Despre eretici

1

Omilia VIII – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu. (II Timotei 3, 1-4)

Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, să se gândească la faptul că dintru început s-au petrecut din acestea, diavolul pururea furişând minciuna în locul adevărului. Dumnezeu dintru început a făgăduit cele bune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe.
Dumnezeu a sădit Paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând: „Veţi fi ca Dumnezeu”. (Facere 3, 5) Fiindcă nu dovedea cu nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte, căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta au fost Cain şi Abel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet, Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă până la cea de pe urmă: Moise şi magii, prorocii şi pseudoprorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şi Antihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi au fost.
Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şi apostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel. Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişat minciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu ne necăjim pentru aceasta, căci dintru început s-au petrecut aşa. De aceea zicea apostolul: „Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste”.
Aşadar, cel nemulţumitor este necurat, şi cu drept cuvânt, căci cel nemulţumitor faţă de binefăcătorul său, cum va putea fi recunoscător către alţii? Cel nemulţumitor este fără de dragoste, el este neprimitor de pace. „Clevetitori”, zice, adică grăitori de rău, căci cei ce nu văd la ei nimic bun, având oarecum ca o mângâiere pentru sine de a defăima bunul nume al altora, fac prin aceasta mii de păcate. „Neînfrânaţi” şi cu limba, şi cu pântecele, şi cu toate celelalte. „Cruzi”, de unde vine apoi lipsa de omenie, când cineva este iubitor de argint, când este iubitor de sine, când este nemulţumitor, când este neînfrânat. „Neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi.” „Vânzători” ai prieteniei, „necuviincioşi”, adică fără nici o statornicie în caracter. „Îngâmfaţi”, adică plini de prostie. „Iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.”
Şi în Epistola către Romani scriind, zice: „având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului”. (Romani 2, 20) Acolo spune lăudându-i, iar aici arată păcatul acesta mai rău decât toate păcatele. De ce? Pentru că nu în acelaşi sens a luat întotdeauna acelaşi cuvânt exprimat. Că, după cum de multe ori el ia expresia „icoană” sau „chip” în sens de asemănare sau potrivire, tot aşa de multe ori o ia cu privire la ceva neînsufleţit, la ceva de nimic, precum cbiar el, de pildă, scriind, zice: „Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Corinteni 11, 7), iar prorocul zice: „Deşi ca o umbră trece omul”. (Psalmi 38, 9)
Câteodată ia pe leu în locul împăratului: „El a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică… Cine-l va deştepta?” (Facere 49, 9), iar altădată îl ia ca răpitor: „Ca un leu ce răpeşte” (Psalmi 21, 13), zice. Tot aşa facem şi noi, căci faptele sau lucrurile fiind variate şi compuse, este natural ca exemplele să se ia în mai multe chipuri. De pildă: cînd voim a admira o faţă frumoasă, o comparăm cu cele pictate, iar când voim a admira pe una din cele pictate, zicem că vorbeşte, că grăieşte, dar nu înţelegem acelaşi lucru; aici, noi înţelegem că este aproape aceeaşi cu originalul, iar acolo că este aproape tot aşa de frumoasă.
Tot asemenea şi în închipuirea ştiinţei de care vorbeşte în epistola către romani, că adică este numit un tip, o icoană acea învăţătură, este numai prototipul sau arhetipul evlaviei, iar aici arată că este neînsufleţit şi mort, învederând numai forma, numai chipul şi numai aparenţa. Aşadar, este numai o formă sau, mai bine zis, i numai un schelet fără putere, este credinţă fără fapte. Şi cu drept cuvânt, căci, precum un trup frumos şi bine format, când nu are în el putere, ci doar seamănă exact cu cele zugrăvite, este mort, tot asemenea şi o credinţă dreaptă fără fapte.
Să ne închipuim, de pildă, un iubitor de arginţi, vânzător, obraznic şi care se crede drept. Care-i va fi folosul, dacă n-are nimic cu sine din cele cuvenite creştinilor? Când nu face nimic din acele ce-i caracterizează pe creştini, când îi întrece pe elini în neevlavie, când este spre vătămarea celor ce-l însoţesc, când este spre blasfemia lui Dumnezeu, când prin faptele sale defăima credinţa? „Depărtează-te, zice, şi de aceştia.” Dar dacă din aceştia vor fi în zilele cele de apoi, cum de îi zice lui atunci: „depărtează-te şi de aceştia”?
