe care El le-a lucrat, şi minunile care s’au petrecut cu El. Ştie dragostea, înţelepciunea şi puterea Sa. Ştie despre moartea Sa şi Învierea Sa. Ştie cum a sporit familia Sa dumnezeiască, din veac în veac, de-a lungul a douăzeci de veacuri. Ştie despre minunile făcute în numele Său, din an în an, de-a lungul a două mii de ani.
Îi ştie după nume pe mulţi neputincioşi care, cu ajutorul Său, au ajuns eroi. Ştie mulţi păcătoşi care, prin Duhul Său, au fost iertaţi, s’au curăţit şi au ajuns drepţi. Ştie mulţi făcători de rele pe care numele Lui i-a preschimbat în făcători de bine.Ştie multe desfrânate care prin El au ajuns Sfinte şi Muceniţe. Ştie multe triburi şi neamuri întunecate care se închinau idolilor, până ce vestea despre Dânsul a ajuns la ei şi i-a luminat cu lumina înţelegerii.
Ştie şi cum apostolii Săi, cu făclia Evangheliei, au luminat păgânii şi triburile sângeroase ale continentului European. Dar, vai fraţilor!, Biserica ştie şi cum omenirea Europeană s’a clătinat în vremea din urmă în credinţa întru Hristos ca Dumnezeu arătat, şi s’a aşezat în rândul celor care l-au judecat şi l-au ucis în Ierusalím.
Aceeaşi frică de Iudei, care în vremile de atunci îi îndepărta pe mulţi de la Hristos, iar pe alţii îi făcea ucenici tainici ai Lui, a pus stăpânire pe Europa aşa-zis cărturărească, intelectuală şi politică a vremilor noastre. Pătrunşi de această frică, unii se leapădă făţiş de Hristos şi îl laudă pe Varavva, alţii întorc spatele Bisericii şi se îndepărtează în tăcere, cu sufletele goale; şi alţii, încă, rămân următori lui Hristos, dar numai pe ascuns, ca nu cumva prigonitorii moderni ai lui Hristos să-i îndepărteze din lojile lor, precum înainte Evreii din sinagogi.
Uşor, uşor, sămânţa necredinţei în arătarea lui Dumnezeu a crescut şi a dat roadele sale amare. Hristos i-a mustrat odinioară pe ucenicii Săi că nu i-au crezut pe Maria Magdalina şi pe ceilalţi doi ucenici care l-au văzut înviat din mormânt şi-au vorbit cu El viu: „Şi au înfruntat necredinţa lor şi împietrirea inimii, că nu au crezut celor ce au văzut pre el înviat.” (Mar. 16:14) Şi toţi ucenicii au crezut.
De câte ori Hristos cel viu nu i-a mustrat în felurite chipuri şi prin cei mai buni oameni pe Europenii botezaţi, pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, dar în zadar. De aceea, Europa a fost lovită cu un bici întreit: necunoaşterea, grija şi deznădejdea. Dar despre aceasta se cade să vorbim în altă parte.

Sfantul Nicolae Velimirovici – Prin fereastra temniței

1

 

Obişnuieşte-te cu ele, rabdă strâmtorările

2

Nefericit este cel ce iubeşte peste măsură comodităţile vieţii şi care s-a înconjurat cu acestea.

La orice inconfort se va simţi stingherit, dezarmat, fiindcă nu este obişnuit să rabde. Şi totuşi, toată viaţa creştinului este „inconfortabilă”, o cale îngustă şi plină de asperităţi, o cruce care impune privaţiuni şi cere o imensă răbdare.

Nu umbla după un trai lesnicios, nu îndrăgi înlesnirile lumii acesteia, ci iubeşte pe Hristos, purtătorul Crucii. Rabdă strâmtorările, obişnuieşte-te cu ele. „M-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am” (Filipeni 4, 11), spune Apostolul.

