Nu mântuiește sau vindecă omul „orice credință”

WksJZ

Un mod prin care mulți încearcă să tâlcuiască minunile fără să fie „obligați” să creadă că există Dumnezeu (pentru că aceasta ar avea înfricoșătoare consecințe morale și existențiale pentru conștiința lor), este concepția că „înlăuntrul omului” se ascund uriașe „puteri”, care, atunci când „crede” sau „vrea” ceva foarte mult, ele sunt puse în lucrare și înfăptuiesc ceea ce vrea omul.
Omul încrezător „nu știe” că deține astfel de puteri, ci are numai încredere în Dumnezeu sau în sine (este același lucru, potrivit concepției de mai sus), însă această încredere activează „automat” puterile sale. Ar putea să se „încreadă” fie într-o minge de fotbal, fie în „soartă”, fie „în sufletul unui mort”, fie într-un basm (zână din mitologia populară nord-europeană) – nu are importanță către cine sau către ce se îndreaptă credința lui, pentru că în realitate nimic din acestea nu „există”, căci orice credință este „credință în propriile mele puteri” și de aceea „credința face minuni”. Este vorba despre ceva asemănător cu efectul placebo, medicamentul imaginar ce se dă experimental bolnavilor, care se simt mai bine – sau chiar se vindecă -, deoarece „credința” lor că au luat un medicament eficient, activează puterile vindecătoare interioare, care îi vindecă. Tot acestui lucru i se atribuie și înrâurirea binefăcătoare a rugăciunii: deoarece știu că cineva se roagă pentru mine, puterile mele interioare sunt activate și mă vindec.

Firește, aici va putea ridica două obiecții:

a) Nu se vindecă toți oamenii care „cred” că se vor vindeca,

b) De multe ori se întâmplă minuni la oameni care nu cred sau care nu știu că cineva se roagă pentru ei.

Susținătorii acestei concepții explică primul caz ca pe o lipsă de credință, în timp ce pe al doilea îl leapădă, caracterizându-l în mod samavolnic drept minciună.

Se pune de față și un argument din Noul Testament, și anume că Iisus în destule cazuri a spus oamenilor pe care i-a vindecat: „Credința ta te-a mântuit” (Mt. 9,22; Mc. 10, 52) și ceva asemănător (de pildă la Mt. 8,10; 15,28). „Iată, deci, – spun ei – că credința a făcut minunea și nu Dumnezeu. Aceasta a spus-o Iisus, Care a fost un mare înțelept și un dascăl sincer”.

Dar să vedem puțin subiectul acesta.

Despre ce credință vorbea Domnului?

Există unele cazuri în care Domnul se referă concret la ceea ce trebuia să creadă oamenii pentru a se izbăvi de problemele sănătății lor: „Crezi în Fiul lui Dumnezeu?” (In. 9,35-38) și „Crezi că pot face aceasta?” (Mt. 9, 28).

Așadar, potrivit lui Iisus nu „orice credință” mântuiește sau vindecă omul, ci credința concretă în Însuși Fiul lui Dumnezeu și Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Menționăm că în cazurile sutașului roman (Mt. 8, 5-13), a paraliticului din Capernaum (Mt. 9, 1-8) și a Cananeencei (15, 21-28), credința altora a devenit pricină ca Iisus să-i vindece.

Se pare că sutașul roman sau Cananeeanca nu știau exact „cine era Iisus”, însă cu siguranță nu ar fi avut aceleași rezultate, dacă ar fi „crezut” că îi va vindeca zeii religiilor lor politeiste. Dumnezeu Care a săvârșit minunea era pentru ei Dumnezeu despre Care vorbea Iisus. El nu a pretins de la ei să devină ucenicii Săi, nici să-și „corecteze credința”, ci a primit credința lor. Cu toate acestea El este Cel care a vindecat pe bolnavii lor, iar nu zeii panteonului roman sau cananean. Iar aceasta se datorează – după noi creștinii – faptului că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor (încă și mai mult: al tuturor ființelor) și face bine fiecărei făpturi a Sale, fie că-L cunoaște, fie nu.

Așadar, de ce trebuie credința?