Erau din aceştia pe atunci, într-un oarecare grad, nu însă tocmai în acelaşi exces; adevărul însă este că prin Timotei îi sfătuieşte pe toţi, ca să se ferească de nişte astfel de oameni. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. (3, 6-7) Ai văzut cum şi aceştia fac uz de vechea înşelăciune, de acea armă pe care diavolul a întrebuinţat-o contra lui Adam? „Se vâră prin case”, zice.
Ai văzut cum a învederat neruşinarea lor prin „se vâră”, necinstea, înşelăciunea, linguşirea? „Şi robesc femeiuşti.” Astfel că aceea care se înşală lesne, este departe de bărbat. A se înşela este potrivit femeilor sau, mai bine zis, femeiuştilor „împovărate de păcate.” Priveşte cum acele femei sunt robite prin păcate, prin raptul că nimic bun nu este într-însele. Chiar expresia „împovărate” este foarte apăsată, căci reprezintă mulţimea păcatelor, neorânduiala şi confuzia în viaţă.
„Şi purtate de multe feluri de pofte”, zice. Dar, aici el n-a învinovăţit natura, căci n-a zis la întâmplare „femei”, ci astrel de femei sau femeiuşti. Şi ce vrea să zică prin: „de multe feluri de pofte”? Prin această expresie multe a lăsat a se înţelege: şi desfătarea, şi neruşinarea, şi desfrâurile. „De multe feluri de pofte”, zice, adică: pofte de bani, de slavă, de desfătări, de obrăznicie, de slavă — sau poate mai lasă a se înţelege şi alte pofte necurate. „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.” De ce? Nu doar că le compătimeşte prin aceasta, ci încă foarte mult le acuză, căci, fiindcă s-au lăsat a fi stăpânite de acele pofte şi păcate, s-a împietrit inima şi cugetul lor.
După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului. (3, 8) Dar cine sunt aceştia? Fermecătorii de pe timpul lui Moise . Şi, cum oare numele lor nu sunt aduse de faţă sau în altă parte cel puţin? Ori că aceste nume s-au predat prin viu grai, ori că Pavel a fost încunoştinţat de Duhul Sfânt.
Aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora. (3, 9) „Dar nu vor spori”, zice. Dar, cum de spune în altă parte: „Şi vor spori mai mult în necucernicie”, pe când aici zice că „nu vor spori”? Acolo el spune că, începând a introduce inovaţii şi a amăgi, nu vor înceta a înşela, ci pururea vor descoperi noi înşelăciuni şi credinţe stricate, căci înşelăciunea niciodată nu stă pe loc.
Aici însă apostolul zice că nu vor amăgi mai mult, nici nu vor crea confuzii — deşi s-ar părea la început că i-ar fi abătut pe unii din calea cea dreaptă —, ci că iute vor fi descoperiţi. Cum că de aceştia vorbeşte, ascultă ce spune mai departe: „pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor”. Cum aceasta? „Precum a fost şi a acelora”, zice. Chiar dacă din toate părţile ar progresa, pentru moment, cele ale înşelăciunii lor, totuşi nu va fi până la sfârşit, căci aşa sunt toate cele care par bune, dar nu de la natură sunt bune. Pentru moment numai progresează, dar după aceea se dau pe faţă şi pier. „Nu însă şi ale noastre sunt de acest fel, zice, la care eşti chiar tu martor. Ale noastre nu se reazemă pe înşelăciune, căci cine ar primi a şi muri pentru înşelăciune?”
Tu însă mi-ai urmat în învăţătură. (3, 10) Aşa că „tu fii voinic, zice, căci nu ai venit întâmplător, ci ai urmat”, de unde se învederează şi timpul cel îndelungat ce îl urmase. „În învăţătură”, expresie care se raportează la cuvânt. În purtare, cu privire la viaţă. În năzuinţă, ceea ce arată dispoziţia şi buna lui voinţă sufletească. „Nu numai că le grăiai, nu numai că le filosofai prin cuvinte.” În credinţă, în îndelungă răbdare, aşa că nimic din cele ale acelora nu te-au tulburat. În dragoste, pe care nu o aveau aceia. În stăruinţă, pe care iarăşi n-o aveau. „În îndelungă răbdare, zice; adică: „mare răbdare am arătat faţă de eretici”. „În îndelungă-răbdare” faţă de prigoniri. În prigoniri şi suferinţe, zice.
