Sfintii Parinti de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon

1

Ca o “ironie” a Proniei dumnezeiesti, aproape fiecarui eveniment ecumenist sau fiecarei decizii care nu pastreaza integritatea adevarului mantuitor, adica integritatea ortodoxiei, ii este asociat un mare praznic al marturisirii de credinta. Astfel, rugaciunea ecumenista de opt zile se petrece intr-o perioada a anului in care sunt pomeniti in lant numerosi Sfinti Marturisitori ai dreptei credinte, cum sunt Sfantul Maxim Marturisitorul sau Sf. Atanasie cel Mare. Acest lucru, evident, nu este intamplator. Doar, doar s-ar gasi cineva care, intre atatea socoteli omenesti si interese politice, sa isi aduca aminte de sfintii care au vrut sa moara sau sa fie prigoniti toata viata lor decat sa faca cel mai mic compromis in credinta.

Frica lui Dumnezeu, spune Scriptura, este inceputul intelepciunii. Frica de lume sau de a nu pierde interese lumesti, am putea adauga, este inceputul vicleniei…

Iata ca acum, cand Sedinta Sinodului BOR care a judecat cazul arhiereilor implicati in grave acte de erezie, Nicolae si Sofronie, abia a luat sfarsit, praznuim pe Sfintii Parinti de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Preluam pe larg hotararea acestui Sfant Sinod. Sa citim cu atentie marturisirea de credinta a Sfintilor Parinti caci astazi ni se spune, chiar in acte oficiale emise de la cel mai inalt nivel bisericesc, ca nu mai traim un timp in care sa existe confruntare, ci al dialogului. Cu alte cuvinte, ni se spune ca Sfintii Parinti au emis aceste hotarari ecumenice in care condamna fara preget erezia nu atat pentru ca erau intru Adevar si ar purta pecetea vesniciei dumnezeiesti,, ci pentru traiau un timp istoric anume.
Sa mai citim acest document pentru inca un motiv: BOR se afla intr-o apropiere maxima de bisericile orientale monofizite, fiind in cel mai mare grad, comparativ cu celelalte biserici ortodoxe nationale, implicate in acest “dialog”. Aflam ca, teoretic, nu ar fi mai nici o diferenta dogmatica intre monofiziti si ortodocsi, singurul pas ce a mai ramas de facut fiind acela al ridicarii anatemelor si al comuniunii depline cult. Desi, in acelasi document citat aici, se recunoaste faptul ca monofizitii “nu au suficient curaj in a recunoaste categoric si deplin hotararile Sinodului al IV-lea ecumenic.” Nu demult Oana Iftime a avut initiativa de a depune un memoriu asupra acestei stari de fapt prin care biserica noastra se compromite, in care atragea atentia si asupra slujirii impreuna cu monofizitii in paraclisul Sf. Ecaterina. Nu a existat nici un raspuns din partea Sinodului nostru…

1

Despre cele două firi ale lui Hristos, impotriva monofiziţilor

“Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bithiniei, în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a hotărât cele ce urmează:

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: “pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se arate cu toţii în propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel rău nu încetează să semene neghina lui printre seminţele bunei credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului, pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai marii preoţimii din toate părţile, astfel încît, sub lucrarea harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului.
Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm dogmele rătăcite, reînnoind fără rătăcire credinţa Părinţilor, propovăduind tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la dreapta credinţă, adică cei 150 de Părinţi care, adunându-se după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de credinţă. Hotărâm, aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate izvoadele credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară la Efes, ai cărui întâistătători de veşnică pomenire au fost Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318 Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea împăratului de vrednică pomenire – Constantin, şi să se întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a noastră.

(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…

(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la Constantinopol – Sinodul II Ecumenic:) Credem…

Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez al harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului celor ce o primesc cu credinţă.

Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare, închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare.
Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod adunat aici, voind să stârpească orice uneltire potrivnică adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început, a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi, şi, din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de către cei 150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe care aceştia [cei 150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor hotărâte mai înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască stăpânirea Sa.
Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să strice taina iconomiei şi care cu neruşinare spun că Cel Născut din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om, Sinodul Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril, păstor al Bisericii Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit, ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să priceapă Crezul cel mântuitor.
Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon, întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi – Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru surparea cugetărilor stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă] conglăsuieşte cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a adevărului] împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă împotrivă şi celor care încearcă să împartă taina Iconomiei într-o doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul Născut este pătimitoare; le stă împotrivă şi celor care îşi închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din altă substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una.
Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.
Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici [el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi [episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.”

c.o.

85

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte categorii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sfintii Parinti de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon

  1. Pingback: Călugării Sfântului Munte Athos despre dialogul teologic dintre ortodocşi şi anticalcedonieini | ganduri din ortodoxie

Comentariile sunt închise.