Nefericit este cel ce iubeşte zorzoanele, cel ce caută să-şi împodobească trupul cu ele. El nu se va mai putea strădui să-şi împodobească aşa cum se cuvine sufletul, prin credinţă, dragoste, blândeţe, smerenie, adevăr, răbdare.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 344-345

1.jpg

Pentru ca pe Dumnezeu să-L dobândim, sa rabdam toate

1

Când pe cele rele le vom suferi, îndată bunătăţile viitoare ne vor fi pregătite. Când ne vom lipsi de bucuria acestei lumi, atunci fără îndoială vom învistieri bucuria lui Dumnezeu în sufletele noastre nemuritoare. De bunul de care ne vom lipsi aici, este cu neputinţă să nu ne desfătăm într-o răsplată viitoare.
Să dăm puţin aici pe pământ, ca să luăm cu dobândă din banca nevăzută a lui Dumnezeu, cea plină de darurile Sale.
Aruncăm seminţele virtuţilor pentru ca să înflorească flori mult mirositoare în cununa slavei celei veşnice ce va încununa capetele noastre.

***

Nu trebuie să ni se pară ciudat că suntem războiţi de patimi şi boli, ci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, acest balsam pentru rănile cele sufleteşti şi trupeşti. Răbdarea este diamantul care îl împodobeşte pe creştin si netedă face calea mântuirii noastre.
Răbdarea este bărbăţia sufletului, sprijinul, rădăcina cea adâncă, care ţine pomul atunci când îl lovesc vânturile şi râurile îl potopesc.
Când cazi, ridică-te şi când păcătuieşti, pocăieşte-te! Numai să nu intre otrava deznădejdii în sufletul tău, ci priveşte marele ocean al milostivirii lui Dumnezeu. Oricâte ar păcătui cineva, toate se pierd în nemărginirea bunătăţii lui Dumnezeu.

***

Mulţumeşte din tot sufletul lui Dumnezeu, care te iubeşte, precum văd, foarte mult. Căci dacă nu te-ar iubi, nu ai fi cum eşti acum. Tu crezi că eşti pierdut, dar eu văd că eşti foarte bine sufleteşte. Numai să nu deznădăjduieşti, să nu-ţi pierzi nădejdea, căci cel ce nădăjduieşte nu va fi ruşinat.
Chiar şi adânc de păcate de-l va acoperi pe om, dacă se pocăieşte şi nădăjduieşte, diavolul se va teme de el, fiindcă inima părintească a Părintelui Ceresc se înmoaie la cuvântul „am păcătuit” al fiului Său risipitor şi aleargă primul, îl îmbrăţişează şi îl sărută, după care junghie viţelul cel îngrăşat, căci mort a fost fiul Său si a înviat.
Deznădejdea păcătosului este cu desăvârşire neîndreptăţită. Poate, oare, o mână de nisip să acopere oceanul?

[…]

Niciodată să nu-ţi pierzi nădejdea mântuirii, ci să strigi către Dumnezeu şi să plângi. Dumnezeu niciodată nu trece cu vederea un suflet care vrea să se mântuiască şi să se pocăiască, oricât de mult s-ar răni în luptă.
Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet.
Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, fiul meu, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”.