Două lucruri îl tulbură pe dascăl: când sunt mulţi eretici şi când ucenicii nu rabdă în patimile ce le întâmpină. Dar, pentru aceştia multe a grăit el: că au fost şi în vecnime şi că vor fi, şi în viitor, că nici un timp nu va fi lipsit de astfel de oameni, că pe noi cu nimic nu vor putea să ne vatăme şi că în lume se găsesc vase de aur şi de lut. Priveşte cum el la urmă vorbeşte de necazuri. Care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra.
Dar, oare, de ce a vorbit numai de aceste cetăţi din cele multe? Fiindcă toate celelalte erau cunoscute lui Timotei şi poate că pomeneşte de fapte mai de curând petrecute, iar nu de cele de demult. Nu le enumeră după felul lor, căci el nu este iubitor de slavă deşartă. Acestea le spune pentru mângâierea ucenicului, iar nu pentru spectacol. Vorbeşte aici de Antiohia Pisidiei şi de Listra, de unde era Timotei.
Câte prigoniri am răbdat! „Amândouă mi-au fost drept mângâiere, zice; că şi eu am avut ocazia de a da pe faţă o bunăvoinţă puternică şi că n-am rost părăsit. Nu se poate spune că Dumnezeu m-a predat unor asemenea necazuri, ci numai că mi-a făcut mai strălucită cununa.” „Câte prigoniri am răbdat”, zice, şi din toate m-a izbăvit Domnul.
Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. (3, 12) „Şi de ce să spun numai de mine? Căci fiecare din cei ce voiesc a vieţui cu evlavie va fi prigonit.” Prin expresia: prigoane, de aici, el înţelege necazurile şi suferinţele, căci nu este cu putinţă ca un om care păşeşte pe calea virtuţii să fie fără de necaz, fără întristare, fără suferinţe şi fără ispite. Şi cum s-ar putea fără de acestea pentru cel ce călătoreşte pe calea cea strâmtă, pentru cel ce a auzit că „În lume necazuri veţi avea”?

Dacă în acel timp zicea Iov: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească?” (Iov 7, 1), cu atât mai mult atunci, când „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi tiind ei înşişi”. (3, 13) „Nimic din acestea să nu te tulbure, zice, dacă ei sunt în fericire, iar tu în ispite, căci aşa este firea lucrului.” Poţi afla din ale mele că nu este cu putinţă ca acela care se războieşte cu cei răi să nu ne în suferinţe şi în necazuri. Nu este cu putinţă să se lupte cineva şi în acelaşi timp să se şi desfăteze sau cel ce se războieşte să se şi desfăteze în mâncări şi băuturi. Nimeni deci dintre luptători să nu caute linişte, nimeni să nu fie în veselie.
Toate cele prezente sunt: război, luptă, necazuri, strâmtorări, ispite, arenă a unor veşnice lupte. Altele sunt timpurile de linişte, iar timpul de faţă este timp de sudori, timp de munci. Nimeni dintre luptătorii care se aruncă în ring nu caută linişte. Dar dacă vrei să cauţi linişte, de ce te-ai aruncat în ring? De ce ai ridicat mâinile? Dar cum vei putea face aceasta, spune-mi, când tu nu-ţi stăpâneşti poftele, când nu te lupţi cu silnicia naturii?
Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus (3, 14-15), adică precum a îndemnat fericitul David, zicând: „Nu râvni la cei ce viclenesc” (Psalmi 36, 1), tot aşa sfătuieşte şi apostolul, zicând: „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat”, şi încă nu oricum, ci: „şi de care eşti încredinţat”, adică ai crezut.
Şi ce ai crezut? Că aceasta este viaţa şi, dacă deci vei vedea aici lucruri cu totul contrare celor ce ai crezut, să nu te tulburi, de vreme ce şi Avraam vedea contrariul şi n-a pătimit nimic. Ai auzit de pildă că: „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facere 21,12), şi totuşi i s-a poruncit de a-l jertfi pe Isaac, iar pentru aceasta el nici nu s-a tulburat, nici nu s-a neliniştit.

