Predica Parintelui Petroniu Tanase la Duminica a opta după Rusalii

1

Prima înmulţire a pâinilor

(Matei 14,14-22)

La privegherile dinspre duminici şi sărbători, slujba Ve­cerniei se încheie cu rânduiala binecuvântării pâinilor. Pe o masă în mijlocul bisericii se află 5 pâinişoare, pe care preotul le binecuvântează cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, care ai binecuvântat cele cinci pâini în pustie şi ai săturat cu ele cinci mii de bărbaţi…” Numărul de cinci al artoselor, ca şi cele cinci prescuri de la Sfânta Liturghie şi rugăciunea rostită pen­tru sfinţirea lor, ne aduc aminte de minunea înmulţirii pâinilor, săvârşită de Mântuitorul în pustiul Palestinei, pe care am auzit-o în Sfânta Evanghelie de astăzi.
Era în vremea când Irod ucisese pe Sfântul Ioan Boteză­torul. Mântuitorul, auzind de aceasta, S-a retras în pustie să se roage, învăţându-ne că întotdeauna, dar mai ales în vreme de încercare, să alergăm cu rugăciune stăruitoare către Dumnezeu. Nu s-a putut, însă, tăinui de oameni, pentru că o mare mulţime s-a luat după Dânsul. Văzându-i, Mântuitorului I s-a făcut milă de ei, că erau ca o turmă fără de păstor, şi le-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Fără îndoială că vor fi fost mulţi bolnavi la o mulţime de zece mii de oameni şi mulţi din cei vindecaţi vor fi fost bolnavi de boli grele: orbi, muţi, paralitici, leproşi, ş.a. Sfinţii Evanghelişti însă le trec cu vederea pe toate şi se opresc numai la minunea înmulţirii pâinilor, pe care o pomenesc toţi cei patru, pentru marea ei însemnătate. Se cuvine de aceea ca şi noi să stăruim mai îndeaproape asupra ei.
De obicei Mântuitorul făcea minunile la arătare. Aşa a vindecat pe orbii de la drumul Ierihonului, aşa a înviat pe Lazăr. Minunea înmulţirii pâinilor însă o face mai ferit, pe neobservate. Mai întâi pregăteşte pe Apostoli: „De unde să cumpărăm pâine pentru atâta lume? întreabă Domnul pe Filip, pentru a-l încerca, pentru că El ştia ce are să facă” (Ioan 6, 6); iar Andrei aduce vestea că este un copil care are cinci pâini şi doi peşti. Pe urmă rânduieşte mulţimea în cete de câte 50 şi 100 de oameni. Nimănui nu-i trecea prin minte ce avea să se întâmple. Inchipuiţi-vă o întindere mare de loc, o poiană mare în care se află mai bine de o sută de cete de câte cincizeci sau o sută de oameni, în total cam la zece mii de inşi – de fapt, numai bărbaţi ca la cinci mii. In mijloc se află Domnul cu ucenicii şi băieţaşul având în traistă pâinile şi peştii. Domnul ridică ochii spre cer, face o rugăciune tainică şi binecuvântează pâinile şi peştii; ia apoi una şi o rupe în două-trei bucăţi şi le dă ucenicilor, care la rândul lor fac acelaşi lucru, fiecare mer­gând la câte o ceată şi împărţind bucata primită; apoi vin iarăşi la Domnul, iau alte bucăţi şi le împart altor cete. Şi frânge Domnul cele cinci pâini şi cei doi peşti şi frâng şi ucenicii bu­căţile primite şi frâng şi frâng mereu, dar pâinile şi peştii nu se mai termină până când toate cetele au luat cât le-au trebuit. Ba au mai rămas şi 12 coşuri de resturi! La început oamenii au mâncat cu poftă, că erau flămânzi după trei zile de foame şi oboseală, dar mai apoi şi-au dat seama de marea minune. Se vor fi mirat şi apostolii văzând că nu se mai termină bucăţile din mâinile lor, dar în mintea mulţimii a fost un singur gând: „Acesta este proorocul care trebuie să vie în lume.” Şi Domnul ştiind că voiau să-L facă împărat, a fugit singur în pustie.