Arhim. Efrem Filotheitul, Poveţe părinteşti, Editura Evanghelismos, 2015

1

Harul pocăinţei si cultivarea inimii

18953052_748469615355151_8548626820718527188_n

Evanghelia lui Hristos începe prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Cuvintele acestea continuă dialogul dintre Dumnezeu şi om, care a fost întrerupt în Rai prin neascultarea întâilor-zidiţi. Cuvintele acestea sunt rostite acum în vederea unei creaţii, a unui neam al cărui strămoş este Însuşi Creatorul, Hristos. Pocăinţa, aşadar, este mijlocul prin care se şterge păcatul şi, în cele din urmă, se împlineşte întâiul cuvânt al lui Dumnezeu despre om: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).
Vine o vreme când omul simte că toate lucrările vieţii sale poartă sămânţă stricăciunii şi sunt incapabile să suporte privirea Judecătorului Veşnic. Simţământul acesta conduce la deznădăjduirea cea mântuitoare şi, în continuare, la pocăinţă. Aceasta este întristarea cea bună, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10), după cum spune Apostolul.
În viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina se arată că Sfântul, întrebat fiind, cu puţin înainte de a muri, despre canonul de rugăciune pe care îl ţinea, a răspuns: „Nu există un canon mai bun decât canonul de pocăinţă pe care ni l-a predat Vameşul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» (Luca 18, 13)”. De multe ori, marii Sfinţi, precum avva Sisoe, înainte de a muri, cereau lui Dumnezeu să le prelungească viaţa, ca să aibă mai mult timp de pocăinţă. Acest lucru arată că pocăinţa nu caracterizează doar începutul, ci şi parcursul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti.
Primul pas al omului către pocăinţă este să taie legăturile care îl leagă de lumea din afară, ca să poată să intre în adâncul inimii sale. A doua mişcare este să se instaleze în inima sa adâncă, ca să poată să se tămăduiască prin harul lui Dumnezeu şi să se regăsească în unitate cu întreaga lume.
Viaţa creştinului începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa, care constituie pentru Biserică premizele Botezului. Potrivit învăţăturii patristice, după naşterea trupească a omului de către părinţii lui, urmează a doua naştere, care este duhovnicească şi se împlineşte în taina Botezului. Există însă şi a treia naştere care cere împreună-lucrarea noastră şi se împlineşte lăuntric prin plânsul pocăinţei.
Viaţa creştină nu este statică, ci în creştere şi dinamică. Credinciosul are nevoie să-și păstreze pocăinţa şi după Botez, ca să poată să valorifice harul pe care îl primeşte. Asta se întâmplă prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu. Poruncile arată calea Domnului, şi cine intră pe calea Lui, Îl găseşte tovarăş de drum pe Însuşi Domnul. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul, Domnul se află ascuns în poruncile Lui. Astfel, prin ţinerea lor, credinciosul se face bineplăcut lui Dumnezeu şi Tatălui său; arată că este fiu renăscut al lui Dumnezeu, Îi împlineşte voia şi rămâne în casa Tatălui său.
După Prorocul Isaia, există două niveluri de vieţuire şi cugetare, cel dumnezeiesc şi cel omenesc. Acestea sunt aşa de departe unul de altul, precum este departe cerul de pământ. Prin harisma pocăinţei, omul rămâne la nivelul dumnezeiesc, la vederea-lui-Dumnezeu pe care i-o inspiră dumnezeieştile porunci. În felul acesta rămâne şi creşte ca fiu al lui Dumnezeu.