DESPRE ICONOMIA DIVINĂ. CĂ AICI CEI DREPŢI SE GĂSESC
ÎN NECAZURI, IAR PĂCĂTOŞII ÎN BUCURIE, FĂRĂ CA VIRTUTEA
SĂ RĂMÂNĂ NERĂSPLĂTITĂ IAR PĂCATUL NEPEDEPSIT.
CELE DESPRE DUMNEZEU SUNT NECUPRINSE DE MINTEA NOASTRĂ.
NU TREBUIE SĂ ACORDĂM ATENŢIE GHICITORILOR

Nimeni deci să nu se scandalizeze de cei răi, căci acest lucru 1-a spus Scriptura de la început. Şi ce este dacă şi cei buni se veselesc şi cei răi sunt pedepsiţi? Una din acestea două e natural să se întâmple, iar alta deloc; anume, ca aceia răi să fie pedepsiţi, aceasta se poate, iar ca aceia buni pururea să se bucure, aceasta nu se poate. Nimeni n-a fost asemenea lui Pavel, şi totuşi în necazuri şi-a petrecut întreaga viaţă; în lacrimi, în suspinuri, noaptea şi ziua, după cum zice: „timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi” (Faptele Apostolilor 20, 31), şi: „mă împresoară în toate zilele”. (II Corinteni 11, 28)

Nu că doar astăzi se bucura, iar mâine se întrista, ci în riecare zi nu înceta a fi scârbit. Deci, cum de a zis că „cei răi vor spori spre mai rău”? N-a spus că se vor bucura de linişte, ci că „vor spori spre mai rău”, adică sporirea lor este în rău. N-a spus că vor fi în fericire. Dar dacă şi sunt pedepsiţi, de aceea sunt, ca să nu-ţi închipui că păcatele sunt nepedepsite. Deoarece gheena nu are puterea de a ne împiedica de la rele, Dumnezeu cruţându-ne, ne deşteaptă întruna. Dacă nici un rău n-ar fi pedepsit, nimeni n-ar mai crede că Dumnezeu Se îngrijeşte de cele omeneşti, iar dacă toţi ar fi pedepsiţi, nimeni n-ar mai aştepta învierea morţilor, de vreme ce toţi şi-au luat aici plata.
De aceea aici şi pedepseşte, şi nu pedepseşte, de aceea drepţii sunt necăjiţi aici, căci sunt ca străini şi ca aflaţi în locuri străine. Drepţii însă sureră aici pentru încercare, căci ascultaţi ce spune Dumnezeu despre Iov: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. (Iov 1, 12) Iar dacă poate şi păcătoşii sureră câteodată de acestea, îşi iau răsplata păcatelor.
În toate, dar, să-I mulţumim lui Dumnezeu, fie într-un fel, fie într-altul, căci amândouă acestea ne sunt folositoare. Nu urându-ne sau dispreţuindu-ne face El aceasta, ci prin amândouă arătând îngrijirea Lui cea părintească. „Deoarece ştii de la cine le-ai învăţat şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi”, adică de la vârsta cea mai fragedă ai învăţat Sfintele Scripturi. Şi ce vrea să zică prin „Sfintele Scripturi”? Adică Testamentul Vechi. În aceasta ai crescut, zice, aşa că printr-acestea credinţa ta este tare şi nimic nu te poate vătăma. Rădăcina ei este adâncă, fiind hrănită într-un timp îndelungat; aşa că nimic nu o mai poate urni din loc.

„Care pot să te înţelepţească”, zice, şi anume, „care nu te vor lăsa să pătimeşti ceva prostesc, după cum pătimesc cei mulţi”. Căci acela care cunoaşte Sfintele Scripturi, după cum trebuie a le cunoaşte, nu se va scandaliza de nimic din cele întâmplate, ci pe toate le rabdă cu bărbăţie, unele lăsându-le în seama credinţei şi a iconomiei lui Dumnezeu, celei necuprinse de mintea noastră, pentru celelalte ştiind şi răspunsul şi găsind exemple în Sfintele Scripturi.