1Minunea ne uimeşte şi pe noi prin măreţia şi puterea dumnezeiască arătată cu acest prilej, dar înţelesul ei nu se opreşte numai la lucrarea minunată din afară. Unul din înţelesurile înmulţirii pâinilor ni-I descoperă stihul din Psalmul 33, care se cântă la slujba Litiei după binecuvântarea pâinilor şianume: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine.“ In repetate rânduri Mântuitorul spusese noroadelor: Nu vă puneti toată grija în cele trecătoare, ce veti mânca sau cu ce vă veti îmbrăca; căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga. Dacă Dumnezeu are grijă de păsări şi de iarba câmpului, cu atât mai mult are grijă de făptura cea mai aleasă, care este omul? Acum Domnul a voit să arate cu însăşi fapta adevărul acestei învăţături dumnezeieşti. Mulţimea era însetată de dumnezeiescul cuvânt. Era aşa de dornică sa asculte această nouă învăţătură, că uitase şi de foame şi de sete şi de treburile casei şi de oboseală; trecuse trei zile şi tot nu se mai sătura as­cultând. Domnul se retrăsese la linişte, dar văzând atâta lume, S-a milostivit de ei, că erau ca o turmă fără păstor. Nu a mai aşteptat să fie rugat, nu i-a mai întrebat dacă cred. Prezenţa lor era cea mai puternică mărturie de credinţă şi de dragoste; ci îndată le-a tămăduit bolnavii şi i-a îndestulat pe toţi. Minunea ne arată pe viu că Dumnezeu este Drept şi-Şi ţine făgăduinţa. Celui ce caută cu tot dinadinsul cele ale împărăţiei Cerurilor nu-i lipsesc nici cele pământeşti. Cei ce-L caută pe Domnul nu sunt lipsiţi de nici un bine.
Unii, înţelegând îngust dumnezeiasca învăţătură, văd prin aceasta îndemn la trândăvie şi nelucrare. Că această înţelegere este greşită ne-o arată însăşi minunea înmulţirii pâinilor. Mântuitorul nu le aduce oamenilor de-a gata pâine din cer, ci foloseşte şi osteneala omului. Mulţimea nu avea altă hrană decât cinci pâini şi doi peşti. Mântuitorul ia puţinul omului şi împlineşte lipsa până la măsura trebuinţei cu îndestulare şi prisosinţă, învăţându-ne ca noi să ne străduim după puterile noastre, dar cu credinţă şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Care pe cei ce-L caută pe Dânsul nu-i lipsesc de nici un bine. Vieţile Sfinţilor sunt pline de astfel de pilde, care ne arată cum Dumnezeu a înmulţit cu prisosinţă puţinul omului. Voi aduce înainte doar una.
Pe la sfârşitul veacului al V-lea, trăia în Palestina cuvio­sul Teodosie cel Mare, care a întemeiat mari obşti călugăreşti, pentru care a şi fost numit „începătorul de obşte.” Fiindcă în acele părţi era multă lume săracă şi lipsită, zilnic veneau la mănăstirea sa mulţime de oameni săraci, goi, flămânzi şi pe toţi, cuviosul Teodosie îi primea cu dragoste şi-i îndestula după trebuinţă. Şi aşa de milostiv era Cuviosul încât se spune că erau zile când trebuia să se servească şi câte o sută de mese pen­tru străinii şi săracii care veneau. Odată însă, fiind foamete mare în acele părţi, a început să ducă lipsă şi mănăstirea Cuvi­osului Teodosie. Era Duminica Floriilor şi lume nenumărată de săraci şi scăpătaţi se adunase la porţile mănăstirii ca să pri­mească obişnuita milostenie. Atunci s-au întristat ucenicii şi au spus Cuviosului că hrana ce o au este cu totul neîndestulătoare pentru cei fără de număr care cereau. Cuviosul Teodosie însă le-a mustrat puţina lor credinţă şi le-a poruncit: „Degrabă să deschideţi porţile ca să intre toţi!” Şi intrând săracii şi scăpătaţii au şezut pe rând. Apoi cuviosul a poruncit ucenicilor să pună înaintea lor pâine. Deci au mers ucenicii mâhniţi la cămară ştiind că nu vor afla într-însa nimic şi des­chizând uşa au găsit-o plină de pâine. Că Dumnezeu o umpluse în chip minunat pentru credinţa robului său. Şi au lăudat fraţii pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea şi s-a minunat de nădejdea cea mare a Părintelui lor. Aceasta ne arată încă o dată că învăţătura Domnului este vrednică de toată credinţa. Cei ce caută pe Domnul nu se vor lipsi de nici un bine!
Fără îndoială, atunci în pustie, şi apostolii, şi mulţimile s-au minunat cum cinci pâini şi 1doi peşti au putut sătura atâta gloată. Mântuitorul le-a răsplătit îndată dragostea pentru învăţătura Sa; însă scopul principal cu care El făcuse minunea era mult mai înalt decât saturarea cu pâine. Domnul Însuşi ne spune acest lucru, când văzând că mulţimile Îl căutau cu sârg, le zice:

„Mă căutaţi pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat; ci lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne în viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului” (Ioan 6, 26-27).