Credința este trebuincioasă pentru a deschide inima omului și a se face primitoare a Harului lui Dumnezeu. Dar atenție: Se poate ca inima cuiva să nu fie primitoare a dumnezeiescului Har, dacă omul, vreme îndelungată, aparținând unei religii politeiste, îi adoră pe demoni crezând că adoră „dumnezei”. Astfel, cazuri ca ale sutașului sau a cananeencei au fost deosebit de importante, deoarece, cu toate că erau închinători la idoli, inima lor nu fusese stricată de către închinarea la demoni, iar credința în puterea lui Iisus o putea deschide și strecura în ea Harul dumnezeiesc binefăcător.
Există oameni care au nevinovăția unui copil mic (Lc.18, 15-17), au „simplitatea inimii”(Fapte 2, 46) și, firește, au smerenie. Sunt aceia care „Îl cinstesc pe Dumnezeu fără să-L cunoască”(Fapte 17, 23) și fac voia Lui fără să fi citit Evanghelia, pentru că lucrează în sufletul lor, în chip sănătos legea universală a conștiinței, care a fost pusă în om de Dumnezeu (Vezi Epistola către Romani 2, 14-15).
Cazuri asemănătoare putem găsi, poate, în toate religiile, pentru care pricină vedem că se întâmplă minuni peste tot. Firește nu toate „minunile” sunt lucrări ale lui Dumnezeu, precum nu putem spune că toate minunile din afara Ortodoxiei sunt „lucrări ale demonilor”.

Ce părere avea Iisus despre credință?

Menționăm că în Evanghelii Iisus nu se arată pe Sine ca „unul din cei mulți” mântuitori și învățători, fie chiar și trimiși de Dumnezeu, ci ca singurul Mântuitor al oamenilor, care pretinde o credință exclusivă în El (Vezi Mt. 23, 8-11; In. 6, 53-58; 10, 1-21) și o desăvârșită prudență față de ceilalți (Mt.24, 4-5 și 23-25). Pretinde de asemenea să-L iubească oamenii mai mult decât pe părinții lor și pe ceilalți membrii ai familiilor lor (Mt. 10, 34-37), pentru că alipirea de familie, de „valorile familiei” și de interesele familiale ne împiedică de obicei să iubim toată lumea.

Deci, dacă acceptăm că Iisus a spus adevărul, atunci va trebui să recunoaștem că nu i-a învățat pe oameni „auto-vindecarea prin credință” și că minunea a săvârșit-o El, iar nu „credința” bolnavului „de la sine”. Iisus nu a fost un „vindecător” oarecare din mulțimea felurită de vindecători, ci lucrarea Sa a fost vindecarea prin excelență a tragediei umane, a îndepărtării de Dumnezeu, care aduce moartea.

Credința „mută munți”

În acest fel trebuie să înțelegem și textele de la Matei 17, 20 și 21, 21, unde Domnul le spune Ucenicilor Săi că dacă vor avea fie și puțină credință, „ca grăuntele de muștar”, vor porunci unui munte să se ridice și să se arunce în mare, iar acela va asculta.

Nu înțelege să „credem” că vom vorbi muntelui și astfel îl vom muta, ci să credem că Dumnezeu îl va muta datorită rugăminții noastre făcută către El. Altfel nu au sens cuvintele lui Iisus: „Dacă veți cere ceva în Numele Meu, Eu o voi face” (In. 14, 13) și: „Și orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă va da” (In. 15, 16).

Reclame

Biserica si moda

1

Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare!

Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu te-a făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.

Părintele Sofian Boghiu, Un iconar de suflete, Volumul 1, Editura Basilica

1

Să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic, dacă cineva vrea să aibă multă putere

1

Cei care nu au nimic, tocmai aceștia, mai cu seamă, pot să grăiască liberi de toate cele. Câţi bogați nu erau în vremea lui Irod, câți puternici ai zilei? Dar cine a avut curajul să iasă în față şi să-l certe pe tiran? Cine a apărat legile nedreptățite ale lui Dumnezeu? Nici unul dintre cei avuți. Ci săracul şi sărmanul, cel care nu avea nici măcar pat, nici masă, nici acoperiș: cetățeanul pustiului ‒ Ioan Botezătorul. Numai el singur, și cel dintâi, l-a mustrat pe tiran, cu toată îndrăzneala, și a dat pe față nunta lui adulteră. Și, fiind toți de față, a osândit-o pe cea care îl nedreptățea pe Irod. Iar înaintea acestuia a fost marele Ilie, cel care nu avea nimic mai mult decât un cojoc, singurul care l-a mustrat cu multă bărbăție pe nelegiuitul şi necredinciosul Ahab. Căci nimic nu ne pregătește așa de mult să grăim slobod și nu ne înduplecă atâta să îndrăznim când sunt asupră-ne toate înfricoșările și nu ne face așa de nebiruiți şi tari, precum a nu avea nimic al nostru și a nu ne înconjura de vreun lucru.
Așadar, dacă cineva vrea să aibă multă putere, să-și atragă de partea lui sărăcia, să disprețuiască viața de aici şi să socotească moartea un nimic. Acesta poate să fie de folos bisericilor, nu numai mai mult decât bogații şi demnitarii, ci chiar decât împărații. Căci împărații şi bogații toate câte le fac, le fac cu ajutorul banilor. Dar unul ca acesta, adeseori împlinește isprăvi multe şi mari, primejduindu-se şi dându-se la moarte. Și pe cât sângele este mai de preț decât orice aur, pe atât este mai bună jertfa acestuia decât a banilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004