Pentru că şi a nu cerceta toate cu amănunţime şi a nu voi să ştie cineva totul înseamnă o mare dovadă de ştiinţă. Şi dacă voieşti, voi dovedi aceasta cu un exemplu. Fie, de pildă, un râu sau mai bine zis, fie mai multe râuri, aşa precum sunt râurile, care nu toate ar fi egale în adâncime, ci unele au matca mai întinsă sau mai răsfirată, altele mai îngustă şi mai ladâncă, şi destul de mare pentru a-l îneca pe cel ce nu ştie.
Deci, dacă a nu voi ca pe toate să le încerci deopotrivă este un lucru bun, tot aşa şi a nu voi ca să cunoşti toate adâncimile nu este o mică dovadă că ştii; precum, de asemenea, cel ce voieşte ca să treacă prin toate părţile râurilor dă dovadă că el însuşi nu ştie particularităţile râurilor şi de multe ori se pierde în adâncuri prin îndrăzneala lui. Tot astfel şi cu Dumnezeu, căci cel ce voieşte a şti totul şi toate le cutează, acesta tocmai este cel ce nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Dacă la râuri, în cea mai mare parte, trecerea e sigură şi doar puţine locuri sunt întortocheate, aici din contră, căci cea mai mare parte a faptelor Lui ne sunt ascunse nouă şi nu ne este cu putinţă de a cerceta cu fineţe căile Lui. Deci, de ce te grăbeşti de a te scufunda pe tine însuţi? Aceasta numai să ştii că Dumnezeu toate le iconomiseşte, toate le prevede, că noi suntem liberi, că pe unele le face El, iar pe altele le îngăduie, că El nu voieşte a fi ceva rău, că nu toate se fac după voinţa Lui, ci şi după a noastră, pe când toate cele bune sunt şi după îndemnul Său, şi după al nostru, că nimic nu se poate ascunde de El. Pentru aceea toate le face.
Apoi, ştiind tu aceasta, însuţi socoteşte care sunt cele bune, care sunt cele rele şi care sunt cele indiferente; de exemplu: virtutea este un bun, ticăloşia este un rău, iar bogăţia, sărăcia, viaţa şi moartea sunt indiferente. Dacă toate acestea le ştii şi împreună cu acestea mai ştii că drepţii sunt necăjiţi, ca să fie încununaţi, iar cei păcătoşi sunt necăjiţi, ca să se plătească păcatele lor, că nu toţi păcătoşii dau seamă aici de păcatele lor, ca nu cumva cei mai mulţi să nu creadă în înviere, că nu toţi drepţii sunt necăjiţi, ca nu cumva să-ţi închipui că răutatea este ceva de laudă, ci virtutea.
Toate acestea sunt reguli şi notare neschimbate, şi ceea ce voieşti aplică şi combină cu ele, şi nu te vei mai mira. Căci ceea ce este numărul de şase mii în calculele dascălilor, care pe toate le împarte şi le înmulţeşte în regula sa şi toate se învârtesc prin acest număr, iar aceasta o ştiu toţi câţi au învăţat carte, tot aşa şi regulile acestea, pe care iarăşi le voi spune pe scurt, iar dacă cineva le ştie, niciodată nu se scandalizează. Şi care sunt aceste reguli?
Că virtutea este un bun, că răutatea este ceva mârşav, că bolile, sărăcia, vicleniile, falsele acuzaţii şi altele de acest fel sunt indiferente; că drepţii sunt necăjiţi aici, iar dacă poate unii sunt fericiţi, aceasta se petrece ca nu cumva virtutea să pară că este urâtă; că toţi cei răi sunt fericiţi aici, ca acolo să fie pedepsiţi, iar dacă poate unii sunt pedepsiţi aici, aceasta se petrece ca nu cumva răutatea să pară că este ceva bun şi nici ca faptele să rămână nepedepsite.