Care este această mâncare nepieri­toare? Nu este alta decât Sfânta Împărtăşanie, despre care Mântuitorul avea să înveţe îndată pe evrei, pentru prima dată, in sinagoga din Capernaum:

„Eu sunt Pâinea vieţii, care se coboară din Cer şi cel ce vine la Mine nu va flămânzi nicioda­tă“ (Ioan 6, 35).

Iudeii nu vor putea înţelege îndată taina acestei învăţă­turi; se vor sminti şi poticni. Minunea înmulţirii pâinilor însă era o icoană, o pregătire pentru înţelegerea învăţăturii despre Pâinea Vieţii. Omul nu trăieşte numai cu pâine. Alături de foamea trupească, ce se poate potoli cu hrană materială, omul suferă de o altă foame mai adâncă, foamea de viaţa veşnică. Oare nu de această foame erau cuprinse gloatele când se ţineau după Domnul uitând de cealaltă foame şi de toate trebuinţele trupului? Pentru această foame Domnul ne-a dat altă pâine, Pâinea cea cerească a Însuşi Sfântului Său Trup, 1Pâinea Vieţii, pe care de atunci necontenit o împarte prin mâinile ucenicilor Săi, a preoţilor Bisericii; o împarte zilnic, la fiecare Sfântă Liturghie şi niciodată nu se mai sfârşeşte, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

Minunea înmulţiri pâinilor este pentru noi izvor nesecat de învăţături dumnezeieşti. Să ţinem minte măcar pe acestea:

1.Să avem totdeauna încredere neîmpuţinată în ajutorul Domnului, în orice împrejurări, cât de grele. Apostolii, la început, erau îngrijoraţi cum vor putea hrăni atâta mulţime, dar pe urmă, văzând că pâinea ajunge pentru toţi, îngrijorarea li s-a schimbat în bucurie. Nu în priceperea şi vrednicia noastră, ci în milostivirea şi atotputernicia lui Dumnezeu să ne încredem totdeauna şi niciodată nu vom greşi;

2.Mântuitorul în pustie aşază pe oameni cete, cete, face rugăciune înainte de săvârşirea minunii şi pe urmă porunceşte să se strângă toate rămăşiţele, învăţându-ne ca toate să le facem cu bună rânduială, cu rugăciune către Dumnezeu şi cu bună şi creştinească chibzuinţă;

3.Minunea ne mai învaţă apoi că cine îşi pune toată nă­dejdea în Dumnezeu, străduindu-se din răsputeri pentru cele sufleteşti, nu va duce lipsă nici de cele trupeşti;

Că pe lângă pâinea trupească, Dumnezeu ne-a dat şi o pâine cerească – Sfânta Împărtăşanie -, de care Pâine mereu se cuvine să fim flămânzi şi să o căutăm, căci aceasta este arvună a Vieţii veşnice, după cuvântul Domnului, Care zice:

„Cine mă­nâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică“ (Ioan 6, 54).

Cum să ne apropiem de această Pâine, tot minunea de astăzi ne învaţă. Mai întâi trebuie să ieşim în „pustie”, căci acolo găsim pe Domnul. Pustia este desprinderea de toate griji­le lumeşti; lepădarea de toată grija cea lumească la care ne îndeamnă cântarea de la Sfânta Liturghie; adică grija de fami­lie, de avere, de trup. Aşa trebuie să ne pregătim de Sfânta Împărtăşanie.

Apoi să căutăm pe Domnul cu mare dor, cu foame şi cu sete, ca mulţimile acelea care urmau pe Domnul. Şi Domnul, văzând foamea şi setea noastră, se va milostivi de noi, ne va tămădui toată boala şi toată neputinţa trupească; ne va dărui cu îmbelşugare saţiul cel mântuitor de suflet şi ne va învrednici să ne împărtăşim şi mai adevărat de Pâinea nemuririi în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin.

(Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ecumenism. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.