Duminica slabanogului din Capernaum: Sfantul Teofan Zavoratul despre mintea lipsita de credinta

1

Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu.
La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru. În tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte.

(Sf. Teofan Zavoratul, Tâlcuiri din sfânta scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sophia, Bucuresti, 1999)

1

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Predici. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.