Iar dacă nu sunt toţi pedepsiţi aici, aceasta se face ca nu cumva timpul învierii să fie pus la îndoială. Că şi între cei buni se găsesc din aceia care au fapte urâte, pe care însă le părăsesc tot aici, precum se găsesc şi dintre cei răi care să aibă oarecare fapte bune, şi aici se bucură, ca acolo să se pedepsească. Că, în fine, lucrurile lui Dumnezeu sunt necuprinse de mintea omenească. Că mare este deosebirea dintre El şi noi, şi atât de mare, încât nici n-o putem spune. Dacă deci toate acestea le calculăm în mintea noastră, nimic din cele de aici nu ne va putea tulbura.
Dacă noi ascultăm întruna Sfintele Scripturi, vom găsi multe exemple de acest fel. „Care pot să te înţelepţească, zice, spre mântuire. Sfintele Scripturi ne pun înainte şi pe cele ce trebuie făcute, precum şi pe cele ce nu trebuie a le face, căci ascultă tot pe acest fericit, care spune în altă parte: „Eşti încredinţat că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povăţuitor celor fără minte, învăţător celor nevârstnici”. (Romani 2, 19-20) văzut deci că legea este lumina celor dintru întuneric?
Dar că legea a fost lumina celor din întuneric, dacă litera legii era lumină, litera care ucide, apoi ce oare ar fi legea harului, Duhul cel de viaţă dătător? Dacă legea veche a fost lumină, ce va fi lelea nouă, unde atâtea s-au desfăşurat? Este atât de mare deosebirea între cele vechi şi cele noi, pe cât de mare e deosebirea dintre cer şi pământ. E ca şi cum ar deschide cineva cerul celor de pământ, care nimic nu ştiu, şi i-ar face de a vedea toate ca prin oglindă.
Am învăţat în Sfânta Scriptură despre gheena, despre împărăţia cerurilor, despre judecată. Să nu credem deci în lucruri irosteşti, căci toate acelea sunt înşelăciuni şi fermecătorii. „Dar, zici tu, dacă se întâmplă cele ce spun ei?” De aceea se întâmplă — de cumva se întâmplă —, fiindcă tu crezi. Te-au luat rob, sunt stăpâni ai vieţii tale, te poartă precum voiesc. Căci spune-mi: dacă un căpitan de hoţi l-ar avea în mâinile şi sub puterea sa pe fiul împăratului, care s-a refugiat la el şi care nutreşte singurătatea şi convieţuirea cu el, oare ar putea să-i zică lui: „Vrei să trăieşti sau să mori”? Ar putea foarte bine.
De ce oare? Nu doar pentru că ar fi prevăzut viitorul, ci pentru că s-a făcut stăpân şi de a-l mântui, şi de a-l nimici pe fiul împăratului, acela făcându-l pe el stăpân. Căci va putea şi să-l omoare, va putea şi să-l lase liber, de vreme ce e sub puterea sa. De i-ar zice: „Eşti bogat de acum înainte sau eşti sărac”, al amândurora este el stăpân, şi deci aşa se va întâmpla precum i-a spus. Cea mai mare parte a lumii s-a dat pe sine sub stăpânirea diavolului.
Sau şi altfel trebuie privită această chestiune: când cineva se obişnuieşte a se încrede, mult contribuie faptul acesta acelor înşelători. Nimeni nu dă atenţie la cele ce nu se petrec aşa precum el a spus, ci dacă s-a petrecut ceva din cele spuse. Iar dacă au vreo putere de a cunoaşte mai dinainte cele ce se vor întâmpla apoi adu-mi-i mie, credinciosului, pe aceia. Nu spun acestea ca să mă fălesc. Interes am de a vă scăpa de unii ca aceştia, iar nu de a mă făli, căci şi eu sunt plin de păcate. Pentru toate acestea nu mă fălesc, ci cu harul lui Dumnezeu de toţi aceia îmi bat joc.

Adu-l, zic, la mine pe acel mag, dacă spune că are putere de a şti mai dinainte, şi spune-mi cele ce mi se vor întâmpla mâine. Dar nu va spune nimic, căci eu mă aflu sub puterea Împăratului tuturor şi nu are nici supunerea mea, şi nici autoritate asupra mea. Departe sunt de ascunzătorile lui, căci eu slujesc Împăratului a toate. „Dar, zici tu, cutare a furat, şi iată că cutare mag l-a dat pe faţă.”