1

In schimbul banilor, rugăciuni și cereri pentru cei ce păcătuiesc, vai celor ce făgăduiesc

1

Grijă mare așadar, pentru căutarea doctorilor experimentați care pot să vindece rănile sufletului rănit de păcate. Grijă urgentă din pricina caracterului acut al rănilor și al feluritelor patimi. Grijă intensă pentru primejdia amară, fiindcă așa cum medicul neiscusit pe mulți îi trimite la porțile iadului, la fel și duhovnicul neînțelept și nepriceput multe suflete va trimite în iad. O! cât de înfricoșător rău este să afle cineva moartea acolo unde caută vindecare! Cine poate să aprecieze mărimea uriașei nenorociri? Cine poate să plângă o asemenea pierzanie! Ochii lui trebuie să se transforme în izvoare de lacrimi ca să plângă pe măsură nenorocirea. Vai! Vai! celor ce fac pe duhovnicul și omoară sufletele celor ce se mărturisesc! Vai celor care pretind bani în locul străpungerii și zdrobirii inimii și împăcării lui Dumnezeu prin viață virtuoasă spre iertarea păcatelor. Vai celor ce caută ca în schimbul plății să vândă iertarea faptelor rele! Vai celor fățarnici și celor ce fățărnicesc evlavia spre înșelare și căutarea câștigului, celor ce fac pe evlavioșii pentru bani! Vai celor ce făgăduiesc în schimbul banilor rugăciuni și cereri pentru cei ce păcătuiesc! Vai neguțătorilor de suflete care vând pentru câteva monede sufletele creștinilor demonilor! Vai celor ce învață minciuna! Partea lor va fi cu tatăl lor diavolul, tatăl minciunii!

Sfântul Nectarie

1.jpg

Să te comporți la Sfânta Liturghie, tu stii?

1

Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu:

– Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru“, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică, pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea.

Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credinţa strămoşească, 2003 – fragment

1

Cunoşti, oare, la ce sfârşit vei ajunge? Ştii, oare, când te-a zămislit maica ta în pântece?

1

Nu ai, omule, cu ce să te mândreşti, căci nu ai nimic de la tine – nu ai nimic al tău. Ai fost, oare, mai înainte, în acest veac? Nu ai fost. Ştii, oare, când te-a zămislit maica ta în pântece? Sau după puterea ta şi după gândurile tale ai fost născut astfel? Ştii, oare, cum, în timp, ai crescut astfel şi ai dobândit această înfăţişare? Cunoşti, oare, la ce sfârşit vei ajunge? Dacă nu cunoşti toate acestea şi nu le pricepi, atunci de ce te mândreşti fără rost cu cele care nu sunt ale tale, ci ale lui Dumnezeu?!
Fii smerit şi cu dreaptă cugetare. Dacă oamenii îţi atribuie ceva, tu atribuie toate acestea lui Dumnezeu. Căci toate sunt de la El: pe toate El le-a zidit. Nu te mira că unii nu pricep şi nu ştiu ce este al lui Dumnezeu. Însă tu, ştiind aceasta, nu fi fără de minte: atribuie acolo unde se cuvine, atribuie acolo de unde toate îşi iau obârşia. Toate sunt de la Dumnezeu, iar tu toate le socoteşte ale lui Dumnezeu. El este începutul a toate, tu toate i le atribuie Lui. El pe toate le cuprinde, către El le îndreaptă pe toate.

Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007

1

Cale spre mântuire este spovedania

1

Omul, dacă nu se spovedeşte, n-are speranţa de mântuire. Că oricât de mulţi ani am trăi, suntem oameni care greşim, şi fundul iadului îl aşteaptă pe tot păcătosul.
Dar vezi că Dumnezeu n-o să ne pedepsească pentru că am păcătuit; o să ne pedepsească de ce nu ne-am pocăit. Când te duci şi spovedeşti toate fărădelegile pe care le-ai făcut înaintea duhovnicului, acolo-i de faţă Hristos, acolo şade şi-ţi ascultă spovedania ta, şi tot în momentul acela, când zici „Doamne, mă rog, iartă-mă” şi când ţi-a citit preotul rugăciunea de dezlegare, ai rămas curat desăvârşit, ca şi cum n-ai fi făcut nici un păcat.
Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l-a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s-a terminat; veşnicia iadului, pieirea te aşteaptă.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 196)

1