Pocăinţa este o harismă universală, deoarece cuprinde toate virtuţile. Avva Amona aseamănă pocăinţa monahului cu un cerc de foc care îl înconjură şi îl fereşte de păcat. Pocăinţa îl ţine la înălţimea altor înţelesuri, îi dăruieşte altă vedere, îl eliberează de perspectiva omului, care este urâciune înaintea ochilor lui Dumnezeu şi îl aşează în perspectiva Cerului. Imbolduri pentru pocăinţa adâncă sunt, fie conştientizarea păcatelor sale, fie simţământul neputinţei sale de a răspunde măreţiei chemării lui Dumnezeu. Semnificative sunt şi exemplele Apostolilor Petru şi Pavel: aceştia, amintindu-şi de păcatul lor, se pocăiau, dar harul acestei pocăinţe a lor le revela planul dinainte de veci al lui Dumnezeu pentru om şi îi conducea la o mai mare plinire a pocăinţei.
Încă de la stadiile ei de început, pocăinţa este strâns legată de o mare mângâiere. Îndeplinirea poruncii este legată de răsplata de la Dumnezeu. Pocăinţa este înfrânare de la faptele moarte ale păcatului şi alipire de Dumnezeul Cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă şi conduce la „mai multă viaţă”. Înlătură înstrăinarea omului şi îl leagă din nou de arhetipul său, de Dumnezeu. Îndată ce omul a găsit calea pocăinţei, se întâlneşte cu Domnul, Calea vieţii.
În acest mod, pocăinţa care se oferă cu credinţă şi cuget smerit îi dă credinciosului nădejdea vie că nu va muri în păcatele lui. Cel care se pocăieşte cu adevărat nu poate să aibă deznădăjduirea cea bolnavă. Poate să aibă doar o singură deznădăjduire, deznădăjduirea pentru sărăcia lui duhovnicească. El trăieşte singur această deznădăjduire harismatică. Singur, el cu Dumnezeu. Dimpotrivă, cel care se posomorăşte în relaţiile cu semenii lui, arată că nu trăieşte deznădăjduirea singur înaintea lui Dumnezeu. Lucrul acesta îi împovărează pe fraţii săi, deşi are poruncă să li se facă plăcut.
Părintele Sofronie întărea pocăinţa ca mod de viaţă, prin care omul poate să-şi găsească inima, locul unde se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin pocăinţă se sfărâmă zidurile care înconjură inima. De obicei, la primele stadii ale pocăinţei, lacrimile sunt mai mult psihologice; însă, pentru că se înalţă la Dumnezeu şi mobilizează puterile sufleteşti ale omului, ele sunt lăudabile. Îmi aduc aminte că o tânără grecoaică i-a spus cândva lui Gheronda: „Părinte, plâng foarte uşor, poate e ceva psihologic, poate greşesc”. Gheronda i-a răspuns: „Lasă lacrimile să vină şi fă din ele rugăciune”. Asta înseamnă că nu are importanţă dacă lacrimile sunt psihologice, căci amestecându-le cu rugăciunea ele se preschimbă în lacrimi duhovniceşti. Cu toate acestea, plânsul care are loc atunci când se deschide inima, este diferit; se aseamănă cutremurului prorocesc, care este necesar înainte să urmeze adierea lină. Cutremurul şi vijelia sunt durerea pocăinţei ce curăţeşte inima omului de necurăţia şi stricăciunea morţii şi o pregăteşte să primească mângâierea nestricăcioasă a Duhului.
Pocăinţa deschide inima adâncă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în ea harul Duhului Sfânt. Când omul primeşte acest har, trăieşte începătura celei de a treia naşteri, a aceleia în care devine el însuşi împreună-lucrător al lui Dumnezeu pentru înnoirea sa. Atunci dobândeşte omul starea lui Hristos; Îl primeşte în inima lui pe Hristos, Care Se face El Însuşi slujitor al mântuirii omului; i se deschid ochii sufletului şi Îl vede în chip diferit pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Prin pocăinţă se împlineşte prima poruncă a iubirii. Prin aceasta, omul arată că îşi îndreaptă tot elanul său către Dumnezeu, pentru că îşi reuneşte toate puterile şi înaintează către Dumnezeu cu toată existenţa sa. Astfel, se ridică la nivelul marii porunci de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul său, cu tot cugetul său şi cu toată inima sa. Atunci începe să îl vadă pe fratele său şi întreaga lume aşa cum vrea Dumnezeu şi are doar o singură dispoziţie. Doreşte „ca toţi să se mântuiască prin El”, după cum obişnuia să spună Sfântul Siluan. Are dor şi se roagă ca partea de milă care a primit-o să devină moştenire a tuturor oamenilor. Astfel, omul începe să devină al întregii lumi şi să fie condus către „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