Dar nu peste tot este aceasta adevărat, ci numai râs şi minciuni, căci ei nu ştiu nimic, iar dacă poate vor şti ceva, apoi mai întâi trebuie a spune cele ale lor, cum de pildă s-au furat cele mai multe lucruri sfinţite de la idolii lor, cum de s-a topit cel mai mult aur de prin templele lor. Şi dacă au ştiut, de ce n-au spus mai dinainte preoţilor lor? Astfel că nu ştiu nimic. Nu ştiu să spună nici când templele lor cele idoleşti cad pradă locului şi mulţi se pierd. De ce deci nu cruţă mântuirea lor? Aşadar, faptul este numai o întâmplare, o nimerire, de cumva a fost prezis.
Sunt printre noi proroci, dar nu dau greş niciodată; nu doar una spun şi alta se face, nu una se întâmplă, iar alta este minciună, ci toate se adeveresc. Aceasta este cu adevărat prevedere sau ştire mai dinainte. încetaţi vă rog cu această nebunie, dacă într-adevăr credeţi în Hristos; iar de nu credeţi, de ce vă batjocoriţi pe voi înşivă, de ce vă amăgiţi? „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (III Regi 18, 21) De ce te duci la acel mag sau vrăjitor? De ce-l întrebi? De îndată ce te-ai dus, de îndată ce l-ai întrebat, te-ai pus sub robia lui, căci îl întrebi ca unul ce crezi. „Nu, zici tu, nu-l întreb ca şi cum aş crede că tot ce va spune se va adeveri, ci ispitindu-l. Dar chiar de s-ar adeveri, nu este fapta unui om care este încredinţat că acela spune minciuni, ci a unuia care se îndoieşte.
Deci, de ce întrebi ce va fi? Căci dacă el ar zice: „aceasta va fi, fă aceasta şi vei scăpa”, chiar nici aşa n-ar trebui să slujeşti idolilor; dar totuşi nu atât de mare este nebunia. Când însă prevestesc cele viitoare, apoi cel ce vrea să ştie, nimic altceva nu-i procură, decât o tristeţe zadarnică. Faptul nu se întâmplă, pe când tristeţea rămâne şi-l topeşte.
Dacă aceasta ar fi fost în interesul nostru, nu s-ar fi ferit Dumnezeu de a ni le împărtăşi, nu ne-ar fi pizmuit şi nu ne-ar fi ascuns aceasta, El care a zis: „Câte am auzit de la Tatăl, am arătat vouă”, şi: „Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”, şi: „De acum nu vă mai zic slugi, ci prieteni; voi sunteţi prietenii Mei”. (Ioan 15, 14-15) De ce, dar, nu ni le-a arătat şi pe acestea? Pentru că voieşte ca poi să nu facem nici o vorbă de ele. Acestea le spunea celor din legea veche, le spunea despre asin şi despre altele de acest fel, fiindcă erau prunci; pe când nouă, fiindcă voieşte a nu face nici o vorbă de ele, n-a pus nici o grijă de a ni le face cunoscute.
Însă, ce anume aflăm? Ceea ce n-au aflat aceia, că toate ale lor erau mici, pe când cele ce am aflat noi sunt acestea: că vom via, că vom fi nemuritori, că vom deveni nestricăcioşi, că viaţa aceea nu va avea sfârşit, că toate vor trece, că vom fi răpiţi în nori, că toţi cei răi vor fi pedepsiţi şi multe altele pe lângă acestea, şi nici o minciună. Oare nu este mult mai bine de a şti acestea, decât că asinul cel pierdut a fost găsit? Iată, ai primit asinul, iată l-ai aflat. Ei! Şi care îţi este folosul? Oare nu-l vei pierde iar în alt chip? Chiar dacă el nu te va părăsi, tu îl vei părăsi o dată cu moartea ta, pe când cele ce eu spun, dacă vom voi a le păzi, le vom avea necontenit.
Acelea deci să le urmărim, pe acelea să le dorim, ca unele ce rămân şi care sunt sigure. Să nu-i luăm în seamă nici pe ghicitori, nici pe fermecători, nici pe şarlatani, ci numai pe Dumnezeu, Care pe toate le ştie lămurit şi pe toate le cunoaşte, şi atunci le vom şti pe toate câte trebuie a le şti şi ne vom învrednici de toate cele bune, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Despre eretici. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s