În sfârşit, prin pocăinţă omul devine autentic, pe măsură ce recunoaşte deplin păcătoşenia firii sale căzute. După cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Păcătoşenia, din pricina dimensiunilor cosmice ale urmărilor ei, constituie un fapt universal, care alcătuieşte în acelaşi timp moştenire şi jalnică „contribuţie” a fiecărui om. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Îndată ce credinciosul îşi diagnostichează păcatul, nu îl ascunde, ci mărturiseşte căderea sa înaintea Feţei lui Dumnezeu. Aduce păcatul său la lumină şi prin aceasta îl şterge. În aceasta stă şi puterea Tainei Spovedaniei. Omul care se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu mărturiseşte un adevăr universal. De aceea, putem să spunem că, dacă există un moment în care omul devine infailibil în faţa ochilor Domnului, acesta este atunci când îşi mărturiseşte păcătoşenia. Iar când vădeşte adevărul, atrage pe Duhul Adevărului, Care îl aduce pe credincios la simţământul adânc al sărăciei lui duhovniceşti şi în continuare îl conduce la pocăinţă. Acelaşi Duh Sfânt îi dăruieşte în acelaşi timp tămăduirea şi îndreptarea.
În plus, prin pocăinţă şi spovedanie, creştinul recunoaşte mântuirea lui Dumnezeu şi mărturiseşte că îşi pune nădejdea nu în om, nici în înger, ci în Însuşi Hristos, Care l-a răscumpărat cu sângele jertfei Sale.
În sfârşit, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe care o ridică credinciosul pentru îndreptarea şi mântuirea lui. Este ruşinea pe care o suferă arătându-şi păcatele în faţa lui Dumnezeu şi a slujitorului Bisericii. Astfel se aşează pe drumul Domnului. Ruşinea mică sau mare a spovedaniei, Dumnezeu o primeşte ca mulţumire şi jertfă, de aceea îl răsplăteşte cu harul care îl înnoieşte. Aşadar, cel care se aşează prin ruşinea cea de bunăvoie pe drumul Domnului, Îl găseşte pe Domnul ca tovarăş de drum, pentru că El, după cum a spus, este Calea, Cale a Adevărului şi, în acelaşi timp, a Vieţii. Astfel, credinciosului care merge smerit împreună cu Domnul i se dă harul şi starea Marelui Tovarăş de drum. În puţine cuvinte, prin ruşinea cea de bunăvoie a spovedaniei scăpăm de ruşinea cea fără de voie a judecăţii din urmă şi primim lauda veşnică a lui Dumnezeu.
Desigur, omul primeşte deplinătatea harului prin pocăinţa adamică. Îndată ce rodeşte pocăinţa personală, Dumnezeu înfăţişează în om întregul Adam, şi omul își aduce rugăciunea şi pocăinţa sa ca strigăt al întregului pământ către Dumnezeu. Acest lucru se vede adesea la drepţii Noului şi Vechiului Testament. În Vechiul Testament este semnificativ exemplul celor Trei Tineri care au rămas nevătămaţi în cuptor şi se pocăiau, luând asupra lor păcatul apostaziei întregului Israel în Babilon, primind flăcările de supliciu ale cuptorului ca răspuns drept al lui Dumnezeu pentru păcatul poporului Său. Exemple asemănătoare vedem şi în vieţile Sfinţilor. Sfântul Apostol Pavel se ruga să se facă el anatema de dragul poporului său. Moise s-a rugat pentru poporul lui şi l-a implorat pe Dumnezeu să îl şteargă din Cartea Sa, dacă nu se mântuiesc toţi oamenii lui, fără excepţie. Și în vremea noastră, Sfântul Siluan ridică la Dumnezeu rugăciune de pocăinţă pentru întreaga lume.

Arhim. Zaharia Zaharou, «Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος» [„Omul tainic al inimii”], Editura Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, pp. 152-160

1

Către El să strigi, toată nădejdea noastră este Hristos

20728199_730108953827332_4661037930154068465_n

Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Sa Domnul”. Nu plac lui Dumnezeu vorbe ca acestea. Oare cel care a căzut nu mai poate să se ridice? Oare cel ce s-a abătut nu mai poate să se întoarcă? Sau nu ai auzit ce fel este harul Tatălui faţă de fiul risipitor?
Nu te ruşina, deci, să te întorci, ci spune cu îndrăznire: „Mă duc la Tatăl meu!” Scoală-te şi mergi.
El te va primi şi nu te va dojeni, ci mai vârtos Se va bucura de întoarcerea ta. El te aşteaptă, numai să nu te ruşinezi şi să nu te ascunzi de faţa lui Dumnezeu, cum a făcut Adam.
Pentru tine S-a răstignit Hristos, şi acum te va lepăda? El ştie cine ne strâmtorează, ştie că nu avem alt ajutător, fără numai El.
Hristos ştie că omul este sărman. Nu te lăsa, deci, pradă deznădejdii şi nepăsării, ca unul care este gata de foc. Hristos nu Se mângâie aruncându-ne pe noi în foc; nu este agonisită pentru El să ne trimită la munci.
Urmează fiului risipitor: părăseşte cetatea chinuită de foamete. Apropie-te şi te roagă, şi vei vedea slava lui Dumnezeu. Faţa ta se va lumina, şi tu te vei veseli în Raiul desfătării. Slavă Domnului, Iubitorului de oameni, Care ne mântuieşte!

*

Tu, Doamne a toate, după milostivirea Ta, fii mie liman al mântuirii, scăpare de ajutor, şi mă mântuieşte.
Rog bunătatea Ta, Mântuitorul meu: de acum varsă peste mine milele Tale, şi dincolo mă aşază departe de chinuitori.
Hristoase, Cela ce bine ai voit să Te faci jertfă de dragul nostru, omoară păcatul, de care sunt vătămate toate mădularele mele; pogoară-Te, sălăşluieşte într-însele.
Îndată ce va afla vicleanul despre aceasta, dinţii lui se vor sfărâma şi focul gheenei se va stinge de a Ta strălucire.
Satana cel viclean a vărsat asupră-mi otrava sa, m-a stricat şi m-a doborât cu păcatul – dar întrucât merg pe calea Ta, iar Tu eşti atotputernic, neputinţa mea nutreşte nădejde că Tu, dispreţuindu-l, îmi vei arăta ajutor prin iertarea păcatelor, şi ruşinat va fi stricătorul meu.
Căpeteniile răutăţii m-au orbit cu ale lor patimi, şi cu viclenia lor mi-au răpit frumuseţea tinereţilor mele. Ce să mă fac eu, cel care mi-am pierdut curăţia? Striga-voi către Hristos, ca să-mi dea înapoi frumuseţea mea, şi atunci vor fi ruşinaţi viclenii.
Mântuitorul meu strigă către mine, ucenicul Lui: ‘Nu te deznădăjdui de a ta mântuire; Eu te voi face întreg şi voi ierta păcatele tale. Tu eşti agonisirea Mea, şi nu Te voi părăsi, pentru că te-am răscumpărat cu Sângele Meu’.
Strigă, deci, păcătosule, din toate puterile, şi nu cruţa gâtlejul tău, pentru că Domnul tău este milostiv şi îi iubeşte pe cei ce se pocăiesc. Îndată ce te vei întoarce, Tatăl tău îţi va ieşi în întâmpinare, va junghia viţelul cel îngrăşat, te va îmbrăca în haina luminată şi Se va veseli de tine.

Cuvinte ascetice, Akedia, Faţa duhovnicească a deprimării. Cauze şi remedii, Editura Sophia, Bucureşti, 2010

In general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei si suntem ortodocşi

19430163_1347757912009920_632841931081167668_n

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.
Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.
A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.
Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.
Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.
Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.
O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.
Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.
Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.
Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.
Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.
Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.
Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

1